Exigențele stabilite de CJUE prin Hotărârea din 18.05.2021 privind statutul și garanțiile de independență ale Parchetelor și procurorilor români, cu referire specială la Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție – SIIJ vs. DNA, DIICOT, Parchetul (General) de pe lângă ÎCCJ și Parchetul European (EPPO)

Marin Voicu

Motto: Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției (1). Funcția de procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior (2)”- (art. 132 din Constituția României – ”Statutul procurorilor”).

SUMAR
1. Hotărârea Marii Camere a CJUE din 18.05.2021 – extrase și concluziile Avocatului General
2. Statutul constituțional și legal al Ministerului Public și al procurorilor – art. 131-132, Legea nr. 303/2004-R și CEDO
3. Noțiunea de ”magistrat” în jurisprudența CEDO și în doctrină
4. Drept comparat privind Statutul procurorilor (Austria, Belgia, Franța, Germania, Danemarca, Olanda, Finlanda)
5. În loc de concluzii

*

1. Hotărârea Marii Camere a CJUE din 18.05.2021 – extrase și concluziile Avocatului General

În ultimul raport MCV (VI-2021), ale cărui concluzii și recomandări sunt reluate, în mare parte, în Raportul M.St.Dr – 2020 și UE (2) din 25.07.2021, se cere desființarea SIIJ, adică abrogarea legii speciale de organizare și funcționare a acestei Secții din cadrul Parchetului (General) de pe lângă ICCJ (fără, însă, a se menționa expres ”abrogarea legii”), lege oarecum asemănătoare cu celelalte două legi speciale care au ca obiect DNA și DIICOT, structuri similare din schema PG-ICCJ; se precizează, repetat, în raport, ca și în declarațiile comisarilor Vera Jourova – vicepreședintă CE și Didier Reynders pentru justiție, că această măsură-obiectiv, odată adoptată, va facilita accesul efectiv al României în spațiul Schengen s.a. (?!).

1.1. În Hotărârea CJUE din 18.05.2021, însă, este, în mod explicit, statuat:

Înființarea unei secții speciale de urmărire penală care are competența exclusivă pentru infracțiunile săvârșite de magistrați.

A. Într-o a treia etapă și tot în lumina acelorași considerații generale, Curtea examinează compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care prevede înființarea unei secții specializate în cadrul Ministerului Public care are competența exclusivă de anchetare a infracțiunilor săvârșite de judecători și de procurori. Curtea precizează că, pentru a fi compatibilă cu dreptul Uniunii, o astfel de reglementare trebuie, pe de o parte, (1) să fie justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și, pe de altă parte, (2)  să garanteze că această secție nu poate fi utilizată ca instrument de control politic al activității judecătorilor și a procurorilor menționați și își (3) exercită competența cu respectarea cerințelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (?!). În lipsa îndeplinirii acestor cerințe, reglementarea menționată ar (4) putea fi percepută (?!) ca urmărind instituirea unui instrument de presiune și de intimidare a judecătorilor, ceea ce ar aduce atingere încrederii justițiabililor în justiție. Curtea adaugă că (5) reglementarea națională în discuție nu poate avea ca efect nerespectarea obligațiilor specifice care îi revin României în temeiul Deciziei 2006/928 în domeniul luptei împotriva corupției.

B. Revine instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă reforma care a condus în România la înființarea unei secții specializate în cadrul Ministerului Public, însărcinate cu anchetarea judecătorilor și a procurorilor, precum și normele privind numirea procurorilor încadrați în această secție nu sunt de natură să facă secția menționată permeabilă (?!!) la influențe exterioare. În ceea ce privește carta, revine instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă reglementarea națională în discuție nu împiedică examinarea într-un termen rezonabil (?!) a cauzelor referitoare la judecătorii și la procurorii vizați”.

1.2. În Concluziile Avocatului General al CJUE, Dl. BOBEK, prezentate Curții în cauza în care s-a adoptat Hotărârea din 18.05.2021 se arată, la fel de explicit și rituos, în mod contrar și (pe care am mai invocat-o[1] ) cu privire la natura juridică și efectul direct al Deciziei MCV – 13.12.2006, și, mai ales, a rapoartelor și recomandărilor emise:

– ”par. 140: Există în mod firesc problema subdiacentă mai profundă a PROPORȚIONALITĂȚII, care apare uneori în argumentele cu privire la măsura în care este ADECVAT și/sau NECESAR  ca ceea ce a fost considerat un sistem TEMPORAR postaderare să se mențină mai bine de 13 ani și să continue încă” (!?);

”par. 164: Suntem, de asemenea, de părere, în acord cu guvernele belgian, danez și suedez, că RAPOARTELE întocmite de Comisie sunt, în ceea ce privește conținutul lor specific, LIPSITE de FORȚĂ OBLIGATORIE. Există o datorie de a coopera, însă NU o OBLIGAȚIE de a copia literal”;

”par. 165: România ca orice alt stat membru, păstrează dreptul de a-și concepe după cum consideră de cuviință instituțiile și procedurile naționale”;

par. 166: Contrar celor arătate deja cu privire la Decizia MCV, RECOMANDĂRILE specifice cuprinse în rapoarte NU sunt susceptibile să fie puse în aplicare ca obligații juridice de sine stătătoare. În mod logic, întrucât RAPOARTELE MCV NU conțin nicio obligație juridică, acestea NU POT FI, prin ele însele, valorificate nici în fața instanțelor Uniunii, nici în fața instanțelor naționale”.

De altfel, în doctrina s-a mai relevat natura juridică și caducitatea Deciziei MCV pe care am argumentat-o, repetat, în ultimul timp, precum și în alte articole recente [2]”.

Poziția Avocatului General al CJUE confirmă opinia noastră asupra MCV privind caducitatea Deciziei 2006/928 din 13.12.2006, faptul că natura ”provizorie” a MCV, prevăzută expres în Decizie, este incompatibilă cu durata de peste 15 ani de aplicare față de România, de la data aderării, că această supraveghere nu se mai justifică, iar rapoartele și recomandările, adoptate în baza Deciziei, NU au caracter obligatoriu.

2. Statutul constituțional și legal al Ministerului Public și al procurorilor – art. 131-132, Legea nr. 303/2004-R și CEDO

2.1. Statutul constituțional

a) Sediul materiei din Constituție:

Art. 131:

(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.

3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii”.

Art. 132:

”(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.

b) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticoruptie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi (art. 65 alin. 1 din Legea nr. 304/2004). (1) Ministrul justiţiei, când considera necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercita controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticoruptie, ori de ministrul justiţiei. (2) Controlul consta în verificarea eficientei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate. (3) Ministrul justiţiei poate să ceara procurorului general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului general al Parchetului Naţional Anticoruptie informări asupra activităţii parchetelor şi sa dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea eficienta a criminalitatii (art. 69 din Legea nr. 304/2004).

c) ”Curtea Europeană CEDO s-a pronunțat în sensul că ”procurorii români, acționând în calitate de magistrați în cadrul Ministerului Public NU ÎNDEPLINESC cerința de independență față de executiv” (Cauza Dumitra Popescu c. României, hotărârea din 26.04.2007, în C.J. nr. 6/2007, p. 50), în acord și cu Hotărârea Vasilescu (1998), în care s-a decis că procurorul nu este ”magistrat” – în sensul dat de Convenție și de jurisprudența Curții. ”Nu se poate susține că procurorii fac parte din puterea judecătorească și că înfăptuiesc justiția. Calificarea procurorilor ca AGENȚI ai PUTERII EXECUTIVE nu constituie o desconsiderare a procurorilor, ci exprimă poziția și rolul pe care îl au, conform art. 131 și 132 din Constituție” (Prof. Viorel Mihai Ciobanu, în ”Constituția României. Comentarii pe articole”, 2008, pp. 1254-1255).

2.2. Statutul legal al procurorului român – Legea nr. 303/2004.

2.2.1. Accesul și numirea în funcția de procuror:

– art. 3 (1): ”Procurorii numiți de Președintele României se bucură de STABILITATE și sunt (INDEPENDENȚI în condițiile LEGII” – adăugare la art. 132 din Constituție);

– art. 9 (1): ”Judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic”;

– art. 12: ”Admiterea în magistratură a judecătorilor și procurorilor se face prin concurs, pe baza competenței profesionale, a aptitudinilor și a bunei reputații”;

– art. 20 (1): ”Absolvenții Institutului Național al Magistraturii sunt obligați să îndeplinească timp de 10 ani funcția de judecător sau de procuror”;

– art. 21 (2): ”Judecătorii stagiari și procurorii stagiari sunt repartizați și numiți în funcție de către secțiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, pe baza opțiunilor exprimate”;

– art. 31 (1): ”Judecătorii și procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii”.

2.2.2. Cariera profesională și promovarea în funcții de conducere (”de rang înalt”):

– art. 43 (1): Promovarea judecătorilor și procurorilor și numirea în funcțiile de conducere se face prin CONCURS  organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale și curți de apel sau, după caz, la PARCHETE, dacă au o vechime de cel puțin 5 ani pentru parchet de tribunal, 6 ani pentru parchet de pe lângă Curte de apel și 8 ani pentru P-ICCJ”;

– art. 48 (9): ”Numirea procurorilor în celelalte funcții de conducere de la parchete se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de Secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii”;

– art. 54 (1): ”PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PRIM-ADJUNCTUL ȘI ADJUNCTUL ACESTUIA, PROCURORUL ȘEF AL DIRECȚIEI NAȚIONALE ANTICORUPȚIE, ADJUNCȚII ACESTUIA, PROCURORUL ȘEF AL DIRECȚIEI DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, ADJUNCȚII ACESTUIA, PRECUM ȘI PROCURORII ȘEFI DE SECȚII AI ACESTOR PARCHETE SUNT NUMIȚI DE PREȘEDINTELE ROMÂNIEI, LA PROPUNEREA MINISTRULUI JUSTIȚIEI, cu avizul Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 15 ani în funcția de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată”.

2.2.3. Condițiile speciale de încadrare ca procuror în DNA, DIICOT și SIIJ.

A. Accesul în funcția de procuror în DNA – OUG nr. 43/2002, actualizată:

art. 2: ”Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia”;

– art. 22 indice 2 alin. 1: ”Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii, cele întocmite de către procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor Direcției Naționale Anticorupție, verificarea se face de către procurorul-șef al acestei direcții”;

– art. 25 (1-2): (1) ”Procurorii sunt SUBORDONAȚII procurorului șef al DNA”

(2) Procurorul șef al DNA exercită CONTROLUL asupra tuturor procurorilor din subordine, direct sau prin procurori anume desemnați”.

B. Accesul în funcția de procuror în DIICOT – OUG nr. 78/2016:

Art. 1 (4): ”Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic (text constituțional – lipsă ”sub autoritatea ministrului justiției” (?!) și este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia”;

– art. 3 (3): ”Procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism exercită controlul asupra procurorilor din subordine în mod direct sau prin procurori anume desemnați”;

– art. 5 (1): ”Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului-șef (?!) al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcții, aprobat potrivit legii”;

-art. 10 (1): ”Rechizitoriile sun verificate de procurorii șefi”.

C. Accesul în funcția de procuror și numirea ca procuror șef/adjunct al SIIJ – Legea nr. 207/2018

1. În timp ce DNA și DIICOT au fost înființate ca DIRECȚII independente, cu personalități juridice proprii, prin cele doua ordonanțe de urgență (?!) ale Guvernului României, SIIJ este înființată și funcționează prin Legea nr. 207/2018, adoptată de Parlamentul României, ca secție autonomă în cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ, lege declarată constituțională de CCR prin deciziile nr. 547/7.07.202 (M.Of. nr. 753/19.08.2020) și  nr. 33/23.01.2018.

2. Principalele texte din Legea nr. 207/2018:

– art. 1-88 indice 1  alin. 1 : În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se înfiinţează şi funcţionează Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie care are competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii”;

– art. 2-88 indice 2 : ”(1) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

(2) Este interzisă delegarea sau detaşarea de procurori în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (în timp ce la DNA delegarea/detașarea a fost REGULA la ordinul procurorului șef DNA?!)”;

art. 3-88 indice 3: Procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs care constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective, urmărindu-se competenţele manageriale, gestiunea eficientă a resurselor, capacitatea de a-şi asuma decizii şi responsabilităţi, competenţele de comunicare şi rezistenţa la stres, precum şi integritatea candidatului, evaluarea activităţii sale ca procuror şi modul în care acesta se raportează la valori specifice profesiei, precum independenţa justiţiei ori respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

art. 4-88 indice 5: Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se încadrează cu procurori numiţi de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea continuării activităţii în cadrul secţiei pentru o perioadă totală de cel mult 9 ani”;

– art. 5 -88 indice 9: ”Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, Plenului Consiliului Superior al Magistraturii”.

3. Așadar, prin lege specială, Secția SIIJ:

se organizează în cadrul Parchetului ICCJ (general);

cu un număr de 15 procurori, din care

un procuror șef și un adjunct, numiți de Plenul CSM, în urma unui concurs, organizat de Secția de procurori a CSM și cu

alți 13 procurori încadrați prin concurs și numiți/revocați de CSM,

fiind interzisă expres delegarea/detașarea altor procurori, iar

– activitatea SIIJ și a procurorilor săi se desfășoară potrivit principiului legalității, imparțialității și controlului ierarhic, răspunderea profesională fiind exclusiv în fața CSM.

Rezultă, deci, că SIIJ și cei 15 procurori NU interferează, sub nicio formă, cu reprezentanții puterii executive bicefale, ministrul justiției și președintele României, ”fiind în raport ierarhic cu procurorul general al P-ICCJ și având o independență profesională, instituțională și individuală deplină, ceea ce nu există la DNA și DIICOT (?!).

4. Decizia CCR nr. 33/23.01.2018 (M.Of. nr. 146/2018) – extrase.

50. ”În ceea ce priveşte prima critică referitoare la efectele pe care înfiinţarea acestei secţii le are asupra competenţei D.N.A., în sensul diminuării acesteia în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunilor de corupţie, a infracţiunilor asimilate şi în legătură directă cu acestea, comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii C.S.M., precum şi a celor comise de alte persoane alături de magistraţi, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Opţiunea legiuitorului în sensul înfiinţării unei noi structuri de parchet – secţie în cadrul P.Î.C.C.J. – corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar, în acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (1) şi (4), care sunt pe deplin aplicabile şi în cazul structurilor de parchete care funcţionează pe lângă instanţele de judecată. Curtea a reținut că nu constituie o problemă de constituţionalitate faptul că o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competenţele sale legale, atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituțională” (ATENȚIE!).

51. ”Referitor la cea de-a doua critică, potrivit căreia înfiinţarea acestei structuri de investigare a infracţiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraţilor nu are la bază un criteriu obiectiv şi raţional şi reprezintă o evidentă măsură discriminatorie, de natură a înfrânge principiul constituţional al egalităţii în drepturi, Curtea a constatat că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât înfiinţarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de competenţă materială (D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.) sau personală (S.I.I.J.) constituie expresia opţiunii legiuitorului, care, în funcţie de necesitatea prevenirii şi combaterii anumitor fenomene infracţionale, decide cu privire la oportunitatea reglementării acestora”.

52. ”Curtea a reținut că, în contextul normativ constituţional şi legal în vigoare, stabilind competenţa P.Î.C.C.J. de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de „judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai C.S.M.”, dispozițiile criticate completează competenţa P.Î.C.C.J. de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale, tribunale militare, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel şi procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe”.

53. ”Cu privire la reglementarea competenţei după calitatea persoanei, în ceea ce îi priveşte pe judecători şi procurori, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.886 din 5 decembrie 2014, par. 16-18, și Decizia nr. 909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013), în care a arătat că „stabilirea competenţei, inclusiv a celei după calitatea persoanei şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituţionale. Astfel, reglementarea competenţei curţilor de apel de a soluţiona în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situaţia deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit”. De asemenea, Curtea a constatat că „instituirea unor reguli de competenţă după calitatea persoanei nu îngrădeşte dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, întrun termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel”.

54. ”Prin urmare, constatând că înfiinţarea S.I.I.J. la nivelul celui mai înalt parchet naţional are ca scop crearea unei structuri specializate, cu un obiect determinat de investigaţie, şi constituie o garanţie legală a principiului independenţei justiţiei, sub aspectul componentei sale individuale, independenţa judecătorului, Curtea a reținut că „se asigură, pe această cale, o protecţie adecvată a magistraţilor împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor săvârşite prin sesizări/denunţuri arbitrare şi se asigură o practică unitară, la nivelul acestei structuri de parchet, cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi”.

55. ”Mai mult, Curtea a observat că stabilirea unor reguli speciale de competenţă cu privire la o anumită categorie de persoane nu reprezintă un element de noutate în actualul cadru normativ procesual penal. Astfel, Codul de procedură penală stabileşte competenţa tribunalului militar, care, potrivit art.37 alin.(1), judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, şi a curţii militare de apel, care, în temeiul art. 39 alin. (1), judecă în primă instanţă anumite infracţiuni comise de militari, cele comise de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi cele săvârşite de generali, mareşali şi amirali. Cu privire la normele speciale de competenţă a parchetelor militare, Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 273 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 4 august 2003, statuând că „instituirea instanţelor militare, a căror competenţă este determinată de calitatea persoanelor de militari sau de angajaţi ai anumitor organe […] nu încalcă nici principiul egalităţii în drepturi, nici drepturile procesuale garantate în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Existenţa unei competenţe personale nu exclude egalitatea cetăţenilor în faţa legii, întrucât instituirea ei, care este atributul legiuitorului, aşa cum se prevede în art. 125 alin. (3) din Constituţie [în prezent, art. 126 alin. (2) din Constituţia republicată], nu se face în mod discriminatoriu, ci în raport cu specializarea cerută de calitatea de militar sau de angajat civil în forţele armate. De asemenea, nu se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, deoarece dispoziţiile legale criticate nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de toate drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces echitabil.”

2.2.4. Rolul primordial al ministrului justiției și decisiv al Președintelui României în procedurile privind încadrarea, promovarea, cercetarea disciplinară și încetarea funcției de procuror sau în numirea/revocarea din funcțiile de conducere (”rang înalt”), conform Legii nr. 303/2004, cu excepția celor din SIIJ, atrage atenția asupra vulnerabilității statutului celor din conducerea DNA, DIICOT si P-ICCJ (?!).

2.2.5. Aspecte comune privind Statutul procurorilor ”de rang înalt” din P-ICCJ, DNA și DIICOT.

a) Procurorii din schema de funcții a celor trei parchete trebuie să:

fie definitivi, numiți prin decret al Președintelui României;

să aibă o anumită vechime în funcția de procuror;

să dețină gradul profesional maxim, după obținerea, prin examen, a celorlalte două grade profesionale (Parchet de pe lîngă tribunale și Parchet de pe lângă Curții de apel;

să urmeze procedura de selecție declanșată de procurorul general sau, după caz, de procurorul șef de secție.

b) O situație, cu totul deosebită, s-a produs, însă, la DNA, sub ”legea” MCV-2006: 70 de procurori detașați de la diferite parchete de judecătorii și tribunale, fără grad profesional aferent, au obținut printr-o decizie, din anul 2016, a ICCJ-Secția de conctencios administrativ (care a admis cererile respective), gradul profesional maxim de procuror la P-ICCJ, deși NU au susținut examenele din procedurile legale (?!).

De asemenea, în perioada 2006-2018, marea majoritate a procurorilor din DNA au fost încadrați de procurorul șef LCK, în structura centrală ori în cele teritoriale, prin detașare sau delegare de la ”parchetele de drept comun”, fără a avea gradul profesional aferent DNA și fără specializari în domeniul de competență legală al acestui pachet anticorupție (?!).

De altfel, așa cum rezultă din datele afișate pe sit-ul DNA și după intrarea în vigoare a interdicției de detașare/delegare ”verticală” continuă această practică nelegală, fiind delegați pe durata de câte 6 luni la DNA, procurori de la diverse parchete locale sau de pe lângă tribunale (ex. Procuror PPM de la Parchetul Judecătoriei Sector 2 București, delegat la DNA-nivel central pentru perioada 01.12.2021-31.05.2022 (poziția 6-tabel); procuror P.L. de la Parchetul Judecătoriei Timișoara, delegat la DNA. St. Timișoara (05.10.2021-31.03.2022, prelungire?!); procuror S.L.D.-parchetul Judecătoriei Rm. Vâlcea, delegat la DNA-St. Pitești (05.10.2021-04.04.2022, prelungire); C.R.M., procuror militar la Parchetul Tribunalului militar București, delegat la DNA-nivel central (18.11.2021-17.05.2022), prelungire ?!) și alții.

c) Aceste delegări/ajustări s-au produs în condițiile, în care, cum rezultă din rapoartele anuale ale P-ICCJ, DNA, DIICOT, au fost structuri teritoriale DNA care, pe durata unui an statistic judiciar, au reușit ”performanța” elaborării a 1-3 rechizitorii, iar, așa cum s-a relevat și recordul de 34% achitări definitive (2019), din care 53 de achitați au fost arestați (?!).

d) Faptul că la DNA anumite dosare de mare corupție și de evaziune au fost și sunt în ”stare de adormire” timp îndelungat, până aproape de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, nu a fost nici măcar un ”ingredient” al MCV sau al CJUE, care, însă, a ”transferat” o asemenea răspundere în sarcina Curții Constituționale care a sancționat ilegalitățile de ordin procedural.

e) Numeroasele ilegalități din anchetarea efectuată de DNA, pe baza protocoalelor secrete cu SRI, relevate în raportul Inspecției judiciare, întocmirea celor peste 3000 de dosare penale ”fantomă” privind pe judecătorii incomozi și câțiva procurori nesupuși (marea majoritate clasate de SIIJ în anii 2018-2019), achitările, în procente între 20-35%, a inculpaților judecați definitiv în anii 2018-2019, nivelul profesional scăzut de formare și specializare a procurorilor (cu grad profesional maxim, dar fără examinare profesională), constituie suficiente temeiuri pentru a nu se mai acorda acestei structuri de parchet, ”specializată” în abuzuri, competența de urmărire penală a infracțiunilor comise în justiție.

Dar și modul de promovare a procurorilor, îndeosebi procedura administrativă de numire în funcții a celor de ”rang înalt”, care aparține puterii executive bicefale, sunt total deosebite de cea aplicabilă celor 15 procurori din SIIJ, care este identică cu cea relativă la judecători, inclusiv pentru cei de la ICCJ.

3. Noțiunea de ”magistrat” în jurisprudența CEDO și în doctrină.

3.1. În Constituția României, revizuită, textele din art. 124-134 (”Autoritatea judecătorească”) NU conțin noțiunea de ”magistrat”, ci, reglementează statutul constituțional al judecătorilor și procurorilor.

Singurul text (izolat) în care există cuvântul ”magistrat” este art. 52 (3) teza a 2-a (”Dreptul persoanei vătămate de o persoană publică” care prevede că:

”Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și NU înlătură RĂSPUNDEREA MAGISTRAȚILOR, care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență”.

3.2. Noțiunea de ”magistrat”, cuprinsă în art. 5 (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are la bază, conform jurisprudenței CEDO, concepția de ”tribunal independent și imparțial” prevăzut de art. 6 (1).

Simplu fapt că procurorii, pe lângă funcția de urmărire penală, acționează și ca gardieni ai interesului public, NU poate fi considerat de natură a le acorda un STATUT JUDICIAR” (Hotărârea Niebela c. Polonia din 4.07.2000, cauza 27915/1995, citată de J. Renneci în ”Tratat de drepturile omului”, Ed. Hamangiu, 2009, pg. 343 și urm. ca și Hotărârea Pantea c. României din 03.06.2003, s.a.).

3.2. Independența și imparțialitatea parchetului.

”În sensul european al termenului, procurorul trebuie să dețină garanții adecvate pentru exercitarea atribuțiilor judiciare, ceea ce poate pune anumite probleme în ceea ce privește reprezentanții Ministerului Public, în anumite țări precum Franța, datorită statutului și rolului lor” (cf.  în special S. Guimchard, J. Buisson, Procedurè pènale, Litec, Ed. a 3-a, 2005, nr. 295 și urm.). ”Pe de o parte, problema independenței lor se pune în cazul în care parchetele sunt ierarhizate, în special când un reprezentant eminent al executivului, ministrul justiției, se află în fruntea acelei ierarhii: una dintre condțițiile prevăzute de dreptul european pare a nu fi îndeplinită întrucat pot fi formulate întrebări legitime cu privire la independența puterii executive, se pot întreține suspiciuni legitime, cu atât mai mult cu cât în acest domeniu aparențele joacă un rol foarte important. Pe de altă parte, problema imparțialității membrilor parchetului se pune în țările în care posibilitatea de a declanșa urmărirea face parte din prerogativele lor esențiale: în Franța, procurorii sunt printre cei care promovează acțiunea publică, cel care au rolul cel mai important și, de altfel, art. 1 C.proc. pen. francez îi menționează înaintea celorlalți” (J.Pradel, Procedurè pènale, Cujas, ed. a 13-a, 2006, nr. 221). Prin urmare, după cum a fost observat în doctrină, ”învățămintele care ar trebui trase din această jurisprudență sunt clare, chiar dacă Camera penală le ignoră în mod deliberat” (Crim., 10 martie 1992, Bull nr. 105): procurorii nu sunt în Franța, magistrați abilitați să se pronunțe cu privire la arestare sau deținere întrucat au posiblitatea de a fi organ de urmărire cu privire la acea persoană (S. Guimchard, J. Buisson, Procedurè pènale, op. Cit., p. 294) – A se vedea J.F: Renucci, Le procureur de la Rèpublique est il un ”magistrat” au sens europèen du terme. Compendiu Cohen-Joathan, Brylant, 2004, p. 135 și urm.).

4. Drept comparat privind Statutul procurorilor în unele State membre ale UE (Studiu aflat pe sit-ul Ministerului Justiției – 20.12.2017) și studiul privind independența și responsabilitatea procurorilor, efectuat de Reteaua Europeană a Consiliilor judiciare (RECJ), afișat pe site-ul CSM).

4.1. Studiul Ministerului Justiției

1. Danemarca

În Danemarca, procurorul general este numit, dar şi eliberat din funcţie de către ministrul Justiţiei, cel care are autoritate şi asupra parchetelor şi, implicit, asupra activităţii procurorilor.

Ministrul Justiţiei supraveghează activitatea parchetelor, inclusiv pe cea a Procurorului General şi poate dispune asupra retragerii unor sarcini ale procurorilor, potrivit prevederilor Legii privind administrarea justiţiei. În baza aceloraşi prevederi, Ministrul Justiţiei poate da instrucţiuni în legătură cu un anumit caz, inclusiv privind hotărârea începere sau neîncepere a urmăririi penale. Deciziile procurorilor pot fi contestate la procurorul general sau, când acesta din urmă nu este imparţial, direct la Ministrul Justiţiei. Deciziile procurorului general pot fi contestate la Ministrul Justiţiei”.

2. Finlanda

Procurorul general, dar şi adjunctul acestuia sunt învestiţi de către Preşedintele Republicii, la propunerea Guvernului, iar procurorii statului sunt numiţi de către Guvern, la propunerea şefului Parchetului General. Constituţia statului finlandez prevede că procurorul general este cel care conduce parchetele şi îşi desfăşoară activitatea independent de Guvern şi de Ministerul Justiţiei, însă instituţia din urmă administrează resursele financiare ale parchetelor.

Parchetul General este subordonat Ministerului Justiţiei. Acţiunea penală împotriva Procurorului General sau a adjunctului acestuia se exercită de către Ministrul Justiţiei sau de Avocatul Poporului. Procurorul General poate da instrucţiuni cu caracter general procurorilor. Procurorul General poate lua un caz de la un procuror subordonat, dar nu poate interveni direct în soluţionarea unui caz de către un procuror ierarhic inferior”.

3. Suedia

Constituţia Suediei precizează, că şeful Parchetului General este numit de către Guvern, „pe baza competenţelor profesionale şi este inamovibil”. De asemenea, magistraţii din cadrul acestei unităţi de parchet sunt numiţi de către procurorul general, iar numirea conducătorilor parchetelor regionale revine Guvernului, însă la propunerea celui dintâi.

„Pentru îndeplinirea funcţiilor sale, fiecare procuror este independent. Procurorul general şi conducătorii parchetelor regionale au dreptul de a revizui decizia unui procuror privitoare la oportunitatea de a începe urmărirea penală. Parchetele se află sub autoritatea Ministerului Justiţiei. Ministrul Justiţiei formulează recomandări cu caracter general şi defineşte priorităţile în materia luptei împotriva criminalităţii. Nu poate interveni în deciziile luate de către procurori”, mai arată documentul despre relaţia dintre dintre parchete şi Minister din Suedia.

4. Germania

În Germania, Legea privind organizarea instanţelor (Gerichtverfassungsgesetz), Legea privind statutul magistraţilor (Richtergesetz) şi Codul de procedură penală arată că procurorii din cadrul Parchetului Federal sunt numiţi de către preşedintele federal, la propunerea Ministrului Federal al Justiţiei, cu confirmarea Parlamentului (Bundesrat).

Procurorii de la nivelul landurilor sunt numiţi de către Ministrul de Justiţie al landului respectiv, moţiunile procurorilor generali fiind hotărâtoare pentru aceste numiri. Parchetul General Federal nu conduce activitatea parchetelor de la nivelul landurilor, acestea funcţionând sub autoritatea Ministerelor de Justiţie de la nivelul landurilor. Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiţiei (la nivel federal, Ministrul Federal al Justiţiei, iar la nivel de land, Ministrul de Justiţie al landului respectiv). Parchetele sunt organe imparţiale”.

(În anul 2019 Ministrul Justiției l-a revocat din funcție pe procurorul general pentru declarații publice inadecvate fără nicio obiecție a Comisiei Europene ?!).

5. Olanda – Țările de Jos

În Olanda, procurorul general de pe lângă Curtea Supremă este numit pe viaţă, iar membrii Comitetului Procurorilor Generali, procurorii de pe lângă curţile de apel şi procurorii districtuali, dar şi procurorii Parchetului Naţional sunt numiţi prin Decret Regal. Parchetul din Olanda este subordonat Ministerului Justiţiei.

„Ministrul Justiţiei poate da procurorilor instrucţiuni în exercitarea atribuţiilor acestora, inclusiv referitor la cazuri individuale. Ministrul Justiţiei poate cere Parlamentului oprirea investigaţiilor, după consultarea Comitetului Procurorilor Generali”, precizează studiul.

6. Franța

În Franţa, numirea procurorilor se face prin decret al Preşedintelui Republicii, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma absolvirii Şcolii Naţionale de Magistratură. Ministrul Justiţiei este cel care exercită, în Franţa, puterea disciplinară asupra magistraţilor de parchet. Potrivit Constituţiei franceze, „magistraţii din cadrul parchetului se află sub conducerea şi controlul şefilor lor ierarhici şi sub autoritatea Ministrului Justiţiei.”

7. Belgia

Revocarea şi numirea procurorilor îi revine Regelui, la propunerea Consiliului Superior Judiciar. De asemenea, în Belgia, independenţa procurorilor este relativă, potrivit Constituţiei, procurorii fiind în acelaşi timp reprezentanţi ai puterii executive şi membri ai puterii judiciare.

„Colegiul procurorilor generali are obligaţia de a-l informa pe Ministrul Justiţiei şi de a-şi da avizul referitor la orice problemă care are legătură cu activitatea Ministerului Public. Colegiul întocmeşte anual un raport către Ministrul Justiţiei privind evaluarea politicii penale a anului precedent şi priorităţile pentru anul viitor. Raportul se comunică de către Ministru Camerelor Parlamentului”, se mai stipulează în document.

8. Italia

Constituţia Italiei prevede faptul că procurorii sunt magistraţi de carieră şi că aceştia fac parte din acelaşi corp ca şi judecătorii, trecerea lor de la o poziţie la alta fiind posibilă. Mai mult, în Italia, parchetele fac parte din sistemul judiciar şi nu din puterea executivă, ideea de control ierarhic fiind considerată în contradicţie cu cea de independenţă judiciară.

„Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea Ministerului Justiţiei. Ministrul Justiţiei poate intenta o acţiune împotriva unui magistrat, dar instituţia care îl sancţionează este Consiliul Naţional al Magistraturii”.

9. Polonia

În Polonia, Ministrul Justiţiei cumulează funcţia de procur general şi este numit de Parlament, la propunerea Preşedintelui, iar adjuncţii acestuia sunt numiţi de către premier, la propunerea Ministrului Justiţiei.

„Ministrul Justiţiei îi numeşte pe ceilalţi procurori (în cazul procurorilor militari, la propunerea Ministrului Apărării) și are  competenţa de a promova procurorii. În îndeplinirea atribuţiilor sale, procurorul este independent şi imparţial, dar, potrivit organizării ierarhice, este obligat să urmeze ordinele şi instrucţiunile superiorului său. Funcţia de Procuror General este exercitată de Ministrul Justiţiei. Parchetul Naţional face parte din Ministerul Justiţiei şi este superior tuturor celorlalte parchete. Procurorii superiori pot ordona începerea sau încetarea cercetărilor. Ministrul Justiţiei face şi el parte din această ierarhie. Cu toate acestea, el nu poate ordona încetarea urmăririi penale.

4.2. Studiul RECJ – publicat de CSM

Un alt studiu privind independenţa şi responsabilitatea procurorilor la Reţelei Europeane a Consiliilor Judiciare (RECJ), publicat pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), arată că procurorii ar trebui să aibă, de asemenea, în comun cu judecătorii, nevoia responsabilităţii publice. Documentul este rezultatul unui proiect realizat în perioada 2015-2016.

„În mai multe state, conducerea serviciilor procuraturii ţine de apanajul Ministerului Justiţiei. În altele, Ministerul Justiţiei poate avea numai un rol general de coordonare, iar conducerea acestor servicii este asigurată de procurorul general, în timp ce deciziile mai puţin importante pot fi luate de şefii parchetelor. Practicile descrise în primul exemplu pot presupune anumite riscuri privind independenţa, pe când cele din al doilea exemplu pot reprezenta o garantare a independeţei. Cu cât numărul deciziilor luate de serviciile procuraturii este mai mare, cu atât este mai mare şi gradul de independenţă a acestora”, arată documentul publicat pe site-ul CSM.

„Structura ierarhică a procuraturii poate fi expusă unei ameninţări mai mari în relaţie cu influenţele în numirea procurorului general, deoarece, din această funcţie, se poate exercita o anumită autoritate asupra întregului corp al procurorilor. În mod similar cu situaţia judecătorilor (preşedintele Înaltei Curţi), dacă guvernele au un anumit nivel de control asupra numirii procurorului general, este important ca metoda de selecţie să se bucure de încrederea şi respectul publicului larg, precum şi al membrilor sistemului judiciar şi al specialiştilor în drept şi să evite implicaţiile politice”.

Totodată, privind selecţia, numirea şi revocarea procurorilor şi a personalului care deţine funcţii de conducere la nivelul parchetelor se precizează: „Acest sub-indicator reflectă măsura în care numirea procurorilor şi a personalului cu funcţii de conducere la nivelul parchetelor este decisă fără nicio ingerinţă externă, intrând în responsabilitatea procurorului general sau a altui organism independent”.

De asemenea, studiul RECJ mai spune că în ţările în care există o structură ierarhică a serviciilor procuraturii, activitatea procurorilor este organizată şi funcţionează sub direcţia unei structuri centrale.

„De exemplu, în România, procurorii numiţi de preşedintele statului se bucură de stabilitate şi îşi pot derula activitatea în conformitate cu principiile legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Ministerul Public este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; de asemenea, parchetele sunt independente în relaţie cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu alte autorităţi publice”.

3.5. Sinteză de date statistice privind încadrarea MP și a unităților de parchet cu procurori și volumul de activitate

3.5.1. Situația posturilor parchete la 06.01.2022, conform Secției de procurori a CSM

Notă: procurorii DNA și DIICOT din structurile (serviciile) teritoriale sunt incluși la lit. a).

3.5.2. Date de sinteză, selective, din Raportul de activitate al Parchetului de pe lângă ICCJ-anul 2019 privind volumul de activitate al DNA, DIICOT și SIIJ.

a) DNA

– 787 posturi, din care 195 procurori în centrală;

– a soluționat 2694 cauze (din totalul pe rol de 7077), din care prin rechizitorii – 235 cu 501 inculpați (10 arestați);

– din totalul de 776 inculpați judecați definitiv în 2019, 262 au fost ACHITAȚI definitiv (33,76%?!), din care 53 arestați preventiv (?!).

b) DIICOT

– 940 posturi, 295 procurori,  85 specialiști, 270 personal auxiliar și 290 ofițeri de poliție judiciară;

– 1711 rechizitorii cu 3465 inculpați, din care 1025 arestați;

– 54 cauze cu 111 inculpați-ACHITAȚI definitiv.

c) SIIJ

– 15 procurori, din care 9 posturi neocupate;

– 4154 cauze pe rol – 2868 înregistrate în 2019;

– 417 soluționate, din care 2 rechizitorii cu 3 inculpați (procurori) – 415 clasări;

– 3885 plângeri și lucrări soluționate.

d) Total achitați definitiv în anul 2019 este de 1312, din care 123 arestați (?!)

– DNA – 262 (53 arestați);

– DIICOT – 111;

– Parchetul de pe lângă Curțile de apel – 939.

3.6. Unele date și norme UE privind STATUTUL EPPO și al procurorilor Parchetului European

a) Prin Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12.10.2017 s-a pus în aplicare  forma de ”cooperare consolidată”, denumită Parchetul European – EPPO, Regulament, intrat în vigoare pe data de 20.11.2020.

Parchetul european este încadrat cu 21 de procurori europeani delegați și un procuror șef și are competența de urmărire penală a fraudelor împotriva bugetului UE și a intereselor financiare ale Uniunii, cu o valoare de peste 10.000 Euro, iar în cazul TVA – transfrontalieră, de peste 10 milioane de Euro.

b) Alegerea și desemnarea procurorului șef a urmat o procedură atipică, interinstituțională, în cadrul UE, în care candidați, cu o mare reputație europeană în materie, s-au restras (Germania, Franța, Italia, Austria, Olanda), opțiunea deschisă a decidenților politici din aceste state membre, fiind fostul procuror șef a DNA din România. Așadar, votul din Parlamentul European, precum și cel din Consiliul Uniunii, dat acesteia, a fost un vot politic influențat substanțial de poziția ”marilor puteri” europene (?!).

c) Procedura de selcție a procurorilor delegați sub directa supraveghere a procurorului șef al EPP și cea de desemnare individuală de către autoritățile executive naționale, nu oferă garanțiile reale și depline de independență profesională – instituțională și individuală, impuse prin Hotărârea  CJUE din 18.05.2021, fiind în mod vădit, inferioare celor stabilite pentru SIIJ-România (?!).

d) Modul de funcționare a Parchetului European.

Procurorul general:

– numit de Consiliu cu acordul Parlamentului European pe baza unei liste de candidaţi pregătită de Comisie;

– coordonează activităţile;

– supervizează urmăririle penale şi cercetările.

Patru adjuncți:

– numiţi de Consiliu cu acordul Parlamentului European;

– îl asistă pe procurorul general în toate sarcinile sale;

– îl suplinesc pe procurorul general.

Procurori europeni delegaţi (cel puţin unul din fiecare stat membru):

– numiţi de procurorul general pe baza unei liste cu cel puţin 3 candidaţi prezentată de statele membre;

au aceleaşi competenţe ca şi procurorii naţionali;

își pot exercita şi funcţia de procuror naţional, atâta vreme cât nu există un conflict de interese – efectuează cercetări şi își exercită funcţia de procuror în faţa instanţelor competente din statele membre.

e) La 4 ani de la înființare (20.09.2017) și la 1 an de operaționalizare (nu este înființată și organizată ”pe lângă CJUE”, precum parchetele naționale!), Parchetul european este fără rezultate concrete, adică fără rechizitorii (cu excepția cazului unui primar de orășel din Slovenia, instrumentat de procurorii delegați sloveni), dar nicio ”voce europeană” sau din statele membre nu a solicitat desființarea sau restricționarea sa instituțională (?!).

5. În loc de concluzii

5.1. Exigențele /cerințele CJUE – Hotărârea din 18.05.2021 privind SIIJ – Sinteză

5.1.1. Curtea a ”examinat COMPATIBILITATEA cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care prevede înființarea secției specializate în cadrul Ministerului Public și care are competența de exclusivă de anchetare a infracțiunilor săvârșite de judecători și procurori”.

Pentru a fi compatibilă cu dreptul Uniunii o asemnea reglementare, trebuie:

a) să fie justificate de imperative obiective și verificabile legate de bună administrare a justiției,

b) să garanteze că această secție nu poate fi utilizată ca instrument politic al activității judecătorilor și a procurorilor,

c) își exercită competența cu respectarea cerințelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a UE, iar în lipsa acestor cerințe,

d) această reglementare ar putea fi percepută că urmărind instrument de presiune și de intimidare a judecătorilor,

e) ceea ce ar aduce atingere încrederii justițiabililor în justiție,

f) această reglementare neputând avea ca efect nerespectarea obligațiilor specifice care revin României în temeiul Deciziei 2006/928 în temeiul drepturilor împotriva corupției”.

Curtea precizează, în continuare, că: ”revine instanțelor naționale SARCINA de a verifica dacă reforma (?) care a condus la înființarea în România a acestei Secții specializate în cadrul Ministerului Public, însărcinată în achetarea judecătorilor și procurorilor, precum și NORMELE privind NUMIREA procurorilor încadrați în această secție nu sunt de natură să facă Secția permeabilă (?!) la influențe exterioare”.

SIIJ confirmă materializarea RISCULUI (?!0 că această Secție să fie un instrument de presiune politică, care să își exercite competențele pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau a unor proceduri judiciare privind printre altele, fapte de corupție la nivel înalt, care ridică îndoieli cu privire la obiectivitatea sa” (?!) – (par. 219, 223).

5.1.2. Lectura acestor considerente atrage atenția, de la început, asupra faptului că deciziile CCR prin care s-a stabilit că înființarea SIIJ, ca și a celorlalte parchete specializate (după natura faptelor – DNA și DIICOT sau după calitatea persoanelor  -Parchetele militare) a fost justificată de imperative obiective, legate de buna administrare a justiției, că există garanții speciale, de excepție, (ca în cazul judecătorilor), că secția nu poate fi utilizată ca instrument public al activității judecătorilor și a procurorilor” și nu poate fi percepută ca un instrument ”de presiune și de intimidare a judecătorilor”, etc. (?!), NU AU FOST AVUTE ÎN VEDERE în Hotărârea CJUE (?!).

Așadar, ”verificarea de către instanțele naționale impusă/rezervată de CJUE a fost efectuată de CCR, ca autoritate constituțională supremă, situație neluată în considerare de CJUE, după cum nu au fost cercetate sau cel puțin, enunțate normele din Legea nr. 207/2018, privind înființarea și organizarea SIIJ (?!).

De fapt, aceste considerente conțin ipoteze afirmate fără nicio legătură cu normele ”unicat” din lege, relative la garanțiile speciale de independență și de excludere totală a oricărei intruziuni din partea factorului politic, respectiv a ministrului justiției și a președintelui României (ca în cazul DNA și DIICOT, pentru care CJUE arată lipsa deplină de interes?!).

Dar, este jenant pentru orice cititor a dispozițiilor Legii nr. 207/2018, să constate absurditatea considerentelor finale (par. 219 și 223 din hotărârea CJUE) în care se afirmă că ”exemplele practice (?!), preluate din activitatea SIIJ, confirmă materializarea (?!) RISCULUI ca această secție să fie un instrument de presiune politică…” (?!), pe care le regăsim și în Hotărârea din 21.12.2021 privind așa-zisul ”risc sistemic”, dedus din nerespectarea Deciziei MCV – 2006/938 a Comisiei Europene (?!).

Acești ”parametrii” de analiză și ”sarcini” trasați instanțelor naționale de a stabili ceeace este deja stabilit, atestă faptul că din păcate, Curtea a preluat interpretărilor politice ale reclamanților, detașate de textul legii aplicabile, considerentele din hotărârea din 18.05.2021 fiind adevărate instrumente de presiune asupra autorităților naționale, în acord cu obiectivele MCV-2006, ceeace este  inadmisibil (?!).

5.1.3. Care sunt exemplele practice din activitatea SIIJ care confirmă materializarea RISCULUI ca această secție să fie un instrument de presiune politică (?)”, în condițiile în care:

– deși Secția este dotată cu 15 procurori, a funcționat în anii 2018-2021 cu 6 procurori (?);

– care au soluționat 417 cauze în 2019 (2 rechizitorii cu 3 inculpați procurori și 415 clasări), 552 în 2020 (2 rechizitorii cu 3 inculpați procurori) și 908 în 2021 (1 rechizitoriu și 907 clasări), majoritatea clasărilor privind dosarele preluate de la DNA din stocul de 3000 de ”dosare fantomă” fabricate judecătorilor, iar în anul 2021 a înregistrat 1925 dosare (?!). Unde este ”riscul de instrument politic” și de presiune asupra judecătorului și de schimbare a cursului unor anchete penale privind ”fapte de corupție la nivel înalt” (?!) sau sunt simple ipoteze în slujba elitelor de la Bruxelles (?!).

CJUE solicită instanțelor naționale să verifice dacă SIIJ își ”exercită competențele cu respectarea cerințelor prevăzute de CARTA drepturilor fundamentale a UE”, fără a le menționa expres ori a indica cel puțin, textul concret din Carta, care, de fapt, nu există, căci nici în TUE, TFUE și nici în Cartă nu sunt prevederi relative la procurori, iar art. 47 are ca obiect ”dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, în fața unei ”instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită prin lege” (?!).

Reglementarea specială a SIIJ și a celor 15 procurori, atenuează substanțial parametrii statutului constituțional al Ministerului Public și al procurorilor (art. 132), lipsind expresiile  ”sub autoritatea ministrului justiției” și ”numirea procurorului șef și adjunct de președintele României”, acordându-le o deplină și totală independență profesională, instituțională și individuală, care nu se regăsește în Statul DNA și DIICOT, precum și al celorlalți procurori ”de drept comun”.

5.1.4. Așadar, prin hotărârea din 18.05.2021, CJUE nu a dispus desființarea SIIJ și nu a argumentat imperativul desființării acesteia, impunând Parlamentului să adopte o astfel de lege, de abrogare a Legii nr. 207/2018, dar nici nu a făcut o examinare comparativă a SIIJ cu celelalte parchete specializate (DNA, DIICOT, Parchetele militare) și  cu statutul procurorilor din alte State membre ale UE, care să fundamenteze cerințele din această hotărâre.

Deși, repetat, a afirmat că în materia organizării și funcționării instanțelor și parchetelor competența este exclusivă a autorităților naționale, prin aceeași hotărâre, CJUE și-a arogat această prerogativă, invocând Decizia MCV 2006/928, obligatorie pentru România și justificarea luptei și contra intereselor financiare ale UE, ceeace nu este admisibil pentru autoritatea și prestigiul unei asemenea instanțe europene[3].

5.2. Analiza referitoare la Inspecția Judiciară, a numirii prin OUG  în funcția interimară de Inspector șef, de la data expirării duratei mandatului acestuia, până la finalizarea procedurii la concurs, deși excede competenței CJUE, așa cum s-a precizat prin hotărârea din 18.05.2021, nu s-a raportat la procedura de drept comun în care procurorii de rang ”înalt” din P-ICCJ, DNA și DIICOT sunt selectați și propuși de Ministrul Justiției (Guvernul) și numiți de președintele României – puterea executivă bicefală (?!).

De asemenea, și introducerea unui criteriu esențial pentru a se decide asupra înființării și funcționării SIIJ, acela ca să fie ”impusă de necesități obiective și de buna administrare a justiției”, apare ca un exces de putere, dar și ca o confuzie inadmisibilă, căci, în statutul constituțional și legal al Ministerului Public și al procurorilor (at. 131-132) nu există asemenea prerogative, întrucat această competență aparține exclusiv instanțelor judecătorești, care, conform art. 126 din Constituție ”înfăptuiesc justiția”.

De altfel, redactarea frazei din paragraful analizat, este confuză, alambicată, cu expresii neclare și termeni atipici, fără trimitere la dispozițiile legale și constituționale pertinente și, mai ales, la prevederile incidente din TUE / TFUE, intrate în vigoare de la 01.01.2009 (?!).


[1] JURIDICE.ro – 15.06.2021, M. Voicu.
[2] JURIDICE.ro – 29.12.2021, Silvia Uscov
[3] În mod surprinzător, Marea Cameră CJUE a acordat un spațiu substanțial unei chestiuni minore și de competență exclusivă a legislatorului român, în timp ce, de peste 10 ani, a emis mai multe AVIZE, la cererea Comisiei, prin care a refuzat ADERAREA UE la Convenția europeană a drepturilor fundamentale, lăsând neaplicat și fără efecte textul art. 6 (2) din TUE, care declară expresiv și rituos că: ”Uniunea ADERA (nu VA adera?!) la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO