Rațiuni care impun reforma Codului civil (IV)


« Partea a III-a

Viciile de consimțământ

Art. 1206. Cazuri.

(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.

(2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.

 1. Comentarii

1.1. Enumerare. Primul alineat evocă “trilogia clasică a viciilor de consimţământ”[1], calificate de acelaşi autor ca “măsuri curative”, de protecţie a consimţământului.

Potrivit doctrinei de drept civil, “expresia vicii de voinţă este mai exactă decât expresia vicii de consimţământ, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimţământul, ci şi cauza (scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimţământul şi cauza alcătuiesc voinţa juridică, iar, pe de altă parte, consimţământul având două accepţiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, ci şi în cazul actelor juridice unilaterale”[2]. Deşi observaţia este exactă, autorul ei foloseşte aceeaşi sintagmă tradiţională, opţiune influenţată, nu doar de terminologia actualului Cod civil dar şi de faptul că ea a intrat de mult în limbajul juridic normativ şi jurisprudenţial unanim.

1.2. Leziunea, viciu de consimţământ. Potrivit alin. 2 al art. 1206 C. civ., consimţământul este viciat şi în cazul leziunii. Fiind o reglementare nouă caracterizată de anumite particularităţi, s-a apreciat că alocarea unei prevederi speciale este preferabilă. Vom aloca şi noi un spaţiu ceva mai amplu analizelor ce se impun acestei sancţiuni mult discutate în doctrina de drept civil, în cadrul comentariilor de la art. 1221-1224 C. civ.

2. Observații critice

2.1. Dacă în multe alte situaţii, autorii noilor texte normative s-au depărtat de litera (uneori şi de spiritul) Codului civil francez, de această dată au preferat formula clasică de la art. 1109 C. civ. fr. potrivit căreia „consimţământul nu este valabil dacă a fost dat din eroare, a fost extorcat prin violenţă sau surprins prin dol”, cu singura deosebire că actualul enunţ are o formă afirmativă. Este interesant de observat că, dintre proiectele de reformă a Codului civil francez, doar Proiectul Catala, mai conservator, păstrează acest enunţ în forma lui clasică, în timp ce Proiectul guvernamental de reformă a dreptului contractelor (PRDC), elaborat de echipa condusă de profesorul François Terré îl reformulează[3] printr-un text care ni se pare preferabil pentru că evită sintagma „consimţământ dat din eroare” şi “smuls (extorcat) prin violenţă”. În termeni juridici, consimţământul nu se dă, ci se exprimă, aşa cum o spune denumirea marginală de la art. 1240 C. civ. („formele de exprimare a consimţământului”). Tendinţa este de a privi viciile de consimţământ din perspectiva victimei, punând accent pe echilibrul dintre prestaţii şi mai puţin pe sancţionarea conduitei celui prin a cărui conduită a fost viciat consimţământul celui care se obligă. Astăzi, contractul poate fi anulat şi pentru violenţa economică, pentru starea de necesitate în care a fost încheiat, ipoteze în care consimţământul nu ne mai apare „smuls” în acceaşi manieră clasică a termenului. De aceea, termenul „exprimare” acoperă mai bine cele trei vicii ale consimţământului.

Art. 1207. Eroarea.

 (1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

(2) Eroarea este esenţială:

1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;

3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.

(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

1. Comentarii

1.1. Noțiune. Pentru ca orice contract să fie valabil încheiat, părţile trebuie să exprime un consimţământ serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză, aşa cum se prevede la art. 1204 C. civ.

Primul şi cel mai important viciu de consimţământ îl constituie eroarea, care privită global, este o falsă reprezentare a unor situaţii de fapt sau de drept. În contract, ea se poate concretiza în ignorarea sau percepţia greşită a elementelor contractului încheiat, cât şi asupra unei norme juridice determinante, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.

Deosebit de caracterul esenţial al erorii, textul normativ de la art. 1206  alin. (1) C. civ. prevede că partea care se află într-o eroare esenţială poate cere anularea contractului “dacă celalaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului“.

1.2. Cazurile de eroare esenţială. Actualul Cod civil preia aproape integral reglementarea Codului civil italian[4] în această materie, însuşindu-şi implicit terminologia destul de echivocă a reglementării, fapt care, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, a şi generat deja interpretări diferite ale prevederilor de la art. 1207.

1.3. Eroarea asupra naturii sau obiectului contractului. În ambele cazuri este vorba de error in negotio, eroarea obstacol care, potrivit doctrinei clasice, era distructivă de voinţă pentru că părţile au în vedere contracte diferite în natura lor, astfel că nu ajung la un consimţământ propriu-zis. De exemplu, una dintre părţi crede că încheie un contract de vânzare cumpărare iar cealaltă parte are în vedere un contract de întreţinere. Dacă sub imperiul vechiului Cod civil această eroare atrăgea nulitatea absolută a contractului, în noua reglementare contractul astfel încheiat este doar anulabil. De aceea s-a şi afirmat că “În actuala reglementare, nu mai prezintă importanţă practică distincţia dintre eroarea obstacol şi eroarea gravă (error in corpore, s.n.) deoarece, în ambele cazuri, sancţiunea care intervine este, potrivit art. 1207 alin. (1) C.civ. nulitatea relativă.”[5]

Într-o altă opinie, “eroarea asupra obiectului contractului reprezintă o eroare asupra operaţiunii juridice, care presupune eroarea asupra naturii contractului”[6], pentru că “nu întotdeauna părţile urmăresc să încheie un contract cu o natură de sine stătătoare, un contract numit, adică să prevadă o operaţiune juridică, care nu are o natură consacrată legal”[7].

1.4. Eroarea asupra identităţii obiectului prestaţiei, asupra unei calităţi a acestuia ori asupra altei împrejurări considerate esenţiale. Practic, textul de la alin. (2) pct. 2 priveşte trei cazuri de eroare:

– identitatea obiectului prestaţiei (error in corpore) este situaţia în care o parte crede că a contractat pentru un anumit bun, în timp ce cocontractantul are în vedere un alt bun (aliud pro alio). Noutatea o constituie faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, potrivit căreia o asemenea eroare era distructivă de voinţă, fiind caracterizată eroare-obstacol şi sancţionată cu nulitatea absolută, sub actuala reglementare, identitatea obiectului prestaţiei atrage nulitatea relativă a contractului;

calitatea esenţială a obiectului prestaţiei priveşte însuşirile obiectului fără de care contractul nu s-ar fi încheiat. De exemplu, eroarea celui care cumpără un autoturism în consideraţia unui alt an de construcţie decât cel real;

o altă împrejurare considerată esenţială de părţi, este o sintagmă menită să epuizeze toate elementele de fapt care ţin de obiectul prestaţiei şi care au determinat părţile să contracteze. Ultimele două cazuri de eroare esenţială menţionate intră în conceptul error in substantiam şi sunt raportate la aprecierea subiectivă a părţilor. Aptitudinea acestor cauze ale erorii de a determina anularea contractului este o chestiune care priveşte sarcina probei, cel care face o afirmaţie fiind ţinut s-o dovedească (actori incumbit probatio).

1.5. Eroarea asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia. De această dată, textul are în vedere “identitatea persoanei” şi nu a părţii care încheie contractul, fapt care se înscrie în tendinţa generală de a extinde anulabilitatea contractului şi în alte situaţii decât contractele încheiate în considerarea strică a calităţilor esenţiale ale cocontractantului. Drept urmare, pe lângă contractele clasice intuitu personae, cum sunt în general actele juridice cu titlu gratuit, sunt şi acte juridice care se încheie, nu doar în considerarea unei calităţi intrinseci a celeilalte părţi, cum ar fi identitatea fizică sau civilă (calitatea de rudă apropiată, de soţ) etc., ci şi în considerarea altor calităţi, cum sunt onorabilitatea, solvabilitatea, competenţa etc[8]. Mai mult, faptul că textul are în vedere persoana şi nu partea, este semnul că un contract este supus anulării şi când eroarea priveşte calităţile esenţiale ale une terţe persoane, cum este fideiusorul care se încrede în solvabilitatea unei persoane şi care, potrivit art. 2280 C.civ., se obligă faţă de o altă parte, creditor într-un alt raport obligaţional, să execute obligaţia debitorului, dacă acesta din urmă nu o execută.

1.6. Eroarea de drept. Recunoaşterea de către actualul Cod civil a erorii de drept ca viciu de consimţământ este, incontestabil, un semn de progres, înscriindu-se în orientarea legislaţiilor moderne europene care tranşează controversele doctrinare în legătură cu aplicarea inflexibilă a principiului nemo censetur ignorare legem. Potrivit alin. (3) al art. 1207 C. civ., când încheierea contractului s-a făcut prin eroare cu privre la o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, contractul va fi anulat. Această eroare poartă asupra existenţei, naturii sau înţelesului acelei norme în considerarea căreia părţile au încheiat contractul. Potrivit doctrinei, norma de faţă nu contravine principiului ignorantia legis non excusat, pentru că cel care cere anularea contractului pentru acest motiv nu urmăreşte ca norma juridică avută în vedere la încheierea contractului să nu i se aplice, ci discuţia se poartă doar asupra unora dintre consecinţele pe care, deşi norma le prevede, n-au fost cunoscute la acea dată. De exemplu, contractul prin care partea cumpără un bun pentru a-l exporta, poate cere anularea pentru motivul că nu cunoştea interdicţia exportului unui asemenea bun. Desigur, exemplul este preponderent teoretic, pentru că în situaţia dată, un profesionist n-ar putea susţine o astfel de eroare. Instanţa investită cu anularea contractului va aprecia in concreto şi caracterul scuzabil al erorii, măsura în care, cu diligenţe rezonabile, partea căzută în eroare putea să se informeze asupra aspectelor care i-a determinat eroarea.

1.7. Eroarea asupra simplelor motive ale contractului. Potrivit prevederii de la alin. (4) al art. 1207 C. civ., eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, excepţie făcând situaţia în care, prin voinţa părţilor, asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Potrivit doctrinei clasice, asemenea eroare nu viciază consimţământul pentru că ea nu vizează elemente esenţiale ale contractului. Şi totuşi, jurisprudenţa a admis destul de frecvent anularea unor contracte de vânzare a unor bunuri în privinţa cărora cumpărătorul a fost în eroare asupra unui motiv sau altul, cum ar fi de exemplu, cumpărarea unui obiect de anticariat cu credinţa eronată că ar fi aparţinut unui ascendent al cumpărătorului, sau a unei mobile pe care cumpărătorul o considera, în mod greşit, aparţinând unei anumite epoci. Considerându-se că asemenea erori privesc calităţile substanţiale ale obiectului, anularea a fost condiţionată de cunoaşterea de către cocontractant a motivului subiectiv pentru care a fost încheiat contractul şi să fi achiesat la el[9].

Noua prevedere rămâne totuşi oarecum eliptică pentru că, dacă doar “simplele motive” nu reprezintă un caz de eroare esenţială, per a contrario, rezultă că nu acelaşi lucru poate fi spus despre alte motive mai importante ale încheierii contractului. Or, dacă este aşa, ar fi trebuit ca textul să prevadă care sunt celelalte motive asupra cărora poate purta eroarea esenţială.

Distincţia o găsim în Anteproiectul Catala, care, la art. 1113-3 dispune că “eroarea asupra unui simplu motiv, străin calităţilor esenţiale ale lucrului sau ale persoanei, nu este cauză de nulitate decât dacă părţile au făcut, în mod expres din acesta, un element esenţial al consimţământului lor”[10]. Potrivit art. 1429 alin. 2 din Codul civil italian, eroarea este esenţială „când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia care, după aprecierea comună sau după circumsanţe, trebuie reţinută ca determinantă”, în timp ce Codul nostru civil defineşte, la art. 1207 alin. (2) pct. 2, printre alte cazuri de eroare esenţială, pe aceea care cade asupra “unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat”.

După cum se observă, definiţia românească a erorii esenţiale este mai largă, pentru că nu se limitează la identitatea obiectului prestaţiei sau la o altă calitate a acestuia ci se referă la orice împrejurare considerată de părţi a fi esenţială. Or, dacă o parte a avut în vedere un motiv oarecare dar care a fost determinant la încheierea contractului iar acest motiv a fost cunoscut de cealaltă parte, el se va putea încadra în, ceea ce textul numeşte, „o împrejurare considerată esenţială”. Această extensie a erorii este posibilă şi în reglementarea dată de PU la art. 3.5. mai sus reprodus, care trimite la situaţia de fapt sau de drept, în care pot intra foarte bine şi motivele contractului, exterioare prestaţiilor la care părţile s-au obligat, cu condiţia ca ele să fi fost hotărâtoare la încheierea contractului.

Aceeaşi interpretare o permite şi art. 4:103 din PECL care, de această dată, referindu-se la eroarea fundamentală de fapt sau de drept, n-o defineşte ci doar fixează câteva condiţii privind invocarea ei, texte care nu limitează eroarea la prestaţiile datorate de părţi.

2. Observații critice

2.1. Aşa cum am văzut, terminologia reglementării de la art. 1207 C. civ. este integral preluată din Codul civil italian, art. 1429. Pentru că modelul avut în vedere nu defineşte obiectul contractului, codificatorii noştri şi-au însuşit definiţia acestuia de la art. 1412 CCQ referindu-se prin art. 1225 la “operaţiunea juridică (…) aşa cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” ( a se vedea comentariile şi observaţiile noastre la acest ultim text normativ). Cum însă autorii CCI n-au identificat obiectul contractului cu operaţiunea juridică, s-a ajuns ca sintagma “obiectul contractului”, folosită la alin. (2) pct. 1 C. civ. să capete un alt înţeles decât cel din textele preluate din CCI, făcând din noua reglementare un mixtum compositum. De altfel, doctrina italiană mai sus evocată, evidenţiază caracterul echivoc al acestei noţiuni şi afirmă că noţiunea de conţinut al contractului, folosită de proiectele europene de codificare a dreptului contractelor, este preferabilă. Revenind la reglementarea noastră, dacă avem în vedere definiţia legală a obiectului de la art. 1225 C. civ., “eroarea asupra obiectului contractului” n-ar putea însemna altceva decât eroarea care priveşte natura operaţiunii juridice încheiate, altfel spus, error in negotio. În aceste condiţii distincţia pe care o operează art. 1207 alin. 2 pct. 1 C. civ. între natura şi obiectul contractului îşi pierde suportul. Aşa cum vom arăta când vom analiza noţiunea de obiect al contractului, ea complică în mod inutil terminologia în materie, putând constitui un obstacol în calea armonizării dreptului european într-o materie importantă a contractului.

2.2. Este de observat că, în timp ce, în reglementarea dată erorii de Codul civil italian prin art. 1429, eroarea de drept este unul dintre cele 4 cazuri de eroare esenţială, autorii actualului Cod civil adoptă o concepţie diferită, astfel că, referindu-se la eroarea esenţială, preiau ca atare primele trei cazuri din textul italian, iar când se referă la eroarea de drept, îi rezervă un text distinct la alin. 3 al art. 1207 C. civ. Or, dacă s-a vrut, aşa cum se pare, să se opereze o distincţie între cele două erori, normal ar fi fost ca enumerarea de la alin. 2 al acestui text să privească eroarea de fapt, şi nu eroarea în general, urmând ca alin. 4 să privească eroarea de drept.

În opinia noastră, distincţia pe care o face actualul Cod civil nu este necesară în condiţiile în care eroarea esenţială poartă, printre altele, „asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat”. Într-o corectă sistematizare a materiei, ar fi trebuit ca primul alineat să epuizeze cazurile de eroare esenţială, incluzând printre ele eroarea de drept, urmând ca în textele ulterioare să se refere la eroarea care nu viciază consimţământul, eroarea neesenţială, operându-se astfel o netă demarcaţie între cele două situaţii. Neprocedând astfel, reamplasarea textului privind eroarea de drept la alin. 3 al art. 1207 C. civ. nu serveşte intenţiei anunţate a autorilor de a asigura o unitate de reglementare a celor două forme ale erorii.

Prin urmare, credem că tratarea diferită a celor două erori nu este binevenită, contravenind orientării doctrinei de drept civil potrivit căreia, „nu există niciun motiv să se distingă esenţialmente între cele două forme de eroare – cea de fapt şi cea juridică. Logic şi echitabil, ele nu pot avea un regim juridic absolut opus: una admisibilă, iar cealaltă nu. Ele sunt „varietăţi” de eroare, care de altfel, … sunt greu de disociat…”[11].

Tendinţa generală este de a trata cele două forme ale erorii laolaltă. Astfel, Proiectul Catala prevede la art. 1112-3 că „eroarea asupra substanţei sau asupra persoanei este cauză de nulitate, fie că este de fapt fie că este de drept…” iar potrivit Principiilor Unidroit, art. 3.5 alin. (1), „o parte poate invoca nulitatea contractului pentru eroare dacă, la momentul încheierii contractului, eroarea era de o asemenea importanţă încât o persoană aflată în aceeaşi situaţie ar fi încheiat contractul doar în termeni complet diferiţi sau nu l-ar fi încheiat deloc dacă adevărata situaţie de fapt sau de drept ar fi fost cunoscută”. La fel, la art. 4:103 din PECL se prevede că « nulitatea contractului pentru eroare de fapt sau de drept care exista la încheierea contractului nu poate fi provocată de una din părţi dacă {…}”. Și mai recent, aceeași soluție este avansată și de Ordonanța franceză din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor[12].

Examinând aceste reglementări vom observa că tendinţa generală de armonizare a dreptului privat european este de a lărgi înţelesul ambelor erori, de fapt şi de drept, fără preocuparea de a defini în concret cazurile la care se referă[13], astfel că Principiile Unidroit fac trimitere generică la „situaţia de fapt sau de drept”, Principiile dreptului european al contractelor (PECL) trimit la „eroarea de fapt sau de drept”, iar Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor se referă la calitățile esențiale ale prestației sau ale cocontractantului”.

2.3. Eroarea de drept este circumscrisă doar situaţiei când „priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului”, în condiţiile în care, nici Codul civil italian şi nici celelalte reglementări europene n-o reduce doar la atât. Credem că o protecţie eficientă a părţii care a încheiat contractul impune extinderea erorii de drept care poate purta şi asupra altor elemente decât norma juridică propriu-zisă, cum ar fi orientările jurisprudenţiale creatoare de drept, principiile generale de interpretare a contractelor care nu sunt în totalitate scrise, calificarea juridică a unor fapte sau împrejurări, declararea ca neconstituţională a unei legi etc. De aceea, mai potrivit ar fi ca eroarea esențială să fie definită generic, ca fiind cea care poate fi invocată doar când părţile n-ar fi încheiat contractul dacă ar fi cunoscut situaţia de fapt sau de drept existentă la acea dată.

2.4. Sintagma “simplele motive ale contractului” de la alin. (4) este ambiguă. Ea avea nevoie de o minimă determinare, prin care să se prevadă că este vorba de motive care sunt străine elementelor menţionate de textul de la alin. (2), aşa cum prevede Proiectul Catala care, la art. 1112-5, care dispune că “eroarea asupra unui simplu motiv, străin calităţilor esenţiale ale lucrului sau ale persoanei, nu este cauză de nulitate decât dacă părţile au făcut, în mod expres din acesta, un element esenţial al consimţământului lor”[14].

Pe de altă parte, în condiţiile în care, potrivit art. 1235 C. civ., “motivul care determină fiecare parte să încheie contractul” este cauza contractului, eroarea care priveşte orice motiv care a determinat părţile să încheie contractul, n-ar putea fi altceva decât o eroare asupra cauzei. Or, dacă printr-un amendament (la care suntem coautori) a fost adăugat la enunţul iniţial textul final “cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”, firesc ar fi fost ca eroarea cu privire la ele să fie calificată eroare asupra cauzei contractului.

Art. 1208. Eroarea nescuzabilă.

(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroare putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile.

(2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.

1. Comentarii

1.1. Pentru a constitui motiv de anulare a contractului, eroarea trebuie să fie scuzabilă, adică să nu fie imputabilă errans-ului. Dacă părţile sunt chemate să se informeze reciproc, nu mai puţin ele trebuie să se şi autoinformeze cu privire la prestaţia în considerarea căreia se obligă prin contract. Asemenea obligaţii precontractuale de informare sunt instituite atât de Proiectul Catala cât şi de Proiectul francez de reformă a dreptului contractelor. Ultimul dintre ele califică răspunderea asumată de partea care nu respectă această obligaţie drept răspundere delictuală[15].

Potrivit noii reglementări avansate de Codul civil, când contractul se încheie fără ca cealaltă parte să fi informat pe errans cu privire la împrejurări relevante care se cuveneau a fi dezvăluite, el poate fi anulat pentru dol prin reticenţă iar o asemenea conduită poate constitui temei al acţiunii în daune-interese, când urmare a încheierii contractului a fost cauzat un prejudiciu celeilalte părţi. Eroarea provocată de dolul prin reticenţă al celeialte părţi este întotdeauna scuzabilă. Rezultă că eroarea este scuzabilă doar când errans-ul a căzut în eroare cu privire la alte împrejurări decât cele care se cuvenea a fi dezvăluite de către cealaltă parte. Dacă împrejurările care au determinat partea căzută în eroare să încheie contractul puteau fi cunoscute de aceasta cu diligenţe obişnuite, cele care caracterizează orice persoană rezonabilă, sancţiunea unui asemenea mod neglijent de a gestiona propriile interese este refuzul protecţiei juridice, întemeiat pe culpa errans-ului de a nu se fi informat în prealabil cu privire la împrejurările relevante ale contractului, sau de a nu fi cerut sprijinul unui specialist atunci când o asemenea operaţie presupunea cunoştinţe de specialitate. Ea este impusă de regula morală potrivit căreia dreptul protejează doar pe cei diligenţi (de non vigilantibus non curat praetor). Când eroarea a fost determinată de dolul celeilalte părţi (atât comisiv cât şi prin reticenţă) ea este întotdeauna scuzabilă, soluție prevăzută și de Proiectul Gandolfi la art. 151 alin. (5).

1.2. Eroarea de drept nescuzabilă. Dacă eroarea de drept poate constitui, de principiu, motiv de anulare a contractului, în ideea de a se manifesta înţelegere şi protecţie celor care, din motive variate, se pot înşela cu privire la existenţa sau înţelesul unor reglementări juridice, când este vorba de dispoziţii accesibile şi previzibile, această înţelegere este refuzată pentru că altfel ar fi încurajate lejeritatea şi indolenţa. Noţiunile de accesibilitate şi previzibilitate a legii, prevăzute de enunţul de la alin. (2) al art. 1208, sunt conexe. Dacă accesibilitatea dispoziţiilor legale priveşte aducerea lor la cunoştinţa publică prin publicare, predictibilitatea priveşte condiţia acestora de a avea claritate şi de a fi inteligibile pentru destinatarii lor. Cele două însuşiri ale dispoziţiilor legale care au constituit obiectul erorii de drept sunt lăsate la aprecierea judecătorului în fiecare caz în parte. Potrivit unei opinii căreia ne raliem, ar trebui să avem în vedere o minimă exigenţă, “o diligenţă medie”[16] şi să pretindem de la cei care, dintr-un motiv sau altul, nu pot înţelege înţelesul unei prevederi legale, să apeleze la specialişti. Lipsa consultării ar putea fi privită tot o negljenţă nescuzabilă. Pe de altă parte, într-o eră a informaţiei, cu greu se mai poate apăra cineva că n-a luat la cunoştinţă de anumite reglementări de interes public sau că ele ar fi neprevizibile.

2. Observații critice

2.1. Refuzul anulării contractului pentru eroare nescuzabilă este un subiect discutat în doctrina de drept civil, atât în ce priveşte admisibilitatea de principiu a acţiunii, cât şi cu privire la gravitatea culpei errans-ului care poate justifica anularea.

Cu privire la primul aspect, doctrina a afirmat că soluţia „şochează logica în materia consimţământului pentru că „deşi eroarea este nescuzabilă, voinţa nu este mai puţin viciată”[17]. Prin urmare, anularea contractului pentru acest motiv răspunde unui alt imperativ, de natură morală, acela al sancţionării pretinsei victime care, printr-o greşeală impardonabilă, s-a lăsat înşelată de himere.

Apoi, în această materie două imperative îşi dispută întâietatea, urmând a decide care dintre ele este mai important: pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate prin încheierea unui contract ale cărui condiţii de validitate au fost încălcate, iar pe de altă parte, sancţionarea celui vinovat de culpa de a nu se fi informat la încheierea contractului. Sunt încă mulţi autori care apreciază că „finalitatea restabilirii legalităţii obiective, obţinută prin suprimarea situaţiei ilicite vizate de nulitate, trebuie să prevaleze asupra reparării prejudiciului datorat încheierii unui contract anulat care nu va fi acoperit decât ulterior fără a putea împiedica anularea”[18].

2.2. Aşa cum am arătat, eroarea nescuzabilă se constituie într-un refuz al protecţiei juridice acordate celui care solicită anularea contractului pentru o eroarea care îi este imputabilă privitor la un fapt pe care l-ar fi putut cunoaşte cu diligenţe rezonabile. Textul normativ de la art. 1208 alin. (1) C. civ. are în vedere faptul generic, cel care “putea fi cunoscut cu diligenţe rezonabile”, ceea ce ar putea acredita ideea că este vorba de un fapt care putea fi cunoscut de orice altă persoană mediu înzestrată cu „diligenţe rezonabile”. Chiar dacă este avut în vedere “faptul asupra căruia a purtat eroarea”, nu rezultă implicit că ar fi vorba doar de eroarea celui care cere anularea. Este ştiut că sub vechea reglementare a erorii asupra substanţei obiectului convenţiei s-a condiţionat existenţa acesteia de caracterul ei comun[19]. Proiectul Gandolfi distinge între eroarea unilaterală şi eroarea comună. Eroarea nescuzabilă este reglementată la art. 151 alin. 3 şi vizează eroarea care nu este provocată de o neglijenţă grosieră a victimei. De aceea, aşa cum, în cazul erorii asumate, textul normativ de la art. 1209 C. civ. are în vedere „riscul asumat de cel care o invocă”, tot astfel, eroarea scuzabilă trebuie circumscrisă reclamantului în cadrul acţiunii în anulare.

2.3. O altă eroare scuzabilă evidenţiată de doctrină este cea provocată de dolul celeilalte părţi, mai ales de dolul prin reticenţă. Nefiind imputabilă errans-ului[20], această eroare ar fi trebuit expres menţionată în cadrul unui alineat distinct la art. 1208 C. civ., după modelul Proiectului Catala[21].

2.4. Înainte de a defini excepţia erorii nescuzabile, cea care nu atrage anularea contractului, preferabilă ar fi fost instituirea regulii afirmative potrivit căreia doar eroarea scuzabilă poate antrena anularea contractului. S-ar fi evitat astfel un enunţ negativ precum şi invocarea unui termen opus celui de definit, contrar normelor de tehnică legislativă.

Art. 1209. Eroarea asumată.

Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.

1. Comentarii

1.1. Riscul de eroare. Racordat preocupării europene de moralizare a contractului, art. 1209 C. civ. refuză anularea contractului încheiat de cel care și-a asumat riscul de eroare sau, după împrejurări, trebuia să și-l asume. În principal, este vizat contractul aleatoriu unde riscul este asumat prin natura acestuia. Sunt și alte contracte unde părțile acceptă riscul de eroare privind una dintre calitățile prestației. Un exemplu frecvent citat îl constituie vânzătorul care înstrăinează o pictură necunoscând că autorul acesteia este un pictor celebru, fapt care îl putea îndreptăți să pretindă un preț mai mare. Aflând paternitatea picturii înstrăinate, formulează acțiune în anulare contractului care îi este respinsă cu motivarea că și-a asumat riscul de eroare.

Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor reglementează eroarea privind valoarea, în situația în care, fără să se fi înșelat asupra calităților esențiale ale prestației, una dintre părțile contractante face doar o apreciere economică inexactă, fapt care nu constituie un caz de anulare[22].

Art. 1210. Eroarea de calcul.

Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricărei părți.

1. Comentarii

1.1. Eroarea simplă de calcul. Potrivit dispoziţiei de la art. 1210 C. civ., inspirată de reglementarea de la art. 1430 din Codul civil italian[23], simpla eroare de calcul nu constituie motiv de anulare a contractului. Este o eroare materială care constă într-o greşeală de calcul matematic, o eroare de măsurare a unor terenuri care este evidentă prima facie, fără să fi înfluenţat cu ceva formarea contractului.

1.2. Eroare asupra cantității.  Eroarea privind cantitatea, poate fi esenţială doar dacă este semnificativă, în sensul că pune în discuţie termenii contractului. Potrivit doctrinei italiene relevante care a comentat prevederea de la art. 1430 din Codul civil italian, când eroarea de calcul determină şi o eroare asupra cantităţii, reţinându-se, de exemplu, un număr mai mare de lucruri predate care, înmulţite cu preţul fiecăruia, se ajunge la o sumă totală de plată mai mare decât contravaloarea lucrurilor efectiv predate, contractul poate fi menţinut şi rectificat prin consensul părţilor. Dacă un asemenea acord de voinţă nu va fi exprimat, contractul va fi supus anulării.

1.3. Efectele erorii de calcul. Eroarea de calcul poate fi remediată, fie prin acord de voinţă, fie pe calea acţiunii în rectificare. În caz contrar, contractul este anulabil.

2. Observații critice

2.1. Dispoziția potrivit căreia simpla eroare de calcul nu atrage anularea “afară de cazul în care….” este inadecvat redactată. În limbaj juridic, vorbim de excepția situației în care eroarea a fost esențială.

2.2. Nici forma imperativă a aceluiași enunț nu este inspirată, în condițiile în care rectificarea erorii privește interesele private ale părții lezate și nu interese publice care ar comanda o asemenea soluție.

Art. 1211. Eroarea de comunicare sau de transmitere.

Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.

1. Comentarii

1.1 Eroarea asupra declarației de voință. Având aceeaşi sorginte[24], textul normativ de la art. 1211 C. civ. vizează o primă eroare, aceea care priveşte exteriorizarea consimţământului la încheierea contractului printr-o declaraţie de voinţă deformată. Atât oferta cât şi acceptarea trebuie emise în forma prevăzută de lege, aşa cum dispune art. 1187 C. civ. Dacă aceste declaraţii de voinţă sunt eronate, cum de exemplu se întâmplă când ofertantul propune vânzarea unui autoturism BMW, gândindu-se la o motocicletă, iar destinatarul acceptă oferta în termenii propuşi, dar crede că este vorba de un autoturism de aceeaşi marcă, ambele declaraţii de voinţă sunt eronate. Dacă prin acceptarea condiţiilor din ofertă contractul se încheie, el poate fi anulat pentru eroare asupra declaraţiei de voinţă. Cum între părţi trebuie să existe relaţii de colaborare, în spiritul bunei-credinţe care trebuie manifestată în cadrul negocierilor şi executării contractului, eroarea va putea fi invocată dacă acestea eşuează în încercarea de a interpreta contractul conform voinţei lor reale. Pentru a fi calificată esenţială, eroarea trebuie să fi fost determinantă la încheierea contractului. Altfel spus, contractul să nu fi fost încheiat în forma eronată a declaraţiei de voinţă a unei dintre ele. O reglementare asemănătoare este cea a Principiilor Unidroit[25].

1.2. Eroarea prin transmiterea inexactă a declarației de voință.  Potrivit art. 1200 alin. (1) C. civ., “Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile”. Acesta este momentul în care contractul se consideră încheiat, aşa cum se dispune prin art. 1186 alin. (1) C. civ. Când contractul a fost încheiat urmare a transmiterii inexacte a declaraţiei de voinţă, atât prin mijloacele moderne de comunicare dar şi print-un reprezentant al autorului acesteia, contractul va putea fi anulat, cu respectarea aceloraşi condiţii privitoare le eroarea esenţială. De remarcat este că spre deosebire de CCI. Principiile Lando (PECL) au în vedere doar eroarea prin transmiterea declaraţiei de voinţă[26].

Art. 1212. Invocarea erorii cu bună-credință.

Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar bunei-credințe.

1. Comentarii

1.1. Buna-credinţă în expansiune. Buna-credință este un concept care inundă întregul drept civil, aflându-se într-o continuă “expansiune“[27]. În concepţia clasică, buna-credinţă era văzută ca un corolar al principiului Pacta sunt servanda. Actualul Cod civil preia la art. 1270 doar primele două enunţuri, în timp ce buna-credinţă este înscrisă la art. 1170, printre dispoziţiile generale ale oricărui contract, ca un principiu director care-l guvernează încă de la negociere urmărindu-l pe tot timpul executării sale. Din perspectivă morală, buna-credinţă are ca fundament loialitatea fiecăreia dintre părţile care se leagă prin contract. Faptul că o găsim evocată, atât ca principiu al exercitării drepturilor subiective, ca fundament al contractului şi apoi ca regulă de invocare a erorii, are ca explicaţie influenţa ideilor solidariste, cele care impun altruismul, îndatorirea morală de a avea în vedere, nu doar propriile interese, ci şi interesele celeilalte părţi. Privit din această perspectivă, dreptul de a invoca eroarea ca motiv de anulare a contractului trebuie exercitat, ca oricare alt drept subiectiv, cu bună-credinţă şi în conformitate cu finalitatea pentru care acest drept a fost instituit. De altfel, trebuie spus că buna-credinţă interesează dreptul doar când este eronată, inexactă. Invocarea excesivă şi nerezonabilă a erorii constituie abuz de drept care poate deschide calea răspunderii delictuale pentru repararea prejudiciului injust eventual, astfel cauzat.

Deşi textul are în vedere exigenţele bunei-credinţe, deci un reper abstract, în actuala configuraţie a erorii esenţiale care poate vicia consimţământul şi când ea priveşte orice împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa cărora contractul nu s-ar fi încheiat, aprecierea va avea în vedere reprezentarea in concreto a părţilor. 

1.2. Calificare. Ce reprezintă din punct de vedere juridic invocarea erorii contrar exigenţelor bunei-credinţe şi care este sancţiunea unei asemenea conduite ?

Într-unul dintre comentariile cele mai consistente ale actualului Cod civil, autoarea susține că această normă “este departe de ideea de pedepsire a reclamantului pentru că a formulat o acţiune în anulare care a fost respinsă de instanţă“[28]. Este o afirmaţie pe cât de tranşantă, pe atât de incitantă. Însuşi termenul “pedeapsă”, specific dreptului penal, evocă în dreptul civil  pedeapsa privată (poena privata), cea care, spre deosebire de celelalte sancţiuni de drept civil, reparatorii în finalitatea lor, sancţionează în contract doar conduita blamabilă a uneia dintre părţi, indiferent de prejudiciul suferit de cocontractant, cum este clauza penală sau arvuna penalizatoare.

În opinia noastră, faptul că noul text normativ nu prevede, cum s-ar fi cuvenit, o sancţiune (a se vedea pct. 1 din observaţiile care urmează) nu este de natură a forma convingerea că raţiunea normei ar fi atât de departe de ideea de pedeapsă îndreptată împotriva celui care a formulat acţiunea, dacă avem în vedere că reglementarea luată drept model este art. 25 din CEO[29]. Aşa cum vom vedea, codificatorii noştri n-au preluat şi dispoziţia secundă de la acelaşi articol şi nici reglementarea următoare de la art. 26 din CEO[30]. Primul enunţ al acestui din urmă text prevede că partea care invocă eroarea pentru a se sustrage efectelor asumate prin contract este ţinută să repare prejudiciul rezultat din invalidarea convenţiei dacă eroarea rezultă din propria greşeală, mai puţin când cealaltă parte n-a cunoscut şi nici n-a trebuit să cunoască eroarea. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, judecătorul poate aloca daune-interese mai considerabile părţii lezate, reglementare care evocă tocmai ideea pedepsei private, cea prin care se sancţionează simpla atitudine nerezonabilă, pe considerente de echitate, fără a fi condiţionată de prejudiciul cauzat. Deşi norma nu califică drept fine de neprimire invocarea erorii contrar exigenţelor bunei-credinţe, este cert că acţiunea va fi respinsă. Or, acest refuz al protecţiei juridice evocă din plin ideea pedepsei private pentru că nu pune în discuţie existenţa sau inexistenţa prejudiciului, ci doar anunţă implicit că acţiunea nu va putea fi promovată în justiţie. A contrario, dacă partea care a căzut în eroare ar fi fost de bună-credinţă şi nu ar fi formulat acţiunea în anulare pentru a paraliza efectele contractului sau în alte scopuri străine celui pentru care legea a instituit acest motiv de anulare,  acţiunea ar fi fost admisă. Când partea care invocă eroarea a cauzat celeilalte părţi un prejudiciu, invocând eroarea contrar bunei-credinţe, această conduită va fi calificată faptă cauzatoare de prejudicii şi va declanşa răspunderea delictuală. Această ultimă ipoteză este reglementată de Proiectul Gandolfi la art. 151 pct. 5, teza întâia, privitoare la eroarea unilaterală, că partea căzută în eroare nu poate proceda la anularea contractului dacă se relevă a fi contrară bunei-credinţe. Dacă persistă în acţiunea sa în ciuda avertismentului celeilalte părţi, ea va putea fi obligată la o indemnitate echitabilă, în raport de împrejurări. Apelul la echitate şi nu la prejudiciul suferit evocă aceeaşi pedeapsă privată.

Dacă ne raportăm la celelalte modele de reglementare avute în vedere de autorii actualului Cod civil, vom avea să constatăm abordări diferite. Astfel, Codul civil din Quebec nu se raportează la buna-credinţă când reglementează eroarea ca viciu de consimţământ. Principiul de referinţă îl constituie dispoziţia generală de la art. 1375 privitoare la obligaţii în general, potrivit căreia “buna-credinţă trebuie să guverneze conduita părţilor, atât în momentul naşterii obligaţiei, cât şi al executării sau stingerii acesteia”. Autori de prestigiu din această ţară consideră că lipsa bunei-credinţe care a fost determinantă la încheierea contractului ar trebui să constituie un motiv autonom de anulare a contractului, altfel norma rămâne lipsită de orice eficienţă[31].

Cu o reglementare mai detaliată, atât Principiile Unidroit (art. 3.5 alin. 2 lit.a-b) cât şi Principiile Lando (art. 4:103 alin. 1 pct. 2 lit. a-b) au în vedere doar eroarea nescuzabilă şi eroarea asumată drept motive care nu pot fi invocate pentru anularea contractului.

1.3. Exercitarea dreptului de a invoca eroarea. Pentru ca acţiunea în anulare să fie admisă, partea trebuie să se prevaleze cu bună-credinţă de eroare. Aceeaşi autoare mai sus citată, în cadrul comentariilor pe care le face la noile texte normative, susţine că “aplicarea regulii bunei-credinţe presupune ca acţiunea în anulare să fie utilizată prin dovedirea interesului legitim, patrimonial sau nepatrimonial, în desfiinţarea contractului şi evitarea abuzurilor îndreptate împotriva celeilalte părţi” şi că, din modul de redactare a textului, rezultă că sancţiunea ar fi respingerea acţiunii[32]. Aceste afirmaţii aduc în discuţie câteva aspecte esenţiale pentru înţelesul textului normativ de la art. 1212 C.civ.:

– mai întâi, va trebui să vedem în ce constă buna-credinţă cerută errans-ului în acţiunea în anulare. Victima se prevalează de propria eroare contrar exigenţelor bunei-credinţe când o invocă doar pentru a se sustrage obligaţiilor asumate prin contract sau când susţine o eroare care îi este imputabilă, expresie a culpei in contrahendo. Este consecinţa firească a principiului înscris la art. 15 C. civ. potrivit căruia „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Dreptul victimei de a se prevala de eroare este deturnat de la finalitatea lui, fiind exercitat în mod culpabil. Ca şi în cazul erorii nescuzabile, când autorul se putea informa cu diligenţe rezonabile asupra elementelor pe care le considera hotărâtoare pentru încheierea contractului, eroarea invocată cu rea-credinţă nu poate constitui motiv de anulare a contractului. Acest refuz al protecţiei juridice ar putea fi întemeiat pe regula morală de tradiţie în dreptul civil care spune că nimeni nu-şi poate invoca propria turpitudine (nu culpă, cum greşit se susţine uneori) pentru apărarea unui drept (nemo propriam turpitudinem allegans). Condiţia interesului la acţiune ţine de domeniul procesual, fiind prevăzută ca atare la art. 32 alin. (1) lit. d şi definită la art. 33 C. proc. civ. Privită în acest plan, prevalarea cu rea-credinţă de eroare este sancţionată cu respingerea acţiunii, soluţie care, din perspectiva dreptului substanţial, presupune menţinerea contractului aşa cum a fost încheiat, măsură prevăzută ca atare de CEO, pe care Codul nostru civil n-o mai preia;

– o discuţie şi mai delicată priveşte prejudiciul suferit de cel care încheie un contract din eroare. Constituie el însuşi o condiţie a exercitării acţiunii în anulare?

Răspunsul nu este atât de facil cum ar părea. Prejudiciul nu se concretizează în prestaţia executată de errans, supusă restituirii ca efect al nulităţii prin ceea ce numim restitutio in integrum. El reprezintă exclusiv pierderea invocată de celalaltă parte prin încheierea contractului. În legătură cu acesta, s-a afirmat că “anularea pentru eroare nu este condiţionată în drept de cauzarea unui prejudiciu errans-ului, dar, din punct de vedere practic, acesta nu va fi determinat să acţioneze decât în cazul în care este prejudiciat de actul încheiat”[33]. Pe de altă parte, potrivit Codului civil, daune-interese pot fi solicitate doar pentru violenţă şi dol, văzute ca delicte, aşa cum prevede art. 1257 C. civ., precum şi pentru leziune, conform art. 1222 alin. (1). Concret, anularea contractului pentru eroare nu este condiţionată de prejudiciul suferit de partea interesată.

2. Observații critice

2.1. Contrar exigențelor de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24 din 27 martie 2000 (republicată) potrivit cărora “În redactarea actului normativ, de regulă, verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă, pentru a se accentua caracterul imperativ al dispoziției respective”, enunțul de la art. 1212 C. civ. potrivit căruia „Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigențelor bunei-credințe” are o formă negativă.

În egală măsură, el este incomplet și excesiv. Este incomplet pentru că are aspectul unui simplu deziderat, lipsindu-i sancțiunea. Este excesiv pentru că principiul bunei-credințe atât în cadrul negocierilor, încheierii contractului și pe tot timpul executării sale face obiectul reglementării de la art. 15 C. civ. privind abuzul de drept, fiind apoi reglementat la art. 1170 C. civ. și repetat la art. 1183 C. civ. privind buna-credință în negocieri.

Apoi, ne-am putea întreba de ce doar eroarea trebuie invocată cu bună-credință nu și celelalte vicii de consimțământ, unde tentația victimei de exagerare este poate mai mare, cum este cazul dolului prin reticență, violența sau chiar leziunea.

2.2. Invocarea în exces a bunei-credințe face ca normele de la art. 1208 și 1211 C. civ. să se interfereze. Eroarea nescuzabilă ar putea fi analizată și ca un caz de invocare a erorii contrar exigențelor bunei-credințe. Faptul că victima, deși a fost neglijentă și nu s-a informat cu privire la faptul asupra căruia poartă eroare, cere totuși anularea contractului, ar putea fi calificată o exercitare excesivă sau, după caz, nerezonabilă a dreptului său, cele două trăsături ale abuzului de drept. Sunt reglementări paralele ale aceleași materii, preluate din surse diferite, cărora le lipsește o viziune unică, acel spiritus rector atât de necesar codificării.

Art. 1213. Adaptarea contractului.

(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte.

(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.

(3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.

1. Comentarii

1.1. Fundamentul adaptării contractului. Întreaga reglementare a viciilor de consimţământ are două finalităţi aflate în concurs: justiţia contractuală, care protejează pe cel care a încheiat contractul printr-un consimţământ alterat şi securitatea tranzacţiilor, care presupune stabilitatea contractului. Adaptarea contractului este o măsură curativă menită să salveze contractul de la desfiinţare, un remediu al contractului, protejându-se astfel securitatea tranzacţiilor, fără a sacrifica însă interesul legitim al părţii care s-a aflat într-o eroare esenţială. Măsura este în acord cu principiul instituit la art. 1268 alin. (3) C. civ., potrivit căruia “Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, regulă care într-o exprimare sintetică spune că actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Răspunzând unor aşteptări legitime ale părţilor care l-au încheiat, contractul trebuie menţinut, ori de câte ori clauzele acestuia ar putea fi reparate prin acordul de voinţă al părţilor. Aceeaşi preocupare de asanare a contractului rezultă şi din faptul că, în materia nulităţii, regula o constituie nulitatea parţială, sancţiunea fiind îndreptată doar împotriva efectelor care încalcă dispoziţiile legale, nu împotriva contractului în totalitatea lui. Ori de câte ori contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept, aşa cum se dispune la art. 1255 alin. (2) C. civ. Toate asemenea reglementări se dovedesc a fi în favoarea contractului (favor contractus).

1.2. Declaraţia de acceptare a adaptării. Ori de câte ori o parte este îndreptăţită să anuleze contractul pentru o eroare esenţială iar cealaltă parte, fie îşi arată disponibilitatea de a executa contractul aşa cum l-a înţeles errans-ul, fie îl execută efectiv în forma în care a fost încheiat, el se consideră încheiat aşa cum l-a înţeles prima dintre părţi. Când contractul este executat aşa cum l-a înţeles errans-ul, nu se cere îndeplinirea vreunei formalităţi, acordul ceilalte părţi rezultând din faptul executării obligaţiilor sale. Când însă contractul n-a fost executat, partea care este de acord să execute contractul cum l-a înţeles errans-ul trebuie să declare acordul său privind executarea fără întârziere a obligaţiilor, în termen de cel mult 3 luni de la data primirii notificării sau de la data când i s-a comunicat acţiunea în anulare.

1.3. Stingerea dreptului de a anula contractul pentru eroare. Potrivit textului de la alin. (3), dacă notificarea a fost expediată în termenul de 3 luni sau contractul a fost executat în modul cum a fost înţeles de către errans, dreptul de a cere anularea contractului se stinge iar notificarea făcută de errans celeilalte părţi este lipsită de efecte juridice.

2. Observații critice

2.1. O situație posibilă și nereglementată este aceea în care ambele părți sunt în eroare (eroare comună), situație în care, potrivit Principiilor Lando (PECL), instanța va putea pune în acord contractul cu ceea ce, în mod rezonabil, părțile puteau conveni dacă nu s-ar fi aflat în eroare[34].

2.2. Termenul de 3 luni înăuntrul căruia celalaltă parte a contractului trebuie să comunice declarația de acceptare a executării contractului în modul cum a fost înțeles de errans, este exagerat, fiind de natură să creeze o stare de incertitudine nejustificată sau chiar să compromită contractul. Apoi, termenul ar trebui să curgă de la data comunicării notificării, conform principiului de la art. 1200 C. civ., și nu de la data notificării.

Art. 1214. Dolul.

(1) Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

(2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.

(3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.

(4) Dolul nu se presupune

1. Comentarii

1.1. Noțiune. Dolul este o noțiune bivalentă, pentru că semnifică atât intenția de a induce în eroare pe cocontractant, cât și mijloacele viclene prin care acesta este determinat să încheie contractul. O confirmare a acestei bivalențe o constituie reglementarea de la art. 1257 C. civ., potrivit căreia victima dolului poate cere, pe lângă anularea contractului, și daune-interese pentru prejudiciul suferit.

1.2. Structura dolului. Dolul are două componente: materială, alcătuită din manevrele frauduloase întrebuinţate pentru inducerea în eroarea a partenerului şi alta subiectivă, intenţia malefică de a induce în eroare pe cocontractant. Această descompunere a celor două elemente are o finalitate exclusiv didactică. În realitate, dolul, în sensul originar al termenului (dolul pretorian) presupune intenţia prin însuşi modul în care au fost săvârşite manoperele dolozive, de unde şi formula culpa lata dolo aequiparatur. Dacă ele nu sunt săvârşite cu intenţie, fapta nici nu constituie dol, în înţeles juridic.

1.3. Formele dolului. Dolul poate fi clasificat în raport de mai multe criterii:

– dol principal-dol incidental, după cum poartă asupra unor elemente importante, determinante ale contractului sau asupra unor aspecte mai puţin hotărâtoare în luarea deciziei de încheiere a contractului. În acest din urmă caz, contractul s-ar fi încheiat dar în condiţii mai puţin avantajoase. Distincţia dintre cele două forme ale dolului ţine de voinţa părţilor, astfel că şi un element neesenţial al contractului poate fi determinant pentru partea care contractează. Aptitudinea manoperelor dolozive de a influenţa pe contractant se apreciază întotdeauna in concreto, avându-se în vedere particularităţile personale ale victimei (vârstă, experienţă, pregătire etc). Dolul principal constituie motiv de anulare a contractului, în timp ce dolul incident poate constitui temei al acţiunii în daune-interese;

– dol comisiv-dol omisiv (prin reticenţă), după cum se concretizează într-o activitate pozitivă, sau prin omisiunea de a informa pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie, cum se prevede în noua definiţie legală de la alin. (1) al art. 1214 C. civIntenţia malefică este mai uşor de detectat în cazul dolului prin comisiune pentru că ea rezultă din înseşi manoperele frauduloase întreprinse. În cazul dolului prin reticenţă, intenţia este dedusă din ascunderea unor împrejurări pe care ar fi trebuit să le comunice celeilalte părţi. Aici graniţa dintre intenţie şi culpă este una firavă. Uneori şi culpa gravă este asimilată intenţiei conform principiului culpa lata dolo auquiparatur. Judecătorul va avea să aprecieze, mai întâi că autorul dolului a fost informat de aspectul de care cocontractantul era interesat, urmând ca apoi să stabilească dacă eroarea în care a căzut cealaltă parte nu-i este imputabilă, mai ales în situaţia în care este un profesionist, când ascunderea unor calităţi ale obiectului prestaţiei este tratată cu mai mare severitate. Spre deosebire de dolul pozitiv, dolul negativ, prin reticenţă, trebuie să provină întotdeauna de la cocontractant;

dolus bonus-dolus malus, după cum este sau nu sancţionat de lege. Dolul bonus (benign) este tolerat de drept, înscriindu-se în înclinaţia naturală a celui care, dorind să convingă pe cocontractant, exagerează calităţile obiectului prestaţiei convenite. Dolul malus (malign) este cel care viciază voinţa, fiind mai mult decât o exagerare rezonabilă a calităţilor obiectului prestaţiei convenite de care era interesată victima dolului, constituind un veritabil delict concretizat în manoperele frauduloase exercitate cu intenţia malefică de a induce în eroare pe cealaltă parte a contractului.

1.4. Dolul care provine de la reprezentantul, prepusul sau gerantul celeilalte părţi. O noutate o constituie prevederea de la art. 1214 alin. (3) C. civ. potrivit căreia dolul poate proveni şi de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.

1.5. Condițiile dolului. Condiţiile dolului se desprind din analiza prevederilor legale ce i-au fost rezervate la art. 1214 C. civ.

1.5.1. Manopere frauduloase. Reprezintă componenta materială a dolului. Ele constau, pe de o parte, în orice acţiune concretizată în manevre, artificii, maşinaţii, menite a ascunde adevărul şi de a prezenta deformat realitatea (dol pozitiv). Faptele omisive (dolul prin reticenţă sau dol negativ) constau în necomunicarea, ascunderea unor împrejurări, care, dacă ar fi fost cunoscute, contractul nu s-ar fi încheiat. Simpla reticenţă nu este suficientă. Orice parte este interesată în a evidenţia doar calităţile obiectului asupra căruia se contractează şi de a ascunde acele trăsături ale obiectului care ar putea influenţa pe cocontractant să nu încheie contractul. Până la un punct tăcerea este scuzabilă. Ea nu mai este astfel privită când contractantul avea obligaţia legală de a comunica partenerului starea adevărată de lucruri. Sub vechiul Cod civil, exemplul tipic privea obligaţia viitorului soţ de a comunica partenerului starea sănătăţii sale. Ascunderea unei boli grave a fost calificată dol prin reticenţă, şi a constituit temei al acţiunii în anulare a căsătoriei. Sub actualul Cod civil, starea de sănătate care face imposibilă continuarea căsătoriei reprezintă motiv de divorţ, potrivit art. 373 lit. d. În actuala reglementare, care este mai permisivă, anularea contractului pentru dol poate fi pronunţată şi când cealaltă parte nu avea obligaţia legală de a comunica anumite împrejurări privitoare la obiectul contractului, textul de la alin. (1) al art. 1214 C. civ. vizând împrejurările care se cuvenea a fi dezvăluite cocontractantului.

În materia liberalităţilor, dolul îmbracă forme speciale de exprimare: captaţia şi sugestia. Captaţia se constituie într-o activitate canalizată spre câştigarea afecţiunii dispunătorului, determinând-o să facă o liberalitate pe care, în lipsa influenţei exercitate, n-ar fi făcut-o, în timp ce sugestia deturnează voinţa iniţială a celui influenţat, determinându-l să facă o liberalitate unei alte persoane decât cea avută în vedere.

Toate formele de manifestare a dolului trebuie să fie frauduloase, subsumate intenţiei malefice de inducere în eroare. Acest caracter rezultă din modul cum au fost concepute manoperele dolozive, în cazul dolului comisiv, iar în cazul dolului prin reticenţă, el rezultă din nerespectarea îndatoririi pe care o avea cealaltă parte de a dezvălui împrejurările relevante ale contractului încheiat.

1.5.2. Caracterul determinant al manoperelor. Deşi această condiţie nu rezultă explicit din definiţia legală a dolului, ea rezultă oarecum din caracterizarea pe care o face alin. (1) de la art. 1214 dolului ca fiind o “eroare provocată”. Spre deosebire de eroare, care poartă asupra unor calităţi esenţiale ale obiectului, dolul poate privi atât elementele esenţiale ale contractului (dol principal), cât şi asupra unor elemente neesenţiale (dol incidental).

1.5.3. Dolul trebuie să fie probat. Principiul în materie este prevăzut de art. 1214 alin. (4) C. civ., evocându-se formula clasică “Dolul nu se presupune, ci se dovedeşte”. Este o aplicaţie a unei reguli generale potrivit căreia nemo praesumitur malus. Fiind un fapt juridic, poate fi probat cu orice mijloc de probă: înscrisuri, martori, prezumţii. Simpla prezumţie, oricât de puternică ar fi, nu este suficientă; numai coroborată cu celelalte probe poate întemeia convingerea existenţei dolului. Dacă eroarea poate fi mai greu dovedită pentru că priveşte aspecte de ordin psihologic, dolul este mult mai uşor de dovedit pentru că, pe lângă intenţia malefică, el presupune, de regulă, o activitate concretă. În cazul dolului numit negativ, prin reticenţă care constă în ascunderea unui viciu al obiectului actului încheiat, proba o va constitui însuşirea sau defectul pe care îl are prestaţia convenită, care, dacă ar fi fost cunoscute, contractul nu s-ar fi încheiat.

1.6. Sancţiunea dolului este întotdeauna nulitatea relativă a contractului pentru că interesul protejat este privat. Dolul este însă şi un un delict civil care deschide victimei dreptul de a pretinde daune interese. Când el provine de la un terţ, daunele-interese reprezintă singura sancţiune.

2. Observații critice

2.1. Noua definiţie a dolului are drept model art. 1401 din CCQ care nu mai prevede caracterul determinant al manoperelor dolozive, în lipsa cărora contractul n-ar fi fost încheiat. Să însemne oare o renunţare la această condiţie?

Răspunsul nu poate fi pozitiv. Atât art. 4:107 din Principiile Dreptului European al Contractelor, cât și art. 3.8. din Principiile Unidroit au în vedere dolul când partea a fost determinată să încheie contractul, exprimare care este evitată de autorii noilor texte normative, lăsând loc de interpretare privind această condiţie a dolului, unanim acceptată de doctrină. Apoi, aşa cum am văzut, pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ ea trebuie să fie esenţială. Când definesc însă dolul, autorii are în vedere doar simpla eroare provocată, ceea ce face şi mai necesară sublinierea caracterului determinant al dolului.

Tot astfel, Ordonanța franceză din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor prevede caracterul determinant pentru toate viciile de consimțământ[35]. Aceeași soluție este prevăzută și de Codul civil italian[36].

2.2. Reglementarea dolului ar fi câştigat în coerenţă dacă odată cu modificarea operată la art. 1214, prin introducerea alin. 3, textele ar fi fost armonizate, urmărindu-se restabilirea succesiunii fireşti a dispoziţiilor legale. Ar fi putut fi incluşi cu acel prilej printre persoanele de la care provine dolul şi terţii, urmând ca prevederea de la art. 1215 să se refere doar la condiţiile în care se poate cere anularea contractului viciat de un terţ. Neprocedându-se astfel, intervenţia pe text este pusă în evidenţă pentru că după prima concesie anunţată prin formula contractul este anulabil “şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi”, care ar fi trebuit să epuizeze lista persoanelor de la care provine dolul, urmează o altă concesie în care sunt menţionaţi şi terţii, ca şi cum ar fi fost omişi.

2.3. Dispoziția de la art. 1214 alin. (2) C. civ. potrivit căreia „Partea al cărui consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”, o găsim discutabilă. Dacă o asemenea normă este prevăzută de Codul elvețian al obligațiilor la art. 28 este pentru că, în concepția clasică, o serie de erori considerate, prin tradiție, indiferente, nu putea constitui motiv de anulare, chiar dacă părțile le-au considerat esențiale. În condițiile în care însă, noțiunea de „eroare esențială” a fost extinsă și la orice alte împrejurări pe care părțile le-au considerat a fi hotărâtoare la încheierea contractului, când dolul a fost extins și la alte împrejurări neesențiale, cele care nu au fost de natură să influențeze părțile în decizia de a încheia contractul, dispoziția mai sus menționată nu se mai justifică.

Art. 1215. Dolul comis de un terţ.

(1) Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.

(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

1. Comentarii

1.1. Condiţia impusă de textul de la art. 1215 alin. (1) C. civ. ca dolul să fi fost cunoscut sau, după caz, să fi trebuit a fi cunoscut de cealaltă parte la încheierea contractului este firească. Ar fi straniu ca un contract să fie anulat pentru motive străine părţii chemate în judecată. Practic, aceasta ar echivala cu suportarea unei sancţiuni de către o persoană căreia nu i se poate imputa nimic. Alta este situaţia când dolul săvârşit de terţ a fost cunoscut de cealaltă parte, sau ar fi trebuit să-l cunoască, profitând în acest mod de un contract care altfel n-ar fi fost încheiat.

1.2. Răspunderea terțului. Fiind o faptă cauzatoare de prejudicii, dolul terțului generează răspunderea delictuală a autorului său, conform regulilor prevăzute la art. 1357 și urm. C. civ. Contractul încheiat prin dolul exercitat de un terț nu este supus prevederii de la art. 1257 C. civ., potrivit căruia cel al cărui consimțământ a fost viciat poate cere, pe lângă anularea contractului, menținerea acestuia, cu posibilitatea reducerii prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi fost îndreptățit. Soluția este firească, în condițiile în care cealaltă parte nu este autorul dolului. Mai mult, textul de la alin. (2) al art. 1215 C. civ. prevede in terminis doar răspunderea terțului pentru prejudiciul cauzat.

2. Observații critice

2.1. Sintagma “dolul comis de un terţ” induce ideea că dolul provenit de la un terț ar fi doar comisiv, ceea ce este eronat. Potrivit enunțului de la art. 1214 alin. (1) C. civ., “Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când acesta din urmă a omis, în mod fraudulos, să informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. De aceea, preferabilă era sintagma “dolul săvârșit de un terț”.

2.2. Noua definiţie a dolului are drept model art. 1401 din CCQ care nu mai prevede caracterul determinant al manoperelor dolozive, în lipsa cărora contractul n-ar fi fost încheiat. Să însemne oare o renunţare la această condiţie?

Răspunsul nu poate fi pozitiv. Atât art. 4:107 PECL[37] cât şi art. 3.8 PU[38], au în vedere dolul când partea a fost determinată să încheie contractul, exprimare care este evitată de Codul civil, lăsând loc de interpretare privind această condiţie a dolului, unanim acceptată de doctrină. Apoi, aşa cum am văzut, pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ ea trebuie să fie esenţială. Când defineşte însă dolul, Codul civil are în vedere doar simpla eroare provocată, ceea ce face şi mai necesară sublinierea caracterului determinant al dolului. De aceea, credem că textul de la art. 1225 alin. (1) ar trebui să prevadă, în mod expres, condiţia ca manoperele dolozive sau simpla reticenţă să fi fost determinante la încheierea contractului.

2.3. Reglementarea dolului ar fi câştigat în coerenţă dacă odată cu modificarea operată la art. 1214, prin introducerea alin. (3), textele ar fi fost armonizate, urmărindu-se restabilirea succesiunii fireşti a dispoziţiilor legale. Ar fi putut fi incluşi cu acel prilej printre persoanele de la care provine dolul şi terţii, urmând ca dispoziția de la art. 1215 să se refere doar la condiţiile în care se poate cere anularea contractului viciat de un terţ. Neprocedându-se astfel, intervenţia pe text este pusă în evidenţă pentru că după prima concesie anunţată prin formula contractul este anulabil “şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi”, care ar fi trebuit să epuizeze lista persoanelor de la care provine dolul, urmează o altă concesie în care sunt menţionaţi şi terţii, ca şi cum ar fi fost omişi.

Art. 1216. Violenţa.

(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.

(2) Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.

(3) Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.

(4) În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.

1. Noțiune. Privită din perspectiva dreptului civil, violenţa poate îmbrăca forme diferite de exprimare. Potrivit actualului Cod civil ea poate constitui delict civil, când printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie este afectată integritatea fizică sau morală, cauzându-se altuia prejudicii (1357 alin. 1), poate vicia posesia, când dobândirea sau conservarea posesiei au fost făcute prin acte de violenţă (art. 924), sau poate avea ca efect vicierea consimţământului, când contractul a fost încheiat sub imperiul unei temeri induse fără drept de cealaltă parte (art. 1216 alin. 1 C. civ.). Potrivit reglementării clasice, consimţământul nu este valabil când a fost “extorcat” prin violenţă, cum prevede art. 1109 C. civ. fr sau „smuls” în aceeaşi manieră, cum prevedea art. 953 din vechiul Cod civil, formulă preluată de actualul Cod civil la art. 1206 alin. (1). Vicierea consimţământului este aşadar circumscrisă voinţei umane a uneia dintre părţile contractante sau a unei terţe persoane, o voinţă vinovată.

Prin urmare, distincţia dintre violenţa fizică şi cea morală este mai puţin importantă pentru aprecierea temerii, importantă fiind doar gravitatea acesteia din urmă, aptitudinea ei de a convinge partea ameninţată că dacă nu va consimţi la încheierea contractului, viaţa, integritatea fizică sau morală a persoanei sale, ori bunurile acesteia vor fi supuse unui pericol grav şi iminent. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii o poate face doar judecătorul investit cu anularea contractului, în raport de datele fiecărei speţe în parte, pe baza criteriilor menţionate în alin. 4 al textului de mai sus.

Astăzi, noţiunea de violenţă este mai largă decât cea tradiţională. Contractul nu mai este văzut ca spaţiu rezervat exclusiv voinţei suverane a părţilor şi este privit tot mai mult din perspectivă socială. Ca fapt social, el poate fi determinat de o serie de presiuni şi constrângeri, determinate, nu doar de conduita culpabilă a celeilalte părţi, ci şi de factori sau împrejurări obiective. Privit în plan sociologic, acest sentiment al coerciţiei este până la urmă cel care coagulează reacţia colectivă de acceptare a normelor[39]. În condiţiile în care însă voinţa individuală este tot mai asaltată de factori externi, linia de demarcaţie între motivaţia internă a contractului şi cea externă este tot mai greu de trasat. În cele două veacuri de evoluţie, violenţa este departe de a se fi relaxat în relaţiile dintre oameni. Aşa cum remarcă un strălucit sociolog al dreptului, printr-un joc de cuvinte sugestiv, violenţa de astăzi este mai puţin “violentă”[40]. O regăsim metamorfozată în forme tot mai obscure dar mai devastatoare, cum ar fi dominaţia economică, şantajul, intimidarea şi tot cortegiul de constrângeri mai puţin aparente. Este un proces care, de multe ori, scapă observaţiei curente, pentru că, aşa cum se remarcă uneori, “sub ochii noştri distraţi, un edificiu colosal de violenţă tot mai rafinată este pe cale de a se impune”[41].

2. Componentele violenţei ca viciu de consimţământ. Plecând de la ideea că nu putem vorbi de violenţă fără să existe temerea sub presiunea căreia s-a încheiat contractul, vom analiza componentele violenţei plecând de la efectul ei, viciul propriu-zis al voinţei celui care se obligă, în ordinea prevăzută de Codul civil.

2.1. Starea de temere. Potrivit enunţului de la alin. (1) al art. 1216, anularea contractului poate fi cerută de partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate, stare care a fost indusă fără drept de cealaltă parte sau de către un terţ.

Pentru a constitui motiv de anulare a contractului, temerea trebuie să fie justificată. Această condiţie nu vizează caracterul ei determinant, cum se afirmă uneori[42]. Temerea trebuie să fie întemeiată, îndreptăţită, „fondată”, cum este caracterizată de Codul elveţian al obligaţiilor la art. 29. Potrivit alin. (2) al art. 1216 C. civ., teama este considerată a fi justificată, când “este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. Prin urmare, în ambele reglementări este avută în vedere temerea care putea determina partea să creadă că va fi supusă urmărilor prevăzute de text. Pentru a decide dacă temerea este justificată sunt avute în vedere criteriile prevăzute în alin. (4) şi ele se referă la vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi la orice altă împrejurare care l-ar fi putut influenţa în încheierea contractului. Rezultă că aprecierea se face in concreto, cu luarea în considerare a personalităţii celui care încheie contractul şi nu prin raportarea la un standard abstract de conduită, spre deosebire de reglementarea clasică dată de Codul civil francez care are în vedere ambele criterii.

2.2. Constrângerea fizică sau morală. Temerea sub care a fost încheiat contractul trebuie să fie determinată de constrângerea fizică sau morală exercitată de cealaltă parte.

La rândul ei, această constrângere trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

să fi fost exercitată fără drept. Potrivit textului normativ de la art. 1216 alin. (1) C. civ., temerea trebuie să fi fost indusă fără drept, ceea ce înseamnă că o asemenea stare trebuie să fi fost creată printr-o presiune nelegitimă exercitată de cealaltă parte. În timp ce constrângerea fizică nu poate fi decât nelegitimă în dreptul civil, constrângerea morală poate fi şi legitimă. Astfel, notificarea pe care o face creditorul debitorului său, sau plângerea penală adresată organelor de urmărire penală pentru săvârşirea unor infracţiuni, deşi sunt de natură să provoace părţii o stare de temere, nu pot fi calificate drept nelegitime, decât dacă asemenea demersuri ar avea ca finalitate obţinerea unor avantaje injuste. Altfel, ceea ce interesează este gravitatea constrângerii nelegitime, adică aptitudinea ei de a convinge partea ameninţată că dacă nu va consimţi la încheierea contractului, viaţa, integritatea fizică sau morală a persoanei sale, ori bunurile acesteia, ale persoanelor apropiate vizate de lege, vor fi expuse unui pericol grav şi iminent. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii o poate face doar judecătorul investit cu anularea contractului, în raport de datele fiecărei speţe în parte, pe baza criteriilor menţionate în alin. 4 al textului de mai sus;

constrângerea să fi fost determinantă. Pentru a putea constitui temei al anulării contractului, constrângerea trebuie să fi fost determinantă la încheierea contractului, ceea ce înseamnă că în lipsa acesteia, partea ameninţată n-ar fi încheiat contractul. În opinia noastră, faptul că un contract a fost încheiat sub imperiul temerii, nu înseamnă neapărat că o astfel de stare a fost şi determinantă la încheierea contractului. De aceea credem că cerinţa caracterului determinant al violenţei ar fi trebuit să fie explicit menţionată, aşa cum o întâlnim în art. 4:108 din Principiile Lando, text care dispune că „o parte poate provoca nulitatea contractului atunci când cealaltă parte a determinat încheierea contractului prin ameninţarea iminentă şi gravă printr-un act care este în sine ilegitim sau care este folosit ilegitim pentru obţinerea încheierii contractului…”. Tot astfel, Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor definește violența prin raportarea la „presiunea exercitată de constrângerea care a inspirat teama expunerii persoanei, a averii sale sau a celor apropiați. la un rău considerabil”[43]. În acelaşi sens, art. 3.9 din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale dispune că “nulitatea unui contract pentru constrângere poate fi invocată de partea al cărui angajament a fost determinat prin ameninţări nejustificate ale celeilalte părţi..”. Cât priveşte gravitatea temerii, acelaşi text prevede, în partea sa finală, că ameninţarea este “atât de iminentă şi serioasă încât nu oferă primei părţi nicio alternativă rezonabilă”;

destinatarii constrângerii. Pe lângă partea ameninţată, textul de la art. 1216 alin. (3) C. civ. are în vedere şi persoanele apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărui consimţământ a fost viciat.

O primă discuţie priveşte cercul persoanelor apropiate, anume dacă trebuie să avem în vedere doar pe cele enumerate de lege, respectiv soţul şi rudele apropiate nominalizate sau dacă soluţia anulării contractului ar trebui admisă şi în situaţia ameninţării altor persoane apropiate celui care încheie contractul sub imperiul temerii.

Sub vechiul Cod civil, doctrina noastră de drept civil s-a pronunţat în favoarea extinderii persoanelor vizate prin includerea celor pentru care partea care încheie contractul nutreşte afecţiune[44], tendinţă însuşită de Proiectul Codului civil din anul 1971 prin art. 110, potrivit căruia contractul este anulabil dacă “violenţa folosită a putut să-i inspire teama hotărâtoare că persoana sa ori bunurile sale, sau o altă persoană apropiată lui ori bunurile acesteia… sunt ameninţate, în mod licit, de un rău imediat şi însemnat”. Faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil introduce sintagma “persoane apropiate” într-o enumerare, de această dată exemplificativă, ar putea fi argument al unei interpretări extensive a textului. Numai că exemplele oferite de noul Cod civil privind persoanele apropiate vizează aceleaşi categorii clasice, pe soţ, soţie şi rudele nominalizate, astfel că unei eventuale interpretări extensive a textului i s-ar putea opune regula de interpretare in claris non fit interpretatio. Şi totuşi, sunt opinii care citesc noul text în sensul lărgirii cercului de persoane avute în vedere. Astfel, pronunţându-se favorabil acestei interpretări autori consacraţi de drept civil avansează doar supoziţii privind intenţia redactorilor, exprimându-se în termeni dubitativi, “se pare că aceasta este şi soluţia pentru care au optat redactorii Proiectului Noului Cod civil”[45]. Asemenea presupuneri ar fi fost evitate dacă textul normativ s-ar fi limitat la nominalizarea persoanelor apropiate, renunţând la exemple. Astfel, ar putea fi incluse printre persoanele apropiate, atât pe logodnici, partenerii unei instituţii consacrate de noul Cod civil, persoanele întreţinute în fapt, pe concubini, faţă de care reacţia dreptului a suferit modificări substanţiale, în Franţa făcând obiectul Pactului civil de solidaritate (Pacs) ş.a.

Aceleaşi discuţii s-au făcut şi în doctrina franceză în raport de prevederea de la art. 1113 C. civ. fr. similară celei de la art. 957 C. civ. Autorii au militat împotriva limitării persoanelor asupra cărora ar putea fi exercitată violenţa, argumentându-se că, deosebit de persoanele nominalizate, pot exista şi altele, aflate într-o relaţie specială care să fi determinat sensibilizarea celui care a acceptat să încheie contractul în condiţiile impuse de autorul violenţei[46]. Jurisprudenţa franceză a admis acţiunea în anulare pentru violenţă a unui contract încheiat cu o societate comercială, avându-se în vedere relaţia dintre persoana al cărui consimţământ a fost viciat cu reprezentantul acelei societăţi[47]. Ceea ce însă se cere, este ca aceste relaţii speciale să fie probate.

Codul civil italian prevede la art. 1436 alin. 1 că ”violenţa este cauză de anulare a contractului şi atunci când răul care face obiectul ameninţării priveşte persoana sau bunurile unuia dintre soţi sau ale unui descendent sau ascendent al lui”. Alin. 2 însă dispune însă că “dacă răul care face obiectul ameninţării priveşte alte persoane, anularea contractului este condiţionată de o prudentă evaluare a circumstanţelor de către judecător”.

În raport de toate acestea, credem că formula la care s-a oprit art. 1214-2 din Anteproiectul Catala este suplă şi preferabilă, fiind vizate “partea contractantă, soţul acesteia sau unul dintre apropiaţii lor”.

O altă problemă de interpretare pe care o pune prevederea de la art. 1216 alin. 3 C. civ. este dacă noua reglementare are în vedere doar persoana apropiată supusă violenţei sau şi bunurile acesteia. Cum, spre deosebire de prevederea de la alin. 2, cea care are în vedere atât persoana cât şi bunurile, textul alin. 3 priveşte doar persoanele apropiate, s-ar părea că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Discuţia nu este nouă, având în vedere că şi art. 956 din vechiul Cod civil avea în vedere violenţa exercitată asupra persoanei sau averii sale, în timp ce, art. 957 C. civ. privea doar violenţa exercitată asupra “soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”, nu şi asupra averii acestora.

Deşi au fost şi autori care au interpretat restrictiv art. 957 C. civ. potrivit cărora victima violenţei este “persoana şi nu averea ei”[48], tendinţa doctrinei şi a jurisprudenţei este de a include în obiectul ameninţării nu doar persoanele apropiate celui care încheie contractul ci şi bunurile acestora, soluţie de altfel consacrată de art. 1402 alin. 2 din Codul civil al Quebec şi care se regăseşte în art. 1114 din Anteproiectul Catala, putând fi preluată şi de noul nostru Cod civil.

3. Observații critice

3.1. Afirmaţia clasică potrivit căreia violenţa constituie viciu de consimţământ este discutabilă. Violenţa afectează doar libertatea de voinţă, nu însăşi voinţa, cea care, deşi constrânsă, rămâne conştientă (coacta voluntas, tamen voluntas). Spre deosebire de eroarea esenţială sau cea provocată prin dol, care deformează realitatea determinând o falsă reprezentare a celui care încheie contractul, în cazul violenţei, victima rămâne conştientă de ce face, dar fiind confruntată cu perspectiva unui rău fizic sau moral, alege răul cel mai mic. În dreptul roman, acţiunea prin care era reprimată violenţa (vis) se numea actio quod metus causa, fiind vizată temerea (metus)[49] ca delict, şi nu violenţa. Dacă, atât vechiul nostru Cod civil cât şi Codul civil francez se raportează la violenţă, şi nu la viciul de consimţământ propriu-zis este pentru că ambele reglementări au în vedere violenţa văzută cau un caz de nevalabilitate a consimţământului, aşa cum prevedea art. 953 din vechiul Cod civil, după modelul de la art. 1109 C. civ. fr. Aceeaşi calificare o regăsim şi la principalul proiect de codificare, Principiile dreptului european al contractelor (Principiile Lando – PECL) la art. 4:108, care are ca denumire marginală “constrângerea” ca o cauză de anulare a contractului. Cum art. 1206 şi următoarele C. civ. au în vedere, de această dată, cazurile de viciere a consimţământului, ar fi trebuit reglementată starea de temere sub imperiul căreia a fost încheiat contractul, denumită în art. 29 din Codul elveţian al obligaţiilor crainte fondée (teama întemeiată). Deşi noul Cod civil continuă să se raporteze la violenţă ca delict, niciunul dintre cele patru enunţuri normative ale acestui articol nu se referă la faptele prin care se poate exercita ea, definiens-ul constituindu-l temerea insuflată, efect al violenţei: “există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. Or, potrivit unei exigenţe elementare a definiţiei, orice noţiune trebuie definită prin ceea ce este ea, şi nu prin efectele pe care le produce. Potrivit art. 1114 din Anteproiectul Catala de reformă a dreptului obligațiilor și al prescripției, “există violenţă când o parte se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi înspiră teama de a expune persoana, averea sa ori a celor apropiaţi la un rău considerabil”[50]. Aceeași definiție este preluată și de Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor la art. 1140.

3.2. Succesiunea firească a enunţurilor ar fi trebuit să înceapă cu definiţia violenţei prin ceea ce este ea in se, şi nu doar prin efectul pe care îl produce. Chiar dacă felul constrângerii este mai puţin important, definiţia acesteia trebuie să aibă ca punct de plecare faptele prin care poate fi ea insuflată[51].

3.3. O distincţie care s-ar fi cuvenit a fi avută în vedere este cea de la art. 4 :108 din Principiile Lando (PECL) între ameninţarea iminentă şi gravă printr-un act care este nelegitim în sine şi ameninţarea nelegitim folosită pentru a obţine încheierea contractului, exceptând situaţia în care partea, în raport de circumstanţele cauzei, ar fi avut la îndemână o altă soluţie rezonabilă. Credem că o asemenea distincţie era binevenită, fiind menită a delimita cât mai sever exerciţiul legal al unui drept de cel abuziv.

3.4. În ideea de a evidenţia gravitatea temerii sub care contractantul, victimă a violenţei, contractează, ipoteza normei de la art. 1216 alin. (1) are în vedere situaţia în care partea “a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept de cealaltă parte sau de un terţ”, enunţ preluat de la art. 29 din Codul elveţian al obligaţiilor, care, racordat exigenţelor gramaticale româneşti, putea fi exprimat astfel: “poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate, indusă fără drept…”.

3.5. Caracterul determinant al violenţei este legat de gravitatea temerii insuflate părţii care încheie contractul. Potrivit noii reglementări, anularea contractului este posibilă doar dacă “temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. Condiţia ca temerea să fie “de aşa natură” este nepotrivită şi afectează concizia exprimării normative. În discuţie nu este natura temerii, ci doar gravitatea ei. Aprecierea gravităţii temerii insuflate se face in concreto, adică “ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”, criterii oferite de alin. 3 al art. 1219 C. civ.

3.6. Deşi sintagma “crainte fondée”, denumirea marginală a normei de la art. 29 din Codul elveţian al obligaţiilor poate fi tradusă prin teamă justificată, mai aproape de sensul urmărit de text este “teama întemeiată”, cea care este sprijinită pe argumente solide. Distincţia just-injust ar trebui să privească doar constrângerea exercitată asupra părţii care încheie contracul, şi nu temerea provocată acesteia, cea care ar trebui caracterizată doar sub aspectul gravităţii ei, a aptitudinii pe care a avut-o în provocarea emoţiei sub care a fost încheiat contractul. “Justificarea” temerii este suficient de bine conturată de prevederea de la alin. 2 a normei pe care o analizăm, care, într-o bună tehnică legislativă, ar fi urmat să explice ce se înţelege prin temere justificată, aşa cum o face art. 30 din Codul elveţian al obligaţiilor şi nu ce este violenţa, noţiune deja definită la alin. 1. Or, în condiţiile în care prevederea de la alin. 2 al art. 1216 C. civ. este suficient de lămuritoare privind valorile supuse ameninţării, “justificarea” temerii este implicit evidenţiată, făcând inutilă caracterizarea ei din cadrul definiţiei. O asemenea abordare o găsim în art. 1114 din Proiectul Catala, potrivit căruia “există violenţă când o parte se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi inspiră teama expunerii persoanei sale, a averii sale sau a ale apropiaţilor la un rău considerabil”.

Privită în context, sintagma “temere justificată” este şi inutilă, de vreme ce, potrivit alin. (2), “temerea este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. De aici şi “întemeierea” temerii şi nu “justificarea” ei propriu-zisă.

3.7. Cât priveşte obiectul ameninţării, alin. 2 al art. 1216 C. civ. preia tale quale enumerarea valorilor de la art. 30 din Codul elveţian al obligaţiilor: “viaţa, persoana, onoarea sau bunurile”, ceea ce n-o face mai puţin criticabilă. Această enumerare este, în egală măsură, inadecvată şi inexactă. Este inadecvată, pentru că termenul “persoană” subsumează toate valorile personale ale acesteia, printre care viaţa şi onoarea. Orice inventariere a acestor valori nu poate fi decât incompletă. Spaţiul de vulnerabilitate al oricărui subiect de drept poate fi acoperit prin sintagma “persoana şi bunurile sale”, exprimare însuşită de Codul civil francez prin art. 1112 şi vechiul Cod civil la art. 956. Aceeaşi formulă este uzuală şi în cadrul doctrinei de drept civil, fiind preluată atât de Codul civil din Quebec, la art. 1402, care are în vedere temerea unui prejudiciu serios ce poate aduce atingere “persoanei şi bunurilor uneia dintre părţi” dar şi de proiectele franceze de reformă a dreptului contractelor. O asemenea enumerare, care nu este doar exemplificativă, cum s-ar fi cuvenit, este şi inexactă, pentru că nu doar valorile menţionate pot fi afectate prin violenţă ci şi multe altele, cum ar fi demnitatea, imaginea, credibilitatea etc.

3.8. Sintagma “după împrejurări”, folosită la art. 1216 alin. (2) C. civ. pentru a sublinia ideea că aprecierea temerii insuflate se face in concreto, era necesară doar dacă textul de la alin. (4) n-ar fi reluat aceeaşi idee circumstanţiind, de această dată, criteriile de apreciere a stării sub care a fost încheiat contractul. Cum violenţei i-au fost alocate mai multe prevederi, o bună tehnică normativă ar fi impus disocierea definirii temerii în sine de aprecierea ei, în raport cu criteriile avute în vedere la ultimul alineat. Astfel, definiţia temerii ar fi fost mai concisă.

3.9. Ceea ce are de apreciat judecătorul prin raportarea la vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia în momentul încheierii contractului, priveşte temerea persoanei ameninţate, și nu violenţa în sine, cum greşit prevede textul de la art. 1216 alin. (4) C. civ.

4. Propuneri de lege ferenda

Temerea întemeiată. (1) Contractul încheiat sub imperiul unei temeri întemeiate, determinată de constrângerea fizică sau morală, exercitată de cealaltă parte sau de un terţ ori provocată de starea de necesitate, fără ca partea ameninţată să fi avut o altă posibilitate rezonabilă de a evita încheierea lui, este anulabil.

(2) Temerea este întemeiată când partea ameninţată putea să creadă că, în lipsa consimţământului său, persoana sa, bunurile sale, alte persoane apropiate sau bunurile acestora sunt supuse unui rău grav şi iminent.

(3) Existenţa temerii întemeiate se apreciază în raport de vârsta, starea socială, pregătirea, experienţa, sănătatea persoanei asupra căreia a fost exercitată violenţa precum şi de orice altă împrejurare relevantă în cauză.

Art. 1217. Ameninţarea cu exerciţiul unui drept.

 Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.

1. Comentarii

1.1. Amenințarea nelegitimă. Violenţa nu este tolerată decât atunci când este folosită pentru apărarea proprie, a altora sau a unui interes al comunităţii. Simpla exercitare a unui drept sau a mijloacelor procesuale menite să restabilească dreptul încălcat nu are a fi de nimic suspectată. Dimpotrivă, legea oferă titularului dreptului subiectiv încălcat mijloace juridice de restabilire a acestuia. Când însă asemenea mijloace, deşi legitime, au fost direcţionate în vederea încheierii unui contract şi ele au insuflat starea de temere victimei, iar contractul astfel încheiat i-a procurat celui care a profitat de o asemenea situaţie, un avantaj injust, contractul este anulabil pentru violenţă. Astfel, formularea plângerii penale pentru săvârşirea unei infracţiuni este un demers legal. Când însă o asemenea procedură are ca finalitate obţinerea de la cel împotriva căruia s-a depus plângerea un angajament excesiv, persoana reclamată va putea cere anularea acestui angajament, dacă el a fost dat sub presiunea temerii privind consecinţele penale ale plângerii depuse. Fapta constituie infracţiunea de şantaj prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. 1 C. pen.: “constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

2. Observații critice

2.1. O primă observație privește modul cum este caracterizată amenințarea cu exercițiul unui drept. În condițiile în care principiul de la art. 15 C. civ. dispune că „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma pe altul ori într-un mod abuziv și nerezonabil contrar bunei-credințe”, aceasta înseamnă că ori de câte ori dreptul este deturnat de la această finalitate şi direcţionat spre obţinerea unor avantaje injuste, titularul acestuia săvârşeşte un abuz de drept. De aceea, în loc de a condiţiona anularea contractului pentru violenţă de obţinerea unor avantaje injuste, preferabilă era formula de la art. 1403 din Codul civil al provinciei Quebec, cea care se referă la “teama inspirată prin exerciţiul abuziv al unui drept”. Tot astfel, art. 1114-1, teza întâia din Proiectul Catala prevede că o astfel de temere nu constituie violenţă decât în caz de abuz, enunţ care este suficient, fără a se mai explica în ce ar consta abuzul, aşa cum o face acelaş text în teza a doua a normei precitate.

2.2. Sub un alt aspect, exercitarea  unui drept este abuzivă, nu doar când se obţine un avantaj injust, cum este definită în textul pe care îl analizăm, dar şi când mijloacele juridice folosite sunt, fie imaginare, fie deturnate de la finalitatea lor legală[52]. Potrivit art. 3.9, teza a doua din Principile Unidroit, “o ameninţare este nelegitimă, mai ales, dacă acţiunea sau omisiunea care a format obiectul ameninţării este ilegală în sine ori este ilegală utilizarea acesteia ca mijloc de încheiere a contractului”.

3. Propunere de lege ferenda

Art. 1217. Ameninţarea cu exerciţiul unui drept. Este de asemenea anulabil contractul încheiat în starea de temere determinată de ameninţarea cu exercitarea unui drept făcută cu scopul obţinerii unor avantaje injuste                   

Art. 1218. Starea de necesitate.

Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.

1. Comentarii

1.1. Noul Cod civil se raportează la starea de necesitate ca o nouă ipoteză de violenţă, fără s-o definească, aşa cum o face în cazul unui alt termen introdus în terminologia juridică civilă, vinovăţia, definită la art. 16 în cadrul dispoziţiilor generale, după definiţia de la art. 17 din Codul penal. Potrivit art. 45 alin. 2-3 C. pen. “este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. Prin urmare, starea de necesitate este asimilată violenţei, făcând anulabil contractul încheiat de o parte pentru a salva valorile mai sus arătate. Condiţia sub care contractul va fi anulat este însă aceea ca cealaltă parte să fi profitat de această împrejurare.

În motivarea amendamentului se afirmă că „atunci când o persoană consimte la încheierea unui contract ce conferă altuia un avantaj excesiv sub presiunea unei ameninţări care nu provine de la o altă persoană, ci dintr-un eveniment exterior, această ameninţare nu constituie violenţă în măsura în care cealaltă parte este de bună-credinţă. Nu va fi de bună credinţă, spre exemplu, cel care provoacă, întreţine sau amplifică starea de necesitate”.

Tendinţa de lărgire a noţiunii de violenţă nu este de dată recentă. Doctrina şi-a pus întotdeauna întrebarea: dacă violenţa poate fi sancţionată cu anularea contractului chiar când provine de la un terţ, de ce n-am accepta aceeaşi soluţie şi pentru contractul încheiat sub presiunea circumstanţelor străine contractului, cum ar fi starea de necesitate? Partizanii Codului civil Napoleon, cei care considerau că rostul oricărei sancţiuni civile este acela de a reprima o conduită culpabilă, s-au opus întotdeauna extinderii violenţei altfel cauzată decât prin insuflarea ei de către cealaltă parte a contractului, invocând exprimarea Codului potrivit căreia temerea nu poate fi decât insuflată, extorcată, precum şi tradiţia dreptului roman, unde actio quod metus causa era menită să sancţioneze delictul, fapta omului.

Proiectele europene de codificare a dreptului contractelor sunt şi ele divizate în această problemă. Astfel, atât Principiile Undroit cât şi Principiile Lando au în vedere doar ameniţarea exercitată de cealaltă parte, în timp ce, potrivit art. 1114-3 din Anteproiectul Catala “există în egală măsură violenţă când o parte se angajează sub imperiul unei stări de necesitate sau de dependenţă, dacă cealaltă parte exploatează această situaţie de slăbiciune obţinând din această convenţie un avantaj vădit excesiv”. Cu o formulare mai puţin clară, art. 63 din Proiectul de reformă a dreptului contractelor potrivit căruia “există violenţă şi când o parte a abuzat de situaţia de slăbiciune a celeilalte părţi pentru a obţine, sub imperiul stării de necesitate sau de dependenţă, un angajament pe care nu l-ar fi contractat în absenţa acestei constrângeri”.

2. Observaţii critice

Noul Cod civil include starea de necesitate printre cazurile de violenţă, dar cu o reglementare contradictorie şi insuficient elaborată.

2.1. În locul unui enunţ negativ prin care să se dispună când nu poate fi anulat contractul de o parte aflată în starea de necesitate, se simţea nevoia unui prim enunţ afirmativ care să introducă starea de necesitate, fie ca un motiv distinct de anulare, fie asimilat violenţei. Noua prevedere ne apare ca un text stingher, necorelat cu celelalte prevederi legale. Explicaţia acestei necorelări este dată de succesiunea în timp a noilor prevederi. Enunţul de la art. 1218 C. civ. a fost introdus printr-un amendament ulterior adoptării Proiectului noului Cod civil de Senat la data de 13 septembrie 2004. Autorii acestui amendament consideră că “există în egală măsură violenţă când o parte se angajează sub imperiul unei stări de necesitate sau de dependenţă, dacă cealaltă parte exploatează situaţia de slăbiciune obţinând din această convenţie un avantaj manifest excesiv”[53]. Or, dacă intenţia autorilor a fost să asimileze starea de necesitate violenţei, prima operaţie care s-ar fi cuvenit a fi făcută ca urmare a acestei intervenţii pe texte, era aceea a reformulării enunţului de la art. 1216 alin. 1, în condiţiile în care temerea sub care a fost încheiat contractul nu mai poate fi doar “indusă, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ” ci ea poate fi, în egală măsură, provocată de presiunea stării de necesitate în care s-a aflat partea care a încheiat contractul. Faptul că o parte “a profitat” de starea de necesitate nu poate însemna că i-ar insufla celeilalte părţi starea de temere. Ea nu face nimic de natură a convinge pe cocontractant să accepte condiţiile contractuale, legea impunând doar simpla cunoaştere a contextului în care cealaltă parte a încheiat contractul, împrejurare de care să fi profitat doar. Noul legiuitor a avut de optat între soluţia asimilării stării de necesitate violenţei sau aceea a includerii ei cadrul leziunii, ca o leziune calificată[54]. Odată aleasă prima opţiune, prevederile normative privitoare la starea de necesitate ar fi trebuit să fie armonizate cu cele ale violenţei. Confruntat cu aceeaşi opţiune, Proiectul francez de reformă a dreptului contractelor renunţă la formula clasică a extorcării consimţământului, dispunând la art. 51 că “eroarea, dolul şi violenţa viciază consimţământul atunci când este de natură ca, fără ele, una dintre părţi sau reprezentantul acesteia să nu fi contractat în condiţii diferite”.

2.2. Odată asimilată starea de necesitate violenţei, prevederea de la art. 1206 C. civ. potrivit căreia “consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă” nu mai corespunde noii configuraţii a violenţei. Temerea sub care se încheie contractul nu mai este doar cea “indusă fără drept de cealaltă parte”, putând fi creată şi de starea de necesitate în care se află partea care contractează. În aceste condiţii simpla constrângere care inspiră o teamă de proporţiile menţionate în text, poate fi suficientă pentru anularea contractului, aşa cum se prevede, de exemplu, în art. 1114 din Anteproiectul Catala: “este violenţă când partea se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi inspiră teama de a expune persoana sau bunurile sale ori ale apropiaţilor la un rău considerabil”. Este o formulă preferabilă tocmai pentru că nu se mai limitează cauzalitatea temerii, ea nemaifiind nici “insuflată” şi nici „indusă fără drept” de cealaltă parte.

2.3. Condiţia ca cealaltă parte să fi „profitat de această împrejurare” este echivocă şi ca urmare nelămuritoare, pentru că nu rezultă în ce constă profitul vizat. Verbul „a profita” nu are o conotaţie exclusiv peiorativă. Până la urmă, orice contract, mai ales cel sinalagmatic, “profită” ambelor părţi. Teoretic, o parte ar putea profita de starea de necesitate doar prin simpla încheiere a unui contract, care altfel n-ar fi fost posibil, la fel cum profitul s-ar putea concretiza în obţinerea unor avantaje. La rândul lor, asemenea avantaje pot fi “injuste”, “vădit injuste”, “excesive” sau “manifest excesive”. Proiectele europene nu au în vedere un standard unic. Anteproiectul Catala are în vedere la art. art. 1114-3 “avantajul manifest excesiv[55], în timp ce Principiile Lando se referă la “profitul excesiv sau avantajul neloial” la art. 4:109 doar în cazul leziunii.

2.4. Însăşi condiţionarea anulării contractului încheiat sub imperiul stării de necesitate de profitul obţinut de cealaltă parte este discutabilă. Odată ce admitem anularea contractului doar pentru că a fost încheiat sub imperiul unei temeri justificate, aceeaşi raţiune comandă o soluţie similară şi pentru contractul încheiat în starea de necesitate, asimilată violenţei (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse). Faptul că, în actuala înfăţişare a textului de la art. 1216 NCC, temerea trebuie indusă de cealaltă parte sau de un terţ, n-ar trebui să schimbe fundamental datele problemei, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut, armonizarea prevederilor impune renunţarea la condiţia finală a textului pe care îl examinăm.

Sub un alt aspect, raţiunea pentru care sunt sancţionate viciile de consimţământ operează indiferent de „vinovăţia” celui care exercită violenţa. Ceea ce ar trebui să intereseze, în opinia noastră, este doar aptitudinea evenimentului exterior de a vicia, în mod obiectiv, consimţământul. Fundamentul viciilor de consimţământ ţine, în primul rând, de protecţia juridică a voinţei celui care se obligă. De aceea, condiţionarea anulării actului încheiat sub imperiul constrângerii de buna sau reaua-credinţă a celui care a profitat de starea de necesitate nu ni se pare a fi un semn de progres. Soluţia care corespunde raţiunii pentru care au fost instituite viciile de consimţământ este aceea de a sancţiona orice viciu de voinţă, dorit sau nedorit de partea care l-a determinat. A sacrifica victima a cărei voinţă a fost viciată, refuzându-i acţiunea în anulare doar pentru că cel care a profitat de un asemenea viciu este de bună-credinţă, şi deci merită premiat, nu ni se pare a fi o soluţie echitabilă. Să ne amintim că, printr-o îndelungată tradiţie juridică, în conflictul dintre cel care se luptă să-şi conserve un câştig (certat de lucro captando) şi cel care se luptă să evite o pabubă (certat de damno vitando), dreptul a preferat întotdeauna pe ultimul. În materia violenţei, cel care aspiră la conservarea unui câştig este partea care a profitat de starea de necesitate, iar cel care se luptă să evite o pagubă este cocontractanul, victima actului încheiat în starea de necesitate.

2.5. Așa cum este definită de Codul penal, starea de necesitate se suprapune uneia dintre ipotezele contractului lezionar, anume stării de nevoie în care se află partea care încheie contractul. Mai mult, în ambele situaţii, se cere ca cealaltă parte să fi profitat de această împrejurare, cu singura deosebire că, în cazul leziunii, prestaţia stipulată este de o valoare considerabil mai mare, în timp ce, în cazul contractului încheiat în starea de necesitate, art. 1218 C. civ. impune condiţia ca partea cealaltă să fi “profitat” (mai mult sau mai puţin…). Pentru că, cele două ipoteze se suprapun, Principiile Lando includ starea de necesitate în ceea ce art. 4:109 din acest proiect european important numeşte “profitul excesiv sau neloial”. Astfel, la alin. 1 lit (a) al acestui articol este avută în vedere situaţia în care contractul a fost încheiat de o parte aflată “într-o stare de dependenţă faţă de cealaltă parte sau într-o relaţie de încredere cu ea, într-o stare critică economică sau având nevoi urgente, ori fiind neprevăzătoare, ignorantă, lipsită de experienţă sau fără abilităţi de negociere”. Sintagma “nevoi urgente” evocă tocmai starea de necesitate.

2.6. Potrivit reglementării date de noul Cod civil leziunii, “în toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealalt parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii” (art. 1222 alin. 3 C. civ.). Prin urmare, contractul încheiat de o parte aflată, printre altele, într-o stare de nevoie, deşi anulabil, poate fi adaptat, în condiţiile menţionate. Oare, partea care se află într-o stare de necesitate, încheind contractul pentru “a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”, nu se află, în egală măsură, într-o “stare de nevoie”? Dacă răspunsul este afirmativ, cum ne îngăduim să credem, de ce n-am da contractului încheiat în starea de necesitate aceeaşi şansă a adaptării lui, precum celui lezionar, ştiut fiind că eadem ratio comandă eadem solutio?

2.7. O problemă importantă şi nerezolvată de Codul nostru civil este aceea a notificării acţiunii în anulare. Supunem atenţiei situaţia în care, după ce ameninţarea a încetat, partea care a încheiat contractul sub imperiul temerii nu reacţionează şi nu notifică celeilalte părţi intenţia de a-l anula. Ea depune acţiune înăuntrul termenului de prescripţie dar după o perioadă, totuşi nerezonabilă de timp scursă de la data încetării violenţei, de când curge termenul de prescripţie. Ce soluţie va pronunţa instanţa?

În lipsa unei reglementări speciale, doctrina noastră de drept civil s-a limitat să aprecieze că “victima violenţei trebuie să ceară anularea cât mai curând posibil de la data de la care presiunea exercitată asupra voinţei a încetat”[56]. Dar ce poate însemna însă expresia “cât mai curând posibil”? Noul Cod civil nu distinge, astfel că la întrebarea mai sus avansată, ar urma să răspundem că acţiunea trebuie admisă. Or, credem că soluţiile ar trebui să fie mai nuanţate. Dacă într-adevăr contractul a fost încheiat sub imperiul unei stări excepţionale, cum este temerea descrisă de art. 1216 alin. 2 şi 3 din noul Cod civil, este de presupus că partea supusă ameninţării ar avea motive să reacţioneze de îndată, nelăsând să treacă o perioadă anormală de timp, chiar dacă este situată înăuntrul termenului de prescripţie. O asemenea atitudine ar putea fi suspectată de rea-credinţă, nu doar în cazul violenţei dar şi în cazul celorlalte erori de consimţământ. De aceea, potrivit proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor, anularea se exercită prin notificare. Art. 3.15, PU “notificarea de invocare a nulităţii trebuie transmisă într-un termen rezonabil de timp, având în vedere circumstanţele, începând din momentul în care partea îndreptăţită să invoce nulitatea contractului trebuia să cunoască motivele ori nu ar mai fi fost posibil să le ignore sau din momentul în care a putut acţiona în cunoştinţă de cauză”. La rândul lor Principiile Lando impun la art. 4:113 ca “anularea să fie notificată într-un termen rezonabil, în raport de circumstanţe, din momentul la care partea care cere anularea a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptele pertinente sau a putut acţiona liber”[57]. Potrivit aceluiaş proiect, art. 4:114, confirmarea contractului anulabil poate fi, atât expresă cât şi tacită dar, pentru a opera, trebuie să intervină doar după formularea notificării. Sunt soluţii care, în perspective unificării dreptului contractelor, ar fi trebuit preluate de codificatorii noştri.

2.8. Dacă, potrivit art. 1212 C. civ. invocarea erorii trebuie făcută cu bună-credinţă, ceea ce, în opinia noastră este excesiv, de ce n-ar putea fi impusă aceeaşi condiţie şi în cazul violenţei, sau, pe un plan mai larg, de ce n-ar trebui ca toate viciile de consimţământ să fie invocate în acelaş spirit? Nevoia de rezonabilitate şi de măsură este poate mai mare în cazul violenţei, atât de diferită, de la caz la caz, în raport de subiectivitatea fiecăruia în parte[58].

Art. 1219. Temerea reverențiară.

Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Aşa cum am văzut, pentru ca temerea să fie aptă de a antrena anularea contractului ea trebuie să fie insuflată, să fie indusă prin fapte de constrângere fizică sau morală, apte de a crea presiuni asupra părţii ameninţate. Spre deosebire de temerea indusă părţii, „simpla” temere reverenţiară este cea care este generată de o anumită raportare faţă de persoana căreia datorează respect, consideraţie, reverenţă. Asemenea raporturi determină din partea celui care încheie contractul o anumită rezervă în a-şi exprima opoziţia faţă de un contract care se încheie. Codul civil francez prevede, în mod limitativ la art. 1114 persoanele faţă de care poate opera temerea reverenţială: tatăl, mama, alt ascendent. Vechiul Cod civil prevedea la art. 958 că “simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia”.

2. Observaţii critice

2.1. Modul cum este caracterizată temerea în noua reglementare prin sintagma “fără să fi fost violenţă” nu este cel mai potrivit, fiind preferabilă formula „fără să fi fost determinată prin violenţă”.

Pe de altă parte, simpla temere, neprovocată de cineva, nu poate face contractul anulabil nici în raport cu celelalte persoane care nu se află în raporturi speciale cu virtuala victimă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1216 C civ. Din acest motiv, prevederea este superfluă.

Art. 1220. Violenţa săvârșită de terţ.

(1) Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.

(2) Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

1. Comentarii

1.1 Violența exercitată de terț, cauză de anulare. Ca şi în cazul dolului, care poate proveni doar de la una dintre părţi, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor acesteia, violenţa poate vicia consimțământul și când este exercitată de un terţ, așa cum dispune art. 1216 alin. (1) C. civ. și art. 1220 C. civ. Soluţia este conformă concepţiei moştenite din dreptul roman potrivit căreia actele de violenţe trebuie sancţionate întotdeauna mai sever, fiind dictată de regula malitiis non indulgendum est.

1.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin violenţă. Prevederea de la alin. 2 al art. 1220 C. civ. potrivit căreia autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta, independent de anularea contractului, este cât se poate de firească în condiţiile în care violenţa este un concept bivalent, putând constitui atât cauză de anulabilitate cât şi delict civil, adică faptă cauzatoare de prejudicii care va fi analizată din perspectiva art. 1357 şi urm. C. civ. Cât de “independentă” poate fi acţiunea în pretenţii faţă de cea în anulare, vom vedea în cadrul observaţiilor care urmează.

2. Observații critice

2.1. Condiția ca violența săvârșită de către terț să fi fost cunoscută sau să fi putut fi cunoscută de către partea al cărui consimțământ nu a fost viciat, este, credem, excesivă și contrară finalității instituirii viciilor de consimțământ în contracte. Preocuparea privind conduita culpabilă a părții căreia profită violența este semnul că actualul Cod civil continuă să caute un vinovat pentru a-și fundamenta sancțiunea. Or, violența exercitată de terț trebuie analizată exclusiv din perspectiva gravității ei, spre a vedea dacă a putut inspira celui care încheie contractul o temere care îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1216 alin. 2 C. civ., fără a interesa complicitatea dintre terț și parte. Ceea ce ar trebui, în primul rând, să preocupe în materia violenței, este libertatea voinței celui care se obligă, și mai puțin etiologia ei. În optica propusă de textul primului alineat al art. 1216 C. civ., ar însemna ca victima violenței să fie împovărată cu o sarcină a probei dificilă, aceea de a dovedi că partea cealaltă a contractului a cunoscut sau că ar fi trebuit să cunoască violența, ceea ce, uneori, este o probațiune imposibilă.

Chiar dacă o asemenea condiționare este prevăzută și de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale în art. 3. 11 alin. 2 potrivit căruia „în situația în care dolul, violența sau leziunea sunt imputabile unei terțe persoane pentru ale cărei acte cealaltă parte nu este responsabilă, contractul poate fi anulat dacă această parte cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască dolul, violența sau leziunea, ori nu a efectuat nici un act de executare, până la data invocării nulității, în temeiul contractului”, în concepția majoritară europeană, violența în contracte este tratată exclusiv din perspectiva libertății de voință a părții care se obligă. O examinare a „vinovăției” autorului, a complicității părții căreia îi profită violența face parte din registrul preocupărilor acțiunii în răspundere delictuală, care poate însoți sau nu anularea contractului. Sub aspectul acurateții redactării, actualele texte normative sunt perfectibile.

Astfel:

– prevederea de la alin. 2 potrivit căreia „independent de anularea contractului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”, ar fi trebuit să facă obiectul unui articol distinct, având în vedere că ea se aplică la toate cazurile de anulare pentru violență, nu doar pe cel privind violența săvârșită de un terț;

– pentru a defini violența, art. 1216 alin. (2) C. civ. are în vedere temerea care „este de așa natură…”. Trecând peste stilistica exprimării normative, trebuie spus că în discuție nu este natura temerii, ci doar gravitatea ei.

2.2. Dispoziția care impune condiția ca „violența să fi fost cunoscută de partea al cărui consimțământ nu a fost viciat” este discutabilă, putând antrena confuzii. Mai sugestiv, această prevedere ar putea fi refomulată urmând să prevadă că “violența atrage anularea contractului și atunci când este exercitată de un terț, numai dacă partea căreia îi profită această violență o cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să o cunoască”.

3. Propunere de lege ferenda

Temerea întemeiată. (1) Contractul încheiat sub imperiul unei temeri întemeiate, determinată de constrângerea fizică sau morală, exercitată de cealaltă parte sau de un terţ ori provocată de starea de necesitate, fără ca partea ameninţată să fi avut o altă posibilitate rezonabilă de a evita încheierea lui, poate fi anulat.

(2) Temerea este întemeiată când partea ameninţată putea să creadă că, în lipsa consimţământului său, persoana sa, bunurile sale, alte persoane apropiate sau bunurile acestora sunt supuse unui rău grav şi iminent.

(3) Existenţa temerii întemeiate se apreciază în raport de vârsta, starea socială, pregătirea, experienţa, sănătatea persoanei asupra căreia a fost exercitată violenţa precum şi de orice altă împrejurare relevantă în cauză.         

Art. 1221. Leziunea.

(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.
(2) Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
(3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.

1. Comentarii

1.1. Noţiune[59]. Etimologic, termenul „leziune”, de sorginte latină (laesio), înseamnă vătămare fizică sau morală. În drept însă, noţiunea are un înţeles tehnic. Îl întâlnim, atât în materia contractului, la încheierea căruia părţile au convenit prestaţii disproporţionate, cât şi în materia delictului civil, unde desemnează afectarea patrimoniului şi a persoanei.[60]

Dintre numeroasele definiţii date de doctrină leziunii ne oprim asupra uneia mai recente potrivit căreia aceasta este “prejudiciul suferit sau pe cale de a fi suferit de către un contractant datorită disproporţiei de valoare dintre prestaţiile sale şi cele ale partenerului său contractual, existentă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ”[61]. Fiind cu siguranţă un enunţ de referinţă în materie, ne îngăduim două observaţii.

Prima dintre ele vizează elementul nou introdus în definiţia avansată leziunii, cel care se referă, nu doar la prejudiciul suferit, ci şi la cel “pe cale de a fi suferit”. Potrivit acestei definiţii leziunea nu este condiţionată de producerea efectivă a prejudiciului, ci este prezentă şi când acesta, fără să se fi produs efectiv, este previzibil. Găsim că nuanţa este binevenită pentru că, ceea ce interesează în cazul leziunii nu este producerea efectivă a prejudiciului ci doar convenirea unor prestaţii disproporţionate, prejudiciul urmând a se produce abia când contractul va fi executat, ceea ce însă nu înseamnă că el n-ar putea fi atacat pentru acest motiv de nulitate. Dreptul intervine doar când diferenţa valorică dintre prestaţii este stridentă, impunând intervenţia judecătorului, fie pentru a desfiinţa contractul, fie pentru a-l adapta, prin complinirea prestaţiei ce se dovedeşte a fi subevaluată. Dacă ne-am raporta doar la autonomia de voinţă, aşa cum a fost ea gândită de codificatorii francezi, ar însemna să considerăm că nu există un preţ mai just decât cel convenit de părţile suverane, potrivit principiului liberal emis de Fouillée potrivit căruia “qui dit contractual, dit juste”. Părţile sunt libere să-şi cuantifice prestaţiile dar nu să compromită contractul printr-un dezechilibru manifest al acestora de natură a pune în cauză o minimă morală. Justiţia contractuală este cea care cere o justă proporţie între prestaţiile convenite de părţi iar dacă noul nostru Cod civil prevede la art. 1221 condiţia ca prestaţia stipulată la data contractului să fie “de o valoare considerabil mai mare”, credem că ea trebuie menţionată în orice definiţie doctrinală a leziunii.

Definiția leziunii este diferită de motivarea avută în vedere la introducerea lui. Ipoteza vizată, aşa cum apare ea definită de textul normativ, anume ca cealaltă parte să fi profitat de starea de necesitate, n-ar trebui condiţionată de reaua-credinţă a părţii. Simplul fapt că partea a profitat de o prestaţie excesivă prevăzută de un contract încheiat în stare de necesitate nu poate induce, prin el însuşi, condiţia relei-credinţe, cum pare să ne asigure redactorii amendamentului în motivarea acestuia. Art. 1404 CCQ, care a inspirat pe autorii modificărilor operate pe textele normative ale Codului nostru civil, prevede, in terminis, că nu este viciat consimţământul atunci când, deşi a cunoscut starea de necesitate, cocontractantul a fost de bună-credinţă, condiţie care n-a mai fost preluată de autorii noştri.

1.2. Evoluţia concepţiei despre leziunea în contracte. Pentru o corectă evaluare a acestei soluţii la care se opreşte Codul nostru civil în privinţa contractului lezionar, este necesară o scurtă privire pe evoluţia în timp a concepţiilor privind leziunea.

Pe scurt, în această materie două sunt imperativele aflate în dispută: justiţia contractuală şi securitatea tranzacţiilor. De-a lungul timpurilor soluţiile în materia care ne preocupă au fost diferite în raport de ierarhia valorilor fiecărei etape istorice. Dacă în dreptul roman formalist leziunea nu era de principiu admisă, mai târziu, împăraţii Romei, sub influenţa bisericii, au introdus leziunea în anumite contracte între majori, astfel că vânzătorul putea cere resciziunea pentru leziunea ce reprezenta mai mult de jumătate din valoarea bunului vândut.

Leziunea avea să fie consacrată ca urmare a moralizării contractului de gândirea canoniştilor Evului Mediu în concepţia cărora fiecare prestaţie contractuală trebuie să aibă un preţ just, fiind dezavuate toate operaţiile juridice mercantile care aduceau profit considerabil uneia dintre părţi în defavoarea celeilalte. O asemenea viziune despre contract avea să fie curând obstrucţionată de afirmarea unei noi priorităţi, aceea a securităţii comerţului, imperativ care fereşte contractul de arbitrariul judecătorului sub pretext de leziune.

Aşa se explică opţiunea Codului civil francez, care, în această confruntare dintre cele două imperative juridice aflate în coliziune a fost aceea de a refuza, de principiu, leziunea în contracte, dar de a o admite, doar ca excepţie, soluţie care se regăseşte în prevederea de la art. 1118 din acest cod potrivit căreia „leziunea nu viciază convenţiile decât cu privire la anumite contracte şi cu privire la anumite persoane…”[62].

Interesant de observat este că redactorii Codului civil român, dovedindu-se mai mult preocupaţi de securitatea tranzacţiilor decât de justiţia contractuală, n-au preluat această prevedere.

În prima variantă publicată a Proiectului noului Cod civil enunţul de la art. 938 alin. (1) era unul negativ potrivit căruia “cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, leziunea nu viciază consimţământul decât în privinţa minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească”. Intenţia declarată a redactorilor acestui text a fost aceea de a evidenţia caracterul restrictiv al leziunii care ar fi urmat să se aplice doar în privinţa minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.

Mişcarea mondială privind protecţia consumatorilor a ultimelor decenii a fost cea care a determinat schimbări spectaculoase în ierarhia celor două principii fundamentale aplicabile contractelor, cea care a legitimat tot mai mult intervenţia judecătorului în spaţiul de voinţă al părţilor considerat până atunci a fi intangibil. Teoria clauzelor abuzive a permis tot mai mult cenzurarea voinţei discreţionare a părţilor în numele justiţiei contractuale, impunând tot mai energic sancţionarea contractelor încheiate ca urmare a poziţiei dominante pe care o avea una dintre părţi la data acordului de voinţă. Vidul lăsat de refuzul leziunii, văzută prin tradiţie restrictiv, a determinat asimilarea violenţei economice violenţei clasice ca viciu de consimţământ, reprezentând exploatarea stării de dependenţă a unuia dintre contractanţi prin determinarea acestuia să încheie un contract dezavantajos, mijloc juridic apt să asigure libertatea de voinţă a părţii mai slabe din contract, oferindu-se astfel judecătoriului posibilitatea de a sancţiona puterea economică dominantă. Acest proces de asimilare a violenţei economice a influenţat doctrina franceză care, încă din anul 1987, defineşte viciul violenţei economice ca fiind “exploatarea abuzivă de către un contractant dominant aflat într-o stare de superioritate intelectuală în timpul negocierii caracterizată de presiuni materiale sau psihologice afectând consimţământul în ce priveşte libertatea de o manieră suficient de puternic pentru a justifica anularea contractului dezechilibrat care a rezultat, generator de avantaje injuste în favoarea contractantului dominant”[63]. Este motivul pentru care s-a afirmat că violenţa economică este “calul troian” prin care conceptele juridice englezeşti sunt introduse în dreptul francez[64]. Această asimilare avea să fie însă acceptată[65] şi salutată într-un mod tipic pentru francezi, în ciuda unei adversităţi seculare[66].

Concomitent, în plan european leziunea în contracte devine un subiect tot mai discutat pe fondul preocupării de sancţionare a contractelor încheiate ca urmare a poziţiei dominante pe care o are una dintre părţile contractante, fiind amenajată ca o tehnică de asigurare a justiţiei contractuale.

Doctrina de drept civil se referă la leziune în cadrul unei condiţii distincte a contractului, exigenţa unui preţ just contractual[67] ori, mai recent, în cadrul conţinutului contractului, văzută ca o “exigenţă a justiţiei sociale”[68].

1.3. Fundamentul leziunii. O discuţie interesantă o constituie fundamentul leziuniii în contracte care presupune un răspuns la întrebarea privind raţiunea pentru care un contract în care părţile şi-au asumat prestaţii vădit disproporţionate trebuie sancţionat juridic, în raport de care, printr-o operaţie subsecventă, va trebui să calificăm sancţiunea ce urmează a fi aplicată. Dacă la prima întrebare răspunsul este la îndemână, prin raportarea contractului la echitate, când se pune problema calificării sancţiunii, lucrurile se complică. De fapt care ar trebui să fie finalitatea esenţială a leziuni: sancţionarea atitudinii părţii favorizate în contract care profită de pe urma stării de necesitate în care se află partea defavorizată, a lipsei de informare a acesteia, a ignoranţei etc. sau pur şi simplu remedierea situaţiei injuste în care se află partea defavorizată prin reechilibrarea prestaţiilor?

Potrivit art. 1206 alin. 2 C. civ., leziunea este inclusă printre viciile de consimţământ văzând-o din perspectiva părţii care profită de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi. Această opţiune a Codului a fost influenţată de tendinţa proiectelor de codificare a dreptului contractelor de a admite leziunea, fie ca o cauză de anulare a convenţiilor care au adus uneia dintre părţi un profit excesiv, fie de a permite judecătorului să adapteze asemenea convenţii, restabilind echilibrul contractual.

Doctrina românească majoritară de drept civil, aplecată mai mult către finalitatea sancţionatorie a leziunii şi mai puţin spre cea reparatorie, este încă partizana concepţieisubiective despre leziune, văzând-o ca viciu de consimţământ[69], orientare diferită concepţiei obiective potrivit căreia este suficientă cauzarea unui prejudiciu cocontractantului[70].

Au fost şi autori care s-au pronunţat împotriva calificării leziunii ca viciu de consimţământ În primul tratat de drept civil postbelic, unul dintre iluştrii autori ai acestei lucrări colective conduşi de profesorul Traian Ionaşcu, consideră că, aşa cum este reglementată de art. 25, alin. 1 din Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954, “leziunea nu constituie o cauză de desfiinţare, ci o condiţie a anulării contractului pentru incapacitate”[71].

Într-o altă opinie, opusă calificării leziunii ca viciu de consimţământ, se consideră că ea este “o cauză distinctă de desfiinţare a contractului, care se bazează pe încălcarea regulii echivalenţei contraprestaţiilor, care trebuie să caracterizeze un contract comutativ, sinalagmatic şi oneros”[72], idee dezvoltată în cadrul unui studiu dedicat leziunii al cărui autor afirmă că „este recomandabil ca leziunea să fie reglementată în strânsă legătură cu echilibrul contractual, ca o condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească obiectul oricărui contract cu titlu oneros şi comutativ”[73].

Împărtăşim această opinie doar în ce priveşte concepţia obiectivă despre leziune văzută mai degrabă, ca viciu al contractului care constă într-un dezechilibru obiectiv al prestaţiilor la care părţile s-au obligat decât ca viciu de consimţământ[74]. Concomitent, ea poate fi examinată şi ca un „remediu contra dezechilibrelor contractuale obiective”[75], dând posibilitatea reechilibrării obligaţiilor asumate de părţi prin actualizarea contractului, soluţie impusă de noua viziune a solidarismului contractual[76], avansată de art. 4:109 pct. 2 din Principiile dreptului european al contractelor, text potrivit căruia, la cererea părţii lezate, tribunalul poate adapta contractul astfel încât să-l pună de acord cu ceea ce părţile ar fi trebuit conveni în conformitate cu exigenţele bunei-credinţe. Aceeaşi soluţie o regăsim şi în art. 3. 10 alin. 2 din Principiile Unidroit.

În ce ne priveşte, leziunea ar trebui examinată în legătură cu conţinutul contractului, cu efectele create prin contract, respectiv cu drepturile dobândite şi obligaţiile asumate de părţi, şi nu cu obiectul acestuia. Potrivit doctrinei “un contract nu are un obiect propriu-zis, el are efecte” [77]. De altfel, noul Cod civil distinge între obiectul contractului, care, potrivit art. 1225 este “operaţiunea juridică… convenită de părţi” şi obiectul obligaţiei care este “prestaţia la care se angajează debitorul” (art. 1226)[78].

Un semnal al acestei evoluţii a leziunii către un viciu al contractului şi nu al consimţământului îl constituie soluţiile pronunţate de jurisprudenţa franceză care au consacrat concepţia obiectivă despre leziune potrivit căreia pentru desfiinţarea contractului lezionar nu se cere proba vicierii consimţământului aşa cum nici invers, proba absenţei unui viciu de consimţământ nu constituie un obstacol pentru desfiinţarea contractului pentru caz de leziune, instanţele nefiind preocupate de starea de spirit a părţilor care au încheiat contractul[79]. Opţiunea instanţelor n-a putut fi blocată de faptul că leziunea este tratată de Codul civil francez la art. 1118 în secţiunea privind consimţământul. Analizând obiectul probei în materia leziunii, autori prestigioşi de drept civil francez consideră că “nu este nevoie să se probeze faptul vicierii consimţământului prin dol, eroare sau violenţă; este suficient să se stabilească faptul obiectiv al leziunii, adică insuficienţa preţului la vânzare, inferioritatea lotului la partaj, excesul remuneraţiei la mandat etc.”[80]

Concepţia obiectivă despre leziune este prezentă şi noul alineat introdus la art. 1675 C. civ. fr. prin Legea nr. 49-1509 din 28 noiembrie 1949 potrivit căruia “în cazul promisiunii unilaterale de vânzare, leziunea se apreciază în ziua realizării ei”. Este cazul în care între momentul promisiunii unilaterale de vânzare şi cel al acceptării ei de către cealaltă parte, valoarea imobilului creşte considerabil. Dispunând că leziunea se apreciază în momentul acceptării promisiunii, legea se îndepărtează de la concepţia subiectivă care ar cere raportarea leziunii la data când vânzătorul şi-a exprimat consimţământul, consacrând concepţia obiectivă, cea care cere ca leziunea să fie apreciată la momentul încheierii contractului prin acceptarea cumpărătorului.

Întrebându-se care va fi viitorul leziunii, doctrina franceză se pronunţă în favoarea concepţiei obiective[81], afirmând că sancţiunea cea mai potrivită este revizuirea contractului care asigură stabilitatea acestuia, soluţie preferabilă desfiinţării retroactive a convenţiei lezionare. Este o concepţie dictată de noua filosofie a contractului văzut ca un instrument de realizare a echilibrului între prestaţii în spiritul a ceea ce tot mai frecvent este numit solidarismul contractual[82]. Aşa cum este prefigurată, leziunea trebuie să fie mai degrabă un remediu decât o sancţiune, fiind îndreptată spre refacerea echilibrului contractual prin adaptarea contractului.

Dacă extinderea leziunii şi la contractele încheiate de majori corespunde nevoii de protecţie împotriva unui dezechilibru contractual, subordonarea leziunii condiţiei subiective ca partea să fi primit o prestaţie considerabil mai mare „profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”, nu este de natură să apere eficient interesele victimei, în condiţiile în care ea va fi ţinută să probeze asemenea împrejurări. Pe de altă parte, ne-am putea întreba ce este mai important în cazul leziunii: să desfiinţăm un contract lezionar sau să-l remediem, restabilind echilibrul contractual? Răspunsul ni-l furnizează o regulă de interpretare a contractului văzut potrivit căreia potius valeat quam ut pereat, cea care ne cere ca orice contract să fie interpretat în sensul producerii de efecte şi nu în cel al desfiinţării lor.

De aceea, ne raliem, fără rezerve, autorilor care promovează concepţia obiectivă despre leziune, susţinând că simplul dezechilibru evident între prestaţiile părţilor trebuie considerat a fi leziune ce trebuie sancţionată. Este, credem, sensul fundamental al evoluţiei dreptului civil, tot mai interesat de situaţia victimei care suportă un prejudiciu injust şi mai puţin preocupat de sancţionarea conduitei prin care o astfel de situaţie a fost creată. A condiţiona sancţiunea actului lezionar de identificarea şi probarea unei vinovăţii a celui care a profitat de o prestaţie vădit excesivă, exploatând anumite împrejurări, ni se pare o soluţie injustă şi care intră în coliziune cu principiile moderne de protecţie a consumatorilor, materia care a influenţat decisiv evoluţia legislativă europeană în materia viciilor de consimţământ. Un contract care a favorizat, în mod vădit, una din părţi, este, prin el însuşi imoral, impunând sancţiunea, fără a o condiţiona de activitatea nocivă a celeilalte părţi. De această dată, preocuparea de moralizare a contractului, în viziunea reglementărilor europene a contractului lezionar, preluate de noul nostru Cod civil, se îndreaptă către interesul celui care a profitat de contract, cerând victimei să facă dovada că a fost exploatată de cealaltă parte, ceea ce nu ni se pare a fi un semn de progres în această materie.

1.4. Trăsăturile leziunii. Aflându-se la intersecţia a două mari principii de importanţă egală pentru dreptul civil, justiţia contractuală şi securitatea juridică a tranzacţiilor, leziunea a fost gândită astfel încât să asigure echilibrul între ele, fiindu-i imprimate următoarele trăsături definitorii:

leziunea presupune un dezechilibru originar al prestaţiilor. Spre deosebire de impreviziune la care dezechilibrul contractual survine în timpul executării contractului, leziunea presupune ca diferenţa de valoare dintre prestaţii să fi existat la momentul încheierii contractului. Aşa se şi explică de ce profesorul Liviu Pop, aşa cum am văzut, introduce în cadrul definiţiei date leziunii ideea prejudiciului pe cale de a se produce. Un argument îl constituie soluţiile jurisprudenţei franceze în materia leziunii în contractele încheiate sub condiţie suspensivă, potrivit cărora disproporţia de valoare se apreciază la momentul încheierii contractului şi nu la data împlinirii condiţiei[83]. Dimpotrivă, în cazul promisiunii unilaterale de vânzare, s-a decis că leziunea se raportează la momentul acceptării ei de către creditor, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare şi nu la data promisiunii, soluţie care ulterior a fost consacrată de Legea nr. 49-1509 din 28 noiembrie 1949 prin care a fost introdus un nou alineat la art. 1675 C. civ. fr. potrivit căruia “în cazul promisiunii unilaterale de vânzare, leziunea se apreciază în ziua realizării ei”;

leziunea are un caracter excepţional. Chiar dacă, potrivit noii reglementări, leziunea este admisibilă şi între majori, ea rămâne totuşi o sancţiune excepţională pentru că, pe de o parte, desfiinţează doar acel contract în care disproporţia de valoare depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, aşa cum prevede art. 1222 alin. 2 NCC, iar pe de altă parte afectează doar contractul care nu poate fi menţinut prin actualizare lui de către instanţă, operaţie posibilă doar dacă partea favorizată, cea care a primit o prestaţie excesivă, va accepta adaptarea contractului prin ceea ce noul Cod civil numeşte “o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii”.

Caracterul excepţional al leziunii mai rezultă din faptul că, potrivit art. 1224 NCC, nu pot fi afectate pentru leziune contractele aleatorii, în cazul cărora diferenţa dintre prestaţii face parte din natura acestora, părţile acceptând fie să piardă, fie să câştige, în condiţiile în care situaţia de inferioritate nu este creată de voinţa părţilor contractante ci doar de hazard (alea)[84], cel care poate favoriza sau, după caz, dezavantaja pe una dintre părţi. Noul Cod civil preia şi o altă excepţie tradiţională de la sancţiunea leziunii, aceea privind tranzacţia, soluţie pe care, în noul context normativ, o vedem discutabilă (v. infra, nr. 6.4).

Aşa cum am văzut, noul Cod civil, influenţat de proiectele europene de codificare a dreptului contractelor, deschide calea adaptării sau desfiinţării şi pentru contractele încheiate de majori, impunând condiţia ca leziunea să fie mai mare de jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă sau executată de partea prejudiciată la încheierea lor. Deosebit de aceasta, noua reglementare impune ca disproporţia dintre prestaţii să fie urmarea vicierii consimţământului părţii defavorizate, cea care a încheiat contractul afându-se într-o stare de nevoie, sau ca urmare a lipsei de experienţă, a lipsei de cunoştinţe a celeilalte părţi. Această ultimă condiţie nu este cerută contractelor încheiate de minori, art. 1221 alin. 3 din NCC rezumându-se a cere doar ca aceştia să-şi fi asumat o obligaţie excesivă prin raportare la starea lor patrimonială. Potrivit art. 1221 alin. 2 NCC existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului. Nu pot fi supuse leziunii decât contractele cu titlul oneros, comutative şi sinalagmatice;

caracterul obiectiv al leziunii. Chiar dacă noul Cod civil, adoptă concepţia subiectivă, calificând leziunea drept viciu de consimţământ, înainte de a o examina din perspectivă subiectivă, ea are un caracter obiectiv, concretizat într-o disproporţie vădită de valoare a prestaţiilor, existentă în momentul încheierii contractului, într-un cuantum mai mare decât jumătatea din valoarea pe care o avea prestaţia promisă sau executată de partea prejudiciată, aşa cum prevede art. 1222 alin. 2 Cod civil;

determinarea abstractă a leziunii. Cu excepţia leziunii invocate de minori, admisibilă ori de câte ori aceştia îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportarea la starea lor patrimonială, la avantajele pe care le obţin din contract ori la ansamblul circumstanţelor în care a fost încheiat contractul, în raporturile dintre majori, aşa cum am văzut, leziunea poate fi invocată doar când diferenţa dintre prestaţii este mai mare decât jumătatea prestaţiei promise sau executate de partea lezată. Prin urmare, noul Cod civil determină matematic proporţia care poate provoca acţiunea în anulare a contractului lezionar.

O asemenea cuantificare o mai găsim în Codul civil italian şi Codul elveţian al obligaţiilor, în timp ce majoritatea proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor evită determinarea procentuală a leziunii, preferând expresii precum „avantaj excesiv” (PU), “profit excesiv sau avantaj neloial” (PECL), “prestaţie sau alte avantaje patrimoniale manifest disproporţionate” (Codul european al contractelor) “disproporţie importantă”, Codul civil al provinciei Quebec.

Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale includ leziunea printre viciile de consimţământ în art. 3.10, deschizând calea anulării contractului sau a clauzei prin care una dintre părţile contractante profită, în mod neloial, obţinând un avantaj excesiv de la cealaltă parte. Se are în vedere faptul că partea favorizată a profitat de dependenţa celeilalte părţi, de dezavantajul economic sau de nevoile urgente ale acesteia, ori de faptul că este neprevăzătoare, ignorantă, lipsită de experienţă sau lipsită de capacităţi de negociere. Se mai au în vedere de natura şi scopul contractului.

La alineatul 2 al acestui text se prevede că instanţa poate adapta contractul punându-l de acord cu standardele rezonabile ale negocierii corecte în materie comercială iar la alin. 3 se prevede posibilitatea adaptării contractului la cererea părţii care primeşte notificarea de anulare a contractului.

Fără a se referi expres la leziune, Principiile dreptului european al contractelor sancţionează “profitul excesiv sau avantajul neloial” ca motiv de anulare a contractului alături de eroare, dol, constrângere, clauze abusive. Potrivit art. 4:109 alin. 1 “o parte poate provoca nulitatea contractului dacă, la încheierea lui, se afla într-o stare de dependenţă faţă de cealaltă parte sau într-o relaţie de încredere cu aceasta, în stare de strâmtorare economică sau având nevoi urgente, a fost neprevăzătoare, ignorantă, neexperimentată sau inaptă de a negocia, în condiţiile în care cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie că, date fiind circumstanţele şi scopul contractului, a fost avantajată de situaţia primei părţi şi cu o neloialitate evidentă a obţinut un profit excesiv”. Această reglementare evită termenul “leziune”, referindu-se doar, prin textul normei, la “partea lezată”, cea care poate cere adaptarea contractului, punându-l de acord cu cu ceea ce părţile ar fi putut conveni conform exigenţelor bunei-credinţe. La alin. 3 se prevede că adaptarea contractului poate fi făcută şi la cererea celui care a primit notificarea de anulare.

Aşa cum sunt redactate, textele de la art. 4:109 din PECL evocă mai degrabă starea de necesitate decât leziunea, la fel cum şi un alt motiv de anulare, cel de la art. 4:110, deşi se referă la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din contract, constituie un motiv distinct de anulare intitulat “clauzele abuzive care n-au făcut obiectul unei negocieri individuale”.

Codul european al contractelor, proiectul avansat de privativiştii de la Pavia conduşi de profesorul Gandolfi, evită să califice drept leziune motivul de anulare a contractului prevăzut în art. 30 din acest proiect, normă care se referă la conţinutului contractului care trebuie să fie licit şi neabuziv, dispunând că “este rescindabil orice contract prin care una dintre părţi, abuzând de situaţia de pericol, de necesitate, de incapacitatea de a înţelege şi a vrea, de lipsa de experienţă, de constrângerea economică sau morală a celeilalte părţi, a promis sau furnizat, o prestaţie sau alte avantaje patrimoniale manifest disproporţionate în raport cu contraprestaţia furnizată sau promisă”.

Codul civil al Quebec-ului, influenţat de protecţia juridică a consumatorilor, prevede la art. 1406 că “leziunea rezultă din exploatarea uneia dintre părţi de către cealaltă parte, care antrenează o disproporţie importantă între prestaţiile părţilor; faptul însuşi al disproporţiei importante face să se prezume exploatarea”. Deşi califică leziunea drept viciu de consimţământ, faptul că prezumă exploatarea, apropie această reglementare de concepţia obiectivă despre leziune. Potrivit alin. 2 al acestui text normativ există leziune şi atunci când un minor sau un major protejat se obligă la o prestaţie estimată a fi excesivă în raport de situaţia patrimonială a persoanei, avantajele pe care le obţine din contract precum şi toate circumstanţele.

Codul civil italian reglementează diferit cauzele de anulare a contractului pentru vicii de consimţământ în care sunt incluse eroarea, dolul, violenţa (art. 1427-1440) şi cauzele de resciziune a contractului pentru contractul încheiat în stare de pericol (art. 1447) constând într-un pericol actual sau o daună gravă personală, ceea ce evocă starea de necesitate şi leziunea (art. 1448) care priveşte situaţia în care între prestaţiile părţilor există o disproporţie creată de starea de nevoie în care s-a aflat o parte şi de care a profitat cealaltă parte obţinând avantaje. Textul alineatului următor prevede că “acţiunea nu este admisibilă dacă leziunea nu excede jumătăţii valorii prestaţiei efectuate sau promise de partea lezată la momentul încheierii contractului”.

Un alt reper normativ european important este Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei. Preocupaţi de conservarea Codului Napoleon dar sensibili la soluţiile moderne impuse de protecţia consumatorilor, redactorii noilor propuneri deşi conservă enunţul restrictiv de la art. 1118 C. civ. fr. prin care se deschide calea resciziunii contractului pentru leziune doar minorului neemancipat şi majorilor protejaţi în cazurile prevăzute de lege, îl include în cadrul capacităţii părţilor, fără a-l mai califica viciu de consimţământ. Când însă defineşte violenţa ca viciu de consimţământ dispune la art. 1114-3 că “există violenţă şi atunci când o parte se angajează sub imperiul unei stări de necesitate sau de dependenţă, dacă cealaltă parte exploatează această situaţie de slăbiciune obţinând prin convenţie un avantaj excesiv în mod manifest”. Deşi doctrina franceză care evaluează jurisprudenţa în materia violenţei economice s-a pronunţat că ea se ataşează violenţei clasice ca viciu de consimţământ şi nu leziunii[85], practic, acest motiv de anulare nu este decât leziunea travestită în violenţă[86].

2. Observaţii critice

2.1. Definiția leziunii este diferită de motivarea avută în vedere la introducerea lui. Ipoteza vizată, aşa cum apare ea definită de textul normativ, anume ca cealaltă parte să fi profitat de starea de necesitate, n-ar trebui condiţionată de reaua-credinţă a părţii. Simplul fapt că partea a profitat de o prestaţie excesivă prevăzută de un contract încheiat în stare de necesitate nu poate induce, prin el însuşi, condiţia relei-credinţe, cum pare să ne asigure redactorii amendamentului în motivarea acestuia. Art. 1404 CCQ, care a inspirat pe autorii modificărilor operate pe textele normative ale Codului nostru civil, prevede, in terminis, că nu este viciat consimţământul atunci când, deşi a cunoscut starea de necesitate, cocontractantul a fost de bună-credinţă, condiţie care n-a mai fost preluată de autorii noştri.

2.2. Dispoziția de la art. 1222 alin. 2 C. civ. potrivit căreia “acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată” este o condiţie constitutivă a leziunii, aşa cum este ea văzută de noua redactare a textului normativ, şi nu doar o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, motiv pentru care ar fi trebuit inclusă în chiar enunţul de la alin. 1 al acestuia. Doar prevederea menţionată în partea finală a art. 1222 alin. 2 potrivit căreia “disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare” ţine, într-adevăr, de regimul juridic al acţiunii în anulare[87].

2.3. Art. 1222 alin. 1 ar putea fi reformulat astfel: “partea lezată ca urmare a vicierii consimţământului, poate cere, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită”, urmând ca printr-un text subsecvent să se prevadă că “iniţiativa adaptării contractului o poate avea şi partea favorizată dacă aceasta face o ofertă aprobată de instanţă prin care se modifică în mod echitabil clauzele contractuale” [88].

2.4. Propunem ca norma de la art. 1224 să aibă următorul text: “pot fi atacate pentru leziune doar contractele comutative. Contractele aleatorii precum şi alte contracte anume prevăzute de lege sunt exceptate aplicării acestei sancţiuni”.

Reglementarea leziunii ca motiv de desfiinţare a contractului este o zonă sensibilă a dreptului civil, tot mai asediat de protecţia consumatorilor care aspiră la soluţii noi menite să evite dezechilibrul dintre prestaţiile asumate şi să asigure justiţia contractuală. Departe de a ne furniza modele care să se situeze în afara oricărei critici, proiectele de codificare europeană a dreptului contractual pot constitui doar prilej de analiză şi reflecţii, semnale ale unei evoluţii în această materie care pot folosi ca argumente de o parte şi de alta în căutarea unor soluţii cât mai raţionale.

Condiţionând leziunea de atitudinea celui care a profitat de starea de nevoie, lipsa de experienţă, lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, aşa cum o face noul Cod civil, vom favoriza pe cel puternic, prezumat a fi de bună-credinţă şi vom defavoriza pe cel slab, impunându-i sarcina unei probaţiuni, de multe ori, imposibil de făcut, prin faptul că vizează aspecte subiective. Or, în astfel de condiţii, ne-am putea întreba: ce este mai important în cazul leziunii, să sancţionăm pe cel puternic sau să-l protejăm pe cel slab? Un elementar spirit de dreptate ne îndeamnă să nu ezităm în această opţiune şi să preferăm pe cel slab. De altfel, însuşi cuvândul „leziune” evocă vătămarea celui dezavantajat şi nu viclenia celui care a profitat ca urmare a contractului încheiat. Este acesta un mod de a vedea leziunea dar nu şi singurul. De aceea, nădăjduim că vor fi făcute în continuare eforturi doctrinale şi jurisprudenţiale orientate spre o amenajare cât mai satisfăcătoare a leziunii în contracte care să evite rezervele la care ne-am referit.

Art. 1.222. Sancţiunea.

(1) Partea al cărui consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.

(2) Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată, Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

(3) În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii. Dispoziţiile art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.

1. Comentarii

1.1. Opţiunea victimei. Noua reglementare se vrea integrată tendinţei de simplificare a terminologiei juridice, renunţând la resciziune[89], sancţiunea tradiţională a leziunii şi înlocuind-o cu nulitatea contractului pentru leziune după modelul Principiilor Unidroit (art. 3.10 alin. 1), Principiilor dreptului European al contractelor (4:109, alin. 1) şi al Codului civil din Quebec (art. 1407). Terminologia este însă departe de a fi comună în spaţiul juridic European. Concomitent, un alt proiect important de codificare a dreptului contractual, Codul European al contractelor, propus de privativiştii de la Pavia conduşi de profesorul Gandolfi, vizând contractul prin care o parte, abuzând de situaţia de pericol, de necesitate, de incapacitatea de a înţelege şi de a vrea, lipsa de experienţă, starea de constrângere economică sau morală a celeilate părţi, promite că furnizează ea însăşi sau de către terţi o prestaţie sau alt avantaj patrimonial disproporţionat în mod manifest în raport cu prestaţia pe care a furnizat-o sau a promis-o, îl califică “rescindabil” şi nu anulabil. Aceeaşi denumire a acţiunii în resciziune o regăsim în Codul civil italian la art. 1448.

Un alt proiect important, Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, vădeşte, în opinia noastră, inconsecvenţă prin aceea că, după ce la art. 1111 menţionează viciile de consimţământ, fără a include printre ele şi leziunea, supunându-le prin art. 1115 sancţiunii nulităţii relative, prin art. 1114-3 se califică drept violenţă situaţia în care o parte se angajează sub imperiul stării de necesitate sau de dependenţă, dacă cealaltă parte exploatează această situaţie de slăbiciune obţinând prin convenţie un avantaj excesiv în mod manifest. Potrivit art. 1118 din acelaşi Anteproiect “simpla leziune, atunci când nu rezultă dintr-un eveniment fortuit şi imprevizibil atrage resciziunea (s.n.) oricăror contracte în favoarea minorului neemancipat şi al majorului în cazurile prevăzute de art. 491-2 şi 510-3 din prezentul cod”. Dacă leziunea este asimilată violenţei, viciu de consimţământ sancţionat cu nulitatea relativă, despre care alt caz de leziune care atrage resciziunea poate fi vorba?

Art. 1223. Termenul de prescripție.

(1) Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.

(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris.

1. Comentarii

1.1. Termenul anulării pentru leziune. Potrivit art. 2517 C. civ. „termenul prescripţiei este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt termen”. În cazul leziunii este instituit un termen special de prescripţie de un an de la data încheierii contractului. Fiind vorba de un contract încheiat sub presiunea stării de nevoie sau de o persoană lipsită de experienţă ori de cunoştinţe, se impune ca soarta lui să fie lămurită în cadrul unui termen cât mai scurt cu putinţă. Pe de altă parte, în caz de leziune sunt aplicabile, prin asimilare, prevederile de la art. 1213 alin. 2 C. civ. prin care este reglementată procedura de adaptare a contractului, ceea ce presupune că după ce a fost informată asupra perspectivei de anulare a contractului, partea care a profitat de starea de nevoie, lipsa de experienţă sau de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, trebuie să se pronunţe, într-un termen de cel mult trei luni de la data când a primit notificarea sau de la data când i s-a comunicat acţiunea, dacă este de acord cu reducerea propriei creanţe cu valoarea daunelor interese la care este îndreptăţită partea prejudiciată. Or, în interesul ambelor părţi este ca procedura adaptării contractului să se realizeze la o dată cât mai apropiată de momentul încheierii acestuia.

1.2. Inadmisibilitatea invocării leziunii pe calea excepţiei. Cât priveşte prevederea de la alin. 2, ea constituie o excepţie de la regula Quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum, consacrată de Noul Cod civil prin dispoziţia de la art. 1249 alin. 2, fraza a doua potrivit căreia „…partea căreia i se cere executarea contractului, poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului în acţiunea în anulare”. Soluţia este inspirată de Codul civil italian care, în art. 1449 alin. 2 prevede că “resciziunea contractului nu poate fi opusă pe calea excepţiei când acţiunea este prescrisă”.

2. Observaţii critice

2.1. Sub aspect terminologic, termenul “anulabilitate” nu este cel mai potrivit. El a fost folosit doar pentru a sugera că este vorba de nulitatea relativă. Or, anulabilitatea semnifică posibilitatea anulării, în timp ce textul normativ în care acest termen este folosit are în vedere invocarea efectivă a nulităţii contractului. Drept urmare, exprimarea corectă era: “nulitatea relativă a contractului nu poate fi opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris”.

Art. 1224. Inadmisibilitatea leziunii.

Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția și alte contracte anume prevăzute de lege

1. Comentarii

1.1. Prima excepție vizează contractele aleatorii, cele care, prin definiție, presupun dezechilibrul asumat dintre prestații, elementul alea fiind cel care determină șansa de câștig pentru una dintre părți și riscul de pierdere pentru cealaltă parte a contractului, cum este cazul contractului de asigurare, contractul de întreținere, pariul, jocul. În cazul pariului, potrivit art. 2265 alin. (2) C. civ., “dacă suma pariului este excesivă, instanța poate să respingă acțiunea sau, după caz, să reducă suma”. Aici nu vorbim de un dezechilibru creat de starea de nevoie, lipsa de experiență ori lipsa de cunoștințe a celeilalte părți.

Tranzacția  este și ea exclusă de la sancțiunea pentru leziune. Potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ. “Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă”. Prin definiție, contractul de tranzacție presupune concesii și renunțări reciproce. Ceea ce preocupă părțile îndeosebi este curmarea litigiului, motiv pentru care își asumă dezechilbrul dintre prestații, în temeiul principiului disponibilității în procesul civil, printr-un consimțământ liber exprimat.

Alte contracte anume prevăzute de lege sunt, în primul rând, contractele unilaterale, precum donația, la care nu există contraprestația donatarului. În egală măsură, pot fi și alte contracte care, prin legii, să fie exceptate de la desființare pentru leziune.

2. Observații critice

2.1. Într-o bună tehnică legislativă, era de preferat o normă afirmativă care să prevadă care sunt contractele care sunt supuse sancţiunii leziunii pentru ca abia apoi să se prevadă excepţiile de la regulă. Astfel, s-ar fi putut afirma că doar contractele comutative sunt supuse leziunii, rezultând, fie per a contrario, fie expres, că cele aleatorii nu sunt supuse acestei sancţiuni, după care, tot printre excepţii, să fie menţionată tranzacţia.

2.2. Soluţia de exceptare a tranzacţiei de la sancţiunea leziunii este, în opinia noastră, discutabilă. Motivul clasic (ratio legis) pentru care asemenea contracte au fost exceptate de la sancţiunea pentru caz de leziune este că, prin definiţie, ele presupun concesii reciproce şi chiar renunţarea de către una dintre părţi la un drept ce i s-ar fi cuvenit, acesta fiind preţul convenit pentru stingerea unor litigii iniţiate sau pe cale de a fi iniţiate. O asemenea exceptare făcea parte din regimul juridic restrictiv rezervat leziunii. Este motivul pentru care, în concepţia clasică a Codului civil Napoleon, preocupat îndeosebi de respectarea libertăţii de voinţă a părţilor, tranzacţia se bucura, potrivit art. 2052 alin. 1, de puterea lucrului judecat, fiind exceptată in terminis de la sancţiunea leziunii prin prevederea de la alin. 2 al aceluiaşi text. Potrivit art. 2053 C. civ. fr. alin. 1 tranzacţia poate fi atacată pentru eroare asupra personei sau asupra obiectului iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, poate fi atacată pentru dol şi violenţă.

Reglementarea Codului nostru civil este uşor diferită. Mai întâi, printr-o exprimare mai moderată, se dispune prin art. 1711 că “tranzacţiile au între părţile contractante puterea unei sentinţe neapelabile” iar în privinţa sancţiunilor sunt preluate la art. 1712 C. civ. doar cazurile de “eroare asupra persoanei sau a obiectului în proces”, nu şi cazurile de dol şi violenţă prevăzute de Codul civil francez la art. 2053 alin. 2.

Între timp, evoluţia ulterioară a concepţiei despre leziune îndreptată spre protejarea părţii mai slabe în contract face tot mai discutabilă soluţia tradiţională. Dacă potrivit art. 2053 alin. 2 C. civ. fr. tranzacţia poate fi atacată pentru cazurile de dol şi violenţă, astăzi, când leziunea se apropie tot mai mult de violenţa economică, exceptarea ei de la sancţiunea leziunii nu se mai justifică. Este adevărat că tranzacţia presupune renunţări reciproce şi că, din această perspectivă privită, este incompatibilă cu leziunea, numai că, la fel de adevărat poate fi şi faptul că asemenea concesii pot fi făcute sub imperiul stării de necesitate, ceea ce s-ar putea concretiza într-o disproporţie a prestaţiilor pe care dreptul n-ar trebui s-o agreeze.

Chiar dacă, în starea actuală a dreptului, tranzacţia nu poate fi atacată pentru leziune, regulă pe care o regăsim şi la art. 1970 din Codul civil italian, preluată de noul nostru Cod civil prin textul pe care îl analizăm cât şi prin art. 2273 alin. 2 privitor la contractul de tranzacţie, faptul că totuşi tranzacţia poate fi atacată pentru violenţă, aşa cum rezultă implicit din lectura art. 2273 alin. 1 NCC, că violenţa tinde să asimileze starea de necesitate şi deci inclusiv starea de nevoie, una dintre ipotezele leziunii, impune, credem, o altă optică. Astfel, Anteproiectul de reformă francez Catala a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei prevede la art. 1114-3 că “există violenţă şi atunci când partea se angajează sub imperiul unei stări de necesitate sau dependenţă, dacă cealaltă parte exploatează această situaţie de slăbiciune trăgându-şi un avantaj excesiv în mod manifest”.

Aceeaşi prevedere o regăsim şi în noul nostru Cod civil, care asimilează starea de necesitate violenţei, dispunând prin art. 1218 potrivit căruia “contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare”. Or, dacă potrivit noului Cod civil, tranzacţia poate fi atacată pentru motivul că a fost încheiată în condiţiile stării de necesitate, ea nefiind exceptată de la prevederea pe care o examinăm, care să mai fie raţiunea exceptării tranzacţiei de la anularea pentru leziune?


[1] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, 11-e édition, Éd. Dalloz, Paris, 2013, p. 218.
[2] P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile (În reglementarea noului Cod civil), Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 325, nota 2 de subsol.
[3] PRDC: Art. 51. L’erreur, le dol et la violence vicient le consentement lorsqu’il sont de telle nature que, sans eux, l’une des parties ou sont représentant n’aurait pas contracté ou aurait contracté à des conditions différentes.
Leur caractère déterminant s’apprécie eu égard aux personnes et aux circonstances de l’espèce.
[4] CCI: Art. 1429 Errore essenziale
L’errore è essenziale:
1) quando cade sulla natura o sull’oggetto del contratto;
2) quando cade sull’identità dell’oggetto della prestazione ovvero sopra una qualità dello stesso che, secondo il comune apprezzamento o in relazione alle circostanze, deve ritenersi determinante del consenso;
3) quando cade sull’identità o sulle qualità della persona dell’altro contraente, sempre che l’una o le altre siano state determinanti del consenso (122);
4) quando, trattandosi di errore di diritto, è stato la ragione unica o principale del contratto (1969).
[5] G. Boroi, C. Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.135.
[6] Cr. Zamşa, în F.A. Baias şi colab., Noul Cod civil. Comentarii pe articole, ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 1268.
[7] Ibidem.
[8] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L’acte juridique, 14-e édition, Éd. Dalloz. Paris, 2000, p. 181.
[9] V. Roppo, Il contratto, Giufrè Editore, Milano, p. 744.
B. Starck, Droit civil, Obligations, Éd. Libraries tehniques, Paris, 1972, p. 416.
[10] Avant-Projet de la reforme du droit des obligations et du droit de la prescription. „Art. 1113-3: l’erreur sur un simple motiv, étranger aux qualités essentielle de la chose ou de la personne, n’est pas une cause de nullité que si les parties en ont fait expressément un élement déterminant de leur consentement.
[11] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 149-150.
[12] Ord. fr. – Art.1132. L’erreur de droit ou de fait, à moins qu’elle ne soit inexcusable, est une cause de nullité du contrat lorsqu’elle porte sur les qualités essentielles de la prestation due ou sur celles du cocontractant.
[13] Mai puţin CCI care enunţă cele patru situaţii de eroare esenţială, printre care şi eroarea de drept, fără a se prevedea în ce constă aceasta din urmă (v. art. 1429).
[14] Pr. Catala: Art. 1112-5: l’erreur sur un simple motiv, étranger aux qualités essentielle de la chose ou de la personne, n’est pas une cause de nullité que si les parties en ont fait expressément un élement déterminant de leur consentement.
[15] PRDC: Art. 50
Celui des contractants qui connaît ou est en situation de connaître une information dont l’importance est déterminante pour le consentement de l’autre doit l’en informer dès lors que, légitimement, ce dernier peut ignorer cette information ou faire confiance à son cocontractant.
Sont déterminantes les informations qui ont un lien direct et nécessaire avec le contenu du contrat ou la qualité des parties.
Le contractant qui se prévaut de l’inexécution d’une obligation d’information doit prouver que l’autre partie connaissait ou était en situation de connaître cette information, sauf pour celle-ci à prouver qu’elle les ignorait elle-même ou qu’elle a satisfait à son obligation.
Tout manquement à cette obligation d’information engage la responsabilité civile délictuelle de celui qui en était tenu, sans préjudice, en cas de vice du consentement, de la nullité du contrat.
[16] P. Vasilescu, op. cit., p. 334.
[17] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, 6-e édition, Éd. Litec, Paris, 1998, p. 183.
[18] C. Guelfucci-Thiebierge, Nulité, restitution et responsabilité, Paris, 1992 p. 257, apud D. Chirică, Eroarea, viciu de consimţământ în materie comercială, în lucrarea Studii de drept privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 464.
[19] Pentru detalii, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 250-251.
[20] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 192.
[21] Avant-projet Catala: Art. 1113-3 L’erreur provoquée par le dol est toujours excusable. Elle est une cause de nullité alors même qu’elle porterait sur la valeur de la chose qui en est l’objet ou sur un simple motif du contrat.
[22] Ord. fr. – Art. 1136. – L’erreur sur la valeur par laquelle, sans se tromper sur la qualités esentielles de la préstation, un contractant fait seulement de celle-ci une apréciation économique inéxacte, n’est pas une cause de nullité.
[23] CCI: Art. 1430 Errore di calcolo
L’errore di calcolo non dà luogo ad annullamento del contratto, ma solo a rettifica, tranne che, concretandosi in errore sulla quantità, sia stato determinante del consenso.
V. Roppo, op. cit., pp. 749-750.
[24] CCI: Art. 1433 Errore nella dichiarazione o nella sua trasmissione
Le disposizioni degli articoli precedenti si applicano anche al caso in cui l’errore cade sulla dichiarazione, o in cui la dichiarazione è stata inesattamente trasmessa dalla persona o dall’ufficio che ne era stato incaricato (2706).
[25] PU: Art 3.6 (Eroare în exprimare sau transmitere)
O eroare apărută în exprimarea sau transmiterea unei declaraţii este considerată o eroare a persoanei care a emis declaraţia.
[26] PECL: Article 4:104: Erreur dans les communications
L’erreur commise dans l’expression ou la transmission d’une déclaration est censée être une erreur de l’auteur ou l’expéditeur de la déclaration, et l’article 4.103 reçoit application.
[27] Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les obligations, 10-e édition, Éd. Cujas, Paris, 1999, p. 360.
[28] Cr. Zamşa, op. cit., p. 1274.
[29] CEO: Art. 25. Action contraire aux règles de la bonne foi
1 La partie qui est victime d’une erreur ne peut s’en prévaloir d’une façon contraire aux règles de la bonne foi.
2 Elle reste notamment obligée par le contrat qu’elle entendait faire, si l’autre partie se déclare prête à l’exécuter.
[30] CEO: Art. 26. Erreur commise par négligence
1 La partie qui invoque son erreur pour se soustraire à l’effet du contrat est tenue de réparer le dommage résultant de l’invalidité de la convention si l’erreur provient de sa propre faute, à moins que l’autre partie n’ait connu ou dû connaître l’erreur.
2 Le juge peut, si l’équité l’exige, allouer des dommages-intérêts plus considérables à la partie lésée.
[31] V. Karm, La règle de la bonne foi prévue dans l’article 1375 C.c.Q.: sa portée et les sanctions qui en déculent, Les Cahiers de Droit, vol. 41, nr. 3/2000. pp. 453-456
[32] Cr. Zamşa, op. cit., p. 1274.
[33] D. Chirică, loc. cit., p. 465.
[34] PECL: Art. 4:105. Adaption du contrat. (3) Lorsque les deux parties ont commis la même erreur, le tribunal peut, à la requête de l’une d’elles, mettre le contrat en accord avec ce qui aurait pu raisonnablement être convenu s’il n’y avait point eu d’erreur.
[35] Ord. fr. – Art. 1130. – L’erreur, le dol et la violence vicient le consentement lorsqu’ils sont de telle nature que, sans eux , l’unde des parties n’aurait pas contracter ou aurait contracté â des conditions substantielment defférentes.
Leurs caratère déterminant s’apprécie eu égard aux personnes et aux circonstances dans les quelles le consentement a été donné.
[36] CCI – Art. 1439. Dolo. Il dolo è causa di annullamento del contratto quando i raggiri usati da uno dei contraenti sono stati tali che, senza di essi, l’altra parte non avrebbe contrattato.
Quando i raggiri sono stati usati da un terzo, il contratto è annullabile se essi erano noti al contraente che ne ha tratto vantaggio.
[37] Art. 4:107: Dol
(1) Une partie peut provoquer la nullité du contrat lorsque l’autre, par ses manoeuvres dolosives, en paroles ou en actes, a déterminé la conclusion du contrat ou a omis frauduleusement de révéler une information que la bonne foi lui commandait de révéler.
(2) Des manoeuvres ou une non-révélation sont dolosives lorsqu’elles sont destinées à tromper.
(3) Pour établir si la bonne foi commandait à une partie de révéler une information particulière, on a égard à toutes les circonstances, notamment
(a) le point de savoir si la partie a des connaissances techniques spéciales,
(b) ce qu’il lui en a coûté pour se procurer l’information en cause,
(c) le point de savoir si l’autre partie aurait pu raisonnablement se procurer l’information pour son compte,
(d) ainsi que l’importance que présentait apparemment l’information pour l’autre partie.
[38] Art. 3.8 (Dolul)
O parte poate invoca nulitatea contractului atunci când a fost determinată să încheie contractul prin manopere dolosive ale celeilalte părţi, inclusiv limbaj sau practici, sau datorită nedezvăluirii frauduloase a unor circumstanţe care, conform standardelor bunei credinţe în materie comercială, ar fi trebuit dezvăluite.
[39] Teză susţinută de E. Durkheim, De la division du travail social, Éd. Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 1994 (prima apariţie în 1893).
[40] J. Carbonnier, Les obligations, 22-e édition, Thémis, Éd. PUF, Paris, 2000, p.107.
[41] M. Rovinski, La violence dans la formation du contrat, thèse Aix-Marseille,1987, p.2.
[42] Cr. Zamşa, op. cit. p. 1279.
[43] Ord. fr. – Art. 1140 – Il y a violence lorsqu’une partie s’engage sous la pression d’une contrainte qui lui inspire la crainte d’exposer sa personne, sa fortune ou celles de ses proches a un mal considérable.
[44] C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 817. Gh. Beleiu, Drept Civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, ediţia a IX-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Bucureşti, 2007, p. 159.
[45] L. Pop, op. cit., p. 272, nota de subsol nr. 4. Deşi, între timp, textul de la art. 935 alin. 2 din Proiect a fost modificat, actuala prevedere având în vedere nu doar o “altă persoană” ci „persoane apropiate”, noua reglementare continuă să se raporteze la soţ, soţie, descendenţi şi ascendenţi, ceea ce întreţine aceeaşi incertitudine privind intenţia reală a redactorilor.
[46] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., pp. 205-206.
[47] Ibidem.
[48] L. Pop, op. cit., p. 272. A. Hurbean, Viciile de consimțământ, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 211. H. Diaconescu, Violenţa – viciu al voinţei juridice şi efectele ei în dreptul civil şi penal, cu privire specială la sancţiunea juridică a acesteia, Dreptul nr. 6/2003, p. 68.
[49] P.F. Girard, Manuel élémentaire du droit romain, Librairie nouvelle de droit et de jurisprudence, Arthur Rousseau, éditeur, Paris, 1906, p. 417
[50] Pr. Lando – Art. 1114. Il y a violence lorsqu’une partie s’engage sous la pression d’une contrainte qui lui inspire la crainte d’exposer sa personne, sa fortune ou celles de ses proches à un mal considérable.
[51] Noile prevederi se înscriu în aceeaşi logică a Codului Napoleon, care la art. 1112 care se limitează să o caracterizeze “de natură a impresiona o persoană rezonabilă, inspirându-i teama că persoana sau averea sa vor fi expuse unui rău considerabil şi prezent”, exprimare pe care o regăsim şi la art. 1435 din Codul civil italian. Doar Codul civil spaniol denumeşte violenţă drept “intimidare”(art. 1267 alin. 2).
[52] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Éd. Litec, Paris, 2009, p. 140.
[53] Sintagma “avantaj manifest excesiv” la care fac trimitere autorii amendamentului este formula la care s-a oprit Anteproiectul Catala care n-a fost preluată la art. 1218. Ea este prezentă doar în motivarea amendamentului în timp ce enunţul de la art. 1218 NCC are în vedere doar condiţia ca cealaltă parte să fi profitat de această stare.
[54] M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. I. Contrat et engagement unilateral 2-e édition mise à jour, Thémis droit, Éd. PUF, Paris, 2010, p. 341.
[55] Textul integral al art. 1114-3 din Anteproiectul Catala este următorul: “în egală măsură există violenţă atunci când partea se angajează sub imperiul unei stări de necesitate sau dependenţă, dacă partea exploatează această situaţie de slăbiciune şi obţine un avantaj manifest excesiv”.
[56] A. Hurbean, op. cit, p. 196.
[57] Aceeaşi soluţie o regăsim în art. II.-7:211, DCFR: “contractul nu poate fi anulat în temeiul prezentei secţiuni atunci când partea în drept de acţiona a confirmat, expres sau implicit, după termenul pentru notificarea anulării a început să curgă”.
[58] În condiţiile în care, potrivit art. 14 din noul Cod civil “orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă”, invocarea acestui imperativ în toată evoluţia contractului este excesivă. Facem astfel din buna-credinţă un passe – partout, menit a suplini lipsa altor mijloace juridice specifice.
[59] Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Leziunea – viciu de consimţământ sau dezechilibru contractual, în Revista Română de Drept Privat (RRDP), nr. 3/2010.
[60] Referindu-ne la această a doua zonă, vom remarca faptul că, în mod paradoxal, dreptul civil s-a dovedit mai aplecat pe problemele patrimoniale ale persoanei şi mai puţin pe cele care ţin de fiinţarea morală a acesteia, aşa explicându-se de ce, pentru vătămările patrimoniale avem mai mulţi termeni juridici consacraţi, precum dauna, paguba, prejudiciul, în timp ce pentru cele morale exprimările nu sunt suficient de nuanţate. Astfel sintagma „daune morale” desemnează atât efectele faptei prejudiciabile, produse în planul subiectivităţii persoanei, cât şi daunele-interese cuvenite victimei, sensul fiecărei dintre ele fiind dedus doar din context. Dacă în privinţa vătămărilor patrimoniale doctrina de drept civil franceză a ultimilor ani a propus distincţia dintre “daună” şi „prejudiciu”, în materia daunelor morale terminologia a rămas neschimbată. De aceea, fără a emite pretenţia elaborării unor termeni juridici noi, ne întrebăm de ce n-am prefera pentru desemnarea vătămării morale termenul “leziune morală”, şi nu pe cel de „daună morală”? În fond, termenul “leziune” poate reprezenta genul pentru vătămările patrimoniale şi cele morale, urmând ca pentru cele patrimoniale să se folosească termenii “daună” şi „prejudiciu”, conform distincţiei mai sus evocate, în timp ce leziunea morală ar fi cea de-a doua specie a aceluiaşi gen, evitând confuzia dintre vătămare şi despăgubiri
[61] L. Pop, op. cit., p. 310
[62] Iniţial, prin “anumite persoane” Codul civil francez avea în vedere minorii neemancipaţi iar prin “anumite contracte” erau vizate partajul convenţional, în situaţia în care copartajantul primea un lot inferior cotei de 3/4 din câtimea dreptului cuvenit şi vânzarea imobiliară, în situaţia în care vânzătorul primea mai puţin decât 7/12 din valoarea imobilului. Prin legi ulterioare, printre persoanele care pot invoca leziunea au fost incluşi minorii neemancipaţi, pentru orice fel de convenţie, ca urmare a modificării art. 1305 C. civ. fr. prin Legea din 14 decembrie 1964 precum şi majorii plasaţi sub supravegherea justiţiei (art. 491-2 C. civ. fr. ca urmare a Legii din 3 ianuarie 1968).
[63] J. Rovinski, Le vice contractuel de violence dans le droit moderne des contrats, thèse, Aix, 1987, nr. 133, p. 225 et nr. 180, p. 387.
[64] P. Kinder-Gest, La réception de la violence économique en droit comparé, http://www.freewebs.com/mja/paris2.
[65] D. Mazeaud, Vers l’émancipation du vice de violence, in Recueil Dalloz 2001, sommaires commentés, p. 1140.
[66] D. Mazeaud, Loyauté, solidarité, fraternité, la nouvelle devise contractuelle?, in L’avenir du droit, Mélanges en hommage à F. Terré, Éd. Dalloz, Paris, 1999.
[67] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 322.
[68] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 207.
[69] C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 506. Gh. Beleiu, op. cit., p. 160. G. Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 229. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ediţia 8, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 185. M. Mureşan, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 313. A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 207.
[70] L. Pop, op. cit., p. 311.
[71] I. Rucăreanu, Viciile de consimţământ, în Tratat de drept civil. Partea Generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pp. 182-187.
[72] P. Vasilescu, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Colecţia Universitaria, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 465.
[73] L. Pop, Echilibrul contractual şi leziunea în contracte, Dreptul nr. 11/2008, p. 77- 98.
[74] A se vedea în acest sens S. Neculaescu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 144-145.
[75] D. Mazeaud, în lucrarea colectivă Le solidarisme contractuel, Economica, Paris, 2004, pp. 61-33.
[76] A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Éd. Litec, Paris, 2006, pp. 179-187.
[77] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 171.
[78] Noua redactare menţine o anumită confuzie posibilă între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Astfel, potrivit art. 1225 alin. 2 NCC “obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Or, odată convenit că el este însăşi operaţia juridică pe care părţile au convenit-o, nu se vede de ce ar trebui determinată sub sancţiunea nulităţii absolute, ştiut fiind că părţile se pot lega juridic prin orice clauze, în limitele ordinii publice şi bunelor moravuri. Determinarea efectelor contractului ţine de domeniul interpretării acestora, în cadrul căreia, chiar şi obscură, o clauză poate fi interpretată potius valeat quam ut pereat.
[79] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10-éd., Dalloz, 2009, pp. 327-328. În acelaşi sens, H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Obligations. Thèorie générale, tome II, première volume, Éd. Montchrestien, Paris, 1998, p. 205.
[80] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 351.
[81] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 212. B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 351. Fr. Terré, Ph. Simler, Z. Lequette, op. cit., p. 297.
[82] A se vedea în acest sens L. Pop, Încercare de sinteză a principalelor teorii referitoare la fundamentele contractului, cu privire specială asupra autonomiei de voinţă şi teoriei solidarismului contractual, Revista română de drept privat nr. 5/2007, pp. 75-118.
[83] Cass. 1-re civ., 27 mai 1964, D. 1964.623, JCP 1964, apud Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 1999, p. 293.
[84] Potrivit doctrinei franceze, “l’aléa chasse la lesion” (Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 283. Ph. Malaurie, L. Aynès P. Yv. Gautier, Drept civil. Contractele speciale, traducere de D. Dănişor, Ed. Wolters Kluwer, 2007, p. 150).
[85] Chazal, La contrainte économique se rattache à la violence et non à la lésion, RTD civ 2000, p. 827.
[86] P. Kinder-Gest, loc. cit., p. 71.
[87] Examinând aceste texte în succesiunea lor, vom vedea că în varianta Proiectului noului Cod civil adoptată de Senat la 13 septembrie 2004, definiţia leziunii de la art. 941 alin. 2 este aidoma celei actuale de la art. 1222 alin. 1; completarea ulterioară adusă textelor prin introducerea unei prevederi noi la art. 1222 alin. 2, prin care se cuantifică disproporţia de valoare între prestaţii la mai mult de jumătate din valorea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată, a fost, inspirată, probabil, de prevederea similară de la art. 1448 din Codul civil italian. Autorii textelor s-au limitat să preia această condiţie constitutivă a leziunii, fără să o includă în definiţie, aşa cum s-ar fi cuvenit.
[88] Textul de la art. 1222 alin. 1 potrivit căruia “partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune…” este lipsit de sens pentru că leziunea este o simplă vătămare despre care nu se poate spune că, prin ea însăşi, ar putea vicia consimţământul. Ea este, de fapt, efectul vicierii consimţământului.
[89] Termenul resciziune vine de la verbul latinesc rescindere care înseamnă a desfiinţa.


Prof. univ. emerit dr. Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România

» Partea a V-a