Lăsați-i pe judecătorii români să JUDECE și să-și facă ORDINE în propria CASĂ a JUSTIȚIEI! (II)

Marin Voicu

Motto: ”Înainte de a-mi judeca viața, înainte de a vorbi despre mine, încalță-te cu pantofii mei și parcurge drumurile pe care le-am parcurs. Trăiește-mi durerile, îndoielile, bucuriile. Trăiește-mi ANII pe care i-am trăit. Și cazi acolo unde am căzut și ridică-te, așa cum m-am RIDICAT”. Luigi Pirandello – 1970

SUMAR[1]
I. Preliminarii
II. Lăsați-i pe judecătorii români să JUDECE și să-și facă ORDINE în propria CASĂ a JUSTIȚIEI!
1. Profesiunea de credință a judecătorilor. Mărturisiri – lumini și umbre
2. Misiunea judecătorilor români în înfăptuirea justiției – inamovibilitatea și responsabilitatea profesională
2.1. Misiunea judecătorului român. Parametrii judiciari esențiali
2.2. Eliberarea judecătorilor de alte ”atribuții” – poveri extrajudiciare
2.3. Stoparea cultivării confuziei dintre profesiile/carierele de judecător și procuror

***

I. Preliminarii

1. Recentele luări de poziții oficiale și voluntariste încărcate de armatorism politic și juridic, de ”idei” false și preconcepute, de urmări severe asupra climatului social și a încrederii în autoritățile naționale, în personalitățile publice și în instituțiile UE, vizând excluderea din magistratură, ca sancțiune disciplinară a unui judecător cu grad de tribunal, dispusă de Secția de 9 judecători a CSM, conform unei proceduri constituționale și legale, m-au incitat sa le cercetez, oarecum integrat, în contextul dat de calitatea României de Stat național membru al UE și de Parteneriatul strategic cu SUA[2].

Scrisorile și declarațiile publice vexatorii, vădit amenințătoare, ale unor Comisari ai UE, cu privire la efectele hotărârilor CJUE din 18.05.2021 și 21.12.2021 asupra ordinii constituționale din România, ca stat național membru al UE, cu drepturi egale cu celelalte State membre, cu o identitate națională proprie și cu tradiții constituționale comune, recunoscute expres  în art. 4 alin. 2 și 6 (2) din TUE, calificate ca ”acte extralegislative obligatorii” și expresii ”colegiale” ale (ne) loialității cooperării comune, din păcate, au fost și sunt tratate de autoritățile naționale responsabile cu administrația statului, cu vestitul ”leac” al ”aprobării TACITE” (aplicabil sistematic și laborios în procedura parlamentară ?!!).

Același tratament au primit și pozițiile oficiale ale acelorași comisari, acompaniate de europarlamentari români, de politicieni și, chiar, de președintele României, aflați și în siajul Comunicatului Ambasadei SUA din 14.12.2021, precum și al ”directivelor” acesteia din 04.07.2021 privind reformele” din justiție, toate, într-un ”concert sinistru”, clamând ”marea îngrijorare” națională, europeană și transatlantică, generată de hotărârea din 13.12.2021 a Secției de 9 judecători a CSM[3], prin care, cu respectarea unei proceduri constituționale și legale, s-a dispus excluderea din magistratură, ca sancțiune disciplinară, a unui judecător român cu grad de tribunal.

Dar, ca un ”fulger al cerului„ a venit Hotărârea CJUE din 21.12.2021, prin care s-a decis soarta Constituției române, a deciziilor CCR și a fost investit cu o autoritate supranațională, judecătorul judiciar al oricărei cauze, de la oricare grad de jurisdicție, să înlăture/lase neaplicată, fără conținut și fără eficacitate/o normă constituțională sau/și o decizie a CCR, pe care, acel judecător, suveran al dosarului judiciar, le consideră contrare dreptului UE (încălcându-și obligația constituțională instituită prin art. 1 alin. 5 din legea fundamentală și jurământul dat la investirea în funcție, de a o respecta ?!).

2. Două analize asupra acestei soluții nelegitime și contrară art. 2-6 din TUE și art. 352 din TFUE: prima oficială, conform tratatelor UE și Regulamentului CJUE, cea a Avocatului General al acesteia și cea de-a doua a unui tânăr avocat român.

2.1. Unele din ”Concluziile Avocatului General Bobek, în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 18.05.2021. Extrase.

Deosebit de relevante sunt concluziile Avocatului general BOBEK, al CJUE, la Hotărârea din 18.05.2021[4], pe care am mai invocat-o cu privire la natura juridică și efectul direct al Deciziei MCV-13.12.2006, și, mai ales, a rapoartelor și recomandărilor emise:

– ”par. 140: Există în mod firesc problema subdiacentă mai profundă a PROPORȚIONALITĂȚII, care apare uneori în argumentele cu privire la măsura în care este ADECVAT și/sau NECESAR ca ceea ce a fost considerat un sistem TEMPORAR postaderare să se mențină mai bine de 13 ani și să continue încă” (!?);

– ”par. 164: Suntem, de asemenea, de părere, în acord că guvernele belgian, danez și suedez, că RAPOARTELE întocmite de Comisie sunt, în ceea ce privește conținutul lor specific, LIPSITE de FORȚĂ OBLIGATORIE. Există o datorie de a coopera, însă NU o OBLIGAȚIE de  a copia literal”;

– ”par. 165: România ca orice alt stat membru, păstrează dreptul de a-și concepe după cum consideră de cuviință instituțiile și procedurile naționale”.

2.2. Unele teze din excelentul articol[5] (în două părți) publicat pe JURIDICE.ro, amplu documentat cu jurisprudența relevantă a CJUE și a CCR – Extrase

”Chestiunile îngrijorătoare ale acestei hotărâri sunt faptul că poate naște insecuritate juridică în oricare dintre statele membre, în sensul că, indiferent de ceea ce decide o curte constituțională cu privire o normă națională, acea decizie poate fi aplicată de unele instanțe de drept comun, iar de altele nu, precum și faptul că atentează la competența curților constituționale, deși aceasta este stabilită prin legea fundamentală.

Astfel, CJUE se plasează de la sine putere peste orice curte constituțională a statelor membre, dar nu se oprește aici, ci plasează inclusiv instanțele de drept comun peste orice curte constituțională a statelor membre, dând o adevărată lovitură statului de drept democratic, pe care se presupune că ar trebui să îl apere.

În concluzie, odată ce CCR s-a pronunțat în sensul neconstituționalității dreptului național, atât considerentele, cât și soluția acelei decizii sunt general obligatorii erga omnes, atât pentru instanțele de drept comun, acestea neputând invoca neaplicabilitatea lor fără a risca o sancțiune, dar și pentru CJUE. Iar odată ce CCR s-a pronunțat în sensul constituționalității dreptului național, atât considerentele, cât și soluția acelei decizii produc efecte între părți.

Fiind afectat principiul statului de drept democratic, pe cale de consecință este afectată însăși Uniunea Europeană, aceasta din urmă neputând supraviețui în ordinea internațională fără statele care o compun. Încercând să-și extindă în mod artificial competența prin CJUE, fără respectarea procedurilor și acordul unanim al statelor membre, Uniunea Europeană se pune singură în pericolul disoluției” (?!).

2.3. Examinând pertinent parametrii principali ai raportului dintre jurisprudența CJUE și a CCR, într-o comunicare recentă[6] reputata autoare încheie, oarecum pesimist, cu unele întrebări retorice:

”Își poate asuma judecătorul național încălcarea Constituției pe baza jurisprudenței CJUE? Considerăm ca nu. Își poate asuma judecătorul național încălcarea dreptului UE pe baza jurisprudenței CCR? Credem ca nu. Își poate asuma judecătorul național încălcarea deciziilor CCR pe baza jurisprudenței CJUE? Credem ca nu. Acesta este, în opinia noastră, un punct nevralgic, determinat de raporturile triunghiulare ce se stabilesc în justiția europeană și care în România nu s-au rezolvat încă în mod adecvat, chiar dacă s-a conturat o jurisprudență referitoare la limitele de competență ale CCR versus cea a judecătorilor de drept comun”[7].

3. Dar, această formă directă a CJUE de incitare a judecătorilor judiciari români la nesocotirea ordinii constituționale, ne obligă la a reaminti comportamentul sistematic insultător și lipsit total de loialitate interinstituțională, practicat în ultimii 3 ani (2019-2021) de foștii primi miniștrii, președinți de partid, parlamentari și miniștrii în funcție, la adresa CCR și a unora din judecătorii acesteia, fără ca puterile statului nostru ”democratic și social” să intervină, așa cum s-a practicat oficial / neoficial, și continua, abuzul de putere față  judecători, sub lozinca politică perfidă a protecției independenței acestora (sub care DNA, asistată de SRI și de MCV, timp de peste 10 ani  a timorat și șantajat, a întocmit mii de dosare false (după o anumită rețetă FBI) judecătorilor, în scopul de a-i obliga să le accepte orice urmăreau, în afara aflării adevărului judiciar (?!), așa cum a relevat Raportul Inspecției Judiciare-2018, aprobat de CSM).

II. Lăsați-i pe judecătorii români să JUDECE și să-și facă ORDINE în propria CASĂ a JUSTIȚIEI[8]

1. Profesiunea de credință a judecătorilor. Mărturisiri – lumini și umbre[9]

1.1. Încetasem, nu demult să privesc cu o anumită emoție și ceva dezamăgire la procesul “instructiv” de formare practică a carierei de judecător și, mai ales, de adaptare optimă la exigențele istorice și moderne europene, ale exercitării acestei unice profesii.

Am fost aproape 40 de ani slujbaș credincios al acestei profesii, cultivată în spiritul onest și umil al onoarei “dreptului de a nu avea drepturi”, pentru a fi dedicat întru totul, dar, numai în măsura vocației individuale certe de a fi judecător, misiunii de a judeca și de a decide asupra drepturilor naturale și a celorlalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului și a destinelor ființei umane.

Educația și cultura din facultate, în anii 1960, sub atenta grijă a marilor profesori, cu antecedente academice interbelice (Traian Ionașcu, Ilie Stoenescu, Constantin Tomulescu, Grigore Geamănu, Artur Schreiber, Paul Gogeanu, Emil Cernea, s.a) au constituit fundamentul pe care s-a format cariera mea de judecător (1967-2005) sub îndrumarea teoretică-practică și umană a “bătrânilor” judecători, în funcție de la Tribunalul Constanța, după un program de viață profesional-judiciară, riguros permanent cu fața la lege, în spirit de dreptate și echitate și în deplină cunoștință de responsabilitatea socială a funcției de judecător.

Am înțeles în acei ani și mi-am consolidat ulterior, după anii ’90, cand am exercitat funcții onorante în “Casa justiției” – președinte al Curții de Apel Constanța, membru în CSM (două mandate consecutive) și judecător la ICCJ și la CEDO – această optică asupra carierei obiective a profesiei mele, întemeiată în mod esențial, pe vocația, certificată de practică, de a exercita misiunea/funcția de judecător.

Îmi amintesc de ”Fișa mea de calificativ” pentru anul 1978 (exercitam de șase ani și funcția de președinte al Judecătoriei Constanța), confirmată de Ministrul Justiției, reputatul nostru profesor, Constantin Stătescu, în care, după 11 ani de exercitare a funcției de  judecător la Judecătoria Constanța (1967-1978), se menționa, în final, că “poate deveni un bun judecător”, calificativ pe care l-am considerat onorant pentru acea etapă.

Mi-am îndeplinit această misiune (și nu doar am funcționat) cu onoare și deplin respect pentru condiția umană, timp de 18 ani la Judecătoria Constanța (1967-1985), 8 ani la Tribunalul Constanța (1985-1993), 8 ani la Curtea de Apel Constanța (1993-2001), 5 ani la ICCJ (2001-2005) și 3 ani la CEDO (1996-1998), ceea ce mi-a legitimat și cariera de cadru universitar, precum și experiența de la INM, ca membru al Consiliului Științific și ca formator.

În toți acești ani am înțeles că în greaua și frumoasa operă de înfăptuire a actului de justiție, judecătorul este centrul vital al vieții judiciare, în jurul căruia gravitează ceilalți participanți la proces și la activitățile conexe, misiunea lui având un impact major și direct asupra destinelor părților, a drepturilor și libertăților lor fundamentale.

Am avut permanent credință că în “panteonul” instanței de judecată, judecătorul trebuie să fie acel “misionar”, independent și imparțial care să creeze premizele esențiale pentru ca “spaima să fie transformată în speranță”; judecătorul – om să asculte, cu răbdare, părțile, să fie un exemplu de urmat pe scena reală a justiției, iar certificatul său de încredere deplină a justițiabililor să reflecte cei trei parametrii esențiali: judecătorul în sala de judecată, în hotărârea judecătorească și în viața socială.

1.2. În cei peste 55 de ani de activitate (judecător – 40 și avocat – 16) am crezut, fără ezitare, că în fiecare OM, ca ființă vie, există, într-un oarecare echilibru, atât BINELE, cât și RĂUL.

În ultimii ani, însă, constat că s-a produs dezechilibrarea totală a balanței. Am văzut oameni fără nicio minimă valoare morală, cuprinși de toate tentaculele ticăloșiei, care aparțin irevocabil diavolului, generând, cu bună știință, teamă, distrugerea valorilor, a ordinii sociale, a încrederii în justiție.

Din păcate, astăzi, răul învinge, propagând ura și hăituiala în numele luptei pentru afirmarea “binelui”, slujind interese murdare.

Unii din acești devotați ai RĂULUI, lipsiți de onestitate, de loialitate, de cinste, de atașament față de valorile țării noastre, obsedați de invidie manifestă, chiar, forme de fanatism, având la numărător impostură și la numitor narcisism. Asemenea indivizi, ani la rând, au luat decizii privind viața, libertatea, sănătatea, drepturile și libertățile cetățenești, garantate iluzoriu prin Constituție.

În mod dramatic, deseori, prin astfel de decizii luate de acești monștri ai justiției au fost distruse viețile unor oameni corecți și valori morale fundamentale.

1.3. O privire asupra celor peste 30 de ani de “democrație postdecembristă” ne atrage atenția că cea mai mare cucerire a societății noastre este FĂRĂDELEGEA, sub care se manifestă, fără limite, TRĂDAREA, HOȚIA, SĂRĂCIREA ȘI IMPOSTURA, exprimate cotidian, prin intoleranță, incultură, incompetență, reaua credință și necinste, viclenie, ura și răfuială, mutilare psihică și fizică a ființei umane, prin hăituială penală, lipsire ilegală de libertate și expunerea brutală oprobiului public, s.a.

1.4. Cu ceva timp în urmă, am făcut parte dintr-un complet de judecată, la instanța supremă, care a soluționat numeroase cauze civile în recurs având ca obiect despăgubiri materiale și, mai ales, morale, pretinse de victimele erorilor judiciare penale. Între aceste dosare, un exemplu îmi stăruie în amintire: acela al unei personalități remarcabile din lumea medicală, care îndeplinea și funcția de director al direcției de sănătate și cadru universitar, arestat, în halatul alb, după o operație majoră și, apoi, hăituit timp de șase ani, pentru ca, în final, secția penală a Curții Supreme de Justiție să hotărască, definitiv, achitarea pentru inexistența faptei de luare de mită. A fost o înscenare abominabilă, rămasă fără anchete și răspunderi ale autorilor malefici.

Reclamantul, după șase ani de “prizonierat penal”, dislocat total din viața de clinică, de spital și de universitate, din familie și din mediul sau social, se înfățișa ca o ‘epavă” mistuită de flăcările atâtor umilințe, rele tratamente inumane și degradante, pentru a căror compensare pretindea, cu onestitate, o satisfacție echitabilă, exprimată într-o anumită sumă de bani, cu titlu de daune morale, acordate, în mare măsură, de prima instanța și în apel. Totuși, cu un cinism instituțional manifest, Ministerul Finanțelor Publice, în numele Statului Român (responsabil pentru erorile judiciare) și Ministerul Public, susțineau, vehement, în recurs că reclamantul (“inculpat’) nu era îndreptățit la aceste despăgubiri morale, întrucât nu a colaborat cu organele de urmărire penală spre a se putea stabili adevărul (?!).

1.5. Cum se poate accepta ca un “bilanț pozitiv” și chiar “onorabil profesional”, procentul vehiculat anual de 10%-30% de erori judiciare penale (achitări definitive), comise în cadrul urmăririi penale obligatorii, indicator statistic periculos, care marchează răspunderea pentru sutele de ilegalități și abuzuri contra drepturilor și libertăților fundamentale ?!.

Ce și cine a dat replica și a instituit răspunderea profesională față de poziția neconstituțională, în bilanțurile anuale și individual, în diverse manifestări, conform căreia decizia definitivă de achitare a unui inculpat sau decizia CEDO de condamnare a României pentru încălcarea unor drepturi garantate de Convenție și de Constituția României, constituie o “simplă OPINIE” a judecătorilor, iar rechizitoriul (abuziv, ilegal) este “opinia procurorului” ?!.

CSM este, conform art. 133 (1 și 4) din Constituție “garantul INDEPENDENȚEI justiției”, dar trebuie să fie și GARANTUL RESPONSABILITĂȚII profesionale a judecătorilor și procurorilor și al încrederii justițiabililor în justiție. Din păcate, CSM a fost și rămâne ORB la “bolile judiciare”, unele foarte grave, din faza de urmărire penală, ca și la defecțiunile structurale din viața judiciară civilă, mulțumindu-se, doar, cu unele raportări, în schemă simplistă a M.C.V., ale cărui obiective au fost deasupra realităților concrete din cadrul înfăptuirii justiției (durata excesivă a procesului civil, costurile mari, calitatea soluțiilor și motivarea hotărârilor, tendința legislativă de a trimite toate conflictele la instanțele judecătorești, s.a.).

Lecturând agenda CSM din ultimele două mandate de câte șase ani am constatat că au lipsit problemele de fond ale cadrului înfăptuirii justiției, ceea ce a facilitat extinderea și agravarea “RĂULUI JUDICIAR”. Niciodată nu s-a optat pentru un obiectiv strategic de fond – calitatea soluțiilor, “hotărâri stranii”, soluții inverse, hotărâri care au încălcat drepturi și libertăți fundamentale, unele soluții bizare, amplu mediatizate sau vizând anumite persoane încadrate politic și purtătoare de înalte demnități din toate puterile statului (?!) și altele asemenea.

1.6. În ce măsură cadrul înfăptuirii justiției la instanța supremă și soluțiile definitive ale acesteia sunt modele pentru celelalte instanțe judecătorești, din punct de vedere legal și profesional?!.

Este însă, evident că funcționarea instanței supreme, ca serviciu public, în condițiile de muncă total “bolnave” pentru judecători, magistrați asistenți, grefieri și ceilalți salariați, dar și pentru participanții la procese, nu poate să fie un exemplu de urmat. Așa cum am relevat, repetat, niciunul din ultimii președinți ai Curții nu au avut ca obiectiv central al mandatului său, în deplin acord strategic cu CSM, edificarea unui sediu, chiar, majestuos, pentru INSTANȚA SUPREMĂ (?!). Ce a urmat vizitei enigmatice a Președintelui României la sediul ICCJ, în prima lună a mandatului sau, fiind primit din stradă de președinta, la aceea dată, a ICCJ?!, vedem clar după șapte ani – zero barat (?!).

Nimic în privința “cooperării loiale în cadrul democrației constituționale” (art. 1 al. 4 din Constituție), în folosul instanței supreme, a rolului și misiunii sale, în timp ce puterea bicefală a soluționat triumfal, nevoile locative de infrastructură și logistică ale Curții Constituționale, Ministerului Justiției, Parchetului de pe lângă ICCJ, DNA, DIICOT, Curții de apel București, Tribunalului București, pecum și a altor autorități publice centrale (?!), iar CSM, de peste 15 ani, este ”chiriaș” într-o proprietate privată, chiria lunară totală achitată fiind de 15 milioane de euro (?!).

2. Misiunea judecătorilor români în înfăptuirea justiției – inamovibilitatea și responsabilitatea profesională

2.1. Misiunea judecătorului român. Parametrii judiciari esențiali

2.1.1. Funcția de judecător nu este infailibilă. Exercițiul ei este și trebuie să fie supus examenului profesional și social. În fața acestui exercițiu societatea nu poate să rămână MUTĂ, căci, înainte de toate, obiectul exercițiului funcției de judecător îl constituie ființă umană, cu toate atributele sale.

Dar, judecătorul și hotărârile sale, nu trebuie și nu se poate permite să fie obiectul unor “procese publice” și “judecați fără dosare”, executate, sistematic și agresiv de unele gazete și de anumite posturi de televiziune, cu misiuni de propagandă și de lichidare, slujind, parcă, uneori, altor organizații, instituții și autorități sau persoane interesate.

2.1.2. Puterea judecătorească nu trebuie să aibă nici o asemănare cu cea executivă, bicefală, mai ales, în condițiile actuale, în care, evoluțiile factuale din statele Europei, numai pun față în față o putere executivă, una legislativă și una judecătorească, ci prefigurează o repartizare net bipartidă între puterea judecătorească și puterea politică.

Astăzi, mai mult că oricând, puterea judecătorească trebuie să fie un singur organism puternic, cu mai multe capete de judecători, fără asimilați, dezasimilați, detașați, delegați, acoperiți, descoperiți, aserviți, deserviți, dezamăgiți, închipuiți, afiliați, etc., care beneficiază de aceleași drepturi economice și onorifice, fără a exercita puterea și responsabilitatea misiunii de judecători (?!).

2.1.3. Disfuncțiile majore din raporturile interinstituționale și anumite excese ale puterii executive bicefale, cultivarea publică a unor confuzii privind statutul Ministerului Public, ca instituție de justiție, în raport cu puterea executivă, dar, mai ales, cu puterea judecătorească, acțiunile concertate de denigrare a judecătorilor promovate de la nivelul cel mai înalt al puterii executive și continuate, ani de-a rândul, în tăcerea complice a unor instituții și slujbași ai Autorității judecătorești, au produs dezechilibre structurale în opera de înfăptuire a justiției, încredințată de Constituție judecătorilor, precum în toate statele civilizate.

Și, toată această cruciadă contra puterii judecătorești s-a desfășurat și s-a manifestat, cu mai multă agresiune, sub ochii mărețului M.C.V-UE și ai supraveghetorilor transoceanici, producând umilințe și nedreptăți asupra profesiei unice, dăruită de Dumnezeu și de lege, pentru a face dreptate semenilor.

2.1.4. În aceste vremuri nedorite, judecătorii nu trebuie să-și uite menirea și puterea pe care o au, nu trebuie să-și exercite funcția sub teamă față de puterea politică, față de alte autorități sau instituții “colegiale”, care se vor a ști totul într-o discreție de fațada.

Lăsați cariera de judecător curată și plină de virtute numai pentru cei care prețuiesc această misiune dumnezeiască și se bucură mai mult de satisfacțiile morale, decât de orice alte plăceri efemere, chiar dacă astăzi lipsa de scrupule pare a fi drumul cel mai facil și sigur în viață, pe când virtutea nu aduce decât dezamăgiri și, uneori, disprețul celorlalți. Mi se pare semnificativă observația unui anonim: ”Astăzi cinstea este la fel ca o boală rușinoasă și molipsitoare. Toți fug de cel atins de ea, de parcă ar avea ciumă. Nerușinarea, trădarea și impostura, domină scena vieții noastre cotidiene, atât în plan orizontal, cât și vertical”.

Judecătorii români au ajuns în stadiul în care, astăzi, nu au nevoie de nicio ingerință externă, instituțională sau politico-diplomatică, sub forme diverse: ambasade, misiuni speciale transoceanice, parlamentari U.E., fără competențe în relația cu puterea judecătorească, pentru a-și exercita misiunea.

După cum astăzi, România numai este țara căreia, săptămânal, să i se arate unde-i este locul și cum este apărată, ce trebuie să facă și cum trebuie să trăiască, deși puterea politică este, încă, servilă acestor umilințe ale poporului român, egal între cele europene (!).

2.1.5. Justiția română, adică adevărată putere judecătorească, nu este “selectivă, abuzivă și demonstrativă, executând în pas de defilare pe oponenți”, așa cum se afirmă, uneori, în doctrina politicianistă și de către unii analiști, vădit anarhiști, pe baza unor erori judiciare, ori prin inducerea confuziei privind apartenența la justiție și a altor instituții sau “formațiuni ajutătoare” ori prezente în așa zisul “câmp tactic” judiciar, generat și valorificat prin ”descoperitele” protocoale secrete bipartite (?!).

Judecătorii români sunt acei slujbași ai dreptății care au dreptul de a nu avea toate drepturile politice, sociale și economice, precum ceilalți membrii ai cetății.

Ei au, însă, “libertatea” unică de a se abține de la orice și de la toate cele ce ar putea avea o înrâurire, cât de mică, asupra statutului lor, a rolului și misiunii încredințate și asupra instituțiilor puterii judecătorești, obligația de abținere generală care este de esența funcției de judecător.

Judecătorii nu trebuie să admită, ceea ce se afirmă deseori în media, că în România orice vorbă și, mai ales orice hotărâre venită de peste ocean sau de la Bruxelles, este literă de lege și declarată “comoară națională”. Ei sunt și trebuie să rămână judecători români, aflați în slujba dreptății față de români, supuși Constituției și legilor țării, tradițiilor și culturii poporului român.

Așa cum am cunoscut eu puterea judecătorească din interiorul ei, timp de 40 de ani, așa cum o știu acum, în linii mari, cred că marea majoritate a judecătorilor au cultura acestor valori, în respectul înaintașilor noștri, al drepturilor fundamentale și al onoarei profesiei.

Judecătorii trebuie să aibă, astăzi și în aceste circumstanțe involute, bolnave de o vădită paranoia politicianistă, curajul misiunii sacre, primită odată cu jurământul de intrare în profesie, și să nu accepte niciun compromis cu efecte negative în actul de dreptate.

Judecătorul este un ”maratonist fondist” al procedurilor judiciare pentru aflarea adevărului și ”împărțirea” dreptății. El poate și trebuie să fie, însă, un ”sprinter” al acestor proceduri, pentru ca actul de justiție să se aproape cât mai mult de momentul producerii actelor și faptelor aflate în litigiu.

2.2. Eliberarea judecătorilor de alte ”atribuții – poveri” extrajudiciare

Toate acumulările din ultimii ani privind elementele structurale ale instanțelor judecătorești, în frunte cu ICCJ (la care aproape toți judecătorii au fost numiți în perioada 2005-2021), cu privire la competențele stabilite de noile coduri de procedura penală și civilă, statutul judecătorilor și cariera lor profesională, relațiile instituționale și altele, trebuie să constituie TEME pentru o reală DEZBATERE intrajudiciară, care să prefigureze cu responsabilitate, starea reală a justiției înfăptuită de judecători și starea jurisprudenței.

2.2.1. Experiența de peste 30 de ani privind prezența utilă și profesională a juriștilor – reprezentanți ai Ministerului Public și cei din profesiile liberale (avocați, consilieri juridici, executori judecătorești, practicieni în insolvență) – pe listele din care se trag la sorți birourile electorale ne permite să considerăm că a venit timpul ca judecătorii să fie eliminați din toate procedurile electorale și din oricare alte activități extrajudiciare.

2.2.2. Și aceasta în condițiile actuale, de o gravitate excepțională, privind înfăptuirea justiției și administrarea acesteia ca serviciu public, marcate în mod special, de:

– presiunea, uneori violența a puterilor statului;

– modificări/completări frecvente ale legilor de o calitate precară;

– condiții total necorespunzătoare, cu o infrastructură judiciară primitivă și/sau degradată;

– o criză acută de personal, judecători și personal auxiliar de specialitate;

– o reglementare, total inadecvată și contraproductivă a competenței materiale a instanțelor, îndeosebi a ICCJ și a curților de apel;

– o excesivă judiciarizare a raporturilor sociale, administrative și economice, generând un volum enorm de dosare, cu o încărcătură insuportabilă pe judecători, obiective eludate de ultimii miniștrii, de puterea executivă, care, în mod batjocoritor a alocat în bugetul 2020-2021 o finanțare de 20-30% din necesarul pentru instantele judecătorești (?!)

În mod deosebit, criza de personal este afectată puternic de existența unui număr de peste 668 de posturi vacante de judecători și de peste 600 de judecători pensionabili din totalul de 4950 posturi).

Așadar, judecătorii trebuie eliberați, de îndată, din procedurile extrajudiciare, cu deosebire din cele electorale pentru alegerea președintelui (art. 16, 18 și 20 din Legea nr. 370/2004), a Senatului și Camerei Deputaților (art. 11, 13, 13 din Legea nr. 208/20.07.2015) și alegerile administrației publice locale (art. 25 din Legea nr. 115/2015).

Abrogarea acestor texte printr-o inițiativă parlamentară oportună i-ar elibera pe judecători de această povară politico-administrativă extrajudiciară și ar da posibilitatea reală ca reprezentanții Ministerului Public și cei ai profesorilor juridice liberale, precum avocații, consilierii juridici, practicienii în insolvență, executorii judecătorești, s.a., să-și asume, pe deplin, responsabilitățile legale în birourile electorale.

2.3. Stoparea cultivării confuziei dintre profesiile/carierele de judecători și procurori, susținută sistematic, de reprezentanții puterii executive și ai Ministerului Public și separarea legislativă, reală și deplină, a Statutului și carierei acestora.

2.3.1. Am publicat, în ultimii ani, numeroase texte, ilustrând starea reală a organizării și înfăptuirii justiției[10], acțiunile neloiale ale DNA și susținerea ”oarbă” a MCV al UE, denigrarea judecătorilor, acumularea neîncrederii în actul de justiție penală, dar, constat că aceste grave nereguli s-au generalizat.

Tămăduirea ”procurorilor de rang” înalt, supuși direct ai puterii executive bicefale și ”atenționarea” periodică a judecătorilor prin ”discursuri strategice” la CSM, ale Președintelui României, au legitimat, de câțiva ani, unele din țintele antijustiție și ignoră starea reală a justiției penale, practicată în condiții de ”confidențialitate specială”, generând adevărate drame sociale, fără a se institui vreo formă de răspundere juridică a autorilor.

2.3.2. Proiectele politice de modificări/completări ale ”legilor justiției”, prezentate de miniștrii de justiție sau direct de parlamentari, vizează în mod evident ”unificarea” deplină a statutului și a carierelor judecătorilor și procurorilor, contrar cadrului clar stabilit în Constituția revizuită, cu privire la care, în negocierile pentru aderare și în cei 15 ani de Stat membru al UE, nu s-au formulat observații sau critici de amendare a legii fundamentale (?!).

Deși, titlul Legii nr. 303/2004 (”statutul judecătorilor și procurorilor”) sugerează o reglementare distinctă, și deci, separarea statutului și carierei fiecăreia din aceste două profesii, cu statut și misiune constituțională total diferită, în cuprinsul acestei legi aproape toate dispozițiile sunt COMUNE, legate prin conjuncția ”și” (art. 4, Cap. II – art. 5-11, Titlul II – ”cariera judecătorilor și procurorilor”, Cap. I-VIII, art. 12-72, Titlul III – ”Drepturile și îndatoririlor judecătorilor și procurorilor” – art. 73-93), Titlul IV – ”Răspunderea judecătorilor și procurorilor” – art. 94-101”).

Ca să fie deplină și ”expresivă” confuzia, ultima formă de proiect de modificare/completare a Legii nr. 303/2004, depusă în primăvara anului 2021, de fostul ministru al justiției (avocat declarat al apartenenței Ministerului public la puterea executivă) se intitulează ”lege privind statutul magistraților” (?!), contrar disp. art. 124-126 și 131-132 și art. 134 din Constituție, care reglementează distinct statutul și misiunea funcțiilor de procuror și de judecător (?!).

Faptul că pentru funcțiile de conducere de la Parchetul de pe lângă ICCJ, DNA și DIICOT nominalizarea persoanelor propuse este dată în competența ministrului justiției, om politic al puterii politice și al punerii executive bicefale, iar numirea este făcută prin decret al Președintelui României, component al acesteia, a generat opțiunea procurorilor de ”rang înalt” de a se denumi ”magistrați, procurori”, exponenți ai înfăptuirii justiției (?!) și totodată, de a se considera apropiați ai puterii executive bicefale.

Sugestivă apare, în acest cadru, opțiunea exprimată în raportul anual al procurorului general (2015-2017) de a solicita completarea legii Consiliului Superior de Apărare a Țării, atribuindu-i-se calitatea de membru în acest organism al puterii executive, propunere care apare și în proiectul de candidatură, ca membru al CSM, al adjunctului său de la acea dată (?!).

Dar, mai evidentă apare LUPTA politică pentru desființarea S.I.I.J., singura unitate de pachet (din structura Parchetului de pe lângă ICCJ), total independentă, ca statut și carieră, de factorii politici decidenți (ministrul justiției și președintele României), procurorii fiind selecționați, examinați și numiți, conform unei proceduri legale, strict reglementate, exclusiv de CSM – Secția de procurori (asemănător procedurii de numire în funcții de conducere a judecătorilor), numai după criterii profesionale.

Obiectivul strategic al acestei lupte politice și instituționale îl constituie, în realitate, readucerea în ”matca” DNA și redobândirea de procurori, a ”titlului onorant” de agenți ai puterii executive bicefale, spre a fi, astfel, ”independenți” și la ”dispoziția” acesteia (?!).

2.3.3. Prin urmare, soluția separării depline a carierelor și a statutului profesiilor de judecători și procurori, este de natură a asigura și garanția efectivă de independență reală a puterii judecătorești și inamovibilitatea judecătorilor, astfel cum este stabilită în ordinea constituțională, în Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale (art. 6-1) și în Carta drepturilor fundamentale a UE (art. 47-2), parte integrantă a TUE.


[*] Inclusiv și, în primul rând pe cei constituționali.
[1] Textul este o continuarea a articolului ”Unele observații asupra ”EPIDEMIEI” naționale, europene și transatlantice, de ”Mare îngrijorare” față de Hotărârea din 12.12.2021 a CSM – Secția de 9 judecători, publicat pe JURIDICE.RO – 15.01.2022.
[2]A se vedea articolele: (1) Unele observații asupra ”EPIDEMIEI” naționale, europene și transatlantice, de ”MARE ÎNGRIJORARE” FAȚĂ DE Hotărârea din 13.12.2021 a Secției de 9 judecători a CSM – România, Stat național, membru al UE (JURIDICE.ro, 12.01.2022) și (2) ”TROFEUL UE – 2021: ”STAT membru fără Constituție – acordat României de către CJUE, la Aniversarea a 15 ani de la ADERAREA la UNIUNE”, ”Universul juridic.ro” – 14 ian. 2022.
[3] Conform CSM, la 01.01.2022, în România existau 4950 posturi de judecători în exercitarea mandatului la cele trei grade de jurisdicție din care 668 VACANTE (?!).
[4] JURIDICE.ro – 15.06.2021, M. Voicu.
[5] MCV, CJUE și CCR – De ce MCV a expirat în 2010 și o analiză a supremației și primatul în rapoartele dintre ordine juridică națională și ordinea juridică a UE”, 3-4 ian. 2022, Silvia Uscov, avocat în Baroul București, cu temeinicie și consecvente preocupări în doctrina de referință.
[6]  Conf. univ. dr. Marieta Safta, Universitatea ”Titu Maiorescu”, București.
[7] M. Safta – Comunicare la Sesiunea știintifică națională a Dr. HC ai Universității ”Ovidius” din Constanța – 14.10.2021.
[8] A se vedea și ”Starea justiției”, vol. I, pag. 314, 2017 și vol. IV, 2020, p. 360 și urm.
[9] A se vedea și JURIDICE.ro – 27.02.2014.
[10] A se vedea ”JURIDICE.ro” și ”Starea justiției”, vol. I – 2017, vol. II – 2018, vol. III – 2019 și vol. IV – 2020, Editura UJ.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO