Noi după 15 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană

Camelia TOADER

Sâmbătă, pe 1 ianuarie, de Sf. Vasile, ne vom trezi uitând-ne în oglindă: cum suntem după 15 ani de când „am intrat în Europa”? Mai maturi, mai cizelați, mai școliți, mai avuți?

Eu îmi amintesc cu bucurie că noaptea dintre anii 2006 și 2007 am petrecut-o alături de alte sute de români în fața Teatrului Național din București, la Universitate, unde am așteptat plini de speranță numărătoarea inversă până la aderarea țării noastre la Uniunea Europeană.

Era sfârșitul unei nemeritat de lungi perioade de pregătire a aderării, în care încercasem să convingem că suntem suficient de bine crescuți încât să fim primiți în club. Cu unele excepții (care se vădesc, helas, tocmai în acest final de an, notabile totuși), chiar eram „bine crescuți” din punct de vedere al pregătirii juriștilor deschiși la formare continuă după 1989: dreptul Uniunii europene se studia la toate facultățile de drept serioase, revistele existente acceptau la publicare și articole despre prioritatea dreptului UE și transpunerea directivelor, din fondurile Phare puse la dispoziție de Comisie sau din alte programe de finanțare, judecători, avocați, notari, funcționari guvernamentali români urmaserăm numeroase forme de pregătire profesională în ale funcționării Uniunii Europene. Era bine totuși dacă se aprofunda mai mult acest studiu, mai ales de către cei ce negociau fiecare element din fiecare capitol ori a fortiori, de către cei ce aveau o viziune de ansamblu asupra întregului proces.

Am spus-o de multe ori, atât studenților, cât și părților din dosare, când eram judecător în România, or auditorilor de la diverse conferințe la care am intervenit: în definitiv, dintotdeauna, că e vorba de un contract de drept privat (matrixul) sau de unul de drept internațional (cum era tratatul de aderare) important este ca părțile să citească și să înțeleagă bine clauzele acestuia, ÎNAINTE de a-l semna. Este ceea ce se numește un consimțământ informat la a te angaja într-o relație de lungă durată. Or, erau aspecte de negociat mai bine atât înainte de aderare, – cum ar fi de exemplu, faptul că întrucât România plătise deja despăgubiri în virtutea unor înțelegeri bilaterale, ar fi putut invoca, în faza de preaderare, inserarea în anexa III a Regulamentul (CEE) nr. 1408/71, a unei derogări, cum a remarcat CJUE în mai multe cauze: C‑401/13 și C‑432/13 ori C‑598/13 – cât și în ultimii 15 ani, având în vedere numeroasele modificări intervenite în legislația Uniunii Europene însăși, inclusiv schimbarea arhitecturii sale jurisdicționale ori eliberarea unui loc de „stat mare”, prin părăsirea de către Regatul Unit a UE, de care România ar fi putut profita legal dacă ar fi dorit cu adevărat.

Ne rămâne să ne rugam ca inspirația divină, bazată pe cunoașterea dosarelor lumești, să coboare peste noi toți în anul care se apropie, al 15-lea de când suntem membri cu drepturi depline ai UE. La mulți ani!

Prof. univ. dr. Camelia Toader