Forgotten law

Gheorghe Piperea

Rândurile de mai jos se referă la legi naționale sau internaționale uitate cu privire la drepturile fundamentale ale omului și la libertățile cetățenești, la principiile globale ale democrației care au picat într-o nemeritată și periculoasă uitare.

(I)

1. Un prim astfel de instrument, o lege uitată, dar fundamentală, a întregii umanități, este Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966. A se observa că adoptarea acestui instrument esențial al drepturilor omului s-a petrecut în plin război rece, la câțiva ani de la criza cubaneză a rachetelor nucleare, care ar fi putut declanșa un distrugător al treilea război mondial. În nebunia actuală, poate lumea se dă un pas în spate, pentru a lua aminte și a învăța ceva din circumstanțele acestui Pact.

2. În prealabil, voi reaminti că, potrivit art.1 1 alin.1-2 din Constituție, Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, tratate care fac parte din dreptul intern. Din această categorie face parte și Pactul mai sus enunțat, pact ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974. Potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale relative la drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) și cu pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Legile interne, contrare acestor pacte și tratate, sunt înlăturate de la aplicare. Multe dispoziții din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 sunt contrare acestui Pact. Enunț aici doar art. 5 alin. 3, text normativ care nu permite suspendarea unui act administrativ privitor la epidemii – pe baza acestuia s-au respins toate cererile de suspendare alăturate cererilor de anulare a hotărârilor de guvern de prelungire a stării de alertă, chit că ulterior acestea au toate anulate, cu consecința creării uneia dintre cele mai bizare anomalii juridice din istorie: justiția tot anulează astfel de hotărâri, iar guvernul tot emite altele și altele, pe motiv că deciziile justiției nu sunt executorii… De asemenea, sunt total contrare acestui Pact atât Legea privind starea de alertă nr. 55/2020, cât și Legea carantinării nr. 136/2020.

3. Din analiza acestui Pact rezultă că singurele drepturi colective reglementate sunt dreptul popoarelor la auto-determinare și dreptul de a dispune liber de bogățiile și resursele lor naturale (a se vedea art. 1 din pact).

Nu există nicăieri în acest Pact un drept colectiv la sănătate publică, ci drepturi individuale la viață și sănătate.

În ciuda insistenței statelor comuniste, în frunte cu URSS, care au presat pentru introducerea în Pact a cât mai multor drepturi colective ale omului și pentru prioritizarea drepturilor colective asupra drepturilor individuale, decizia care s-a impus a fost cea a statelor „occidentale”, care au insistat pentru drepturi individuale și pentru prevalența acestora asupra drepturilor colective.

Din această perspectivă este mai mult decât bizară, este odioasă intenția Uniunii Europene de a forța statele membre să își modifice constituțiile în asemenea manieră încât să includă o ordine de preferința a drepturilor fundamentale, în care drepturile colective să primeze drepturilor individuale și, în plus, să se asigure primordialitatea absolută a deciziilor birocratice ale Uniunii Sovietice Europene de la Bruxelles și Strasbourg.

4. Iată, mai jos, câteva exemple de texte esențiale din acest Pact, care sunt totalmente ignorate de actuala elită tehnocratică și de iacobinismul sanitar euro-atlantic:

– potrivit art. 2 pct. 3 lit. a) din Pact, Statele părți la prezentul pact se angajează să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute în prezentul pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiilor lor oficiale;

– potrivit art. 26, toate persoanele sunt egale în fata legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii; în această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare;

– potrivit art. 7, sunt interzise tortura, tratamentele degradante sau inumane și, în special, experimentele medicale sau științifice forțate/neconsimțite;

– potrivit art. 8, sunt interzise sclavia și supușenia forțate;

– potrivit art. 18, sunt interzise imixtiunile în viața intimă, personală sau familială.

Referitor la situații de urgență sau de calamitate, art. 4 din Pact dispune după cum urmează:

”1. În cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii si este proclamat printr-un act oficial, statele părți la prezentul pact pot, în limita strictă a cerințelor situației, să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în prezentul pact, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligații pe care le au potrivit dreptului internațional și ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiata numai pe rasă, culoare, sex, limba, religie sau origine socială”.

Notă – a se observa că textul insistă asupra caracterului excepțional și asupra gravității – trebuie să fie vorba de o amenințare la existența națiunii – precum și asupra limitelor stricte ale derogărilor; de asemenea, a se observa că se insistă asupra caracterului public, deschis, onest, al proclamației stării de urgență/calamitate, ceea ce în România nu s-a respectat niciodată în decursul acestei „pandemii” – nici măcar acum nu avem un act oficial de declarare a epidemiei, pe teritoriul național. Foarte interesantă din perspectiva suveranismului rațional, opus globalismului regresist, este referința la „națiune” și la existența ei, care justifică măsuri grave de prezervare din partea statului…

2. Dispoziția precedentă nu autorizează nici o derogare de la prevederile art. 6, 7, 8 (paragrafele 1 si 2), 11, 15, 16 si 18”. Notă – este vorba de dreptul la viață, de interzicerea torturii, a tratamentelor degradante și inumane și interzicerea experimentelor medicale sau științifice, de interzicerea sclaviei și a servituții/supușeniei forțate, de interzicerea imixtiunilor în viață intimă, familială sau particulară, și de libertatea religioasă și de opinie/convingere – nu există derogări permise de la aceste drepturi și libertăți nici măcar în situații de urgență.

3. Statele părți la prezentul pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie ca prin intermediul secretarului general al Organizației Națiunilor Unite să semnaleze de îndată celorlalte state părți dispozițiile de la care au derogat, precum si motivele care au provocat această derogare. O nouă comunicare va fi făcută, prin același intermediu, la data la care ele au pus capăt derogărilor”. Notă – evident că nimeni, niciodată, nu și-a pus problema unei astfel de notificări, ceea ce înseamnă că totul, absolut totul, în „pandemia” românească, a fost complet nelegal și anti-constituțional, de vreme ce nu s-a respectat acest text din Pact.

(II)

Covrigul de doi lei

5. Bucureștenii cumpără covrigul cu 2 lei. Acum doi ani era 50 de bani. E de la creșterea explozivă a prețului utilităților și de la scăderea abrubtă a puterii de cumpărare. Dar covirgul de 50 de bani era un indicator al puterii de supraviețuire – ce se va întâmpla acum cu acei oameni care nu își permit alte „tratații” decât covrigul, după cvadruplarea prețului?

La tv, după ce guvernul a anunțat că prelungește încă o dată starea de alertă, ignorând total și disprețuind arogant deciziile justiției (care a anulat toate hotărârile anterioare de guvern referitoare la starea de alertă), jurnaliștii au început să bombardeze populația cu „informații” despre noile măști obligatorii și despre testele inevitabile plătibile din buzunarul simplului cetățean, care intenționează să muncească, să studieze sau pur și simplu să își trăiască viața. Culmea inadecvării guvernametale este că au devenit obligatorii niște măști despre care autoritățile competente (ticsite, desigur, de experți) spun că sunt în proporție de peste 60% neconforme, iar testul RT-PCR este considerat nefezabil de către CDC din SUA, pe motiv că nu poate face distincția între gripă și covid. Plus că, în România, noile măști si testele de acest gen sunt neobișnuit de scumpe. După calcule simple și reducționiste, măștile și testele ar urma să coste, individual, cel puțin 1500 lei lunar – un salariat normal, care mai are și utilități și rate de plătit dintr-un salariu de 3000 de lei lunar nu va putea face față acestui nou cost obligatoriu. Practic, printr-o perversă scriere a reglementărilor, omul simplu care nu vrea să se lase violat sanitar în cadrul unui experiment medical nebunesc, va ajunge să cedeze la un moment dat, din motive economice, iar nu medicale.

Ironic, în timp ce autoritățile franceze extind la toată lumea obligativitatea „pașaportului” vaccinal, personalul sanitar recent concediat pentru refuzul vioulul sanitar este re-chemat la serviciu, din motive de iminent colaps al sistemului sanitar. Mai mult chiar, personalul sanitar ușor bolnav sau pentru care nu a trecut încă perioada de izolare/carantină este, de asemenea, re-chemat la serviciu, din același motiv.

Evident, autoritățile noastre guvernamentale nu au perceput încă acest risc, dar la noi va fi mult mai grav dacă se va impune vacinarea personalului care lucrează în acest domeniu, precum și în educație și în infrastructura critică națională, întrucât procentul de refuz al violului sanitar este mult mai mare ca în Franța.

În altă ordine de idei, prin reglementări infralegale sau prin regulamente de ordine interioară, mulți oameni au fost trimiși în concediu, pe motiv de refuz al violului sanitar. Nu doar că se încalcă legislația muncii în aceste cazuri (echivalente cu abuzul în serviciu penal), dar dreptul la viață al celor concediați pentru asemenea oroare de motiv este aneantizat. Fără un venit, fără o plasă de siguranță socială, asemenea oameni sunt condamnați, alături de familia lor, la pieire. Fără motiv, fără sentință, fără milă, fără frică de Dumnezeu. Acești oameni nu vor mai avea nici măcar bani de covrigul de 2 lei.

6. Pactul international cu privire la drepturile civile și politice protejează, totuși, dreptul la viață (art. 6 pct. 1), un drept care include, pintre altele, și mijloacele de subzistență prin muncă onestă și corect plătită și prin liberă inițiativă, și plasa de siguranță socială, precum și modul (stilul) propriu de viață.

Pentru ce sunt abandonate aceste drepturi?

Pentru o politică de sănătate publică în „pandemie” care s-a dovedit a fi orice altceva (inclusiv o continuă partidă prostească de wrestling mexican), cu excepția unei corente acțiuni de combatere a crizei sanitare…

Pentru (in)succesul unui experiment medical care s-a dovedit nu numai initul, ci și nociv, mult mai nociv decât molima însăși, pe care ar fi trebuit să o stopeze sau să o prevină …

Chiar încălzește pe cineva cu ceva acest dezastru în domeniul drepturilor individuale ale omului, de exemplu, pe cei care cred că vaccinul și codul QR le ocrotește lor dreptul la viață și „libertatea” de supuși docili ai unui regim totalitar și ai unui iacobinism reinventat sub denumirea de „politici sanitare”?

Nu cumva acest abandon al drepturilor fundamentale este, de fapt, un camuflaj pentru afaceri veroase, furt, corupție, conflicte de interese și menținerea la putere cu orice preț a actualei prostocrații?

Sau, și mai grav, și mai sinistru: nu cumva asistăm la un plan de reducere selectivă a populației prin metode medicale și apartheid sanitar?

(III)

Primăveri „democratice”

7. Pe vremea mandatului lui Trump (un colaboraționist interesat al sistemului, fără îndoială) nu au fost războaie, revoluții, „primăveri” arabe sau „maidane” ucrainiene. Au fost, în schimb, pe vremea celor două mandate ale „democratului” Obama, în mod bizar laureat al premiului Nobel Pentru pace, în anul 2009. Și sunt acum, în vremea mandatului „democratului” Biden, fost vice-președinte al lui Obama. De fiecare dată când s-au stârnit revoluții și războie locale, a fost reinventat pericolul rusesc și a fost re-alimentată puterea lui Putin. Aceasta nu este o coincidență – e fie un plan diabolic de rău intenționat, fie o gestiune deosebit de prostească a „treburilor” globale. Nu sunt coincidențe nici conflictul re-încălzit dintre Ucraina și Rusia, agitația tensionată de la granița Bielorusiei cu Polonia sau revoluția din Kazakhstan (țară în care este situat poligonul spatial Baikonur, esential pentru programul spatial rus). Administrația Obama-Biden-Clinton nu a făcut decât să alimenteze conflicte, revoluții și furturi masive de resurse din țările pe care a încercat să le „civilizeze” și să le „democratizeze”. Atât de bine i-a ieșit, încât a lăsat în urmă, în Afghanistan, un no man’s land pentru războinicii lui Allah (plus o înzestrare militară de zece ori mai valoroasă și mai nouă decât cea cu care au dotat, forțat, țări aliate pricăjite, ca România), iar în Siria, un dezastru la picioarele partidului lui Dumnezeu.

8. Pactul international cu privire la drepturile civile și politice stabilește, timid, dreptul popoarelor (iar nu al statelor) la auto-determinare și la libera exploatare a resurselor și bogațiilor naturale de care dispun. Sub impactul foamei frenetice de resurse a Vestului capitalist, condus economic și ideologic de marile corporații informatice, financiare și farmaceutice, aceste două concepte fundamentale ale dreptului internațional au fost aneantizate în ultimii 30 de ani. Primează, acum, dreptul anațional de împroprietărire prin ocupațiune asupra resurselor naturale, umane sau de baze de date cu caracter personal, care trebuie colectate cu orice preț de neo-feudalii economiei globale, andosați de cea mai bogată (nu și cea mai eficientă) armată din lume și de o justiție imperialistă, care se impune oriunde în lume, sub diverse amenințari (șefii justiției „românești” din ultimii 17 ani știu despre ce vorbesc, la fel și condamnații pe nedrept în dosarele făcute pe bază de protocoale cu serviciile secrete). A vorbi despre auto-determinarea popoarelor și despre dreptul poporului român la libera exploatare a bogățiilor sale naturale este, în România, mai ales după aderarea la UE, pur și simplu o impietate. Este un delict de opinie. Imediat ce pronunță asemenea fraze, emitentul opiniei devine proscris, pentru că nu concordă cu discursul main-stream, politically correct. Stăpânii neo-feudali ai economiei și ai birocrației au dobândit prin ocupațiune chiar substanța auto-determinării, adică, liberul arbitru. Iată cum sună noua doctrină globalistă: nu îți pune întrebări, nu gândi, nu te uita în sus (don’t look up …), nu e ceea ce vezi, e ceea ce îți impunem noi să crezi – la ce îți trebuie ție liberul arbitru, dacă nu știi să îți gestionezi libertatea?

Aceiași administrație Obama-Biden-Clinton a asigurat bazele economice, militare și „științifice”, canonice, ale capitalismului de supraveghere, care a transformat întreaga lume, de când cu „pandemia”, într-un saivan de oi supuse, docile și „responsabile”, apte să înghită orice iarbă totalitaristă și dispuse să prea-mărească orice apartheid sanitar, cenzură neo-stalinistă a opiniilor și sciziune sau externalizare a minții în favoarea diverselor metavers-uri sau universuri virtuale, magice. Pentru siguranța lor, desigur. A oilor.

9. Nevoia de apartenență și compasiune, nevoia de sens al vieții, de finalitate a eforturilor și tensiunii vieții de zi cu zi, familia și viitorul, au fost transformate într-un consumerism hedonist, concentrat pe simțuri fizice imediate, pe prezent, și aducător de alienare. Omul captiv a intrat pe „modul stres”, nu mai știe să zboare din colivie, nu mai știe cum să iasă din tunel, nu mai poate percepe că ceea ce pare lumina de la capătul tunelului este, de fapt, farul locomotivei care vine din sens opus. De aici, nevoia de narațiune, nevoia de aderență la grup, nevoia de dușman și salvator. Dacă zilnic, oră de oră, la tv sau pe paginile de socializare, acestor captivi rătăciți, aflați în derivă, li se va spune că tot răul din lume este cauzat de cei care, de exemplu, refuză să se supună unui viol sanitar, vândut scump de profitori cu titlu de soluție la „pandemie”, atunci captivii vor susține că toată lumea trebuie „imunizată”, chiar și de 12 ori pe an, și că toată lumea trebuie să dețină cod QR ca să poată munci, învăța sau, pur și simplu, ieși din casă, iar în caz de refuz nu au decât să moară în chinuri. Vor crede cu tărie că toată lumea este suspectă de boală și de intenția de a-i infecta pe ceilalți, chiar dacă testele arată contrariul. De la sănătate, curând se va face saltul la încălzirea climatică (de care, de fapt, sunt vinovați capitaliștii de supraveghere – dar cine se mai uită la asemenea amănunte, când o poveste atât de frumoasă tocmai se derulează sub ochii noștri?), la neplata taxelor, la crimă-gândit etc., și totul va fi acceptat cu zâmbet ovin pe față. Sau cu zâmbet fericit chinezesc. Orice totalitarism se bazează pe masa de idioți utili care cred cu tărie că gestionarii mizeriei vieții lor le fac bine. Chiar și oamenii cu carte pot fi atrași ca moliile de această fantasmă: intelectuali, dar totuși idioți (IYI), cum îi numea Nicholas Nassim Taleb.

10. Poate să pară anacronic, dar pe vremuri, când războiul rece și frica de anihilare nucleară reciprocă între cele două blocuri militare rivale (NATO și Pactul de la Varșovia) determinau gestiunea lumii prin prudență și diplomație, s-a semnat, în cadrul ONU, un Pact international cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. România este parte și la acest Pact, pe care l-a ratificat în 1974, prin Decretul nr. 212.

Acest Pact instituie, ca drepturi fundamentale ale omului, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la muncă, dreptul la educație și dreptul de acces la cultură. Acestea sunt drepturi ale omului, oricare ar fi el, iar nu drepturi ale omului „imunizat”.

Astfel, potrivit art. 11 din Pact, orice persoană are dreptul la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte și locuință suficiente, precum și la îmbunătățirea continuă a condițiilor sale de existență. Statele părți s-au angajat, pintre altele, la cooperare, la utilizarea conoștințelor tehnice și științifice în vederea dezvoltării condiției umane (iar nu în scopuri eugenice sau în intenția înlocuirii omului cu entități transhumane, „îmbunătățite” chimic, genetic sau tehnologic) și la distribuirea echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile.

Se vede din avion cât de preocupate sunt, în ultimii 30 de ani, statele bogate de oricare dintre aceste obiective, dar cel mai acut se resimte cinicul egoism alt statelor „vestice” în privința modului „echitabil” în care au fost distribuite serurile experimentale care, cu tam-tam și cu furie propagandistică, le sunt inoculate forțat indivizilor din emisfera nordică, uitând total de emisfera sudică (minus Australia și Noua Zeeleandă, state bogate și, de curând ultra-segregaționiste) și de gravele probleme de malnutriție și foamete și sărăcie care lovesc acele popoare (utilizate, de regulă, pe post de cobai pentru testele clinice sau petru experimentele psihologice).

Potrivit art. 12 din Pact, orice persoană (deci, nu vorbim de colectivități, ci de indivizi concreți) are dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mintală pe care o poate atinge. Statele părți sunt obligate, printre altele, să ia măsuri pentru crearea condițiilor egale și echitabile de acces la servicii medicale și tratament. În mod evident, ideea limitării sau interzicerii accesului la serviciile medicale gratuite sau compensate al persoanelor care refuză „imunizarea” este total împotriva acestei obligații a Statului român. Cinismul opiniei publice dominante este maxim atunci când plătitorii de CASS sunt trimiși să își achite singuri spitalizarea și medicamentele, deși serurile experimentale cu care se „imunizează” supușii docili ai iacobinismului sanitar sunt achitate și din taxele, impozitele și CASS-ul plătit regulat de nesupuși și de ne-„imunizați”.

Potrivit art. 13 din Pact, orice persoană are dreptul la educație, proces care trebuie să urmarească deplina dezvoltare a personalității umane și a simțului demnității sale și să întareasca respectarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale. Accentuez asupra acestei dispoziții din Pact: prin educație, orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă și de a contribui activ la înțelegerea, toleranța și prietenia între toate națiunile și toate grupurile rasiale, etnice sau religioase, pentru a putea menține pacea.

Iată, deci, câteva dintre cele mai importante valori (azi, uitate) ale lumii și ale vieții: rațiunea, libertatea, egalitatea, fraternitatea, pacea.

Azi, deciziile individuale sau colective sunt, în proporție de peste 95%, iraționale, libertatea este un concept periculos, egalitatea este doar pentru lei, iar nu și pentru căței, nu și pentru perușii din colivie sau pentru oile din saivan, fraternitatea este un concept depășit și aneantizat de nevoia de „siguranță” a injectatului și de cinismul celui care vrea să câștige chiar cu prețul excaladării muntelului de oameni morți de foame, iar pacea, ei bine pacea este subordonată profitului enorm rezultat din crearea și fabricarea de situații excepționale (crize, războaie, epidemii, calimități). Azi, despre pace poate să mai fie vorba, cel mult, doar în dictonul latin si vis pace, para bellum (cine vrea pace, să se pregătească de război).

În fine, potrivit art. 15 din Pact, fiecare are dreptul de a participa la viața culturală și de a beneficia de progresul științific și de aplicațiile sale. Cine ne mai permite nouă, nesupușilor, ne-„imunizaților”, să mergem la teatru sau la cinema? Dar, tot răul spre bine – dineurile cu proști sunt doar pentru supuși docili …

(IV)

Escatologia libertății și egalitatea în fața destinului

11. Egalitatea în fața legii este un principiu fundamental al dreptului natural, unul dintre drepturile fundamentale ale omului pe care s-au construit toate sistemele de drept moderne, cel puțin în ultimii 250 de ani.

Probabil că, sub bombardamentul informațional căruia trebuie să îi facem față zilnic, un demers de reamintire a acestui principiu ar putea părea fastidios. Dar Constituția României consacra egalitatea în fața legii (art. 16 alin. 1) și principiul garantarii drepturilor si libertăților cetățenesti, iar acestea încă sunt, alături de dreptate, „valori supreme” ale Statului român, asa cum rezultă din art. 1 alin. 3 din Constituție.

Introducerea la Declarația de independență a SUA, scrisă de Thomas Jefferson în 1776, prevedea că toți oamenii sunt creați egali, fiind dotați de la Creator cu unele drepturi inalienabile, cum ar fi dreptul la viață, la libertate și la căutarea propriei fericiri[1]. Constituția Statului Massachusetts, adoptată în 1780 (cu 8 ani mai devreme decât Constituția SUA) statua în art. 1 că toți oamenii sunt liberi și egali, având unele drepturi naturale, esențiale, inalienabile, printre care dreptul de a-și apăra viața și proprietățile, dreptul de a se bucura de libertate și dreptul de a-și căuta și obține siguranța și fericirea.

În Preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, document cu valoare juridică globală, de vreme ce este adoptat în cadrul Organizației Națiunilor Unite și este ratificat de marea majoritate a statelor lumii, se arată, printre altele, că:

(i) ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii;

(ii) făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor;

(iii) este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi.

De aceea, “popoarele au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei”; ele au hotărât “să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari”, iar “statele membre s-au angajat să promoveze respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale”, asa cum, de altfel, s-au angajat și la “respectarea lor universală şi efectivă”.

În acest spirit, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată “ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această Declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor”.

Din perspectiva discuției despre egalitatea în fața legii, am selectat urmatoarele texte din art. 1, art. 4, art. 7, art. 22 și art. 29 pentru reflectie:

“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii[2]. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.

Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale. În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om este supus numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi doar pentru a fi satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.

12. De la Declarația Universală a Drepturilor Omului au trecut mai mult de 70 de ani. Nimic nu mai este la fel ca atunci. Sub impactul excepționalismului economic și juridic, egalitatea în fața legii, egalitatea de șanse și justele cerințe ale moralei au fost regresiv neutralizate, la fel cum a regresat și capacitatea de rațiune și cunoaștere a omului recent. Ne prostim, ne externalizăm gândirea, lăsăm pe alții să raționeze în locul nostru, ba chiar ne lăsăm în baza aplicațiilor sau a „inteligenței artificiale” pentru a gândi și acționa în locul nostru. Tendința omului simplu către fericire (înlocuită cu cumpărarea pe credit a bunăstării) și către starea normală de libertate este combătută cu ferocitate și îndârjire (priviți excesul de zel al polițiștilor și al jandarmilor vestici care bat și chiar omoară protestatarii contra „noii-normalități”), supunerea a devenit o virtute care trebuie semnalizată, afișată și impusă. Libertatea și egalitatea în fața legii au fost luate în proprietate de către stat și de către birocrația – vătaf al marilor coporații, fiind condensate într-un cod QR, unde sunt puse cu pipeta sau, după caz, de unde sunt evacuate în funcție de comportamentul „(i)responsabil” al purtătorilor. „Medievalii”, nesupușii, cei ce refuză violul sanitar nu doar că sunt considerați din start iresponsabili, ei nici măcar nu mai sunt considerați cetățeni.

Azi, majoritatea societății vestive a uitat că drepturile fundamentale sunt drepturi ale omului, și nu ale statului sau ale corporatiilor, iar ele sunt menite a neutraliza abuzul de putere politică (administrativă) sau economică.

Azi, sensul escatologic al libertății și egalitatea în fața destinului redevin ceea ce au fost acum 250 de ani, pe vremea revoluțiilor.

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.

(Eclesiastul, 1.9)


[1] „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty, and the Pursuit of Happiness”.
[2] Spre deosebire de influencerii, „gânditorii” și profitorii cinici de azi, care ironizează fraternitatea, la 3 ani după finalul tragic al celui de-al doilea război mondual, întreaga umanitate, reprezentantă la ONU, a crezut în fraternitate, de vreme ce statele semnatare au pus acest principiu chiar în Declarația Universală a Drepturilor Omului; probabil, vecinatatea prea apropiată cu ororile celui de-al doilea razboi mondial i-a facut pe acei oameni mai inteligenți din punct de vedere emoțional decat noi, i-a făcut mai înțelepți; strănepoții lor sunt niște broaște fierte la foc mic, pentru a nu prinde de veste că sunt o specie pe cale de extincție.

Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIAȚII