La început era Cuvântul…

Lavinia Tec

Evanghelia după Ioan este cea mai poetică dintre toate evangheliile și, probabil, cea mai îndrăgită de credincioșii maturi și devotați. Mai este cunoscută ca Evanghelia iubirii întrucât cuvântul „a iubi”/”iubire” apare de 35 de ori. Cine altcineva ar fi putut scrie această evanghelie decât Ioan, ucenicul preaiubit al Mântuitorului Isus Hristos?

Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Ioan nu este preocupat de genealogia lui Isus și nici de Nativitate. Deschiderea Evangheliei după Ioan este o paralelă la deschiderea Genezei. Există o legătură canonică între primele cuvinte ale Scripturilor iudaice și Evanghelia după Ioan. Astfel se creează o continuitate între tradiția iudaică și creștinism, menținându-se rădăcinilor iudaice ale creștinismului.

Hristologia lui Ioan îl leagă pe Isus Hristos – Cuvântul care S-a întrupat – de Cuvântul rostit în Geneză, „prin care au fost făcute toate lucrurile” (în Geneza, „Dumnezeu a zis”, „Dumnezeu a numit”), și leagă „lumina care luminează pe orice om” de lumina din Geneza 1:3. Ioan consemnează, în cap. 14 al Evangheliei sale, discursul rostit de Mântuitor în fața ucenicilor Săi, în timpul Cinei dinaintea praznicului Paștelui în care declară că El este Calea, Adevărul și Viața.

Cuvântul. Ioan scrie despre întruparea Cuvântului. ”La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, nu a fost făcut fără El”. Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului, reprezintă asocierea unui sens și a unui complex sonor. Isus Hristos este Cuvântul prin care se face cunoscut și înțeles Dumnezeu. Cuvintele Lui sunt calea spre Adevăr și Izvorul Vieții. Prin cuvinte cunoaștem Adevărul și frumusețea creației lui Dumnezeu. Dacă nu înțelegem cuvintele, nu putem cunoaște Adevărul și frumusețea. Există astăzi un asalt asupra limbii, urmărindu-se denaturarea sensului lor, distorsionându-se astfel adevărul. Demult, cuvintele erau văzute ca reflectări ale realității. Astăzi ele sunt văzute ca substanță a realității. Demult, Dumnezeu „a zis” și „a numit”. Azi, politica – la nivel internațional, european și național – „zice” și „numește”. Politica și tehnologia deopotrivă au devenit preocupate de limbaj, de substanța realității. „Bărbat”, „femeie”, „mamă”, „tată”, „copil”, „Crăciun”, toate sunt cuvinte golite de sens în era corectitudinii politice, cu scopul de a distorsiona realitatea, de a înșela și de a genera confuzie. Este același modus operandi folosit de diavol în Eden când a ispitit-o pe Eva, răstălmăcind cuvintele lui Dumnezeu: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncați din toți pomii din grădină?», „Hotărât, că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. În realitate Dumnezeu a zis: „Poți să mănânci din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”. Cine altul putea să-l imite pe Dumnezeu decât cel mai frumos și inteligent înger, cel care probabil a avut același rang cu Arhanghelul Mihail sau Arhanghelul Gavril, dar care a revendicat egalitatea cu Dumnezeu, cel care a vrut să fie ca Dumnezeu? Același modus operandi al diavolului îl vedem în ispitirea lui Isus. Însă spre deosebire de Eva, Isus rezistă tentațiilor demonice folosindu-se de cea mai puternică armă în războiul spiritual: cuvântul lui Dumnezeu. Fiecărei ispite Isus îi răspunde cu: „este scris…”. La prima ispită care se referă la transsubstanțiere, Isus îi răspunde diavolului cu un verset din Deuteronom: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Îl vedem mai târziu pe Mântuitor cum împletește predica (cuvântul) cu lucrarea de vindecare a bolnavilor (a unui orb, a unui mut, a unui olog ș.a.). Cuvântul este energie creatoare. Se creează idei, mentalități, percepții. Are forța de a modela gândirea și realitatea. Alterarea cuvântului duce la alterarea vorbirii și a gândirii. De aceea este aprigă lupta pentru controlul limbii. Cel care controlează limba controlează gândirea, spunea G. Orwell.

Lumina. Ioan îl prezintă pe Isus Hristos în Evanghelia sa ca fiind adevărata lumină care strălucește peste fiecare om, oricare ar fi rasa, naționalitatea sau statutul lui. Isus este lumina care luminează în întuneric și pe care întunericul nu a biruit-o. În spatele bucuriei Nașterii Mântuitorului stau tragedii. Un scandal provocat de o sarcină neprogramată a unei tinere necăsătorite, intenția logodnicului său de a divorța suspectând-o de adulter, nașterea lui Isus în mizerie, sărăcie și opresiune, fuga în Egipt a familiei lui Isus, pruncuciderea comisă la ordinul împăratului Irod Antipa. Totuși, lumina a pătruns în întunericul acelor vremuri, a străpuns întunericul păcatului, al durerii și al suferinței umane. Adevărata Lumină a penetrat în adâncurile întunecate ale condiției umane. De aceea Crăciunul ne oferă speranță. Lumina scoate la suprafață tot ce se ascunde în întuneric, dezvăluie imperfecțiunea umană. Unul dintre prețurile pe care le-a plătit Adam pentru neascultarea de Dumnezeu a fost pierderea pentru sine și pentru întreaga umanitate a viziunii dimensiunilor spirituale, a abilității de a vedea în lumea invizibilă. Poate de aceea este atât de atras de materialism. Căderea, păcatul neascultării i-a distanțat pe Adam și Eva de Dumnezeu (”s-au ascuns de fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” Geneza 3:8). G. Campbell Morgan a scris: ”Distanța noastră față de Dumnezeu se manifestă prin inabilitatea de a ști și a înțelege ceea ce este aproape. Este distanța dintre un orb și măreția tabloului din fața lui. Este distanța dintre un surd și frumusețea sunetului simfoniei care-l înconjoară. Este distanța dintre omul senzorial și toate mișcările vieții în mijlocul căreia trăiește”. Fără Adevărata Lumină, omul nu are acces în lumea imaterială, invizibilă. Însă în fiecare secol, în fiecare generație, au existat oameni atinși de Lumină, care nu au ascuns-o, ci au răspândit-o în jurul lor, luminând ca stelele pe cerul nopții. De-a lungul timpului, oameni simpli, marginalizații societății precum păstorii de pe câmpiile Betleemului, oameni cu rang, educați, instruiți, precum înțelepții persani sau magii de la Răsărit, oameni de știință, filosofi, scriitori, medici, juriști, artiști au fost transformați în Lumină.

Adevăr și Iubire. De Crăciun s-au întrupat Adevărul și Iubirea. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.” S-a întrupat în realitate, nu în ”metavers”, dezvăluind adevărul despre Dumnezeu și adevărul despre demnitatea și destinul umanității. C.S. Lewis, contemporan cu G. Orwell, scrie în ”Sfaturile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr”: ”Pe vremea aceea oamenii încă mai știau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit și când nu; iar dacă era dovedit și credința lor era deplină. Încă mai puneau la cap gândul și fapta și erau gata să-și schimbe cursul vieții ca urmare a unui lanț de raționamente. Dar acum că ne-a reușit pasiența cu presa scrisă și alte asemenea instrumente de atac, situația s-a schimbat simțitor. Omul tău s-a obișnuit încă de pe când era copil să-i dănțuiască prin cap tot soiul de filozofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând ”adevărate” sau „false”, ci ”academice” sau ”radicale”. Jargonul, și nu raționamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ții departe de Biserică. Nu-ți pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărat! Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos – că e filozofia viitorului. De așa ceva îi pasă lui.”

Apostolul Ioan consemnează în capitolul trei ceea ce este cunoscut ca ”esența Evangheliei”: ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:16). De la creatio ex nihilo la creatio ex amore Dei! Iubirea aceasta este mai degrabă un verb decât un substantiv. Apostolul Pavel scrie în Prima Epistolă către Corinteni, în capitolul 13, ce este și ce nu este dragostea. Iubirea presupune acțiune. Iar Dumnezeu, în iubirea Lui pentru umanitate, a dăruit. L-a dăruit pe unicul Său Fiu. Și iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru om are capacitatea de a transforma persoana iubită. De aceea iubirea divină necondiționată pentru orice păcătos, pentru omul imperfect, este un miracol, pentru că-i schimbă viața. Atunci când omul dăruiește iubirea cu care Dumnezeu i-a umplut inima, oamenii din jur se schimbă. Pentru a iubi, omul are nevoie de curaj, înțelepciune și răbdare. Curaj pentru a înfrunta respingerea (”A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” Ioan 1:11), înțelepciune pentru a-și manifesta iubirea și răbdare pentru a aștepta, contempla, spera, vedea, privi, observa. Pentru că iubirea dărâmă ziduri, bariere, obstacole, iubirea creează punți între oameni. Și cu cât omul exprimă mai multă iubire în viața lui, în relațiile cu ceilalți, cu atât mai mult experimentează dragostea lui Dumnezeu.

Darul. Cel mai frumos dar pe care l-a primit omenirea cu 2000 de ani în urmă este darul dragostei. Cel mai frumos dar pe care îl putem face altora este dragostea. Dragostea care avea să ne îmbrățișeze pe toți de pe Crucea de la Golgota, printr-un gest prin care Isus Hristos își iscălea cu sânge testamentul: „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” (Ioan 13: 34-35)

Crăciun în Lumină și Iubire!

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara