Rațiuni care impun reforma Codului civil (V)

« Partea a IV-a

I. Obiectul contractului

Art. 1225. Obiectul contractului.

(1) Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

(2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.

(3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Obiectul contractului este o noţiune dintre cele mai longevive, care face parte din fabuloasa construcţie romană a obligaţiilor civile. Fără să fi fost definit ca atare illo tempore, el ne apare evocat prin sintagma solvendae rei în definiţia obligaţiei civile dată de Institutele lui Justinian[1], folosită pentru a desemna angajamentul de a plăti (solvere) ceea ce era datorat (eius quod debeatur)[2].

Etimologic, termenul “obiect” vine de la latinescul obiectum, format din prepoziţia ob (înainte) şi verbul iacio, ere, (a pune) şi are două accepţiuni: pe de o parte, sugerează ideea de exterioritate şi semnifică tot ce se află în afara subiectului, lucrurile materiale, concrete şi tangibile; pe de altă parte, acelaş termen a căpătat şi o altă semnificaţie, vizând scopul urmărit de acţiunile omului, avantajul economic sau moral prefigurat[3].

În drept, obiectul contractului avea să fie teoretizat de Pothier, potrivit căruia “convenţiile poartă asupra unui lucru care trebuie dat, a unui lucru care trebuie făcut sau a unui lucru care nu trebuie făcut”[4], ceea ce jurisconsulţii romani înţelegeau prin do ut des, facio ut facias, facio ut des, do ut facias. Codul civil francez preia această exprimare prin prevederea de la art. 1126 potrivit căreia “orice contract are ca obiect un lucru la care părţile se obligă să-l dea, să-l facă sau să nu-l facă”. Cu o formulare mai generală, Codul civil român dispunea la art. 962 că “obiectul contractului este acela la care părţile sau numai una dintre părţi se obligă”. Deşi definiţia nu se referea la „lucruri”, prevederile sale subsecvente de la art. 963-965 C. civ. aveau în vedere condiţia ca lucrul să fie determinat, fiind vizate şi lucrurile viitoare ca obiect al contractului.

Cu timpul, în doctrină, termenul a devenit tot mai polisemantic, făcând posibile o serie de confuzii. Astfel, mulţi autori identifică obiectul cu “dreptul pe care contractul are scopul de a-l crea”[5]. În concepţia acestora, obiectul contractului nu se rezumă doar la ceea ce s-a obligat debitorul (quid debetur), ci la ceea ce creditorul este în măsură să obţină, identificându-se astfel cu cauza contractului.

Alţi autori definesc contractul ca “acordul dintre două sau mai multe persoane asupra unui obiect care are interes juridic. El poate avea ca obiect fie formarea unei obligaţii, fie modificarea sau stingerea, ori transmiterea unui drept”[6], ceea ce, de fapt, reprezintă efectele contractului.

Nici doctrina franceză mai recentă nu este mai unitară. Se afirmă că “orice contract are un singur efect, crearea de obligaţii care au ca obiect prestaţia promisă; nu este absolut exact să vorbim de obiectul contractului. În realitate, nu contractul are un obiect, ci obligaţia produsă prin contract”[7], pentru că “atunci când Codul civil se referă la obiectul contractului are în vedere obiectul obligaţiei”[8]. În acelaşi sens se afirmă că ”obiectul contractului întreţine un oarecare echivoc şi crează riscul confuziei cu obiectul obligaţiei, singurul avut în vedere de Cod”[9].

Alteori, se consideră că obiectul contractului este o noţiune inutilă şi că de fapt, contractul nu are decât efecte, astfel că obiectul este al obligaţiei care face parte din conţinutul contractului[10].

Mai recent se consideră că obiectul contractului este “operaţia juridică voită de părţi”, o noţiune menită să completeze cauza contractului[11]. Sunt şi autori care afirmă că distincţia dintre cele două noţiuni nu este importantă”[12], în timp ce lucrările mai recente includ obiectul obligaţiei în conţinutul acestuia, alături de cauză[13].

În doctrina românească de drept civil sintagme precum “obiectul contractului”, “obiectul obligaţiei”, “obiectul prestaţiei”, sunt folosite de cele mai multe ori în discursul juridic fără a se reflecta, de fiecare dată, la înţelesul fiecăreia dintre ele. O confuzie frecventă este aceea dintre obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Ea a fost posibilă ca urmare a definiţiei legale de la art. 962 din vechiul Cod civil potrivit căreia “obiectului convenţiei este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”, enunţ inspirat de art. 1126 C. civ. fr.

În dreptul românesc, confuziile au fost favorizate, pe de o parte, de introducerea în studiul tuturor ramurilor de drept a conceptului de raport juridic, care este un concept supraordonat contractului, precum şi de faptul că actul juridic civil constituie obiect de studiu distinct de contract[14], ceea ce a făcut posibile o serie de interferenţe inevitabile.

Astfel, potrivit unei opinii de autoritate, conţinutul raportului de drept este reprezentat de “drepturile subiective şi obligaţiile părţilor”, iar obiectul acestuia este „acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie)“[15], în timp ce obiectul actului juridic constă în “obiectul obligaţiei căreia, în cuprinsul raportului juridic, îi dă naştere”[16]. Într-o altă exprimare, acesta ar consta în “crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic”[17] ori “conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute”[18].

Sunt şi autori care consideră că ”obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic, conduita părţilor, respectiv acţiunile şi inacţiunile la care acestea sunt îndreptăţite ori pe care trebuie să le îndeplinească”[19].

Potrivit altora, obiectul actului are o dublă semnificaţie juridică: prima vizează prestaţiile la care se obligă fiecare parte a actului juridic, iar a doua semnificaţie are în vedere obiectul derivat al obligaţiei, adică obiectul prestaţiei obligaţiei de a da”[20]. Văzut în această ultimă accepţiune se afirmă că “obiectul contractului de vânzare cumpărare este dublu: obligaţia vânzătorului are ca obiect lucrul iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul”[21]. Cât priveşte întrebarea dacă obiectul contractului este necesar, se afirmă că “ o operaţiune juridică ar fi un nonsens fără obiect”[22].

Cum se vede, ne aflăm în faţa unei noţiuni care nu are un contur bine definit şi care reclamă un efort de definire cât mai exactă, urmând a distinge net între obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei, distincţie necesară în perspectiva codificării dreptului european al contractelor care presupune o terminologie juridică unitară.

Dacă perspectiva elaborării unui Cod civil european este privită cu oarecare scepticism explicabil, ideea codificării unui set de principii europene aplicabile contractelor este deja unanim acceptată. Lansarea de către Comisia Europeană a câtorva chemări privind acest obiectiv esenţial pentru funcţionarea pieţii comune europene, a declanşat o vie dezbatere la nivel academic care s-a concretizat în câteva proiecte importante de codificare a dreptului contractelor. Dintre mai multe opţiuni posibile, cea a ameliorării acquis-ului european a fost cea care a întrunit un consens general. Comisia a propus ca eforturile să se îndrepte mai întâi spre un Cadru Comun de Referinţă (CFR) care să cuprindă un compendium al termenilor cheie în materia contractului prin care să se aibă în vedere, atât practicile naţionale cât şi pe cele comune.

Obiectul contractului, condiţie esenţială pentru validitate, face parte din termenii-cheie ai dreptului clasic civil, astfel că nu poate fi evitat în procesul de armonizare a limbajului juridic civil în spaţiul european. Cu toate acestea, noile proiecte de codificare europeană a dreptului contractual, influenţate poate de faptul că tot mai mulţi autori îi contestă identitatea, evită să-l menţioneze în structura contractului.

Astfel, Capitolul 5 din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale este intitulat “conţinutul şi drepturille terţelor persoane”, iar Principiile Dreptului European al Contractelor (PECL), proiect elaborat de Comisia Lando, reglementează în Capitolul VI aceeaşi materie denumită “conţinut şi efecte”, terminologie însuşită şi de varianta acestor principii elaborată de Grupul de studii pentru un Cod civil european condus de profesorul Christian von Bar în Cadrul Comun de Referinţă (Draft Common Frame of Reference – DCFR)[23].

La rândul său Anteproiectul italian de Cod european al contractelor, lucrare elaborată de un grup de universitari conduşi de profesorul Giuseppe Gandolfi, alocă Titlul III din acest important proiect conţinutului contractului.

Replica franceză intitulată Anteproiectul francez de reformă a dreptului contractului şi a prescripţiei, elaborat de echipa condusă de profesorul Pierre Catala, păstrează noţiunea de obiect al contractului în preocuparea declarată de a evita neajunsurile pe care le-ar implica folosirea unui alt termen într-o materie atât de prezentă în doctrină şi jurisprudenţă.

În considerarea aceloraşi motive, Codul civil al Quebec conservă termenul de obiect al contractului, definindu-l în art. 1412 drept “operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la încheierea ei, aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”.

1.2. Noua definiţie legală a obiectului contractului. Inspirat de Codul civil Quebec, noul Cod civil defineşte obiectul contractului în art. 1225 ca fiind “operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”, în timp ce textul de la art. 1412 CCQ prevede că “obiectul contractului este operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii sale, aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”.

1.3. Condiţiile obiectului. Mai întâi de toate, constatăm că sunt ignorate soluţiile proiectelor europene privind principiile dreptului contractelor, cu toate că există o preocupare consistentă a statelor membre ale Uniunii, mai întâi de armonizare a terminologiei juridice şi apoi de codificare a dreptului contractelor.

Apoi, fiind o materie îndelung discutată în doctrina de drept civil, era de aşteptat o definire cât mai lămuritoare a obiectului contractului. Or, textul pe care îl analizăm preia întocmai enunţul de la art. 1412 CCQ, cu doar două intervenţii, ambele neinspirate. Astfel:

– pentru înţelegerea termenului „operaţiune juridică”, se recurge la exemplificări “precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea…”, procedeu care nu-şi dovedeşte utilitatea în condiţiile în care termenul nu întâmpină greutăţi de înţelegere. Afirmând, spre exemplu, că obiectul contractului de vânzare îl constituie vânzarea, n-am face decât să definim o noţiune prin ea însăşi (idem per idem). Or, potrivit normelor de tehnică legislativă, “textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări”[24]. Asemenea exemplificări sunt binevenite doar în teoria dreptului, nu şi în discursul normativ;

– nu doar că exemplificarea nu profită unei mai bune înţelegeri a ceea reprezintă obiectul contractului dar trimiterea la exemple ar putea acredita ideea că obiect al contractului l-ar constitui doar operaţiunile juridice reglementate de lege în cadrul contractelor numite, precum “vânzarea, locaţiunea şi altele asemenea” ceea ce este fals. Cum se ştie, şi cum o spune expres art. 1169 C. civ., “părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, ceea ce înseamnă că ele pot imagina multe alte asemenea operaţii juridice nereglementate de lege, cum a fost cazul contractului de întreţinere sub Codul civil anterior;

– apoi, spre deosebire de definiţia dată de art. 1412 CCQ care are în vedere “operaţia juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii ei (s.n.), aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”, enunţul de la art. 1225 C. civ. are în vedere doar „operaţiunea juridică…, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractate”. Or, pentru determinarea corectă a obiectului contractual, important de ştiut este ce au avut în vedere părţile la data încheierii contractului. La această dată se raportează interpretarea contractului în vederea determinării voinţei concordante a părţilor, avându-se în vedere, printre altele, negocierile purtate de părţi, aşa cum prevede art. 1266 alin. 1 C. civ. La aceeaşi dată trebuie raportat şi pentru a se determina legea aplicabilă şi regimul juridic al contractului astfel încheiat;

– în loc să simplifice lucrurile, noua definiţie le complică în mod inutil pentru că introduce încă o verigă la un lanţ care pare a nu avea sfârşit: contractul are obiect operaţia juridică; aceasta are şi ea un obiect, obligaţia, care, la rândul ei, are ca obiect, prestaţia la care se angajează debitorul, aşa cum prevede art. 1225 alin. 1 C. civ.; obiectul prestaţiei îl constituie bunurile menţionate în art. 1228-1230. În loc să facă lumină, noul Cod civil adaugă mult fum într-o ceaţă preexistentă, amestecând, cum vom vedea în cele ce urmează, obiectul obligaţiei cu cel al prestaţiei;

– în ciuda acestor distincţii introduse în dreptul comun al contractului, reglementarea dată de Codul civil contractelor speciale are în vedere înţelesul clasic dat obiectului contractului de art. 962 C. civ. ca fiind “acela la care părţile sau una din părţi se obligă”. Astfel, referindu-se la obiectul vânzării, art. 1657 C. civ. are în vedere “orice bun” care poate fi vândut în mod liber, iar art. 1658 C. civ. are în vedere bunul viitor ca obiect al vânzării. Şi asemenea exemple pot continua: bunurile de gen şi bunurile fungibile sunt prezentate ca obiect al vânzării (art. 1678 şi art. 1726 alin. 3 C. civ.), toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, obiect al locaţiunii (art. 1779), suma de bani ca obiect al împrumutului (art. 2159 alin. 2) etc. Doar obiectul obligaţiei este corect definit la art. 1226 ca fiind “prestaţia la care se angajează debitorul” (id quod debetur).

Potrivit art. 1225 alin. (2) C. civ., “obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

Ce poate însemna ca o operaţiune juridică să fie determinată? Dacă operaţiunea juridică este totuşi determinabilă, sancţiunea contractului va fi tot nulitatea absolută? Sunt întrebări la care noul Cod civil nu răspunde.

În opinia noastră, odată ce obiectul contractului a fost definit ca fiind operaţiunea juridică încheiată de părţi, condiţia de a fi determinat ar trebui să vizeze obiectul obligaţiei şi nu pe cel al contractului, respectiv prestaţiile la care părţile s-au obligat. Operaţiunea juridică voită de părţi nu trebuie determinată, nici cantitativ şi nici calitativ. Calificarea juridică a contractului încheiat şi determinarea în concret a drepturilor dobândite şi a obligaţiilor asumate de părţi se face în cadrul interpretării contractului. Ba mai mult, chiar noul Cod civil admite că anumite clauze ar putea fi îndoielnice, ceea ce ar pune în discuţie caracterul determinat al obiectului, aşa cum este mai nou definit. Or, potrivit art. 1268 C. civ. pct. 3, clauzele îndoielnice, cele prin care operaţiunea juridică nu ar fi determinată “se interpretează în sensul producerii de efecte şi nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius valeat quam ut pereat. Un astfel de recurs la logică ar fi putut fi evitat dacă autorii textelor normative ar fi respectat o cerinţă de tehnică legislativă, aceea de a defini atât sintagma “obiect determinat” cât şi “obiect ilicit”. Or, textul de la art. 1225 alin. 3 C. civ. se limitează a explica doar ce înseamnă obiect ilicit, deşi o asemenea condiţie pune mai puţine probleme de înţelegere decât caracterul determinat al aceluiaşi obiect. O asemenea dificultate ar fi fost evitată dacă despre conţinutul contractului s-ar fi dispus că trebuie să fie determinat, aşa cum prevede, de exemplu, art. 31 din Codul European al Contractelor potrivit căruia “conţinutul contractului este determinat când obiectul prestaţiilor, modalităţile şi termenele de executare pot fi deduse din convenţie”.

La fel, Cadrul comun de referinţă (DCFR) redactat de Christian von Bar, când se referă la conţinutul contractului în cadrul Secţiunii a doua din Capitolul 9, “conţinutul şi efectele contractelor” din Cartea a doua, la art. II – 9:101 denumit “termenii contractului” prevede că aceştia rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părţilor, din lege, practicile stabilite între părţi şi uzanţe” etc. Mai mult, potrivit aceluiaşi proiect, când preţul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat, plecând de la stipulaţiile părţilor sau de la alte reguli aplicabile ori apelând la uzanţe sau practici, el va fi cel normal reclamat în circumstanţe comparabile la momentul încheierii contractului, un preţ rezonabil. Aceeaşi soluţie o găsim şi în art. 5.1.7. din Principiile Unidroit, cât şi în Principiile Lando.

Pentru motivele deja arătate, normele de la art. 1230 şi 1231 C. civ., cele care se referă la “determinarea calităţii obiectului” şi la “determinarea obiectului de către terţ” ar fi trebuit să privească in terminis determinarea “obiectului prestaţiei” şi nu al unui obiect oarecare.

Sub un ultim aspect, odată ce la art. 1226 alin. 1 că se prevede că “obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”, condiţiile prevăzute de norma subsecventă de la alin. 2 al aceluiaşi text sunt ale prestaţiei şi nu ale obiectului obligaţiei, cum greşit se exprimă textul normativ potrivit căruia “el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinat şi licit”. Raportarea la prestaţie şi nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat sau care ar fi trebuit să inspire pe autorii acestor prevederi ale noului Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art.1373 că obiectul obligaţiei este prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor, care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. 2 că “prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege şi nici contrară ordinii publice”.

Conform aceleaşi logici, Anteproiectul Catala, la art. 1121 dispune că obiectul contractului este un lucru[25] la care se obligă o parte, iar la art. 1121-2 sunt menţionate condiţiile lucrului, ceea ce înseamnă că este vorba de condiţiile prestaţiei şi nu ale obiectului.

2. Aprecieri critice

2.1. Reglementarea avansată de actualul Cod civil noţiunii de obiect al contractului, ignoră soluţiile proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor, proces care impune, mai întâi, armonizarea terminologiei juridice în spaţiul juridic european. Fiind o materie îndelung discutată în doctrina de drept civil, era de aşteptat o definire cât mai lămuritoare a obiectului contractului. Or, textul de la alin. (1) preia enunţul de la art. 1412 CCQ, cu două intervenţii, ambele discutabile. Astfel:

– pentru înţelegerea termenului „operaţiune juridică”, se recurge la exemplificări “precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea…”, procedeu care nu-şi dovedeşte utilitatea în condiţiile în care termenul nu întâmpină greutăţi de înţelegere. Afirmând, spre exemplu, că obiectul contractului de vânzare îl constituie vânzarea, n-am face decât să definim o noţiune prin ea însăşi (idem per idem). Or, potrivit normelor de tehnică legislativă, “textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări”[26]. Asemenea exemplificări sunt binevenite doar în teoria dreptului, nu şi în discursul normativ;

– nu doar că exemplificarea nu profită unei mai bune înţelegeri a ceea reprezintă obiectul contractului, dar trimiterea la exemplele furnizate de text ar putea acredita ideea că obiect al contractului l-ar constitui doar operaţiunile juridice reglementate de lege în cadrul contractelor numite, precum “vânzarea, locaţiunea şi altele asemenea”, ceea ce nu este adevărat. Cum se ştie, şi cum o spune expres art. 1169 C. civ., “părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, ceea ce înseamnă că ele pot imagina multe alte asemenea operaţii juridice nereglementate de lege, cum a fost cazul contractului de întreţinere sub Codul civil anterior;

– apoi, spre deosebire de definiţia dată de art. 1412 CCQ care are în vedere “operaţia juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii ei (s.n.), aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”, enunţul de la art. 1225 C. civ. are în vedere doar „operaţiunea juridică…, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractate”. Or, pentru determinarea corectă a obiectului contractual, important de ştiut este ce au avut în vedere părţile la data încheierii contractului. La această dată se raportează interpretarea contractului în vederea determinării voinţei concordante a părţilor, avându-se în vedere, printre altele, negocierile purtate de părţi, aşa cum prevede art. 1266 alin. 1 C. civ. Tot la aceeaşi dată trebuie raportat şi pentru a se determina legea aplicabilă şi regimul juridic al contractului astfel încheiat;

– în loc să simplifice lucrurile, noua definiţie le complică în mod inutil pentru că introduce încă o verigă la un lanţ care pare a nu avea sfârşit: contractul are obiect operaţia juridică; aceasta are şi ea un obiect, obligaţia; obligaţia, la rândul ei, are ca obiect prestaţia la care se angajează debitorul, aşa cum prevede art. 1225 alin. 1 C. civ; obiectul prestaţiei îl constituie bunurile menţionate în art. 1228-1230. Contrare noilor distincţii introduse în dreptul comun al contractului, reglementarea dată de noul Cod civil contractelor speciale are în vedere înţelesul clasic dat obiectului contractului de art. 962 C. civ. ca fiind “acela la care părţile sau una din părţi se obligă”. Astfel, referindu-se la obiectul vânzării, art. 1657 C. civ. are în vedere “orice bun” care poate fi vândut în mod liber, iar art. 1658 C. civ. are în vedere bunul viitor ca obiect al vânzării. Şi asemenea exemple pot continua: bunurile de gen şi bunurile fungibile sunt prezentate ca obiect al vânzării (art. 1678 şi art. 1726 alin. 3 C. civ.), toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, obiect al locaţiunii (art. 1779), suma de bani ca obiect al împrumutului (art. 2159 alin. 2) etc. Doar obiectul obligaţiei este corect definit la art. 1226 ca fiind “prestaţia la care se angajează debitorul” (id quod debetur);

– dincolo de controversele doctrinare privind utilitatea sau inutilitatea conceptului de obiect al contractului, simplul fapt că principalele proiecte de codificare a dreptului contractual (Principiile Dreptului European al Contractului – PECL, Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale – PU, Codul European al Contractelor propus de privativiştii de la Pavia, Cadrul Comun de referinţă – Draft Common Frame of Reference (DCFR), evită acest concept, înlocuindu-l cu conţinutul contractului şi efectele acestuia, putea îndemna pe autorii noilor prevederi normative să se alinieze acestei tendinţe, în considerarea unei posibile codificări viitoare a principiilor comune aplicabile contractului în spaţiul juridic european care presupune o terminologie juridică unitară.

2.2. Discuţii comportă şi condiţia obiectului de a fi determinat, prevăzută la alin. 2 al art. 1225 C. civ. Ce poate însemna ca operaţiunea juridică să fie determinată şi care este sancţiunea contractului care n-o determină? Este o întrebare esenţială care aşteaptă un răspuns explicit, în condiţiile în care comentariile la acest text evită a se pronunţa sau o fac evaziv.

În opinia noastră, odată ce obiectul contractului a fost definit ca fiind operaţiunea juridică încheiată de părţi, condiţia de a fi determinat ar trebui să vizeze obiectul obligaţiei şi nu pe cel al contractului, respectiv prestaţiile la care părţile s-au obligat. Operaţiunea juridică voită de părţi nu trebuie determinată, nici cantitativ şi nici calitativ. Calificarea juridică a contractului încheiat şi determinarea în concret a drepturilor dobândite şi a obligaţiilor asumate de părţi se face în cadrul interpretării contractului. Ba mai mult, chiar noul Cod civil admite că anumite clauze ale contractului ar putea fi îndoielnice, făcând la fel de îndoielnică şi calificarea operaţiunii juridice proiectate de părţi. Ce-ar trebui să facă instanţa într-o asemenea ipoteză? Aşa cum am arătat deja în comentariul de mai sus, preocuparea instanţei nu trebuie îndreptată spre desfiinţarea contractului, constatând nulitatea absolută a acestuia. Judecătorul este chemat să interpreteze contractul încheiat, necalificat de părţi sau calificat greşit, potrivit regulilor instituite 1266-1269 C. civ., dându-i calificarea corectă. Potrivit art. 1268 pct. 3 C. civ., clauzele îndoielnice, cele prin care operaţiunea juridică nu ar fi determinată “se interpretează în sensul producerii de efecte şi nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius ut valeat quam ut pereat. În realitate, ceea ce trebuie determinat este conţinutul contractului, aşa cum prevede, de exemplu, art. 31 din Codul European al Contractelor potrivit căruia “conţinutul contractului este determinat când obiectul prestaţiilor, modalităţile şi termenele de executare pot fi deduse din convenţie”.

La fel, Cadrul comun de referinţă (DCFR), când se referă la conţinutul contractului în cadrul Secţiunii a doua din Capitolul 9, “conţinutul şi efectele contractelor” din Cartea a doua, la art. II – 9:101 denumit “termenii contractului” prevede că aceştia rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părţilor, din lege, practicile stabilite între părţi şi uzanţe” etc. Mai mult, potrivit aceluiaşi proiect, când preţul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat plecând de la stipulaţiile părţilor sau de la alte reguli aplicabile ori apelând la uzanţe sau practici, el va fi cel normal reclamat în circumstanţe comparabile la momentul încheierii contractului, un preţ rezonabil. Aceeaşi soluţie o găsim şi în art. 5.1.7. din Principiile Unidroit, cât şi în Principiile Lando.

2.3. Dacă “obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”, cum se dispune la alin. (3), consecinţa logică a acestui prim enunţ este că cele două condiţii prevăzute de norma subsecventă de la alin. 2 vizează prestaţia şi nu obiectul obligaţiei, cum greşit se exprimă textul normativ potrivit căruia “el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinat şi licit”. Altfel, de ce a mai fost nevoie să se definească acest obiect ? Raportarea la prestaţie şi nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat sau care ar fi trebuit să inspire pe autorii acestor prevederi ale noului Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art.1373 că obiectul obligaţiei este prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor, care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. 2 că “prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege şi nici contrară ordinii publice”. Conform aceleaşi logici, Anteproiectul Catala, la art. 1121 dispune că obiectul contractului este un lucru[27] la care se obligă o parte, iar la art. 1121-2 sunt menţionate condiţiile lucrului, ceea ce înseamnă că este vorba de condiţiile prestaţiei şi nu ale obiectului.

2.4. Pe lângă condiţiile clasice ale prestaţiei contractuale, întâlnim uneori şi pe cea privind utilitatea ei. Astfel, art. 1174 din Codul civil italian dispune că “prestaţia care constituie obiectul obligaţiei trebuie să fie susceptibilă de evaluare economică şi trebuie să corespundă unui interes, chiar nepatrimonial al creditorului”. Aceeaşi condiţie o regăsim şi în Codul Gandolfi, art. 25, potrivit căruia “conţinutul contractului trebuie să fie util, posibil, licit, determinat sau determinabil iar potrivit art. 26, “conţinutul contractului este util când corespunde unui interes patrimonial al celor două părţi sau cel puţin al uneia dintre ele”.

Proiectul francez de reformă a dreptului contractelor elaborat de grupul de lucru condus de profesorul François Terré prevede la art. 86 că un contract cu titlu oneros este nul pentru lipsă de interes când contraprestaţia convenită pentru cel care se angajează este iluzorie sau derizorie.

Utilitatea prestaţiei contractuale a fost subliniată de Pothier încă din anul 1761 în primul tratat de obligaţii: “ceea ce se obligă cineva să facă sau să nu facă faţă de cel pentru care obligaţia este contractată, trebuie să fie caracterizat de un interes să se facă sau să nu se facă; acel interes trebuie să fie apreciabil”[28]. Şi o parte a doctrinei româneşti, atunci când analizează condiţiile prestaţiei, obiect al obligaţiei, menţionează condiţia ca “prestaţia să prezinte interes pentru creditor”[29], impusă de solidarismul contractual[30], văzut ca o nouă “construcţie teoretică privind fundamentele intelectuale ale contractului”[31]. Alteori, se are în vedere “valoarea” prestaţiei contractuale, plecând de la caracterul patrimonial al contractului, care este de esenţa sa[32]. De exemplu, potrivit art. 1125 din Proiectul Catala, angajamentul este lipsit de justificare, când nu are o cauză reală, când contraprestaţia este iluzorie sau derizorie[33].

2.5. O condiţie distinctă a prestaţiilor contractuale în noua configuraţie a contractului o reprezintă echivalenţa acestora. Admiterea leziunii şi în raporturile dintre majori, în situaţia dezechilibrului flagrant între prestaţii, adaptarea sau încetarea contractului pentru impreviziune, când executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, sunt soluţii care pun în discuţie echilibrul dintre prestaţii, imperativ care domină tot mai mult voinţa părţilor care se leagă prin contract.

În opinia noastră, ambele condiţii (utilitatea şi echivalenţa) sunt menite a da un contur cât mai exact prestaţiilor la care se obligă părţile prin contract, motiv pentru care ar putea fi prevăzute într-o viitoare reformă a acestor prevederi.

Art. 1226. Obiectul obligației.

(1) Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.

(2) Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Dacă obiectul contractului este operaţiunea juridică avută în vedere de părţi, obiectul obligaţiei îl constituie prestaţia la care se angajează debitorul. Este ceea ce, într-o altă formulă, prevedea vechiul Cod civil la art. 962 potrivit căruia “Obiectul convenţiei este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”. La rândul ei, prestaţia la care se angajează debitorul poate fi pozitivă, concretizată într-o acţiune (obligaţia de a da şi a face) sau negativă (obligaţia de a nu face).

1.2. Condiţiile obiectului obligaţiei. Potrivit textului normativ de la alin. (2) al art. 1226 C. civ., obiectul obligaţiei trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.

A. Prestaţia determinată când este individualizată, cantitativ şi calitativ, la data încheierii contractului. Vorbim aici de prestaţie, a cărei determinare sau determinabilitate o prevede textul pe care îl analizăm, şi nu de operaţiunea juridică, ale cărei condiţii sunt prevăzute la 1225 alin. (2) C. civ. Când, şi mai concret, obiectul derivat al prestaţiei este un bun, el trebuie determinat. Aici deosebim situaţia în care părţile vizează un bun individual determinat (res certa), despre care spunem că este determinat când părţile au în vedere particularităţile concrete ale acestuia şi situaţia în care obiect al prestaţiei este un bun generic (res genera), caz în care determinarea se face prin menţionarea cantităţii şi calităţii acestuia.

B. Prestaţia determinabilă, când deşi nu este determinată, în contract sunt menţionate criterii de determinare la momentul executării acesteia. Când părţile n-au prestabilit calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia, C. civ. instituite câteva reguli prin art. 1231-1234 C. civ. asupra cărora vom reveni.

C. Prestaţia licită. Sub sancţiunea nulităţii absolute a obligaţiei asumate, prestația nu trebuie să contravină ordinii publice ori bunelor moravuri. Ca şi vechiul Cod civil, noua reglementare include moralitatea obligaţiei asumate în conceptul mai larg de liceitate a acesteia. De exemplu, angajamentul salariatului de a lucra mai multe ore decât legea prevede este lovit de nulitate, pentru că o asemenea obligaţie contravine ordinii publice. Tot astfel, obligaţia pe care şi-ar asuma-o minorul, prin reprezentant, de a nu-şi stabili paternitatea, este contrară bunelor moravuri.

2. Aprecieri critice

2.1. Ca şi în cazul obiectului contractului, după ce art. 1226 alin. (1) C. civ. defineşte obiectul obligaţiei drept prestaţia la care se angajează debitorul, dispoziţia de la alin. (2) prevede că “Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit”.

Susţinem şi de această dată că determinată sau cel puţin determinabilă şi licită trebuie să fie prestaţia şi nu obiectul obligaţiei, aşa cum prevede şi Codul civil din Quebec[34]. La fel, Proiectul Catala defineşte la art. 1121 obiectul contractului ca fiind generic un lucru (une chose) la care o parte se obligă, la art. 1121-2 se prevede că lucrul care formează obiectul contractului trebuie să fie licit[35].

Art. 1227. Imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei.

Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.

1. Comentarii

1.1. Imposibilitatea relativă a prestaţiei. Potrivit doctrinei clasice, obiectul obligaţiei trebuie să fie posibil. Fără a fi expres prevăzută în vechiul Cod civil, condiţia era dedusă atât de principiul prevăzut la art. 5 al aceluiaşi Cod care prevedea că “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, precum şi din dispoziţia de la art. 1008 din vechiul Cod civil care prevedea că “Obligaţia sub condiţie imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia care depinde de dânsa”. În fundamentarea lor, doctrina evoca regula tradiţională ad impossiblium nulla obligatio (nimeni nu se poate obliga la ceva imposibil), asimilând obiectul imposibil al contractului cu obiectului inexistent. Nulitatea contractului era condiţionată de imposibilitatea absolută a obligaţiei, ceea ce însemna că rezultatul pe care urma să-l atingă debitorul trebuia să fie inaccesibil nu doar acestuia, ci oricărei alte persoane care s-ar fi obligat în aceleaşi condiţii.

Referindu-se la condiţiile obiectului obligaţiei, Proiectul noului Cod civil adoptat de Senat la 13 09 2004, prevedea la art. 941 că „Obligaţia trebuie să aibă un obiect posibil şi determinat sau cel puţin, determinabil”. Influenţaţi de reglementările avansate de Principiile Unidroit (art. 3.3)[36] şi Principiile Lando (art. 4:102)[37], codificatorii români au resistematizat şi reformulat prevederile de la art. 1227-1234 C. civ. Prin preluarea sintagmei „imposibilitatea iniţială » a obiectului obligaţiei s-a renunţat la condiţia privitoare la posibilitatea obligaţiei. Regula tradiţională devine excepţie. Printr-o interpretare favor contractus, obligaţia care a fost imposibilă la momentul încheierii contractului dar a devenit posibilă ulterior, este valabil asumată, contractul fiind validat. Doar forma enunţului este diferită, pentru că, pe fond, aceeaşi soluţie se aplica şi sub vechea reglementare, doctrina fiind unanimă în a considera că doar imposibilitatea absolută a obligaţiei la momentul încheierii contractului antrenează nulitatea contractului.

În dreptul comparat, soluţiile sunt nuanţate. Atât Proiectul Catala privind reforma obligaţiilor şi a prescripţiei[38] cât şi Codul civil al Provinciei Quebec[39], conservă regula vizând posibilitatea obligaţiei.

În dreptul german, consecinţele juridice ale imposibilităţii sunt diferite. Astfel, debitorul unei obligaţii imposibile absolut este exonerat doar de executarea în natură a obligaţiei asumate (§275, alin. 1 BGB), dar nu şi de răspundere. Pentru imposibilitatea existentă încă de la momentul formării contractului debitorul va răspunde, excepţie făcând situaţia în care n-a cunoscut şi nici nu putea să cunoască imposibilitatea prestaţiei la care s-a obligat (§ 311a, alin. 2 BGB). În acest caz, debitorul, deşi neculpabil, răspunde în temeiul unei garanţii faţă de creditor că-şi va executa obligaţiile asumate. Dacă însă imposibilitatea survine după încheierea contractului, neexecutarea prestaţiei va fi imputată debitorului, având ca temei prezumţia de culpă a acestuia (§ 283 BGB)[40]. Sistemul common law nu cunoaşte regula ad impossibilium nulla obligatio, astfel că cel care s-a obligat prin contract răspunde şi pentru neexecutarea obligaţiei imposibile[41].

Fără a se referi la condiţia ca obligaţia să fie posibilă, Codul civil italian, în art. 1347 vizează “posibilitatea survenită a obiectului” iar art. 28 din Codul European al Contractelor se referă la “survenienţa posibilităţii conţinutului” contractului.

2. Aprecieri critice

2.1. Pentru ca definiţia avansată obiectului obligaţiei de actualul Cod civil la art. 1226 să se justifice ar fi trebuit ca toate enunţurile subsecvente acesteia să se refere la noţiunea tocmai definită, adică “prestaţia la care se angajează debitorul” şi nu la obiectul obligaţiei.

Aceeaşi ambiguitate o găsim şi în noile manuale de drept civil, care, referindu-se la obiectul actului juridic, printre condiţiile acestuia, analizează şi condiţia ca obiectul să existe sau să se afle în circuitul civil[42]. Or, această condiţie nu poate privi decât bunurile, ca obiect al prestaţiei şi nu obiectul propriu-zis al actului juridic, care este operaţiunea juridică proiectată de părţi.

2.2. Aşa cum am văzut, doar imposibilitatea iniţială relativă (subiectivă) a debitorului nu afectează validitatea contractului, în timp ce imposibilitatea materială sau juridică absolută (obiectivă), cea care împiedică pe orice altă persoană pusă în situaţia de a executa obligaţia, desfiinţează contractul. Pentru un plus de claritate norma ar fi trebuit să prevadă că doar imposibilitatea relativă în care se află una dintre părţi nu afectează contractul, în timp ce imposibilitatea absolută a prestaţiei, cea care, în mod obiectiv împiedica pe oricare alt debitor să-şi execute obligaţiile, este o cauză de nulitate absolută a contractului, aceeaşi sancţiune fiind prevăzută şi la  art. 1402 în cazul obligaţiei sub condiţie imposibilă.

Distincţia între cele două imposibilităţi ale prestaţiei este operată de majoritatea manualelor de astăzi[43] şi o găsim în art. 27 din Codul European al Contractelor, proiect al privativiştilor de la Pavia, potrivit căruia “conţinutul este posibil când contractul este susceptibil de a fi executat în lipsa obstacolelor obiective cu caracter material sau juridic care împiedică de o manieră absolută realizarea obiectivului urmărit”, definiţie care ar fi trebuit preluată şi de noul nostru Cod civil. Altfel, norma de la art. 1227 actualul Cod civil este incompletă şi poate induce concluzia că promovează o concepţie mai indulgentă faţă de imposibilitatea prestaţiei, condiţie pe care o şi ignoră ca principiu. O asemenea interpretare ar intra în coliziune cu preocuparea europeană de moralizare a contractului, impusă de protecţia consumatorilor, care a impus o serie de orientări noi, preluate şi de actualul Cod civil, cum ar fi obligaţia de a acţiona în toate fazele contractului cu bună-credinţă, obligaţia de informare, adaptarea contractului, invocarea leziunii de către majori, impreviziunea etc. O protecţie eficientă a părţii mai slabe din contract presupune lărgirea noţiunii de imposibilitate ca obstacol al validităţii, cel puţin a contractelor în care există o dependenţă sau subordonare între părţi[44], şi nu o relaxare a exigenţei faţă de prestaţiile ce se dovedesc imposibile absolut, pe care o propune norma aflată în discuţie. Milităm aşadar pentru ca principiul tradiţional ad impossibilium nulla obligatio să-şi găsească locul în cadrul unei norme de principiu.

2.3. Dacă imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei nu atrage nulitatea contractului,  ce soluţie va fi pronunţată în cazul imposibilităţii survenite după încheierea contractului?

Potrivit art. 1557 C. civ., dacă imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie importantă, contractul este desfiinţat de plin drept, iar dacă imposibilitatea este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. Era nevoie ca aceste soluţii să facă obiectul unei norme de trimitere, pentru ca reglementarea să acopere toate ipotezele de lucru ale imposibilităţii prestaţiei în contracte.

Aceeaşi ambiguitate o găsim şi în noile manuale de drept civil, care, referindu-se la obiectul actului juridic, printre condiţiile acestuia, analizează şi condiţia ca obiectul să existe sau să se afle în circuitul civil, ceea ce nu poate privi decât bunurile, ca obiect al prestaţiei şi nu obiectul propriu-zis al actului juridic[45], care este operaţiunea juridică proiectată de părţi.

Art. 1228. Bunurile viitoare.

În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare.

1. Comentarii

1.1. Bunurile viitoare, obiect al contractului. Spredeosebire de drepturile eventuale, considerate simple expectative, drepturile viitoare pot constitui obiect al prestaţiilor asumate de părţi prin contract.Încă din dreptul roman era cunoscută vânzarea lucrului viitor (venditio rei speratae), considerându-se suficient ca el să fie de natură a exista în momentul când obligaţia se va executa, cum este cazul vânzării recoltei viitoare. Astăzi, asemenea contracte sunt uzuale şi sunt prevăzute şi de unele proiecte de codificare a dreptului contractului, cum este Proiectul Codului European al Contractelor[46]. Părţile pot conveni încheierea unor contracte privitoare la apartamente situate în blocuri aflate în curs de edificare, se pot deschide linii de credit pentru creanţe nenăscute etc. În alte situaţii, părţile sunt libere să contracteze orice bun viitor prin contracte aleatorii, când existenţa riscului de a nu se naşte bunul sau dreptul viitor este asumată expres prin clauzele contractuale. Un astfel de contract poate fi şi cel care vizează o recoltă viitoare, care ar putea fi compromisă de fenomene naturale, cum ar fi un îngheţ neobişnuit.

1.2. Sancţiunea contractului care are ca obiect un bun viitor. Actualul Cod civil nu avansează şi sancţiunea pentru neexecutarea contractelor având ca obiect un bun viitor, la fel cum nici pentru celelalte ipoteze când bunurile nu sunt în circuitul civil sau bunurile vândute sunt ale altuia, nu este prevăzută. Pentru contractele având ca obiect bunuri viitoare, soluţiile juridice sunt cele prevăzute de art. 1658-1659 C. civ. din materia contractului de vânzare, aplicate prin asimilare. Astfel, dacă bunul sau dreptul nu se naşte la momentul convenit de părţi, contractul este considerat caduc. Când nerealizarea acestora este culpabilă debitorului, va fi declanşată răspunderea civilă contractuală. În fine, dacă nerealizarea prestaţiilor convenite de părţi pune în cauză existenţa însăşi a contractului, creditorul are a opta între anularea acestuia sau reducerea contraprestaţiei la care s-a obligat. Dacă riscul de a nu se naşte bunul sau dreptul care au constituit obiect al contractului a fost asumat prin contract, fiind astfel implicit calificat prin voinţa părţilor ca un contract aleatoriu, debitorul rămâne obligat în condiţiile stipulate prin contract.

2. Aprecieri critice

2.1. Ca şi în cazurile anterioare, enunţul continuă să întreţină confuzia clasică între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei, la un moment când tocmai salutam sfârşitul ei, prin distincţia clară pe care o operează noul Cod civil între cele două concepte distinct reglementate la art. 1225 şi art. 1226. Dacă la art. 1229 C. civ. se prevede că “Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”, aceeaşi exprimare era nimerită şi în cazul de faţă. Norma priveşte contractul în general, cel care generează obligaţii, care, la rândul lor pot privi bunurile, în materialitatea lor. Acestea din urmă sunt avute în vedere, în special, la contractul de vânzare, la art. 1657 C. civ., aşezat în cadrul obiectului vânzării sau art. 1655 care priveşte vânzarea unui bun viitor. În comentariile apărute la acest text, s-a afirmat că “Norma este generală, prin raportare la normele speciale din materia contractului de vânzare-cumpărare a unui bun viitor…”[47].

În ce ne priveşte, credem că rostul normei pe care o avem în vedere era de a acoperi obiectul contractului în general, şi nu de a se raporta doar la contractul de vânzare, cum este mai nou denumit de noul Cod civil. De altfel, doctrina franceză este unanimă în a interpreta sintagma “bunuri viitoare” în sens larg, afirmându-se că ea “vizează nu doar obiectele materiale, dar şi drepturile ce se vor naşte” [48]. Or, multe alte contracte, precum mandatul, intermedierea, împrumutul de consumaţie, asigurarea de persoane, contractul de întreţinere etc. nu “poartă” asupra bunurilor. Deşi obiecţia poate părea facilă, continuăm să credem că terminologia unui Cod civil trebuie să se recomande printr-o  maximă rigoare. Invocăm ca exemplu art. 29 din Proiectul Gandolfi (CCE) care, deşi poartă ca denumire marginală „lucrurile viitoare”, aşa cum rezultă din trimiterea anterioară, textul normativ vizează „prestaţia relativă la bunurile viitoare”.

2.2. În egală măsură, prevederile de la art. 1231-1232 C. civ. n-ar trebui să privească “determinarea calităţii obiectului” sau la “determinarea obiectului de către un terţ”, ci “determinarea prestaţiei contractuale”, pentru că tot despre ea este vorba. Să nu uităm că ne aflăm în partea generală de reglementare a contractului, astfel că dispoziţiile privitoare la obiectul acestuia trebuie să acopere orice contract. Un argument în acest sens ni-l furnizează chiar modelul noii reglementări, Codul civil Quebec, care, la art. 1374 prevede că “prestaţia poate purta asupra oricărui bun, chiar şi viitor…”, formulă care ar fi trebuit preluată la toate cele trei norme de la art. 1229-1230 din actualul Cod civil. În ce priveşte o altă reglementare care a inspirat pe autorii noilor texte, Codul civil italian, deşi la art. 1348 se referă la “bunurile viitoare”, enunţul normei are în vedere „prestaţia privind bunurile viitoare” şi nu bunurile ca atare.

Art. 1229. Bunurile care nu sunt în circuitul civil.

Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.

1. Comentarii

1.1. Bunurile aflate în circuitul civil. Textul de la art. 1229 C. civ. reiterează vechea dispoziţie de la art. 963 C. civ. potrivit căreia  “Numai lucrurile care sunt în comerţ pot fobiectul unui contract”. Potrivit art. 861 alin. (1) C. civ., bunurile proprietate publică sunt inalienabile, ceea ce înseamnă că nu pot fi înstrăinate sau grevate prin acte juridice. Actele juridice încheiate cu încălcarea acestei interdicţii sunt lovite de nulitate absolută, dată fiind natura interesului lezat. Potrivit prevederii de la alin. (3) al art. 861 C. civ., bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile legii.

Art. 1230. Bunurile care aparţin altuia.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.

1. Comentarii

1.1. Bunurile altuia ca obiect al prestaţiei contractuale. Dacă imposibilitatea obligaţiei asumate de debitor la data încheierii contractului nu afectează validitatea contractului, pentru aceeaşi raţiune (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse) soluţia se impune şi în cazul obligaţiei care priveşte un bun ce aparţine altuia. Sub imperiul vechiului Cod civil, vânzarea lucrului altuia era privită ca o convenţie valabil încheiată, prezumându-se că vânzătorul şi-a asumat implicit obligaţia de a procura mai întâi bunul convenit pentru ca apoi să-l poată vinde cumpărătorului. Când însă ambele părţi cunoşteau că bunul aparţinea altuia, încheind contractul fraudulos, soluţia pronunţată de instanţe era nulitatea absolută pentru cauză ilicită (fraus omnia corrumpit).

Soluţia amenajată de noul Cod civil vine să confirme practic soluţiile jurisprudenţiale anterioare, în acord şi cu alte proiecte de codificare a dreptului contractului[49].

1.2. Efectele juridice ale contractului. Contractul prin care se contractează un bun al altuia nu are efect translativ de proprietate. El generează doar obligaţia de a face, respectiv de a procura bunul de la titularul dreptului, de a-l transmite creditorului sau de a obţine acordul terţului. În acest din urmă caz, contractul încheiat se înfăţişează ca o promisiune a faptei altuia. Pentru ca cel care contractează un bun al altuia să se afle în situaţia de a-l transmite creditorului obligaţiei, va fi obligat să încheie contracte distincte cu titularul dreptului. Neexcutarea culpabilă a acestor obligaţii atrage răspunderea contractuală, creditorul obligaţiei având dreptul la daune-interese, cu condiţia de a dovedi prejudiciul cauzat.

2. Aprecieri critice

2.1. Referindu-se la bunurile care aparţin altuia, actualul Cod civil se limitează la enunţarea regulii potrivit căreia bunurile care aparţin unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, fără a se referi la contractul fraudulos încheiat de părţile care ştiau sau ar fi trebuit să ştie că bunul contractat nu este al înstrăinătorului, contract a cărui sancţiune este nulitatea absolută, prin aplicarea regulii fraus omnia corrumpit, în privinţa căreia există o jurisprudenţă consistentă. Semnificativ este că nici norma de la art. 1683 C. civ., plasată în materia contractului de vânzare cumpărare, deşi are şase alineate, niciunul nu se referă la vânzarea frauduloasă a bunului altuia.

Art. 1231. Determinarea calităţii obiectului.

Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.

1. Comentarii

1.1. Prestaţia rezonabilă. De această dată, norma de la art. 1261 C. civ.  are ca sursă de inspiraţie prevederea de la art. 5.1.6 din Principiile Unidroit[50] referitoare la determinarea calităţii prestaţiei. Potrivit acesteia, în situaţiile în care părţile nu stabilesc ele însele standarde concrete de calitate specifice contractului încheiat şi nici nu se raportează la alte modalităţi de determinare calitativă a prestaţiei, aceasta trebuie să fie rezonabilă  (echitabilă), să se înscrie în parametrii de calitate obişnuiţi pentru tipul concret de contract încheiat.

1.2. Calitatea superioară mediei. Calitatea de nivel mediu a prestaţiei nu poate fi diferită de calitatea rezonabilă a acesteia. Dacă totuşi s-a simţit nevoia nuanţării, este pentru că textul a vrut să acopere toate situaţiile posibile. În lipsa unei menţiuni exprese, debitorul nu va putea fi ţinut la o prestaţie de nivel superior. Când însă prin contract, părţile au în vedere o calitate superioară a prestaţiei, fără să o cuantifice, prestaţia debitorului trebuie să fie de nivel cel puţin mediu.

2. Aprecieri critice

2.1.Cum această normă este aşezată în materia obiectului contractului, ar urma să înţelegem că determinarea acestuia priveşte operaţiunea juridică avută în vedere de părţi, ceea ce nu poate fi adevărat. Şi de această dată denumirea marginală a normei de la art. 1231 C. civ. referitoare la calitatea obiectului este în disonanţă cu enunţul normativ care se referă la calitatea prestaţiei.

2.2. Dacă prima parte a enunţului are în vedere prestaţia rezonabilă, orice alt standard de calitate pe care l-ar viza părţile  “după împrejurări”, ar urma să fie superior, astfel încât debitorul să nu se poată libera printr-o prestaţie de calitate medie, care este şi cea rezonabilă. Este interpretarea pe care au făcut-o autorii unora dintre comentariile la acest text[51]. Deşi logică, interpretarea contravine literei legii, cea care are în vedere inclusiv prestaţia liberatorie de nivel mediu, ceea ce face inutilă distincţia între caracterul rezonabil al prestaţiei şi orice altă calitate superioară  avută în vedere de părţi.

Art. 1232. Determinarea obiectului de către un terţ.

(1) Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant.

(2) Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.

1. Comentarii

1.1. Terţul desemnat să determine prestaţia contractuală. Nimic nu opreşte părţile să desemneze o terţă persoană care să determine în concret conţinutul contractului, atunci când în textul acestuia  sunt folosiţi termeni susceptibili de interpretări diverse sau conţin date tehnice. Dacă textul de la alin. (1) se referă la preţ, specific vânzării, este pentru că art. 5.1.7 alin. 3, sursa de inspiraţie a noului text normativ, a fost la rândul său preluat din art. 55 din CVIM din PU care , alte prestaţii circumscrise obligaţiei de a face sau a nu face ţin de interpretarea contractului

2. Aprecieri critice

2.1. Contrar exigenţelor tehnicii legislative, actualul Cod civil avansează reglementări paralele ale aceleaşi materii. Ceea ce ar fi trebuit să privească determinarea generică a prestaţiei contractuale în orice contract, dispoziţiile de la art. 1232 C. civ. vizează determinarea preţului, specific contractului de vânzare,  reglementare pe care o reia la art. 1662 C. civ. a cărui denumire marginală este, de această dată, “determinarea preţului de către un terţ”.

2.2. Lipsa de rigoare terminologică constă nu numai în folosirea arbitrară a noţiunii de “obiect”, fără să rezulte cu claritate despre care obiect este vorba (obiectul contractului, al obligaţiei sau al prestaţiei), dar şi prin aceea că prevederea de la alin. (1) include în noţiunea de obiect al prestaţiei “preţul sau orice alt element al contractului( s.n.)”. Dacă preţul formează obiectul prestaţiei la contractul de vânzare, orice alt element al acestuia, fără a fi definit, nu poate primi o asemenea calificare. Un reper pentru înţelesul acestui termen îl constituie art. 1185 C. civ. privitor la elementele de care depinde încheierea contractului. Fără a fi nici aici definit, rezultă că element al contractului este orice clauză  a acestuia fără de care contractul nu s-ar fi încheiat. Or, asemenea elemente fac parte din conţinutul contractului, noţiune mai generală, preferată de propunerile europene de codificare a dreptului contractelor. Însăşi reglementarea avută în vedere ca model al acestei prevederi, art. 5.1.7 din Principiile Unidroit se referă exclusiv la fixarea preţului, componentă a conţinutului contractului sub care sunt ordonate toate aceste norme.

Sub un alt aspect, operaţia de fixare a preţului n-o poate face orice terţ, ci doar terţul anume desemnat (tiers chargé), aşa cum se prevede la  art. 1662 alin. (1) C. civ.  potrivit căruia  “preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane determinate potrivit acordului părţilor”.

2.3. Între aprecierea corectă, diligentă şi echidistantă datorată de terţul chemat să determine preţul sau orice alt element al contractului, prevăzută în alin. (1) şi aprecierea sa “manifest nerezonabilă”, ipoteza normei de la alin. (2), în care partea interesată se poate adresa instanţei pentru stabilirea preţului corect, există un spaţiu înăuntrul căruia terţul se poate manifesta incorect şi partizan, fără ca partea interesată să poată acţiona. Aşa cum este amenajată de cele două prevederi normative, soluţia contravine noilor standarde morale impuse contractului, fiind ea însăşi nerezonabilă. Nu se vede de ce simpla apreciere partizană, incorectă a preţului de către terţul desemnat  n-ar putea fi atacată doar pentru motivul că ea nu este şi “manifest nerezonabilă”, în condiţiile în care justiţia contractuală tinde să înlocuiască autonomia de voinţă, ca fundament al contractului.

Art. 1233. Determinarea preţului între profesionişti.

Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.

1. Comentarii

1.1. Reguli de determinare a preţului în raporturile dintre profesionişti. De această dată, textul este inspirat de CIVM[52] şi priveşte, în mod explicit, determinarea  preţului între profesionişti, operaţie care se face doar când contractul nu prevede preţul convenit şi nici o altă modalitate de determinare a acestuia. Singura soluţie logică este aceea de a se prezuma că părţile au avut în vedere preţul pieţei pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau un preţ rezonabil, adică echitabil în raport de condiţiile date. Soluţia se bazează pe o  prezumţie relativă (iuris tantum), cealaltă parte având dreptul de a o răsturna printr-o probă contrară.

2. Aprecieri critice

2.1. Având în vedere că determinarea  preţului între profesionişti, ca de altfel şi determinarea preţului de către un terţ sau prin raportarea la un factor de referinţă, privesc în exclusivitate contractul de vânzare, locul firesc al acestor prevederi nu putea fi altul decât în cadrul reglementărilor specifice ale acestui contract.

Art. 1234. Raportarea la un factor de referinţă.

Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.

1. Comentarii

1.1. Factorul de referinţă în determinarea preţului. Deşi norma priveşte determinarea preţului,  ea ar putea fi privită ca o regulă pentru orice altă prestaţie concretizată într-o obligaţie de a face. Textul se referă în primul rând la un factor de referinţă inexistent, ceea ce presupune că părţile l-au avut în vedere în mod eronat. O altă posibilitate este ca factorul de referinţă vizat de părţi să nu mai fie actual, adică să fi încetat a constitui un indice oficial de referinţă. În fine, inaccesibil poate fi acel factor care nu mai este făcut public şi deci nu mai poate fi cunoscut. Înlocuirea lui se face prin acordul prezumat al părţilor, sesizarea instanţei devenind necesară doar când apar neînţelegeri între acestea.

II. Cauza contractului

Art. 1235. Noțiune.

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul

1. Comentarii

1.1. Evoluţia concepţiei despre cauza contractului. Dacă vechiul Cod civil prevedea la art. 966, după modelul de la art. 1131 C. civ. fr, că „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect”, reglementarea dată de actualul Cod Civil cauzei preia, de această dată, enunţul de la art. 1410 alin. 1 CCQ[53], dar nu şi prevederea de la alin. 2, potrivit căreia nu este necesar ca motivul să fie prevăzut, asupra căreia vom reveni în cadrul observaţiilor.

Privită din perspectiva debitorului, cauza răspunde la întrebarea “de ce se obligă? (cur debetur)”, în timp ce obiectul contractului este răspunsul la întrebarea “la ce se obligă (quid debetur)?” Evoluţia concepţiei  despre cauză cunoaşte patru etape[54]:

– cel care a imprimat cauzei un caracter obiectiv şi abstract încă din sec. XVII, a fost Jean Domat, concepţie dezvoltată apoi de Pothier, în sec. XVIII şi preluată ulterior de codificatorii francezi de la 1804. În concepţia clasică, interesată mai mult de stabilitatea contractului decât de protecţia contractanţilor, cauza avea un caracter obiectiv, era diferită de motivele şi obiectul contractului, rezumându-se la contraprestaţie, în cazul contractelor cu titlu oneros şi la animus donandi, în cazul celor cu titlu gratuit. Consecventă autonomiei de voinţă, aceeaşi concepţie consideră că orice om liber se poate obliga şi că “orice intruziune în forul său interior este inadmisibilă”[55];

– perioada anticauzalistă este legată de Marcel Planiol, cel care a susţinut că teoria cauzei este falsă şi inutilă. Este falsă, spunea el, pentru că, în cazul contractelor sinalagmatice, obligaţiile fiind concomitente, nu se poate spune că obligaţia uneia dintre părţi ar fi cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte. Ne-am putea afla într-un cerc vicios dacă am căuta, de fiecare dată, cauza obligaţiilor. Este inutilă, o noţiune vidă, pentru că, privită din perspectiva contractului cu titlu gratuit, lipsa cauzei înseamnă şi lipsa obiectului, astfel că, pentru anularea contractului, se poate invoca eroarea, fără a avea nevoie de cauză;

– perioada neocauzalistă, este cea a doctrinei contemporane, cea care consideră că niciun contract nu este un scop în sine. Dimpotrivă, contractul are o finalitate socială iar cauza este un instrument folosit pentru a-l moraliza[56]. Libertatea contractuală nu poate fi libertatea de a încălca legea şi morala. Obligaţia asumată de debitor poate avea două explicaţii: prima, care ţine de motivul imediat al acesteia (causa proxima), invariabil acelaşi, în cadrul fiecăruti tip de contract. A doua explicaţie ţine de motivul, de această dată, mediat, personal (causa remota) sau de scopul, finalitatea contractului. Fiecare parte contractantă are în vedere avantajele pe care i le poate procura un contract. Astfel, cumpărătorul care achiziţionează un bun poate fi animat de un motiv special, când un colecţionar cumpără o pictură în considerarea autorului sau achiziţionează obiecte de mobilier care ar fi aparţinut unei personalităţi. Când cumpărătorul s-a înşelat, putem spune că reprezentarea sa a fost falsă şi că deci, a fost în eroare. Dar, pentru ca eroarea să fie motiv de anulare, trebuie ca ea să fi fost comună, altfel spus, ca şi vânzătorul să fi cunoscut motivaţia cumpărătorului. Motivul este strâns legat de mobilul contractului. Dacă donez un imobil cuiva în scopul de a îi cumpăra bunăvoinţa şi a obţine astfel un post, o fac în considerarea aceluiaşi motiv ilicit. Condiţia cauzei şi-a dovedit utilitatea prin ceea ce, uneori, este numită “poliţia contractului”, sintagmă menită a evidenţia nevoia de a urmări, nu doar obiectul obligaţiei, dar şi mobilul acesteia, oferind judecătorului posibilitatea de a verifica liceitatea şi moralitatea contractului, dacă este sau nu conform ordinii publice şi bunelor moravuri. La contractul de vânzare cumpărare a unui imobil ordinea publică este interesată, nu doar de motivul imediat, contraprestaţia, ci  şi de motivul contractului, pentru ce anume destinaţie a fost cumpărat un imobil, de exemplu. Dacă acest imobil este destinat unei activităţi ilicite, contractul este lovit de nulitate, cu condiţia ca destinaţia vizată să constituie motivul determinant şi comun celor două părţi ale contractului. Condiţia ca motivul ilicit să fie comun ambelor a cunoscut o evoluţie interesantă pe care o vom analiza odată cu condiţiile cauzei;

– perioada contemporană este marcată de o nouă contestare a cauzei. Discuţia privind utilitatea ei s-a intensificat în contextul proiectelor de codificare a principiilor europene ale dreptului contractelor. Comunicarea Comisiei Europene din 12 aprilie 2003, intitulată “Un drept european al contractelor mai coerent. Un plan de acţiune” a generat o serie de preocupări doctrinare menite să armonizeze terminologia juridică în dreptul contractual şi să fixeze un set de principii directoare[57]. Principiile Dreptului European al Contractelor (PECL) elaborate de echipa condusă de profesorul olandez Ole Lando, se depărtează de sistemul francez şi nu recunoaşte cauza ca o condiţie de validitate a contractului. Dimpotrivă, Anteproiectul Catala de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, continuă tradiţia Codului civil Napoleon, în timp ce, un alt Proiect francez de reformă a dreptului contractelor o repudiază, aşa cum o face şi Codul european al contractelor, proiect al Academiei privativiştilor de la Pavia conduşi de profesorul Giuseppe Gandolfi.

Revenind la noua reglementare a cauzei, mai trebuie spus că, pentru a constitui  cauză a contractului, motivul trebuie să fie determinant, să îndeplinească cerinţele cauzei impulsive şi determinante, un motiv în lipsa căruia contractul n-ar fi fost încheiat. Cu privire la acest aspect, doctrina franceză afirmă că cerinţa este expresia unui exces verbal[58], pentru că ori de câte ori judecătorul, decelând motivele avute în vedere de părţi şi identificând un motiv ilicit sau imoral, îl va caracteriza ca fiind determinant.

2. Observaţii critice

2.1. Terminologie. În timp ce, art. 1225 C. civ. are ca denumire marginală “obiectul contractului”, ca termen de definit, norma de la art. 1235 privitoare la cauză este denumită “noţiunea”, în contrast cu enunţul propriu-zis, poate cel mai concis dintre toate. Or, rostul codificării este de a fixa înţelesul tehnico-juridic al termenilor, şi nu de a explica noţiunile de drept, obiectiv pe care doar ştiinţele juridice şi-l propun. Pe de altă parte, pretenţia de a epuiza explicaţia privitoare la noţiunea de “cauză” a contractului printr-un enunţ atât de laconic, este excesivă. În realitate, cauza contractului este un concept cu mult mai amplu decât simplul motiv pe care partea l-a avut în vedere la încheierea contractului. Reducerea cauzei la acest motiv, subiectivizarea ei, reprezintă exclusiv opţiunea legiuitorului de a desprinde dintre toate componentele cauzei pe cel care poate contribui cât mai eficient la moralizarea contractului.

Art. 1236. Condiții.

(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.

(2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.

(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

1. Comentarii

1.1. Cauza trebuie să existe. Prima dintre condiţiile impuse cauzei[59] este ca ea să existe. Dacă doctrina noastră a remarcat că lipsa cauzei nu are o independenţă conceptuală, fiind încorporată în conceptul de cauză falsă[60], reglementarea dată de actualul Cod Civil include, de această dată, cauza falsă în lipsa cauzei.  Într-adevăr, ori de câte ori motivul încheierii contractului a fost altul decât cel real, ne aflăm în faţa lipsei cauzei.

Despre o lipsă a cauzei, în adevăratul sens al cuvântului, putem vorbi doar în cazul lipsei de discernământ, când contractul este anulabil pentru acest motiv şi nu pentru lipsa cauzei.

Sub imperiul vechiului Cod civil analizele doctrinei priveau lipsa cauzei, când lipsea  contraprestaţia, în cazul contractelor sinalagmatice, când lipsea predarea lucrului, în cazul contractelor reale, intenţia gratificării (animus donandi),  la contractelor cu titlu gratuit, când lucrul nu a fost predat, la contractelor reale care iau naştere prin remiterea materială a lucrului. Cum, în actuala reglementare, cauza se rezumă la motivul pentru care fiecare parte a încheiat contractul, este evident că lipsa cauzei imediate antrenează implicit lipsa cauzei mediate. Momentul la care se apreciază lipsa cauzei este cel al încheierii actului juridic

1.2. Cauza trebuie să fie licită. Este a doua condiţie prevăzută de art. 1236 alin. 1 C. civ. Spre deosebire de reglementarea de la art. 968 din vechiul Cod civil român, inspirată de enunţul de la art. 1133 C. civ. fr., potrivit căruia “cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”, noul enunţ de la alin. 2 al art. 1236 defineşte cauza ilicită doar prin raportarea la lege şi ordinea publică, sensul restrâns al iliceităţii. Este o concretizare a unui principiu înscris în art. 11 C. civ. potrivit căruia “nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”[61].

Ordinea publică, este un concept care este mai uşor de înţeles decât de definit. Fără a ne propune să trecem în revistă toate ipostazele acesteia, vom reţine formula cea mai generală potrivit căreia ordinea publică este expresia interesului general al unei societăţi.

Cauza este contrară legii ori de câte ori printr-un act juridic, unilateral sau bilateral (contract) se încalcă sau se ignoră o dispoziţie imperativă a oricărui act normativ aflat în vigoare. Când vorbim de norme imperative, avem în primul rând în vedere legea penală. Astfel, toate actele juridice care se încheie, de exemplu, prin “fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”, constituie infracţiunea de luare de mită. Tot astfel, “primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”, constituie infracţiunea de trafic de influenţă. Desigur, asemenea exemple pot continua cu toate faptele de corupţie. Cazurile de iliceitate a cauzei nu se rezumă la contractele care contravin legislaţiei penale. Este anulabil pentru cauză ilicită orice contract în care motivul vizat de părţi contravine legii, în general.

1.3. Cauza trebui să fie morală. Spre deosebire de art. 968 din Codul civil anterior, potrivit căruia “cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”, actualul Cod civil raportează cauza imorală exclusiv la bunele moravuri. De fapt, aşa cum s-a remarcat, distincţia dintre ordinea publică şi bunele moravuri este artificială[62], în condiţiile în care asemenea reguli de conduită morală se impun în virtutea legii, şi nu prin ele însele. Şi totuşi, distincţia dintre cauza ilicită şi cea morală este necesară, cel puţin din perspectivă didactică.

Conceptul de bune moravuri nu are un contur suficient de clar. Multă vreme el a fost deformat şi ideologizat la noi, prin preeminenţa unor aşa zise “norme şi principii de etică şi echitate socialistă” ce se declarau superioare moralei burgheze. Astăzi ne raportăm la reperele morale europene, nici ele suficient de clare, într-o perioadă în care morala este tot mai relaxată, valorile morale tradiţionale fiind deseori înlocuite de standardele societăţii de consum. Nefiind definite, aprecierea dacă un contract a fost încheiat din motive imorale este a judecătorului investit cu anularea acestuia.

Potrivit doctrinei franceze, există două perspective de abordare a conceptului de bune moravuri: empirică, în care se consideră moral tot ce este normal şi obişnuit, având drept reper opinia comună şi alta idealistă, în care judecătorul se raportează, nu doar la ce se face în mod curent, ci la ce trebuie să se facă[63]. Ambele au fost criticate: prima orientare pentru că instituie o prezumţie că tot ce se practică este şi moral, ceea ce este inexact; a doua pentru că oferă judecătorului puteri excesive de a se raporta la exigenţe morale proprii. De aceea, se apreciază că o formulă de mijloc ar fi preferabilă, aceea de a conserva tot ce este în interesul comunităţii, în acord cu spiritul general al dreptului pozitiv şi de a respinge tot ce este contrar acestor repere[64]. Este ceea ce, într-o formulă generală, doctrina noastră numeşte “ansamblul de reguli etice, care sunt notorii şi împărtăşite de majoritatea membrilor unei societăţi”[65].

Multă vreme, despre cauza imorală s-a vorbit în zona contractelor încheiate între concubini. Jurisprudența noastră s-a pronunțat în mod constant că “liberalitatea prin care se urmărește începerea, continuarea sau reluarea unei relații de concubinaj are un scop potrivnic regulilor de conviețuire socială, iar sancțiune unui act juridic cu o asemenea cauză este nulitatea”[66]. Sub presiunea drepturilor fundamentale ale omului, în Franța a fost instituit Pactul Civil de Solidaritate care a instituționalizat concubinajul. Potrivit art. 515-8 C. civ. fr. introdus prin Legea nr. 99-44 din 15 noiembrie 1999, concubinajul este o “o uniune de fapt, caracterizată prin viață comună prezentând caracter de stabilitate și de continuitate între două persoane de sex diferit sau de acelașii sex care trăiesc în cuplu”. Nu doar relațiile de concubinaj au fost oficializate, dar și relațiile homesexuale, fapt care a generat o reacție virulentă a doctrinei împotriva acestei viziuni, caracterizând-o drept “o violare a ceea ce ar trebui să fie constanta legitimității[67]”, afirmând că “societatea permisivă contemporană face să dispară o serie de exigențe morale, fiind permise libertăți ale unei societăți a plăcerilor, sub-produse ale societății industriale a căror exercitare riscă să întrețină exploatarea și umilirea persoanei”[68]..

Jurisprudenţa românească a rămas cantonată principiilor tradiţionale, sancţionând contractele civile menite să conserve relaţiile de concubinaj. Astfel, s-a decis că menţinerea concubinajului condiţionată de înstrăinarea unui imobil contravine bunelor moravuri, contractul fiind sancţionat cu nulitatea[69]. Art. 277 C. civ. interzice orice parteneriat civil între persoane de acelaşi sex sau de sex opus iar asemenea parteneriate încheiate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini şi nici nu sunt recunoscute în România. Oricât de conservatoare ar fi jurisprudenţa, va trebui să acceptăm că relaţia de concubinaj nu este prin ea însăşi imorală, în condiţiile în care tot mai mulţi tineri acceptă asemenea relaţii ca pe o căsătorie de probă. Credem că asemenea relaţii de concubinaj premergătoare căsătoriei nu pot fi calificate imorale, ceea ce nu s-ar putea spune despre concubinajul adulterin.

Art. 1237. Frauda la lege.

Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Eludarea legii se poate face prin contracte simulate, prin deghizare sau interpunere de persoane. Simulaţia nu este ilicită prin ea însăşi. Când însă motivul simulaţiei este unul ilicit, fiind doar mijlocul prin care se eludează legea, contractul va fi supus nulităţii absolute. Un exemplu îl constituie prevederea de la art. 1033 alin. 1 C. civ. potrivit căreia “este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor dintre soţi”. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că “este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatorului la a cărui moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătorie cu donatorul”.

Art. 1238. Sancţiunea.

(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.

(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

1. Comentarii

1.1. Lipsa cauzei. Afectează doar interesul părţii care se obligă, astfel că sancţiunea nu poate fi decât nulitatea relativă. Contractul nu va fi anulat dacă a fost greşit calificat, putând produce alte efecte juridice decât cele pe care le-ar fi produs contractul în calificarea sa iniţială. Cauza simulată nu antrenează prin ea însăşi anularea contractului. Doar dacă adevărata cauză vizată de părţi se dovedeşte a fi inexistentă, contractul va fi anulabil, fiind desfiinţat la cerere, ex nunc, iar dacă motivul a fost ilicit sau imoral, contractul va fi desfiinţat ex tunc.

1.2. Spre deosebire de obiectul contractului, căruia art. 1225 alin. 2 C. civ. îi impune să fie doar determinat şi licit, textul normativ de la alin. 2 al art. 1238 C. civ. distinge între cauza ilicită şi imorală, ambele antrenând nulitatea absolută a contractului. Este soluţia clasică de la art. 966 C. civ., preluată de la art. 1131 C. civ. fr.

Potrivit noii reglementări, cauza ilicită sau imorală trebuie să fie comună ambelor părţi sau, în caz contrar, să fi fost cunoscută de cealaltă parte ori, după împrejurări, să fi trebuit ca cealaltă parte să cunoască iliceitatea sau imoralitatea cauzei.

În interpretarea dispoziţiei de la art. 1238 alin. 2 C. civ., s-a susţinut recent că nu există o suprapunere între domeniile de aplicare ale acestui text şi cel de la art. 11 C. civ., ultimul dintre ele vizând doar “actele juridice care contravin dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, aşa încât vor putea fi declarate nule numai pe temeiul art. 1238 alin. 2 C. civ. acele acte juridice a căror cauză, deşi imorală, nu contravine unei dispoziţii legale exprese”[70].

În ce ne priveşte, nu putem fi de acord că principiul de la art. 11 C. civ. ar avea în vedere doar dispoziţiile exprese care interesează ordinea publică şi cu atât mai puţin că asemenea dispoziţii ar putea privi, în egală măsură, bunele moravuri. La o atentă citire a noului text vom observa că nu se poate deroga, pe de o parte, de la legile care interesează ordinea publică, şi, pe de altă parte, de la bunele moravuri. Apoi, sintagma “legile care interesează ordinea publică”, formula folosită de art. 5 din vechiul Cod civil, a fost conservată ca atare pentru rezonanţa sa în conştiinţa comună a juriştilor. Este o exprimare metaforică prin care este avut în vedere tot ce interesează ordinea publică, nu doar la “legile” sau “dispoziţiile” propriu-zise. Apoi, nici exprimarea potrivit căreia asemenea acte “vor putea fi declarate nule” nu este nimerită, fiind vorba de constatarea nulităţii cu efecte ex tunc.

2. Aprecieri critice

2.1. Terminologie. Sintagma “anulabilitatea contractului” nu este cea mai potrivită formulă menită a desemna sancţiunea contractului pentru lipsa cauzei. Dacă este adevărat că termenul “anulabilitate” exprimă caracterul facultativ al nulităţii relative, nevoia de claritate a normelor de drept impune ca orice sancţiune să fie explicit numită, şi nu doar sugerată. Putem vorbi de “anulabilitate” când ne referim la contract (contract anulabil), dar nu şi când vorbim de sancţiunea nulităţii. Aşa cum textul de la alin. 2 trimite la nulitatea absolută pentru cauză ilicită sau imorală, tot astfel s-ar fi cuvenit să se prevadă şi la alin. 1 „lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului”.

2.2. Cât priveşte condiţionarea nulităţii contractului de cunoaşterea de către cealaltă parte a motivului de iliceitate sau imoralitate, o găsim excesivă şi insuficient nuanţată.

De fapt, în această situaţie se confruntă două interese legitime: interesul părţii de bună-credinţă, căreia nu i se poate reproşa că a cunoscut motivul ilicit sau imoral avut în vedere de cealaltă parte, şi interesul social de a nu se valida niciun contract care ascunde un astfel de motiv. Având a alege între cele două interese, jurisprudenţa a decis că interesul social este mai demn de protecţie, în timp ce partea sacrificată prin nulitatea contractului va fi apărată după regulile răspunderii delictuale, putând pretinde despăgubiri pentru prejudiciul suferit[71].

Soluţia vine însă după o lungă perioadă anterioară, când instanţele cereau ca ambele părţi să fi cunoscut motivul ilicit sau imoral pentru care a fost încheiat contractul şi este rodul unor dezbateri animate a doctrinei de drept civil. Autorii francezi au reacționat, afirmând că odată ce s-a stabilit că una dintre părţi a avut un motiv ilicit sau imoral la încheierea contractului, ordinea de drept a fost încălcată şi deci, contractul este lovit de nulitate absolută[72]. Astfel, într-o speţă judecată în anul 1956 de instanţele franceze, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractului de locaţiune pentru motivul că locatarul a înfiinţat o casă de toleranţă în imobilul închiriat, cu motivarea că această destinaţie a spaţiului n-a fost cunoscută de locator la momentul încheierii contractului. Aceeaşi soluţie ar trebui s-o pronunţe şi instanţele româneşti în aplicarea textului pe care îl analizăm. O schimbare în atitudinea jurisprudenţei a fost înregistrată în anul 1998 când într-o speţă în care soţul a recunoscut, în timpul căsătoriei, că datorează soţiei sale o sumă de bani. După divorţ, soţul a acceptat majorarea pensiei de întreţinere datorată fostei soţii în rate lunare care includeau suma datorată. Motivul era unul ilicit, fostul soţ urmărind să beneficieze de deduceri fiscale mai ridicate. Având a se pronunţa asupra nulităţii contractului, Curtea de casaţie franceză a motivat că “un contract poate fi anulat pentru cauză ilicită sau imorală, chiar şi atunci când doar una dintre părţi a cunoscut caracterul ilicit sau imoral al motivului care a determinat încheierea contractului”. Doctrina franceză este unanimă în a aprecia că soluţia de a proteja partea care nu a cunoscut motivul ilicit sau imoral al contractului ar fi de natură “să rarefieze cazurile de nulitate şi să edulcoreze rolul moralizator al acestora”[73].

În consens cu această nouă orientare, autorul unui tratat românesc de drept civil apreciază că a condiţiona nulitatea contractului de “cerinţa ca mobilul ilicit sau imoral care l-a determinat pe un contractant să se oblige să fie cunoscut de către celălalt, este o exigenţă prea mare, care, de multe ori, împiedică desfiinţarea unor contracte şi îngrădeşte rolul moralizator al cauzei”[74].

2.3. În considerarea comentariului anterior, referitor la prevederea de la art. 1238 alin. 2 C.civ. privind cauza ilicită şi imorală comună, găsim că această condiţie este excesivă şi insuficient nuanţată.

Este excesivă dacă o privim în contextul noii concepţii moralizatoare pe care Codul civil o evidenţiază în reglementarea contractului, influenţată de protecţia juridică a consumatorilor. Simplul fapt că un contract a fost determinat de un motiv ilicit sau imoral al uneia dintre părţi ar trebui să fie suficient pentru anularea acestuia, fără a interesa dacă şi celalaltă parte a cunoscut, ar fi trebuit sau ar fi putut cunoaşte acel motiv, aşa cum rezultă şi din reglementarea avansată de Anteproiectul Catala[75].

Când afirmăm că soluţia nu este suficient de nuanţată, avem în vedere contractele cu titlu gratuit, în cazul cărora există consens doctrinar că necunoaşterea de către gratificat a caracterului ilicit sau imoral al motivului avut în vedere de gratificant, nu poate paraliza nulitatea absolută a contractului. Restituirea prestaţiei primite de gratificat nu este susţinută de cunoşterea cauzei de nulitate, ci de regula potrivit căreia, în conflictul de interese dintre o persoană care se luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando) şi alta care are interesul să conserve un câştig (certat de lucro captando), echitatea cere ca prima dintre ele să fie protejată.

Prin urmare, ne poziţionăm alături de cei care contestă condiţia comunităţii cauzei ilicite sau imorale în contracte. Chiar dacă, in extremis, ar fi întrunit un eventual consens cu soluţia avansată de art. 1238 alin. 2 C. civ., o excepţie, oricum trebuia menţionată în acest text pentru contractele cu titlu gratuit, fie în mod expres, fie sub formula „dacă legea nu prevede altfel”.

2.4. În cazul contractului cu cauză imorală, acţiunea în restituire, văzută ca efect al nulităţii,  este paralizată de regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria turpitudine într-o acţiune în justiţie). Pentru că această excepţie de la principiul restitutio in integrum nu este reglementată în materia nulităţii şi pentru că soluţiile ar trebui diferenţate după cum ambele părţi au cunoscut sau nu cauza imorală, credem că ar putea fi reglementată în cadrul art. 1238 C. civ. Astfel, s-ar putea dispune că, în cazul în care ambele părţi au avut un motiv ilicit sau imoral la încheierea contractului, niciuna dintre ele nu este îndreptăţită la restituirea prestaţiei prestaţiei, conform regulii in pari causam turpitudinis cessat repetitio, urmând ca ambele să facă venit la stat.

3. Propuneri de lege ferenda

Art. 1238. – (1) Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.

(2) Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, contractul este lovit de nulitate absolută, chiar dacă doar una dintre părţi a avut un motiv ilicit sau imoral la încheierea contractului. 

(3)  Dacă ambele părţi au avut un motiv ilicit sau imoral să încheie contractul, prestaţiile efectuate  nu le vor fi restituite, ci vor fi confiscate.  

Art. 1239. Proba cauzei.

(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.

(2) Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

1. Comentarii

1.1. Prezumţia existenţei cauzei. Motivul pentru care partea încheie contractul poate fi expres prevăzut în contract, la fel cum poate fi şi dedus. Prin urmare, contractul este valabil încheiat în ambele situaţii. Sunt şi cazuri în care cauza nu are a fi examinată. Este vorba de titlurile de valoare, acte juridice acauzale, care sunt considerate valabile independent de cauză. Biletul la ordin, de exemplu, este înscrisul prin care emitentul debitor îşi asumă obligaţia necondiţionată să plătească unei alte persoane, creditor, o anumită sumă de bani, la o dată şi un loc bine determinate. În asemenea situaţii, creditorul poate reclama executarea obligaţiei fără a justifica motivul pentru care debitorul s-a obligat. Doar debitorul are sarcina de a proba absenţa cauzei.

1.2. Prezumţia valabilităţii cauzei. Prin sintagma “existenţa unei cauze valabile” textul de la alin. 2 al art. 1239 C. civ. prevede două prezumţii: că o cauză există, prima condiţie a acesteia, precum şi că ea îndeplineşte celelalte condiţii de valabilitate prevăzute de art. 1236 C. civ., acelea de a fi licită şi morală. Prezumţia este relativă, iuris tantum, astfel că cel care susţine contrariul, are sarcina de a proba, potrivit principiului actori incumbit probatio. Dovada se face cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori.

2. Aprecieri critice

2.1. Prevederea de la primul alineat este preluată de la art. 1132 C. civ. fr.[76], fiind menţinută şi de Anteproiectul Catala în art. 1124-2 alin. 1, în aceeaşi formulare a textului.  Analizând-o, doctrina franceză a interpretat-o în sensul că ea exprimă prezumţia de existenţă a cauzei[77] la actele juridice acauzale. O asemenea prezumţie există însă şi în cazul altor acte juridice, fiind prevăzută în alin. 2 al art. 1239 C. civ., ceea ce face ca aceeaşi realitate să fie exprimată de două enunţuri.

2.2. Pe de altă parte, denumirea marginală „proba cauzei” nici nu se justifică, de vreme ce textul nu prevede, în mod concret, prin ce probe ar putea fi răsturnată prezumţia de existenţă a cauzei. Sunt motive pentru care, în opinia noastră, pentru a prevedea prezumţia de existenţă a cauzei este suficient doar al doilea enunţ, care ar urma să fie plasat în cadrul unui alineat la art. 1235 C. civ, în succesiunea prezentată mai jos. Motivarea acestei opţiuni constă în aceea că, prezumţia exprimată de normă ţine de existenţa cauzei şi implicit a contractului, în timp ce probaţiunea este doar efectul prezumţiei.

3. Propuneri de lege ferenda

Cauza.

Art. 1235. – (1) Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

(2) Existenţa cauzei valabile se prezumă.

(3) Inexistenţa cauzei, cauza ilicită şi cauza imorală pot fi dovedite cu orice mijloace de probă.

III. Forma contractului

Art. 1240. Formele de exprimare a consimțământului.

(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.   (2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit   legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.

1. Comentarii

1.1. Formele de exprimare a voinţei de a contracta. Pentru ca voinţa să producă efecte juridice, trebuie ca ea să fie exprimată într-un mod palpabil, susceptibil de a fi adusă la cunoştinţa celeilalte părţi. Principiul consensualismului face ca forma concretă de exprimare a voinţei să nu influenzeze validitatea contractului încheiat, mai puţin în cazul contractelor solemne, unde ea este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi cerute de lege şi al contractelor reale, a căror încheiere legală este condiţionată de remiterea materială a lucrului.

1.2. Manifestarea implicită a voinţei de a contracta. Pentru aceleaşi motive mai sus arătate, voinţa poate rezulta, nu doar din exprimarea verbală sau scrisă, ci şi dintr-o atitudine sau comportament care are semnificaţia voinţei de a contracta sau de a reînoi un contract deja încheiat. Oferta de a contracta, act juridic unilateral, poate fi exprimată şi prin simpla expunere a unei mărfi spre vânzare sau de simpla prezenţă a taxiului în locul anume destinat. Tot un comportament semnificativ constituie şi tacita relocaţiune, reglementată de Codul civil la art. 1810, potrivit căruia „dacă după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusive în privinţa garanţiilor”.

Aceeaşi voinţă semnificativă poate rezulta din practica anterioară a relaţiilor dintre contractanţi sau uzanţe, cu condiţia prevăzută de lege ca asemenea intenţie să nu fie echivocă.

2. Aprecieri critice

2.1. Referindu-se la formele de manifestare a voinţei, textul este preponderent didactic, explicativ, notă care caracterizează discursul teoretic şi mai puţin pe cel normativ. Apoi, condiţiile menţionate de text sunt deja prevăzute în materia încheierii contractului, la art. 1182 C. civ., unde sunt prevăzute, in extenso, condiţiile ofertei de contract sau cele ale propunerii adresate unor persoane nedeterminate (art. 1188-1189 C. civ.) texte normative potrivit cărora intenţia de a contracta  “trebuie să rezulte neîndoielnic din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări”. Reluarea, fie şi parţială, a formelor de exprimare a voinţei, nu este, în opinia noastră, oportună.

Art.1241. Forma scrisă.

Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub   semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege.

1. Comentarii

1.1. Forma scrisă a contractului. Potrivit art. 1178 C. civ., „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate  pentru încheierea lui valabilă”. Prin urmare, regula o constituie principiul consensualismului (solus consensus obligat). Privit ca operaţiune juridică, orice contract este un negotium iuris, a cărui obligativitate o dă voinţa concordantă a părţilor. Pentru ca voinţa concordantă a părţilor să poată fi probată, legea impune să poată fi probată, printr-un mijloc de probă, instrumentum probationis. Norma de la art. 1241 C. civ. are în vedere  înscrisul autentic şi cel sub semnătură privată, cele care au formă scrisă.

2. Aprecieri critice

2.1. Ne exprimăm aceleaşi rezerve ca şi în cazul textului anterior. Aşa cum este redactată, norma nu face decât să avanseze o clasificare a înscrisurilor privite din perspectiva formei scrise a acestora, având forţa probantă prevăzută de lege. Numai că acea lege care clasifică înscrisurile după forţa lor probantă este Codul de procedură civilă intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, în urma adoptării OUG nr. 4/2013.

Clasificarea este şi incompletă, pentru că, pe lângă aceste două categorii clasice de înscrisuri, există şi înscrisuri pe suport informatic, înscrisuri recognitive şi alte categorii de înscrisuri reglementate de art. 276-283 NCPC. Nearmonizarea acestor prevederi alimentează o serie de confuzii, afectând  coerenţa reglementării.

Art. 1242. Sancţiune.

(1) Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.

(2) Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.

1. Comentarii

1.1. Sancţiunea contractului pentru nerespectarea formei ad validitatem. Forma ad validitatem reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, dictată de diverse raţiuni: controlul şi evidenţa pe care statul trebuie să le exercite în materia circulaţiei juridice a imobilelor, protecţia voinţei celor care încheie anumite contracte prin avertizarea lor cu privire la efectele ireversibile ale unor contracte încheiate, cum este donaţia, opozabilitatea faţă de terţi a contractelor încheiate etc. De cele mai multe ori, legea civilă se rezumă să impună anumite exigenţe pentru încheierea contractului, fără a preciza, de fiecare dată, sancţiunea aplicabilă.

Potrivit doctrinei noastre, când actul juridic a fost încheiat cu nerespectarea condiţiei de formă impusă pentru însăşi validitatea acestuia, nulitatea este absolută, pentru că “formalismul ad validitatem este  o problemă de fond, o condiţie esenţială, intrinsecă a actului juridic, deoarece constituie modul de exprimare definitivă şi valabilă a voinţei părţilor; el ţine de substanţa sau de fiinţa însăşi a actului”[78].

În legătură cu acest aspect, o parte a doctrinei franceze a susţinut teza potrivit căreia, pentru a decide care va fi sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării condiţiei de formă impusă pentru validitatea actului juridic trebuie evaluată natura interesului protejat, astfel că atunci când condiţia de formă impusă pentru validitatea actului are ca finalitate un interes privat, sancţiunea contractului ar fi nulitatea relativă[79]. Soluţia este propusă de Proiectul francez guvernamental de reformă a dreptului contractelor (PRDC) potrivit căruia în lipsa preciziei legii, nulitatea pentru vicii de formă este absolută sau relativă după cum forma vizează protecţia unui interes general sau privat”[80]. (A se vedea comentariul şi observaţiile de la art. 1242 C. civ.).

Revenind la enunţul de la alin. (1), aşa cum este formulat, pare a îmbrăţişa această orientare, căci o eventuală “îndoială” n-ar putea viza decât natura intereselor încălcate prin nerespectarea formei. Majoritatea autorilor consideră însă că forma impusă ad validitatem vizează ordinea publică, iar atunci când solemnitatea impusă de lege lipseşte, actul este lovit de nulitate absolută.

1.2. Excepţii. Prevederea de la alin. 2 are în vedere situaţia în care, prin acord prealabil, părţile convin ca un anumit contract să fie încheiat într-o formă pe care legea n-o impune. Bunăoară, părţile convin ca un contract de consignaţie să fie încheiat în formă autentică ad validitatem, în condiţiile în care art. 2055 C. civ. privitor la proba contractului de consignaţie prevede că acest contract poate fi încheiat valabil în formă scrisă, necesară doar ad probationem. Dacă ambele părţi respectă înţelegerea preliminară, nimic nu le opreşte să încheie contractul în formă autentică. Situaţia se complică, devenind conflictuală, când doar o parte este de acord cu încheierea contractului în formă autentică, în timp ce partea cealaltă se opune unui asemenea proiect anterior acceptat. Potrivit dispoziţiei pe care o analizăm, o eventuală acţiune menită să oblige cealaltă parte la încheierea contractului în formă autentică va fi respinsă, iar cel care se opune respectării obligaţiilor asumate prin contractul sub semnătură privată va suporta  consecinţele pe care le presupune nerespectarea obligaţiilor legal asumate.

Această promisiune consensuală privind încheierea contractului în formă autentică este controversată în doctrina şi jurisprudenţa franceză, discuţie pe care o vom face în cadrul observaţiilor care urmează.

2. Aprecieri critice

2.1. Textul de la alin. (1) al art. 1242 C. civ. prevede că nulitatea absolută operează doar când forma pentru încheierea valabilă a contractului este cerută „în chip neîndoielnic” de lege. Supunem atenţiei două observaţii:

– formula „în chip neîndoielnic” se constituie într-un veritabil laitmotiv pe care îl întâlnim frecvent în textele actualului Cod civil. Doar în materia pe care o comentăm este folosită la art. 1240 alin. (2), la art. 1250 privitor la cauzele de nulitate absolută şi la art. 1252 prin care se instituie prezumţia de nulitate relativă a contractului, şi exemplele ar putea continua şi în alte materii. În ce ne priveşte, recunoscând dificultăţile pe care le implică de multe ori calificarea nulităţii, găsim totuşi că o asemenea exprimare dubitativă, specifică spiritului cartezian în filosofie, nu este nimerită în cadrul legiferării, unde nevoia de precizie şi claritate a normelor de drept este esenţială. Dacă de multe ori avem dificultăţi în a aprecia felul nulităţii, îndoiala nu priveşte interpretarea legii, cum rezultă din textul normativ, ci doar din calificarea pe care o facem diferitelor situaţii ivite în practică în raport de natura intereselor vizate;

– privită pe fond, ideea că nu putem vorbi de nulitate absolută decât atunci când legea cere „în chip neîndoielnic” o anumită formă, este eronată. Este sarcina interpretului să aprecieze sancţiunea aplicabilă contractului pentru lipsa formei cerute de lege. Este un principiu pe care ambele proiecte franceze de reformă a dreptului contractelor îl menţionează: art. 47 din PRDC, mai sus citat şi art. 1127-4 din Proiectul Catala, potrivit cărora, atunci când regimul juridic al nulităţii pentru viciu de formă nu este prevăzut de lege, el va fi determinat în raport de natura intereselor pe care forma contractului vine să le protejeze.

2.2. Cât priveşte soluţia textului de la alin. (2) de validare a contractului pentru lipsa formei convenite de părţi, o găsim discutabilă. Având a se pronuţa asupra acestei discuţii, doctrinarii francezi consideră că o opţiune în confruntarea intereselor aflate în divergenţă este “delicată”[81]. În majoritatea cazurilor, s-a considerat că  forma contractului convenită de părţi ţine de executarea acestuia şi nu de validitatea lui, în condiţiile în care “solemnităţile voluntare nu sunt imperative[82]. Dimpotrivă, Codul civil italian recunoaşte „forma convenţională”, dispunând la art. 1352 că „dacă părţile au convenit printr-un înscris să adopte o anumită formă determinată pentru viitoare încheiere a unui contract, se prezumă că acea formă a fost convenită pentru validitatea acestuia”. Cu toate acestea, jurisprudenţa este reticentă în a dispune nulitatea absolută a contractului încheiat într-o altă formă convenită de părţi pentru validitate, considerându-se că este vorba de o nulitate relativă, supusă confirmării, soluţie conformă cu natura intereselor protejate. Aceeaşi soluţie este prevăzută în  art. 125 şi 154§2 BGB, art. 16 din Codul elveţian al obligaţiilor[83], cât şi în Codul European al Contractelor, proiectul privativiştilor de la Pavia[84]. Găsim că este raţională această ultimă orientare menită a respecta libertatea de voinţă a părţilor.

Art. 1243. Modificarea contractului.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.

1. Comentarii

1.1. Simetria în contracte. Aşa cum un contract se încheie prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus consensus), putând fi la fel revocat prin voinţa comună, dar exprimată în sens invers (mutuus dissensus), tot astfel poate fi şi modificat, dar cu respectarea aceloraşi condiţii de formă cerute pentru încheierea lui valabilă. Este o cerinţă a simetriei în drept.

Dacă aceasta este regula, sunt şi situaţii în care, pentru motive cu totul speciale, modificarea contractului poate fi făcută şi altfel decât în forma în care a fost încheiat. Astfel, contractul poate fi denunţat unilateral, în condiţiile prevăzute de art. 1276 C. civ., la fel cum poate fi supus rezoluţiunii sau rezilierii unilaterale, potrivit art. 1552 C. civ., cu respectarea unor condiţii speciale prevăzute de aceste prevederi legale.

1.2. Excepţii. Sunt situaţii în care modificarea contractului poate fi făcută şi într-o altă formă decât cea impusă de lege pentru încheierea lui. Aşa se explică dispoziţia normei de la art. 1243 C. civ. care are în vedere doar situaţiile în care legea  nu prevede altfel. Este vorba de aplicaţiile principiului echipolenţei în drept[85], „când pentru o anumită formă cerută de lege ad validitatem se poate găsi un echivalent juridic”[86]. Principiul îşi găseşte aplicarea doar în cazurile anume prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 1051 alin. 2 C. civ., „testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a testamentului revocat”. Mai mult, testamentul olograf poate fi revocat şi tacit, potrivit art. 1052 C. civ. prin “distrugerea, ruperea sau ştergerea sa”, în condiţiile prevăzute de text. Pentru identitate de motive, dezmoştenirea, dispoziţia testamentară prin care moştenitorul este înlăturat, în tot sau în parte, de la moştenire, poate fi şi indirectă, când, potrivit art. 1074 alin. 2 C. civ., testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari, epuizând astfel cotitatea disponibilă în defavoarea moştenitorilor săi legali.

2. Aprecieri critice

2.1. Nu doar modificarea contractului “trebuie supusă aceloraşi condiţii de formă cerute de lege pentru încheierea lui”, dar şi încetarea contractului, când ea are loc prin acordul de voinţă al părţilor. Este consecinţa firească a simetriei în contracte, fiind impusă şi de regula eadem ratio, eadem solutio.  Dacă legea impune o anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului, aceeaşi formă trebuie respectată pentru orice modificare sau încetare a acestuia. Este surprinzătoare omiterea condiţiilor de formă a încetării contractului în condiţiile în care această operaţie produce efecte juridice mai severe decât modificarea acestuia. Dacă autorii textului au fost influenţaţi de faptul că art. 2:106 PECL poartă aceeaşi denumire marginală, ar fi putut constata că enunţul normei are în vedere atât modificarea cât şi rezilierea contractului (l’accord tendant à modifier ou résilier le contrat). Tot astfel, un alt reper normativ important, Proiectul Catala, are în vedere ambele operaţii[87].

2.2. În opinia noastră, actualul Cod civil ar fi trebuit, să aibă în vedere şi situaţia, frecventă în practică, în care contractul conţine o clauză potrivit căreia orice modificare sau încetare prin acordul părţilor trebuie făcută într-o anumită formă. Soluţia avansată de proiectele europene este aceea de a respecta o astfel de clauză,  mai puţin când una dintre părţi a făcut o declaraţie sau a avut o conduită care a îndreptăţit pe cealaltă parte să se încreadă în voinţa autorului de a modifica sau înceta contractul. Soluţia este prevăzută în art. 2:106 PECL şi art. 2.1.18 PU[88].

Art. 1244. Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară.

În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.

1. Comentarii

1.1. Forma contractelor supuse înscrierii în cartea funciară. Potrivit art. 885 alin. (1) C. civ, „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”. Prin urmare, spre deosebire de vechiul sistem, efectul translativ sau constitutiv de drepturi reale se produce doar prin înscrierea în cartea funciară. Potrivit art. 56 din LPA, dispoziţiile de la art. 855 alin. (1) C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Asemenea contracte supuse înscrierii în cartea funciară trebuie să fie încheiate în formă autentică în vederea asigurării unei mai mari certitudini a tranzacţiilor.

1.2. Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru înregistrarea în cartea funciară. Pe lângă nulitatea absolută prevăzută de text, specifică nerespectării condiţiei de formă ad validitatem, contractul nu va fi înregistrat în cartea funciară, astfel că nu se va produce efectul constitutiv sau translativ al acestuia.

Art. 1245. Forma contractelor electronice.

Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.

1. Comentarii

1.1. Particularităţi privind forma contractelor electronice. Prin dispoziţia de la art. 1245 C. civ. se trimite la legea specială privind condiţiile  de formă cerute contractelor încheiate electronic. Comunicarea prin reţeaua Internet face posibilă transmiterea de informaţii la distanţă în timp real, printre care şi încheierea contractelor electronice, operaţie care poate fi făcută atât online, când oferta şi acceptarea au loc în timp real, cât şi offline, între absenţi, prin poşta electronică. Pentru încurajarea tranzacţiilor electronice, componentă a pieţii unice europene, Parlamentul şi Consiliul European au emis Directiva 1999/93/CE privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice şi Directiva 2000/31/CE privind aspecte juridice ale comerţului electronic. În plan intern, potrivit art. 5 din Legea nr. 455/18 iulie 2001 privind semnătura electronică, “înscrisul în formă electronică, căruia i s-a ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată”.

În principiu, orice contract poate fi încheiat prin mijloace electronice, mai puţin cele pentru a căror validitate este impusă forma autentică. Contractele comerciale, susceptibile de a fi încheiate în formă electronică, trebuie să se supună prevederilor Ordonanţei nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă. Dintre acestea din urmă, Legea nr. 589 din 15 decembrie 2004 privind regimul juridic al activităţii electronice notariale prevede că următoarele operaţiuni notariale pot fi efectuate electronic: legalizarea copiilor electronice de pe documentele originale, darea de dată certă prin marcare temporală a documentelor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 2 alin. (1) al legii şi atestarea locului unde s-au încheiat acestea, primirea şi păstrarea în arhiva electronică a documentelor ce îndeplinesc aceleaşi condiţii, legalizarea traducerilor în formă electronică, eliberarea de duplicate, alte operaţii prevăzute de lege.

2. Aprecieri critice

2.1. Nu doar forma particularizează contractele electronice, dar şi momentul, locul încheierii şi probaţiunea lor. De aceea, s-ar fi cuvenit ca norma de trimitere a acestora la legea specială să fi fost plasată în cadrul dispoziţiilor generale ale contractului.


[1] Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura.
[2] Apud Gaius, III, 168: Tollitur autem obligatio praecipue solutione eius quod debeatur.
[3] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Ếd. Presses Universitaires de France (PUF), 8-e édition, Paris 2008, p. 626.
[4] R.J. Pothier, Traité des obligations, selon les règles tant du for de la conscience que du for extérieur, Paris, Orleans, 1764, Tome I, Part. I, Chap. I, Sect. I, art. V: De ce qui peut faire l’objet des contrats.
[5] G. Baudry-Lacantinerie et L. Barde, Traité théorique et pratique de droit civil. Des obligations, tome I, Paris, 2-e édition, 1900, p. 263.
[6] C. Aubry et C. Rau, Cours de droit civil français d’après la méthode de Zachariae, tome IV, Obligations, 6-e édition, par E. Bartin, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1871, p. 412.
[7]  H. Desbois et E. Gaudemet, Théorie générale des obligations, Ếd. Sirey, Paris, 1965, p. 89.
[8] J. Carbonnier, Droit civil, tome IV, Les obligations, Éd. Thémis, 22-e edition, Paris, 2000, p. 112.
[9] J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, tome 1 – L’acte juridique, Ếd. Armand Colin, 10-e édition, Paris, 2002, p. 169.
[10] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 7-e édition, 1999, p. 280, B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, 6-e edition, Éd. Litec, Paris, 1998, p. 210.
[11] A-S. Lucas-Puget, Essai sur la notion d’objet du contrat, Éd. LGDJ, Paris, 2005, p. 279.
[12] R. Demogue, Des obligations en general, tome II, Les sources, Librairie A. Rousseau, Paris, 1923, p. 544.
[13] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Obligations, 10-e édition, Ếd. Dalloz, Paris, 2009, p. 280.
[14] Intrarea în vigoare a noului Cod civil va putea constitui poate şi momentul în care să fie  restructurate disciplinele de învăţământ, urmând ca teoria generală a actului juridic să fie integrată în teoria generală a contractului civil, disciplina urmând a se numi introducere în dreptul civil. Subiectul ar putea fi supus unei dezbateri a tuturor facultăţilor de drept pentru a fixa o orientare comună şi în ce priveşte dreptul familiei şi dreptul comercial, în contextul noilor prevederi legale. Pe de altă parte, dacă de principiu conceptualizarea trebuie să caracterizeze orice demers cognitiv al ştiinţei dreptului, nu mai puţin, excesul de abstractizare poate dăuna înţelegerii unora dintre fenomenele juridice. Bunăoară, răspunderea văzută în general, ca raport juridic, dăunează înţelegerii a ceea ce este fiecare dintre formele răspunderii, diferite atât ca structură cât şi ca finalitate.
[15] Tr. Ionaşcu şi colab., Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei, București, 1967, p. 208. În acelaşi sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 95.
[16] Ibidem, p. 290.
[17] A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 5
[18] Gh. Beleiu, op cit., p. 162.
[19] E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil romând. Vol. I. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 211.
[20] P. Vasilescu, Actul juridic în Introducere în dreptul civil, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Colecţia Universitaria, Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, pp. 458, autori I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu.
[21] L. Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte şi succesiuni, ediţia a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 26.
[22] P. Vasilescu, op. cit., p. 457.
[23] Study Group on a European Civil Code/Research Group on EC Private Law (Acquis Group, coordonatori Christian von Bar, Eric Clive and Hans Schulte-Nolke), Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law – D.C.F.R. – full edition, Ed. Selp, Bucureşti, 2009.
[24] Art. 38 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în anul 2010.
[25] Termenul “lucru” este întrebuinţat în acelaşi sens tradiţional al art. 1126 din Codul Napoleon, care nu semnifică un lucru material ci doar ceva concret, o prestaţie la care se obligă debitorul şi la care este îndreptăţit creditorul.
[26] A se vedea nota [24].
[27] A se vedea nota [25].
[28] R.J. Pothier, Traité des obligations, nr. 138, apud D. Houtcief, Le contenu du contrat, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, Paris, 2009, 191-192.
[29] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 38.
[30] L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, Dreptul nr. 7/2011, pp. 71-110. Cât priveşte semnificaţia juridică a principiului solidarismului, fără a-i contesta influenţa în multe dintre prevederile noului Cod civil analizate de distinsul autor, ne îngăduim totuşi să ne manifestăm rezerve în a-i recunoaşte o autoritate propriu-zisă.
Oricât de seducătoare ar fi orizonturile deschise de un asemenea curent de gândire, nu putem să nu constatăm că ele ţin de un anumit romantism juridic, pentru că solidarismul ne spune cum ar trebui să fie dreptul, nu cum este el în realitate. Dacă în susţinerea acestei noi orientări a contractului s-au întrecut în elocinţă autori precum Cr. Jamin, Pledoyer pour le solidarisme contractuel, in Le contrat au début de XXI-e siècle. Étudesofferts à Jacques Ghestin, Éd. LGDJ, Paris, 2001, D. Mazeaud, Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, in L’avenir du droit, Mélange en homage à François Terré, Éd. PUF, Paris, 1999, subiectul face obiectul unei dezbateri animate în jurul unei întrebări care reprezintă şi titlul volumului Le solidarisme contractuel – Mythe ou réalité? (Ếd. Economica, 2004, coordonator Luc Grynbaum). Însuşi Jean Carbonnier constată că “într-o perioadă în care căsătoria a devenit transformată excesiv în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie” (Les obligations, 22-e édition, Éd. PUF, Paris, 2000, p. 227) iar autorii unui recent manual de obligaţii civile, Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op.cit., p. 44, comentând solidarismul contractual, susţin că “a contracta nu înseamnă a intra într-o religie ci a încerca să faci afaceri”. Fraternitatea în afaceri rămâne o frumoasă iluzie pentru că, aşa cum afirmă autorii precitaţi la p. 47 din lucrarea evocată,“dreptul contractelor trebuie conceput în funcţie de om, aşa cum este şi nu cum el ar trebui să fie”. Sunt motive pentru care, exigenţe precum obligaţia de toleranţă, obligaţia de coerenţă ş.a. rămân simple deziderate cu o încărcătură preponderent morală. Ele ar trebui privite ca îndatoriri şi nu obligaţii propriu-zise, aşa cum sunt calificate în majoritatea proiectelor de codificare a contractului (Astfel, potrivit Secţiunii 2 din Capitolul I, Principiile Lando, “îndatoririle generale” sunt cele prin care fiecare parte este ţinută să acţioneze cu bună-credinţă (art. 1:201) şi să colaboreze cu cealaltă parte pentru ca toate efectele contractului să se producă (art. 1:202). Tot astfel, propunerile făcute de privativiştii de la Pavia, conduşi de profesorul Gandolfi, sub denumirea Codul european al contractelor, au în vedere îndatoririle de corecţie a contractului, de informare, de confidenţialitate şi la cele care decurg din clauzele implicite, definite de art. 32 din acest proiect, ca fiind cele care se consideră că au fost acceptate în mod tacit de părţi pentru că sunt necesare pentru producerea efectelor voite de acestea, decurgând din datoria de bună-credinţă sau din cutume).
[31] Ibidem.
[32] P. Vasilescu, op. cit., pp. 461-462.
[33] Avant Projet Catala: Art. 1125. L’engagement est sans justification, faute de cause réelle, lorsque, dès l’origine, la contrepartie convenue est illusoire ou dérisoire.
[34] CCQ: 1273. L’objet de l’obligation est la prestation à laquelle le débiteur est tenu envers le créancier et qui consiste à faire ou à ne pas faire quelque chose.
La prestation doit être possible et déterminée ou déterminable; elle ne doit être ni prohibée par la loi ni contraire à l’ordre public.
[35] Pr. Catala: Art. 1121-2. La chose qui forme la matière de l’engagement doit être licite.
Elle doit être possible et exister au moment de la formation du contrat.
Néanmoins, les choses futures peuvent être l’objet d’une obligation.
[36] PU: Art. 3.3 (Imposibilitate iniţială)
(1) Simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligaţiei asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului.
(2) Simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptăţită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea contractului.
[37] PECL: Article 4:102: Impossibilité initiale
Un contrat n’est pas invalide du seul fait que, lors de sa conclusion, l’exécution de l’obligation était impossible ou que l’une des parties n’était pas en droit de disposer des biens qui en forment l’objet.
[38] Avant Projet Catala: Art. 1121-2 – vezi nota [35].
[39] CCQ: 1373. L’objet de l’obligation est la prestation à laquelle le débiteur est tenu envers le créancier et qui consiste à faire ou à ne pas faire quelque chose.
La prestation doit être possible et déterminée ou déterminable; elle ne doit être ni prohibée par la loi ni contraire à l’ordre public.
[40] B. Fauvarque-Cosson, Collection droit privé et européen, vol. 6, Projet de cadre commun de référence, Terminologie contractuelle commune, Société de Legislation Comparée, Paris, 2008, p. 307.
[41] Ibidem, p. 310.
[42] G. Boroi, C. Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 155-156.
[43] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e edition, Éd. Defrénois, Paris, 2009, p. 304,  Fr. Terré, Pour une reforme du droit des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 190-191.
[44] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 313.
[45] G. Boroi, C. Al. Anghelescu, op. cit., pp. 155-156.
[46] CCE: Article 29. Choses futures
Le contrat peut avoir pour contenu une prestation relative à des choses futures, sauf les interdictions particulières prévues par le présent Code ou par les dispositions communautaires ou nationales
[47] Cr. Zamşa, în F.A. Baias şi colab., Noul Cod civil. Comentarii pe articole, ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 1289.
[48] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit. p. 287.
[49] CCE: Art. 183 alin 1. La vente d’un bien d’autrui est valable, et oblige le vendeur à procurer à l’acheteur la propriété et la possession de ce bien.
[50] PU: ARTICLE 5.1.6 (Détermination de la qualité de la prestation)
Lorsque la qualité de la prestation n’est pas fixée par le contrat ou déterminable en vertu de celui-ci, une partie est tenue de fournir une prestation de qualité raisonnable et, eu égard aux circonstances, au moins égale à la moyenne.
[51] Cr. Zamşa, op. cit., p. 1292.
[52] CIVM: Art. 55. Si la vente est valablement conclue sans que le prix des marchandises vendues ait été fixé dans le contrat expressément ou implicitement ou par une disposition permettant de le déterminer, les parties sont réputées, sauf indications contraires, s’être tacitement référées au prix habituellement pratiqué au moment de la conclusion du contrat, dans la branche commerciale considérée, pour les mêmes marchandises vendues dans des circonstances comparables.
[53] Art. 1410. La cause du contrat est la raison qui détermine chacune des parties à le conclure.
Il n’est pas nécessaire qu’elle soit exprimée.
[54] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e édition, Lextenso, éditions, Éd. Defrénois, 2009, pp. 312 -321.
[55] G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, 4-e edition, Éd. LGDJ,  Paris, 1949, p. 64.
[56] J. Flour, J-l. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 247.
[57] După o primă tentativă pe care o reprezintă Proiectul Cadrului comun de referinţă (Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law. Draft Common Frame of Reference, editat de Christian von Bar, Eric Clive, Hans Schulte-Nölke, Hugh Beale, Johny Herre, Jérome Huet, Peter Schlechtriem, Matthias Storme, Stephen Swann, Paul Varul, Anna Veneziano, Fryderyc Zoll, Munchen, 2008), viziunea anglo-saxonă despre contract, sub egida Societăţii de legislaţie comparată şi Asociaţiei Henri Capitant a Prietenilor Culturii Juridice Franceze, o echipă de universitari francezi condusă de Bénédicte Fauvarque-Cosson şi Denis Mazeaud au elaborat volumul intitulat Terminologia contractuală comună. Proiect de Cadru comun de referinţă. Astfel, fiecare dintre cei doi competitori principali şi exportatori de soluţii juridice de pe piaţa dreptului european,  sistemul continental şi common law, este interesat să impună propriile tradiţii. La 26 aprilie 2010, Decizia 2010/233//UE, Comisia Europeană a înfiinţat un grup de experţi menit a îmbunătăţi această primă structură importantă a viitorului drept european al contractelor, aflată astăzi în plin proces de dezbatere doctrinară.
[58] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 248
[59] Odată ce s-a definit cauza ca fiind motivul fiecărui contractant la încheierea contractului, condiţiile de la art. 1236 NCC, impuse de noul text, ar urma să privească motivul, şi nu cauza. Cum însă sintagme precum „lipsa cauzei”, “cauză ilicită”, “cauză imorală” sunt de mult consacrate, ne-ar fi greu să vorbim astăzi de “lipsa motivului” sau “motiv ilicit” sau “motiv imoral”.
[60] L. Pop, op. cit., p. 356.
[61] Mai corect, în opinia noastră, enunţul ar fi putut dispune astfel: “nu se poate deroga prin acte juridice de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, în consens cu prevederea de la art. 1169 C. civ. potrivit căreia “părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Faptul că o dispoziţie de principiu, aşezată în cadrul unei secţiuni rezervate “interpretării şi efectelor legii civile” se raportează la convenţii şi nu la contracte, contrar unei opţiuni care părea a fi de principiu, potrivit căreia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante” şi nu “convenţiile legal făcute”, cum prevede art. 1134 şi art. 969 din vechiul nostru Cod civil, trezeşte nedumeriri. Ele sunt cu atât mai justificate dacă avem în vedere prevederea de la art. 1165 care include printre izvoarele de obligaţii contractul şi actul juridic unilateral, nu convenţiile. (Cât priveşte distincţia contract-act juridic unilateral, a se vedea observaţiile la art. 1165 C. civ.).
[62] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 323.
[63] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 267.
[64] Ibidem.
[65] P. Vasilescu, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediţia a 2-a, Colecţia Universitaria, Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2009, p. 420.
[66] Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 144/1983 publicată în Repertoriul de practică judiciară în materie civilă pe anii 1980-1985, p. 79.
[67] X. Pradel, Le préjudice dans le droit civil de la responsabilité, LGDJ, Paris, 2004, p. 138.
[68] Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les obligations, 10-e édition, Éd. Cujas, Paris, 1999, p. 525.
[69] Curtea de Apel Timisoara, Sectia civila, decizia nr. 293 din 17 februarie 1998.
[70] G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 123.
[71] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 385.
[72] A. Weill, Connaissance du motif illicite ou immoral déterminant et exercice de l’action en nullité, apud M.Fabre-Magnan, Droit des obligations. 1. Contrat et engagement unilatéral, 2-e édition mise à jour, Éd. PUF, Paris, 2007, p. 426.
[73] J. Ghestin, Le contrat, LGDJ, 1980, nr. 895.
[74] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 362.
[75] Art. 1126. L’engagement est sans justification, faute de cause licite, lorsqu’il est contracté, par l’une au moins des parties, dans un but contraire à l’ordre public, aux bonnes moeurs, ou, plus généralement, à une règle impérative.
[76] Art. 1132. La convention n’est pas moins valable, quoique la cause n’en soit pas exprimée.
[77] Fr. Terré, op. cit., p. 377, J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 251, M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 422.
[78] L. Pop, op. cit., p. 448.
[79] Pentru detalii, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 278.
[80] PRDC: Art. 47. A défaut de précision dans la loi, la nullité pour défaut ou vice de forme est absolue ou relative selon que la forme vise à protéger l’intérêt général ou un intérêt privé.
[81] Fr. Terré, op. cit., p. 152.
[82] Ibidem.
[83] V. Roppo, Il contratto, Giufrè Editore, Milano, p. 238.
CEO: Art. 16
. 1 Les parties qui ont convenu de donner une forme spéciale à un contrat pour lequel la loi n’en exige point, sont réputées n’avoir entendu se lier que dès l’accomplissement de cette forme.
2 S’il s’agit de la forme écrite, sans indication plus précise, il y a lieu d’observer les dispositions relatives à cette forme lorsqu’elle est exigée par la loi”.
[84] CEC: Article 37. Formes conventionnelles.  Sauf si les dispositions communautaires ou les droits nationaux en vigueur dans le lieu où le contrat est conclu en décident autrement, si les parties ont convenu par écrit d’adopter une forme déterminée pour la future conclusion du contrat, il est présumé que cette forme a été voulue pour que celui-ci soit valable.
[85] Termenul „echipolenţă” vine de la latinescul aequipollens, care înseamnă echivalent. Un exemplu de echivalenţă îl constituie adagiul culpa lata dolo aequiparatur care echivalează, în materia răspunderii delictuale, două concepte diferite: culpa gravă şi intenţia.
[86] P. Vasilescu, op. cit., p. 487.
[87] Art. 1127-6. Les conventions qui ont pour objet de modifier une convention antérieure ou d’y mettre fin sont soumises aux mêmes règles de forme que celle-ci, à moins qu’il n’en soit autrement disposé ou convenu.
[88] PU: Art. 2.1.18. Modificarea contractului într-o anumită formă.
Un contract scris care conţine o clauză care cere ca orice modificare sau încetare prin acordul părţilor să fie făcută într-o anumită formă nu poate fi modificat sau nu poate înceta în alt fel.
Totuşi, o parte care a avut un anumit comportament nu poate să invoce aplicarea acestei clauze în măsura în care cealaltă parte a acţionat bazându-se pe acel comportament.


Prof. univ. dr. emerit Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România

« Partea a VI-a