Serenadă pentru Nadia: despre geografie, identitate și ideologie

Lavinia Tec

„E drept ceea ce este drept să fie urmat și e necesar ca cel mai puternic să fie urmat. Dreptatea fără forță este neputincioasă, forța fără dreptate este tiranie. Dreptatea lipsită de forță va fi în permanență contestată pentru că răii vor exista mereu; forța fără dreptate este de condamnat. Trebuie deci ca forța și dreptatea să stea alături și pentru aceasta să facem în așa fel încât ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce este puternic să fie drept.

Dreptatea este întotdeauna supusă contestațiilor, forța se recunoaște fără împotrivire. Astfel, nu s-a putut da forță dreptății pentru că forța a contestat dreptatea și a zis că este nedreaptă și că numai ea, forța, este dreaptă. Și astfel, neputând da forță dreptății, s-a dat dreptate celui puternic”

Blaise Pascal, Cugetări. Traducere de Maria Ivănescu. Editura Aion, Oradea, 1998, p. 279-280.

Recent a fost tradus în limba română unul dintre romanele scriitorului Zülfü Livaneli: Serenadă pentru Nadia[1]. Romanul a fost publicat pentru prima data în 2011, în Turcia, unde s-au vândut 750.000 de exemplare. Ulterior a fost tradus în opt limbi. La noi a fost tradus doar acest roman dintr-o listă lungă a autorului. Fiu de judecător (tatăl său a fost președintele Curții Supreme a Turciei), autorul este unul dintre cei mai populari scriitori turci. Este deopotrivă muzician și regizor de film. Susținător al drepturilor omului, el a fost arestat de mai multe ori în anul 1971 din cauza opiniilor sale politice în timpul loviturii de stat din Turcia. A urmat calea exilului în 1972. S-a întors în Turcia în 1984. De atunci a continuat să-și exprime emoțiile sale puternice, ideile politice și istorice prin compozițiile literare și muzicale. Când bunul său prieten, Hrant Dink, un important jurnalist armean, a fost ucis, Livaneli a compus o sonată pentru pian și violoncel în memoria acestuia, care a fost cântată în 2015 în cadrul unui eveniment organizat la Istanbul, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la genocidul armean.

Serenadă pentru Nadia este un roman profund emoționant (autorul a spus într-un interviu că este „o persoană puternic emoțională, dar cu un control intelectual rece”, altfel spus, oricât de oximoronic, inimă fierbinte cu un temperament de minte rece), a cărui narațiune este construită în jurul unei tragedii adevărate, necunoscută sau foarte puțin cunoscută de noi: scufundarea navei Struma care, în decembrie 1941, transporta aproape 800 de refugiați evrei din portul Constanța în Palestina[2]. Părăsind România și îndreptându-se spre Palestina, Struma a fost ultima „navă de refugiați” care a părăsit Europa în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial. Deși în România, în publicațiile vremii, nava era prezentată drept una de lux, în realitate, se afla într-o stare avansată de degradare astfel încât nu se puteau îmbarca mai multe de 250 de oameni (150 de oameni, după alte surse). „Oamenilor care voiau să scape de teroarea fascistă le era vîndută, concomitent, o speranță falsă.” Taxa pentru transportul din Constanța în Palestina era 1000 USD. „Așa s-a făcut că oficialii au fost unși cu sume consistente pentru a elibera autorizația de transport”. În rândul pasagerilor, cei mai mulți erau copii și adolescenți neînsoțiți de părinți și femei însărcinate. Supraaglomerată și șubredă, abia ajunsă la Istanbul după o întârziere de trei zile și după mai multe defecțiuni la motor, nava este împiedicată de autoritățile britanice să ajungă în Palestina, pe-atunci guvernată de britanici, sub mandatul Națiunilor Unite. Autoritățile turce, din dorința de a rămâne neutre față de Marea Britanie și Rusia, dar și din grija de a nu deveni responsabilitatea lor, nu le-a permis accesul celor aproape 800 de refugiați pe teritoriul său. Întoarcerea în România era exclusă. Nava este pusă în carantină timp de aproape 70 de zile, iar pasagerii sunt lăsați fără hrană, apă, medicamente, canalizare. Din cauza impasului diplomatic – de parcă pacea lumii ar fi depins de vizele acordate celor 769 de refugiați evrei! –, turcii și englezii decid ca nava să fie remorcată de la gura Bosforului în Marea Neagră, pentru ca apoi să fie abandonată. A doua zi, la data de 24 februarie 1942, o torpilă trasă de un submarin rus a distrus nava, ucigând întregul echipaj și toți pasagerii, cu excepția unuia. Singurul supraviețuitor, un tânăr de nouăsprezece ani pe nume David Stoliar, și-a primit în cele din urmă viza pentru Palestina, dar aproape întreaga viață a păstrat tăcerea despre această tragedie[3]. Până în 2001, când a fost invitat de Associated Press să participe la realizarea unui documentar.

Documentarul l-a inspirat pe Zülfü Livaneli să scrie Serenadă pentru Nadia. Romanul cuprinde două narațiuni fictive care se suprapun, una din 1938-1942 și alta din 2001. Prima îi are ca protagoniști pe Maximilian Wagner, un tânăr profesor german catolic de la Facultatea de Drept din Heidelberg, și pe soția sa evreică, Nadia Deborah. Cealaltă narațiune îi are ca protagoniști pe același profesor, acum în vârstă de 87 de ani, care de data aceasta preda la Harvard, și pe Maya Duran, în vârstă de 36 de ani, o mamă singură, divorțată. Maya se descrie ca fiind o femeie care poartă în ea identitățile a trei femei: Ayșe, Nadia și Mari. Ayșe, bunica paternă, silită să-și ascundă identitatea armeană sub numele de Maya; Mari, bunica maternă, silită să-și ascundă identitatea tătară sub numele de Semahat; Nadia, soția profesorului Wagner, silită să-și ascundă identitatea iudaică sun numele de Katharina. Care îi este religia? Islamică, mozaică și catolică. Cu alte cuvinte, cum avea să descrie chiar Maya, era o „ființă umană”.

Max și Maya se cunosc cu ocazia unei scurte vizite pe care profesorul o face la Universitatea din Istanbul. Vizita aceasta aduce laolaltă timpul și spațiul, pentru că trecutul, națiunile și și teritoriile sunt întrețesute cu măiestrie. Apropie doi oameni: o tânără turcoaică cu origini armene și tătare, și de un bărbat în vârstă, un american de origine germană, într-o relație considerată scandaloasă, de care presa din Turcia și universitatea sunt atât de preocupate, de parcă ar tulbura pacea lumii! Pentru că, nu-i așa?, uneori, afecțiunea și empatia și compasiunea care leagă într-o relație de prietenie curată, autentică, un bărbat în vârstă și o femeie tânără, este (pre-)judecată drept (strâmb) relație scandaloasă, interzisă. Pentru că, nu-i așa?, statul poate reglementa chiar și iubirea, afecțiunea, empatia și compasiunea. Statul poate interzice ca acestea să treacă granița. Statul poate deveni atât de ușor stăpân pe inimile și mințile și destinele cetățenilor săi. Le poate dicta pe cine să iubească, cu cine să empatizeze, față de cine să aibă compasiune. Le poate dicta ce, cum, când și cât să gândească. „Ah, statele astea! Statele care-i despart pe oameni prin granițe artificiale și care se află la originea suferințelor lor, gândea Maya. „Opresiunea nu ținea seama de etnie, nu se sinchisea de faptul că erai turc, armean, kurd, evreu. Statele erau tiranice cu absolut toată lumea., mai gândea Maya.

Maya avea să afle că, după instalarea lui Hitler la putere, un grup de profesori universitari și medici eminenți, evrei, se refugiaseră pe teritoriul Turciei cu aprobarea autorităților turce. După ce au pus bazele învățământului universitar din Istanbul, aceștia emigraseră în Statele Unite ale Americii. Maya mai avea să afle că ambasadorul Vaticanului în Turcia, preotul Angelo Giuseppe Roncalli, viitor papă (Papa Ioan al XXIII-lea), salvase de la moarte mulți evrei, eliberându-le certificate false de botez, pe care, desigur, nicio autoritate nu le punea la îndoială. Știa că strămoșii săi armeni fuseseră uciși de turci în timpul genocidului armean, însă avea să afle un (alt) secret de familie bine păstrat: strămoșii tătari, împinși de turci să lupte în Legiunea Albastră alături de naziști, au fost uciși de ruși după ce au fost abandonați de turci (un altfel de genocid).

Rând pe rând, cititorului îi dă târcoale ba sentimentul antibritanic stârnit de problema refugiaților evrei români, ba cel antiturcesc provocat de problema aparentei neutralității, dar și față de atrocitățile comise împotriva minorităților etnice și religioase aflate pe teritoriul său, ba cel antirusesc suscitat de bombardamentul de pe nava Struma. Desigur, cititorului român nu-i dă pace întrebarea referitoare la autoritățile române. Iar cititorul jurist este frământat de problema răspunderii juridice pentru această tragedie.

Cartea este despre modul în care istoria este îngropată de cei puternici, în dauna nu doar a unui individ, ci în dauna unei întregi societăți, despre cum statele de toate dimensiunile sunt capabile de tot felul lucruri teribile, despre modul în care naționalismul poate deveni periculos ( „faptul că oamenii își socoteau propriul popor sau propria credință mai presus de ale celorlalți se afla la obîrșia unor întâmplări înspăimântătoare, a unor suferințe atroce!”). „Adolf Hitler, pe care noi îl știm ca pe un dictator înspăimântător, făcea totul ca la carte, adică în acord cu sistemul democratic, edifice, pas cu pas, imperiul personal. Era susținut de cei mai mulți dintre cetățeni, de industriași și de diverse instituții, iar aceștia îl sprijineau cu convingere, fără a se îndoi o clipă de bunele sale intenții. Când citești, astăzi, despre toate acele lucruri, parcă nu-ți vine să crezi că o ditamai țară a ajuns să se complacă în asemenea hal, să închidă ochii în fața realităților. Să nu uităm că, probabil, la acea vreme, Germania era cea mai avansată din lume din punctul de vedere al științei și tehnologiei. Să nu uităm că Hitler avea o puternică susținere chiar în rândul elitei universitare!

Personajele feminine – Maya și cele trei femei ascunse în identitatea ei –, figuri pe cât de absente din punct de vedere fizic, pe atât de prezente din punct de vedere spiritual, creionează vizibil „ciocnirea civilizațiilor”, „ciocnirea religiilor”, „ciocnirea preconcepțiilor”. „Cea mai mare schimbare survenită în personalitatea mea se datorează unui bărbat în vârstă. Un bărbat pe care l-am cunoscut pentru scurtă vreme și cu care n-am avut nimic de-a face în materie de dragoste sau relații trupești, cu care n-am avut în comun nici aceeași țară, nici aceeași limbă, a spus Maya.

Romanul lui Livaneli, fascinant de-a dreptul prin erudiția autorului, poate fi citit în multe chei. Este despre Turcia contemporană și nu numai. Deși este despre Orient, este și despre Occident („Orientul cu poveștile, Occidentul cu cărțile”!). Este despre nazism, fascism, antisemitism, teroare (terorism?!). Este despre perioada 1938-1942, dar și despre anul 2001 (9/11?!). Este despre condiția femeii în Turcia și schisma din familiile din Turcia. Este despre puterea presei de a defăima, denatura și de-a ascunde adevărul, despre nimicurile din care presa face un mare scandal pentru a acoperi problemele majore. Este despre istorie și geografie, despre drept, politică și multiculturalism. Însă, dincolo de problemele de drept pe care le aduce la suprafață autorul, dincolo de tragedia petrecută pe nava Struma pe care o dezvăluie, dincolo de trauma pierderii care afectează generații întregi, romanul Serenadă pentru Nadia ne îndeamnă să reflectăm la forța fără drept și la dreptul fără forță, la războiul din cer sau văzduh (cum zice Apostolul Pavel) între forțele răului și forțele binelui și la războaiele de pe pământ, la geografia care scrie destine, la identitatea noastră, dar mai ales la valoarea și frumusețea ființei umane dincolo de orice granițe, ne îndeamnă să medităm la demnitatea umană, îmbrățișând dragostea în locul urii și al răzbunării. Dacă ura are forța de a ne dezbina, dragostea are forța de a ne apropia, oricare ne-ar fi identitatea. Până la urmă, cine suntem? Suntem cu toții …ființe umane, purtători ai chipului Celui care ne-a creat într-un mod atât de minunat, dar pe care nu-L înțelegem.

Cum se face că ne naștem într-un anumit timp, într-un anumit spațiu, într-o anumită familie, care scapă alegerii noastre? Rămân pentru noi mistere de nepătruns. Dar cum ne dor strămoșii din noi, cum secretele de familie ne influențează destinul, cum rănile memoriei se pot cicatriza, cum se pot liniști („sereno” – calm) sufletele zbuciumate sunt mistere aproape dezlegate. De-am conștientiza că suntem atât de legați unii de alții în țesătura timpului și a spațiului…


[1] Traducere de Luminița Munteanu București: Humanitas, 2021.
[2] Disponibil aici; aici; aici.
[3] Disponibil aici; aici.


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara