Rațiuni care impun reforma Codului civil (VI)

« Partea a V-a

I. Nulitatea contractului

Art. 1246. Nulitatea.

(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune.

(2) Nulitatea poate fi absolută sau relativă.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților.

(4) Prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenție sau clauză contrară este considerată nescrisă.

 1. Comentarii

1.1. Noţiune. Codul civil nu definește nulitatea, înscriindu-se astfel în tradiţia Codului civil francez. Nici proiectele europene de codificare a dreptului contractelor nu definesc această sancțiune, accentul fiind pus pe regimul juridic al acesteia. Aceeaşi orientare o are şi doctrina franceză, autorii rezumându-se să afirme că nulitatea este o sancţiune a contractului pentru nerespectarea condiţiilor de formare a acestuia[1].

Doctrina de drept civil românească defineşte drept nulitatea „sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”[2], definiţie agreată şi de alţi autori[3]. Potrivit variantei ultimului tratat de drept civil, “nulitatea este o sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a efectelor unui anumit contract deoarece a fost încheiat cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru formarea sa legală”.

Singura rezervă care ar putea fi adusă acestei ultime definiţii este aceea că nulitatea desfiinţează retroactiv efectele oricărui contract, aşa cum se menţionează expressis verbis în art. 1246 alin. (1) C. civ., nu doar pe cele ale unui anumit contract.

Condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului sunt cele privitoare la validitatea acestuia, fiind prevăzute de art. 1179 C. civ.: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală, precum şi cele care vizează respectarea unei anumite forme a contractului. Deosebit de acestea, prin dispoziţii speciale sunt instituite o serie de condiţii suplimentare pentru validitatea anumitor contracte, precum cele încheiate prin fraudă la lege.

Potrivit aceleiaşi prevederi, partea finală, nulitatea operează doar când legea nu prevede alte sancţiuni. Printre ele sunt două remedii sancţiuni sui generis amenajate de noul Cod civil. Potrivit art. 1213 C. civ., contractul susceptibil de a fi anulat pentru eroare, este supus adaptării, la fel cum, în caz de leziune, partea al cărui consimţământ a fost viciat poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor asumate cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită (alin. (1) al art. 1222 C. civ.). Aceeaşi măsură de reducere a obligaţiilor poate fi dispusă şi când contractul este anulabil pentru violenţă sau dol, conform art. 1257 C. civ.

Asemenea măsuri menite a conserva contractul încheiat pot fi incluse într-un concept mai larg de regularizare a contractului[4], operaţie care presupune un nou acord de voinţă, orientat spre corijarea unei iregularităţi prin înlocuirea clauzelor anulabile sau complinirea lor în vederea validării contractului iniţial încheiat. Această operaţie nu trebuie confundată cu refacerea contractului, reglementată de art. 1259 C. civ., text potrivit căruia „în toate cazurile, contractul refăcut nu va produce decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut”. Dimpotrivă, regularizarea presupune un nou acord de voinţă şi produce efecte de la data exprimării acestuia (ex nunc).

1.2. Clasificare. Potrivit enunţului de la alin. (2) al art. 1246 C. civ. , “nulitatea poate fi absolută sau relativă”. Este cea mai importantă dintre clasificările nulităţii, dar nu şi singura, cum s-ar putea înţelege din simpla citire a textului. Criteriul de clasificare este natura interesului protejat de lege: nulitatea absolută are ca finalitatea protecţia intereselor generale, în timp ce nulitatea relativă protejează interesele private, fiind o “nulitate de protecţie”. Dacă, aşa cum vom vedea, ambele nulităţi produc aceleaşi efecte, desfiinţând retroactiv contractul, deosebirile privesc regimul juridic concretizat în regulile distincte prevăzute la art. 1247 C. civ., pentru nulitatea absolută şi art. 1248 C. civ., pentru nulitatea relativă. Ele sunt dictate tocmai de natura diferită a intereselor ocrotite. De multe ori, există o înterferenţă a intereselor generale cu cele private ceea ce face dificilă demarcaţia între cele două zone. În asemenea situaţii, va trebui stabilit care dintre interese sunt precumpănitoare[5]. Calificarea nulităţii din această perspectivă nu poate pune probleme în cazul viciilor de consimţământ, sancţionate dintotdeauna cu nulitatea relativă. Opţiunea a suscitat discuţii în câteva cazuri particulare, cum ar fi contractul încheiat de o persoană lipsită de discernământ. Dacă potrivit teoriei clasice sancţiunea unui astfel de contract era nulitatea absolută, plecându-se de la ideea că lipsa oricărei condiţii de validitate a contractului trebuie sancţionată cu nulitatea absolută, orientarea actuală este favorabilă nulităţii relative, având în vedere că interesul lezat este doar al părţii prejudiciate. Astfel, potrivit art. 1206 C. civ., “este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţa de a-şi da seama de urmările faptei sale”. Aceeaşi opţiune pentru nulitatea relativă este prevăzută şi pentru lipsa cauzei, contrar teoriei clasice potrivit căreia nulitatea era absolută. Potrivit art. 1238 C. civ. alin. (1) “lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice”. În considerarea aceluiaşi interes particular, sancţiunea contractului în cazul erorii obstacol este nulitatea relativă. Asistăm astfel la un proces de “desacralizare” a unora dintre nulităţile clasice.

Sunt şi situaţii când, deşi privat, interesul supus protecţiei juridice, interesează, în egală măsură, şi ordinea publică. Astfel, potrivit art. 66 C. civ., „orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege”. Interesul general nu trebuie confundat cu interesul comun, cel care reprezintă suma intereselor pe care îl au doar membrii unei comunităţi. Un exemplu la îndemână este interesul unei unităţi administrativ-teritoriale, care este comun locuitorilor acesteia şi interesul naţional care este un interes general.

Având în vedere că, de puţine ori legea califică in terminis felul nulităţii, iar calificarea acesteia este, de multe ori dificilă, dată fiind întrepătrunderea intereselor generale cu cele private, actualul Cod civil instituie la art. 1252 “prezumţia de nulitate relativă”, potrivit căreia, ori de câte ori natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil, deci supus nulităţii relative. Este motivul pentru care nulitatea absolută este uneori denumită de “ordine publică”[6], în timp ce nulitatea relativă este prezentată ca fiind o “nulitate de protecţie”.

Din perspectiva tehnicii normative, de puţine ori legea califică nulitatea in terminis, rezumându-se la formule diverse de limbaj juridic, menite a sugera felul acesteia. Mai mult, nulitatea contractului nici nu este condiţionată de o dispoziţie a legii care s-o prevadă expres. Potrivit jurisprudenţei, “din împrejurarea că în dreptul nostru nu există în toate materiile dispoziţii exprese care să sancţioneze cu nulitatea actele încheiate în frauda legii, nu s-a tras concluzia niciodată că astfel de acte ar fi valabile”[7]. Dacă sunt cazuri în care, atât nulitatea cât şi felul ei sunt menţionate de text, ca de exemplu art. 1011 C. civ., potrivit căruia “donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”, sunt şi alte situaţii în care sancţiunea nulităţii rezultă în mod implicit, din exprimări precum “partea poate cere anularea contractului” (art. 1207, art. 1214 C. civ.) sau pur şi simplu din termeni precum “anulabil”, “supus anulării”, sancţiunea evocată fiind nulitatea relativă. Chiar şi atunci când legea interzice un contract, nulitatea nu este, în mod obligatoriu, absolută. Spre exemplu, sub vechiul Cod al familiei, în materia administrării, folosirii şi a actelor de dispoziţie ale soţilor asupra bunurilor comune, prevedea la art. 35 alin. 2 că “niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţămantul expres al celuilalt soţ”. Într-o primă fază, a existat tendinţa de a aprecia că interdicţia prevăzută de lege ar desemna nulitatea absolută. Dimpotrivă, plecând de la faptul că interesul protejat este privat, teza contrară a calificat sancţiunea ca nulitate relativă. Atunci când sunt folosite sintagme precum “este lovit de nulitate”, “nul de drept”, nulitatea este absolută.

Trebuie însă spus că aşa-zisa “nulitate de drept”, prevăzută de art. 961 din vechiul Cod civil, text potrivit căruia “convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate”, nu se mai regăseşte în actualul Cod civil, întreaga doctrină evitând-o. În celelalte situaţii, asemenea nuanţe de limbaj juridic sunt doar elemente orientative pentru judecătorul care interpretează textele normative şi care nu este ţinut de sensul literal al termenilor, ci are a aprecia felul nulităţii în raport de natura interesului ocrotit de lege. Calificarea nulităţii, stabilirea dacă ea este absolută sau relativă, se face întotdeauna in casu, adesea printr-o interpretare teleologicã, având drept criteriu scopul normei respective prin care sunt instituite restricţii sau printr-o interpretare raţională (ratio legis), menită a-i determina finalitatea.

Referindu-se la terminologia juridică de la art. 1246 C. civ., autorul unor comentarii şi explicaţii ale noului Cod civil remarcă “imperfecţiunea exprimării, care se referă la “nulitate”, nu numai pentru varianta absolută, ci şi pentru varianta relativă. Pentru precizia textului ar fi fost preferabilă distincţia între nulitate şi anulabilitate”[8]. În continuarea aceluiaşi comentariu, autorul se referă la sintagma “lovit de nulitate”, metaforă care păstrează “parfumul secolului al XIX”, fiind ”suprimată” de la art. 1246 dar menţinută la art. 1254 în alin. (1)”[9].

În ce ne priveşte, credem că, dacă “anulabilitatea” sugerează caracterul facultativ al nulităţii relative, spre deosebire de cealaltă exprimare sentenţioasă, potrivit căreia “este lovită de nulitate”, prin care se desemnează nulitatea absolută, este pentru că o asemenea distincţie a devenit uzuală prin consensul doctrinei şi al jurisprudenţei. Sub actualul Cod civil, distincţia nu mai este la fel de netă, în condiţiile în care, potrivit art. 1247 alin. (2) C. civ., “nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie”, ceea ce înseamnă că şi contractul nul absolut este anulabil. Este adevărat că textul are în vedere doar cele două căi de urmat în invocarea nulităţii, ofensivă şi defensivă. Trebuie remarcat însă că, deşi lovite de nulitate, anumite contracte îşi produc totuşi efecte până la momentul la care instanţa sau părţile constată nulitatea lui. Mai mult, există şi posibilitatea ca anumite contracte nule să nu fi atacate, fiind, prin excepţia instituită la alin. (4), supuse chiar confirmării, în cazurile anume prevăzute de lege, cum este cazul căsătoriei fictive sau al adopţiei fictive, asupra cărora vom reveni.

Prin urmare, în opinia noastră, termenul “anulabilitate” are o valoare orientativă doar, nebucurându-se de independenţă conceptuală pentru a i se conferi doar semnificaţia nulităţii relative.

Un alt autor, profesorul Paul Vasilescu, veritabil maestru al nuanţelor, autor al unei monografii remarcabile dedicate obligaţiilor civile reglementate de noul Cod civil, pare să împărtăşească aceeaşi opinie când afirmă că „nulitatea este desemnată prin anulabilitate, iar acţiunea prin care se urmăreşte punerea ei în operă este denumită “acţiune în anulabilitate”. Urmărindu-i în continuare analiza pe care o face terminologiei în această materie, avem să constatăm că afirmaţiile sale sus citate sunt doar constatări care privesc exprimarea de uz. În opinia sa, nulitatea relativă merită acest nume dat fiind caracterul de relativitate cu privire la persoanele cărora legea le rezervă facultatea de a o provoca, în timp ce “caracterul absolutist al nulităţii absolute se referă la efectele acesteia”[10]. Nu este însă mai puţin adevărat că cei doi termeni „absolut” şi „relativ” au şi alte înţelesuri, motiv pentru care Proiectul Catala se referă la nulitatea „zisă absolută” şi nulitatea „zisă relativă”[11].

Cât priveşte cealaltă observaţie privitoare la sintagma “lovit de nulitate”, ne îngăduim să observăm că, dacă a fost “suprimată” de la art. 960 alin. (4) din Proiectul Noului Cod civil, este pentru că în varianta finală adoptată, nulităţii absolute i s-a rezervat textul următor de la art. 1247 alin. (4) C. civ. În ce ne priveşte, găsim că metafora este potrivită şi că trebuia menţinută, poate şi pentru că “are parfumul secolului XIX”, cum în mod inspirat se remarcă. De altfel, o regăsim într-o exprimare similară şi în dreptul francez în sintagma “la nullité qui frappe”, fiind similar folosită de Codul civil al Provinciei Quebec[12].

1.3. Convenţii privind nulitatea. Dacă prin tradiţie, doctrina clasică de drept civil susţine caracterul exclusiv judiciar al nulităţii, actualul Cod civil se aliniază tendinţei europene de recunoaştere a caracterului convenţional al nulităţii. Soluţia a trezit vii reacţii în doctrina noastră referitoare la nulitatea amiabilă, cea care ar permite pronunţarea ei de către părţi.

Astfel, unul dintre cei mai apreciaţi autori contemporani de drept civil afirmă că „dacă rostul scoaterii din discuţie a “nulităţii de drept” este de a asigura instituţiei nulităţii o mai mare coerenţă şi omogenitate, subliniindu-se astfel şi funcţia ei naturală de sancţiune judiciară, atunci a pari, aceeaşi exigenţă, de coerenţă şi omogenitate, impune eliminarea din discuţie şi a nulităţii amiabile”[13].

Împărtăşim, teoretic, întrutotul această opinie. Avem în vedere faptul că nulitatea este cea mai energică dintre sancţiunile dreptului civil. Lăsată la dispoziţia părţilor, nulitatea absolută a contractului constatată de părţi nu protejează eficient interesele terţilor. Dar, în pofida acestor principii, observăm că tendinţa general europeană este desacralizarea nulităţilor. Deşi, celor care ne-am format în spiritul principiilor clasice de drept civil, exprimarea ne produce frisoane, ea este o realitate către care ne îndreptăm, în perspectiva unificării terminologiei juridice europene. Până şi proiectele franceze de reformare a dreptului obligaţiilor, cunoscute pentru preocuparea de a conserva tradiţiile Codului Napoleon, consacră aceste noi soluţii. Astfel, potrivit art. 3.14 din Principiile Unidroit „dreptul unei părţi de invocare a nulităţii unui contract se exercită prin notificare de către cealaltă parte”, reglementare adoptată, atât de Principiile dreptului european al contractelor (art. 4.112) cât şi de Codul European al Contractelor (proiectul privativiştilor de la Pavia) în art. 141. Aceeaşi soluţie este avansată şi de Proiectul Catala[14].

1.4. Instituirea şi suprimarea cauzelor de nulitate prin acord de voinţă. Libertatea recunoscută părţilor de a constata sau declara nulitatea nu presupune şi dreptul acestora de a institui alte cauze de nulitate decât cele legale, la fel cum nici nu pot fi suprimate cauzele legale ale nulităţilor.

Fraza a doua a textului potrivit căreia “orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă”, exprimă aceeaşi sancţiune a inexistenţei pe care o prevede şi art. 1255 alin. (1) potrivit căruia „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.

2. Aprecieri critice

2.1. Enunţul de la art. 1246 alin. (1) C. civ. este susceptibil de următoarele rexerve:

– forma imperativă a normei nu este cea indicată, în condiţiile în care, de cele mai multe ori, încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului atrage nulitatea relativă a acestuia, sancţiune lăsată la aprecierea părţii interesate. De aceea, este preferabilă formula adoptată de Codul civil din Quebec potrivit căreia contractul care nu este conform condiţiilor necesare formării sale poate fi lovit de nulitate[15];

– textul din finalul enunţului de la art. 1246 alin. (1) C. civ. potrivit căruia contractul este supus nulităţii “dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”, lasă loc interpretării că nulitatea ar fi subsidiară în raport de alte sancţiuni ale contractului. Or, nulitatea are un regim juridic diferit de alte sancţiuni fiind independentă de ele. Sensul vizat de codificatori era acela că nulitatea poate fi evitată prin refacerea contractului (art. 1259 C. civ.), prin validare (art. 1261-1265 C. civ.), prin adaptare, în cazul erorii ca viciu de consimţământ (art. 1213 C. civ.) sau al impreziunii (art. 1271 alin. (2) lit. a C. civ.). Altfel spus, nulitatea intervine doar când nu există remedii pentru salvarea lui;

– nici forma imperativă a normei pe care o analizăm nu este cea mai potrivită, pentru că ea contravine concepţiei generale despre nulitate, sancţiune care nu este îndreaptă împotriva contractului, ci doar împotriva acelor efecte care contravin scopului dispoziţiei legale încălcate, aşa cum se dispune la art. 1255 alin. (1) C. civ. potrivit căruia “Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său, numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”. Drept urmare, dispoziţia legală ar fi trebuit să vizeze “orice clauză” şi nu “orice contract”.

2.2. Prevederea de la alin. (2) este lacunară. Afirmaţia că „nulitatea poate fi absolută sau relativă”, fără nicio altă precizare privind criteriul acestei clasificări, poate forma percepţia că actualul Cod civil nu recunoaşte decât aceste două forme ale nulităţii, deşi art. 1253 este rezervat nulităţii virtuale, iar art. 1255 nulităţii parţiale. Prin urmare, nulitatea poate fi şi altfel clasificată. Pentru a se evita acest mod de citire a textului, menţionarea criteriului de clasificare era, credem, obligatoriu. De altfel, sistematizarea materiei putea fi mai reuşită, dacă în cadrul dispoziţiilor generale ar fi fost incluse şi dispoziţiile de la art. 1250-1253 C. civ. Într-o succesiune logică a dispoziţiilor legale, înainte de a se reglementa regimul juridic al nulităţilor, firesc era să fi fost determinat domeniul fiecăreia dintre ele.

2.3. Potrivit prevederii de la alin. (3) al art. 1246 C. civ., “dacă legea nu prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”. Noua reglementare consacră distincţia terminologică dintre cele două operaţii prin care poate fi pusă în operă nulitatea. Practic, cei doi termeni sunt meniţi a evoca momentul producerii efectelor acestei sancţiuni de drept civil: în timp ce constatarea priveşte un fapt împlinit, producând efecte de la data încheierii contractului (ex tunc), declararea nulităţii declanşează nulitatea şi efectele ei de la data pronunţării acestei măsuri de către instanţă sau de către părţi (ex nunc). Este singurul lor merit. În rest, consecinţele pe care le antrenează o asemenea optică sunt inacceptabile. Astfel, convenind că nulitatea absolută se constată, acceptăm, implicit, existenţa nulităţilor de drept, cele care ar opera de plin drept, independent de voinţa părţilor sau a instanţei, ceea ce nu este adevărat. Mai întâi, oricât de severă ar fi nulitatea, contractul constituie o realitate care nu poate fi ignorată. Aşa cum am arătat când am analizat deosebirea dintre cele două nulităţi, chiar şi în cazul nulităţii absolute, până la momentul când este constatată, contractul a produs anumite efecte care nu pot fi ignorate, mai ales că unele dintre ele rămân neatinse (excepţiile de la principiul retroactivităţii). Pe de altă parte, ideea că anumite sancţiuni se produc de drept, înfrânge alte principii, dintre care cel mai important este prezumţia de legalitate a oricărui contract. Încă un argument îl constituie excepţia cazurilor prevăzute de lege în care contractul lovit de nulitate absolută poate fi confirmat, cum se dispune la art. 1247 alin. (4). Soluţia de a invita pe contractanţi să nu se supună contractului lovit de nulitate absolută poate fi luată drept o expresie a justiţiei private, care nu profită certitudinii circuitului civil. Sunt toate acestea motivele pentru care actualul Cod civil n-a preluat prevederea de la art. 960 alin. (2) din Proiectul noului Cod civil, în varianta aprobată de Senat la 13 09 2004, publicată, text potrivit căruia “nulitatea absolută operează de drept; ea poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie”. Este de presupus că autorii textelor normative au avut în vedere, cel puţin motivele evidenţiate mai sus. Or, dacă nu există nulităţi de drept, care ar mai fi obiectul constatării? Autorii care au comentat noile prevederi repudiază sintagma “constatarea nulităţii”, susţinând că “acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic este o acţiune (cerere) în realizare, indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate absolută sau relativă”[16]. În sprijinul acestui punct de vedere, adăugăm şi soluţia adoptată de Proiectul Catala la art. 1130-1 potrivit căreia „nulitatea este pronunţată de judecător, mai puţin când părţile o constată de comun acord”, fără a distinge între nulitatea absolută şi cea relativă.

Cu privire la nulitatea amiabilă, cea care ar permite constatarea şi pronunţarea ei de către părţi, remarcăm opoziţia tranşantă a unuia dintre cei mai importanţi autori contemporani de drept civil, potrivit căruia „dacă rostul scoaterii din discuţie a nulităţii de drept este de a asigura instituţiei nulităţii o mai mare coerenţă şi omogenitate, subliniindu-se astfel şi funcţia ei naturală de sancţiune judiciară, atunci a pari, aceeaşi exigenţă, de coerenţă şi omogenitate, impune eliminarea din discuţie şi a nulităţii amiabile”[17]. Împărtăşim, teoretic, întrutotul această opinie. Avem în vedere faptul că nulitatea este cea mai energică dintre sancţiunile dreptului civil. Lăsată la dispoziţia părţilor, nulitatea absolută a contractului constatată de părţi nu protejează eficient interesele terţilor. Dar, în pofida acestor principii, observăm că tendinţa general europeană este desacralizarea nulităţilor. Deşi, celor care ne-am format în spiritul principiilor clasice de drept civil, ideea că o asemenea sancţiune poate fi pusă în operă şi prin consens, ne produce frisoane; ea este însă o realitate către care ne îndreptăm, în perspectiva unificării terminologiei juridice europene. Până şi proiectele franceze de reformare a dreptului obligaţiilor, cunoscute pentru preocuparea de a conserva tradiţiile Codului Napoleon, consacră aceste noi soluţii de inspiraţie anglo-saxonă.

2.4. Sintagma „acordul părţilor” din enunţurile de la alin. (4) şi (5) nu este exprimarea cea mai adecvată. În dreptul civil, termenul “acord” este folosit pentru a desemna, fie o categorie anumită de contracte, fie o formă de exprimare a consimţământului. Alteori, directivele europene au în vedere un alt sens, tehnic, prin care sunt desemnate practici interzise din domeniul dreptului concurenţei[18]. In casu, termenul “acord” semnifică acordul de voinţă, noţiune care trebuie folosită aşa cum a fost consacrată. Tendinţa actualului Cod civil de a prescurta termeni juridici consacraţi, denumindu-i “act”, “fapt” “acord” etc., nu poate fi justificată, în condiţiile în care, în contextul în care sunt utilizaţi, pot căpăta înţelesuri diferite. Acurateţea terminologiei juridice cere folosirea conceptelor fondatoare ale dreptului civil sub denumirea lor tradiţională. Aşa că, dacă, potrivit art. 1321 C. civ. încetarea contractului poate avea loc, inter alia, prin „acordul de voinţă” al părţilor, aceeaşi sintagmă trebuia folosită şi în cazul de faţă.

2.5. Ultima frază a enunţului de la alin. (4) al art. 1246 C. civ., potrivit căreia orice convenţie sau clauză prin care părţile ar fi autorizate să instituie sau să suprime cauze de nulitate este considerată nescrisă, dispoziţie pe care o regăsim şi în Proiectul Catala[19], nu are acoperire în condiţiile în care inexistenţa nu este prevăzută ca o sancţiune distinctă a contractului, aşa cum o consacră, de exemplu, Proiectul Gandolfi în art. 138.

Art. 1247. Nulitatea absolută.

(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie.

(3) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

(4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare, decât în cazurile prevăzute de lege.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Nulitatea absolută este sancţiunea îndreptată împotriva contractului care a fost încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. Textul primului alineat debutează cu formula sentenţioasă „este nul”, exprimare autoritară rezervată exclusiv acestei nulităţi, cea mai severă dintre sancţiunile civile.

Potrivit manualelor şi monografiilor apărute după intrarea în vigoare a noului Cod civil, nulitatea absolută sancţionează “nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, desigur, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic”[20].

Un alt autor, reprezentând “şcoala de la Cluj”[21], atrage atenţia că, “în ce priveşte interesul general, criteriu de clasificare a nulităţii, acesta nu trebuie interpretat în sensul că s-ar reduce la ordinea publică; {…} cel din urmă trebuie conceput ca abstract şi reflectând secvenţial ordinea publică, fără să se confunde cu aceasta”. Potrivit aceluiaşi autor anulabilitatea priveşte doar pe particulari “cu interesele lor mărunte, care nu pot afecta ordinea de drept”[22].

Raportul dintre interesul general şi ordinea publică este diferit văzut şi în legislaţia altor ţări. Astfel, potrivit Codului civil din Quebec, “nulitatea unui contract este absolută când condiţia de formare a contractului pe care o sancţionează se impune pentru protecţia interesului general”[23], în timp ce ambele proiecte franceze de reformă a dreptului obligaţiilor integrează interesele generale în conceptul de ordine publică[24].

O reglementare mai detaliată a celor două nulităţi o realizează proiectul intitulat “Codul European al Contractelor” avansat de Academia privativiştilor de la Pavia, care, la art. 140.1.a, distinge între “ordinea publică, bunele moravuri, reguli imperative instituite pentru protecţia unui interes general sau pentru salvarea unor interese sociale primare”[25].

1.2. Persoanele care pot invoca nulitatea absolută. Enunţul de la alin. (2) al art. 1247 C. civ. prevede prima regulă a regimului juridic al nulităţi absolute, potrivit căreia orice persoană interesată poate invoca nulitatea absolută. Limitarea cercului de persoane care pot invoca nulitatea absolută este conformă cu principiul pas d’interet pas d’action, aplicabil în procesul civil dreptului material la acţiune. Sunt considerate persoane interesate părţile contractante, reprezentanţii lor legali, avânzii cauză ai părţilor (succesorii universali sau cu titlu universal, creditorii chirografari ai părţilor) care pot invoca nulitatea absolută pe calea acţiunii oblice, succesorii cu titlu particular).

Nulitatea absolută poate fi invocată şi de terţi, persoane străine de contract (penitus extranei), doar dacă aceştia justificã un interes legitim la acţiune, situaţie care se poate ivi doar dacă invocă un drept contrar celui care rezultă din contractul lovit de nulitate absolută.

O discuţie specială priveşte dreptul procurorului de a intenta acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului.

Noul Cod de procedură civilă prevede la art. 90 alin. (1) că „Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”. Noul Cod civil nu recunoaşte, cu caracter de principiu, dreptul procurorului de a invoca nulitatea absolută, ceea ce a trezit reacţia doctrinei[26] (a se vedea pct. din observaţiile care urmează). Această reticenţă în recunoaşterea, de principiu, a dreptului pe care îl are procurorul în anularea anumitor contracte ar putea avea ca explicaţie Standardele europene referitoare la independenţa sistemului judiciar potrivit cărora „sistemul general al protecţiei drepturilor omului nu reprezintă un domeniu de activitate adecvat pentru parchet. El trebuie realizat mai degrabă de către un avocat al poporului, decât de parchet”[27].

În dreptul francez, intervenţia procurorului în procesul civil este definită de art. 422-423 C. proc. civ. fr., texte care prevăd, mai întâi, că procurorul poate acţiona doar în cazurile prevăzute de lege (art. 422 C. proc. civ. fr.), după care se prevede că “deosebit de aceste cazuri, Ministerul public poate acţiona pentru apărarea ordinii publice ori de câte ori i s-ar putea aduce atingere”. Aşa cum se remarcă, intervenţia procurorului este orientată îndeosebi în domeniul dreptului familiei şi al dreptului concurenţei[28].

1.3. Căile de invocare a nulităţii. Nulitatea poate fi invocată atât pe cale ofensivă, prin acţiunea în constatarea nulităţii absolute sau în declararea nulităţii relative, cât şi pe cale defensivă, pe calea excepţiei, ceea ce presupune dreptul celui chemat în judecată pentru executarea unui contract de a invoca, în apărarea sa, nulitatea acestuia. Deşi nulitatea are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), acţiunea în constatarea sau declararea nulităţii nu este condiţionată de restituirea prestaţiilor, asemenea obiectiv putând forma obiectul unei altei acţiuni separate.

1.4. Invocarea din oficiu a nulităţii absolute. Prin dispoziţia de la alin. (3) al art. 1247 C. civ., se instituie obligaţia instanţei de judecată de a invoca nulitatea absolută a oricărui act pe care se întemeiază părţile în procesul civil. Dacă, aşa cum vom vedea, nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa de judecată, cum se prevede la art. 1248 alin. (3), pentru că în cauză sunt interese particulare, la rândul ei, nulitatea absolută, cea mai energică dintre sancţiunile civile prin care sunt ocrotite interese generale, nu numai că poate fi invocată de instanţă, dar este şi obligatorie. Textul românesc este imperativ, spre deosebire de reglementările date de CCQ[29], CCI[30] şi Proiectul Catala[31], potrivit cărora nulitatea poate fi invocată de instanţă.

“Invocarea” nulităţii absolute a contractului la care este chemată instanţa nu presupune dreptul acesteia ca, pe cale ofensivă, să promoveze o acţiune cu acest obiect, ceea ce ar reprezenta o încălcare a principiului disponibilităţii, ci doar obligaţia pe care o are judecătorul în cadrul unui proces deja iniţiat, să pună în discuţie nulitatea absolută pe care s-o constate, chiar peste voinţa părţilor, în acord cu rolul acestuia în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 NCPC.

1.5. Confirmarea contractului în cazul nulităţii absolute. În timp ce contractul anulabil poate fi confirmat prin neatacarea acestuia înăuntrul termenului de prescripţie sau prin renunţarea la acţiune a persoanei îndreptăţite la acţiunea în anulare, în cazul contractului lovit de nulitate absolută, confirmarea nu este posibilă, având în vedere că desfiinţarea retroactivă a acestuia ţine de interesul general, care excede aprecierii subiective a părţilor implicate în proces. Faptul că, potrivit art. 1246 alin. (3)C. civ., nulitatea contractului poate fi constatată şi pe cale convenţională, nu înseamnă că părţile ar putea renunţa la acţiune, în discuţie fiind, nu doar interesele părţii, ci şi interese generale care exced aprecierii subiective a părţilor.

În cazul contractului lovit de nulitate absolută, nesusceptibil de confirmare, sancţiunea acestuia poate fi evitată printr-un nou contract. Jurisprudenţa franceză s-a pronunţat că „dacă actul lovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat retroactiv, părţile pot reînnoi acordul lor de voinţă”[32]. Soluţia juridică este amenajată de Proiectul Catala la art. 1129-5 potrivit căruia “donatorul nu poate repara prin niciun act confirmativ viciile unei donaţii între vii, nulă pentru nerespectarea condiţiilor de formă; trebuie ca donaţia să fie refăcută în forma legală”[33]. Este ceea ce noul Cod civil numeşte la art. 1250 „refacerea contractului”, operaţie prin care “contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui”.

Potrivit enunţului de la alin. (4), contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege. Dacă în favoarea neconfirmării contractului lovit de nulitate pledează nevoia de protecţie a intereselor generale, sunt şi raţiuni speciale în temeiul cărora chiar şi contractul nul absolut poate fi confimat. Astfel, deşi căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută, ea se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani, sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată. Tot astfel, deşi art. 295 alin. (1) C. civ. sancţionează căsătoria fictivă cu nulitatea absolută, prin dispoziţia de la alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că “nulitatea căsătoriei se acoperă, dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei”, aspecte menite a evidenţia şansa asanării căsătoriei fictive, a convertirii ei într-o căsătorie veritabilă. Aceeaşi soluţie este prevăzută şi de art. 481 C. civ. în cazul menţinerii adopţiei fictive lovite de nulitate absolută, dacă ea este în interesul superior al copilului adoptat.

2. Aprecieri critice

2.1. Dacă dispoziţia de la alin. (1) potrivit căreia “este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general” face parte din postulatele doctrinei clasice de drept civil, astăzi, când limbajul juridic este mult mai nuanţat, simpla sintagmă “interes general” prin care este caracterizată nulitatea absolută a devenit insuficientă. Deşi la nivelul discursului normativ, lucrurile sunt clare, când se pune problema determinării interesului general în situaţii concrete, întâmpinăm serioase dificultăţi. Tocmai de aceea, potrivit unui alt text normativ, cel de la art. 1250 C. civ., la cazurile cunoscute de nulitate absolută textul trimite şi la cazurile în care “rezultă neîndoios că interesul ocrotit este unul general”. (A se vedea comentariile de la art. 1250).

În fapt, ambele criterii avansate de actualul Cod civil sunt discutabile.

Primul dintre ele, cel privind interesul general, rămâne un reper cu contur neclar. Aşa cum se remarcă de doctrina franceză, “nu există o frontieră tranşantă între interesul general şi cele private: toate dispoziţiile legale prezintă, întotdeauna, mai mult sau mai puţin, un oarecare interes general, pentru că altfel, nici n-ar fi fost edictate”[34].

Nici interesele private nu sunt omogene. Astfel, nulitatea contractului pentru vicii de consimţământ ocroteşte, nu doar interesele părţii din contractul atacat în justiţie, ci interesele generale ale oricărei părţi al cărei consimţământ este viciat. Aceeaşi autori citează cele trei proiecte franceze de reformă a dreptului contractelor potrivit cărora nulitatea relativă este o nulitate de protecţie, în timp ce nulitatea absolută este de ordine publică.

2.2. Pentru ca dispoziţiile actualului Cod civil să fie armonizate cu cele ale Codului de procedură civilă în această materie, ar trebui ca prevederea de la alin. (2) de la art. 1246 C. civ.să fie completată în sensul recunoaşterii dreptului Ministerului Public de a invoca nulitatea absolută a contractului, în aceleaşi situaţii menţionate de textul de la art. 90 NCPC şi anume „ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”. Acest drept îi este recunoscut procurorului şi de Proiectul Catala care prevede că “nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes precum şi de Ministerul public”[35], soluţie care poate fi adoptată şi de noul nostru Cod civil.

Art. 1248. Nulitatea relativă.

(1) Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată.

(3) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.

(4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Fără să definească nulitatea relativă, textul normativ de la alin. (1) se raportează la sancţiunea nulităţii relative ca sancţiune a contractului prin care sunt încălcate dispoziţii legale privitoare la ocrotirea unui interes particular. Pentru că sunt şi situaţii în care cele două categorii de interese, generale şi particulare, se interferează, actualul Cod civil instituie la art. 1252, aşa cum vom vedea, o prezumţie de nulitate relativă în temeiul căreia, ori de câte ori natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este considerat anulabil, deci afectat de nulitate relativă.

1.2. Persoanele care pot invoca nulitatea relativă. În cazul nulităţii relative, considerată a fi o nulitate de protecţie, cercul persoanelor interesate este limitat de principiul relativităţii efectelor actului juridic (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest). Astfel, acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ poate fi formulată doar de persoana al cărui consimţământ a fost viciat sau de reprezentantul legal al acesteia, avânzii cauză precum şi simplul terţ care justifică un interes legitim la acţiune. Fiind menită să ocrotească interese de natură privată, nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana al cărui interes a fost lezat. Termenul „anulabil” face parte din expresiile care sugerează că este vorba de nulitatea relativă, spre deosebire de nulitatea absolută, în cazul căreia se întrebuinţează sintagma “este nul”.

Acţiunea în anulare poate fi promovată şi de reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu,  de succesorii legali ai titularului dreptului de a ataca actul, de creditorii chirografari ai părţilor, care, potrivit art. 1560 alin. (1) C. civ. pot exercita drepturile şi acţiunile debitorului, când acesta refuză să le exercite, prejudiciindu-le interesele, cu excepţia drepturilor şi acţiunilor strâns legate de persoana debitorului, prevăzută în alin. (2) al aceluiaşi text. În tăcerea legii, dreptul de a formula acţiunea în anulare poate fi exercitat şi de procuror. Potrivit art. 46 alin. (3) C. civ., în materia regimului juridic al nulităţii, în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, “atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare”.

1.3. Interdicţia invocării din oficiu a nulităţii relative. Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa de judecată. Privită în plan procesual, soluția este expresia a două principii fundamentale ale procesului civil prevăzute de noul Cod de procedură civilă: dreptul de dispoziţie al părţilor prevăzut de art. 9, potrivit căruia doar persoana interesată poate declanşa procesul civil, în timp ce judecătorul trebuie să se pronunţe doar asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele investirii, în afară de cazurile prevăzute de lege, cum dispune art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod.

1.4. Confirmarea contractului anulabil. Una dintre deosebirile dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă o constituie confirmarea contractului anulabil. De principiu, doar contractul anulabil poate fi confirmat. Actualul Cod civil prevede şi cazuri în care contractul lovit de nulitate absolută poate fi confirmat. (Pentru confirmarea contractului, a se vedea comentariile de la art. 1262-1263 C. civ. iar pentru confirmarea contractului lovit de nulitate absolută, cel de la art. 1247 alin. (4) C. civ.)

2. Aprecieri critice

2.1. În condiţiile în care dispoziția de la alin. (2) al art. 1248 C. civ. dispune că nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, iar la alin. (4) se prevede posibilitatea confirmării contractului anulabil, rezultă implicit că ea nu poate fi invocată din oficiu de instanţa de judecată. Privit din perspectiva normelor de tehnică legislativă, rostul unei codificări este de a preciza ce poate face instanţa, nu şi ce nu poate face. De aceea, o asemenea prevedere nu este prevăzută de Codul civil din Quebec și nici de ambele proiecte franceze de reformă a dreptului contractelor.

Art. 1249. Prescripţia.

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.

1. Comentarii

1.1. Imprescriptibilitatea nulităţii absolute. Fiind menită să protejeze interesele generale încălcate prin încheierea unui contract fără respectarea condiţiilor de validitate, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe calea ofensivă a acţiunii în constatarea nulităţii, cât şi pe cale defensivă, prin opunerea de către cealaltă parte a excepţiei nulităţii. Nu trebuie confundată acţiunea în constatarea nulităţii absolute cu acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act lovit de nulitate absolută, motiv pentru care nu se poate spune că această ultimă acţiune ar constitui una dintre excepţiile vizate în prima parte a enunţului de la alin. (1). Restituirea acestor prestaţii constituie un efect al nulităţii prevăzut de art. 1254 alin. (3) C. civ. potrivit căruia „În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor de la art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”. Prescripţia acestei acţiuni începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, aşa cum prevede art. 2525 C. civ. Printre excepţiile propriu-zise de la regula că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, trebuie menţionată cea care rezultă din art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termen care a fost prelungit succesiv prin Odonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 109 şi 145/2001.

1.2. Prescriptibilitatea nulităţii relative. Fiind o sancţiune care protejeazã interese private, nulitatea relativã poate fi invocată numai în cadrul termenului general de prescripţie extinctivã. Raţiunea acestei reguli constă în nevoia de certitudine şi stabilitate a circuitului civil, imperativ exprimat sugestiv de adagiul quieta non movere, cel care impune să nu tulburi ceva care este stabil. Simpla trecere a timpului fără ca titularul dreptului la acţiune să fi acţionat face ca legea să prefere status-quo-ul. În conflictul dintre interesele pe care le are titularul dreptului la acţiune şi cele ale beneficiarului actului juridic anulabil, ordinea de drept preferă pe ultimul, sancţionând implicit pasivitatea celui îndreptăţit la acţiune care, în mod nejustificat, n-a reacţionat înăuntrul unei perioade de timp pe care legea o consideră a fi rezonabilă.

1.3. Imprescriptibilitatea excepţiei nulităţii relative. Una dintre controversele clasice ale dreptului privat modern priveşte aplicarea principiului tradiţional quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă, deşi prescriptibilă pe calea acţiunii, poate fi invocată oricând pe calea excepţiei.

În doctrina şi jurisprudenţa franceză, ideea supravieţuirii excepţiei nulităţii a avut ca punct de plecare un argument de text, faptul că prevederile de la art. 1304 şi art. 2262 C. civ. fr. aveau în vedere “prescripţia acţiunii”, nu şi a excepţiei[36]. În favoarea acestei teze au fost invocate şi argumente de logică potrivit cărora excepţia poate fi invocată doar de cel care este atacat în justiţie. Or, în lipsa unei acţiuni, excepţia nu poate fi concepută, neexistând niciun motiv de a sancţiona pasivitatea celui care nu avea interes să se apere înainte de a fi acţionat. Şi totuşi, împotriva acestei interpretări au fost înregistrate opinii contrare, afirmându-se că ideea perpetuităţii excepţiei nulităţii a fost concepută doar pentru contractele a căror executare nu a avut loc, ea nefiind aplicabilă în situaţiile în care contractul a fost executat.

În dreptul nostru, sub imperiul vechii reglementări, printr-o interpretare literală a textului de la art. 1 din Decretul nr. 167/1958 care prevedea că prescripţia stinge dreptul la acţiune, nu şi excepţia, autori de prestigiu au susţinut teza tradiţională, argumentând că, în timp ce legea dispunea că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, atât pe calea acţiunii cât şi a excepţiei, la nulitatea relativã distincţia dintre acţiune şi excepţie nu se mai face, ceea ce ar însemna că s-a dorit să se lase deschisă posibilitatea invocării oricând a excepţiei nulităţii relative[37]. Teza contrară a fost susţinută de majoritatea autorilor noştri de drept civil[38].

Prin noua prevedere legală de la alin. (2) al art. 1249 C. civ. se oferă un răspuns explicit acestei întrebări. Potrivit acesteia, invocarea excepţiei nulităţii relative o poate face doar partea căreia i se cere executarea contractului. Prin urmare, invocarea acestei excepţii nu poate fi făcută cu scopul de a obţine anularea contractului, obiectiv pe care doar acţiunea în justiţie îl poate avea, pentru că, aşa cum se afirmă, “este necesar să deosebim între excepţia de nulitate, care reprezintă o simplă apărare, şi excepţia de nulitate prin care se încearcă valorificarea de către pârât a dreptului de a obţine chiar anularea actului juridic”[39].

2. Aprecieri critice

2.1. Prin tradiţie, prescriptibilitatea nulităţii face parte din regulile care alcătuiesc regimul juridic al nulităţii, fapt care ar fi impus ca cele două prevederi normative de la art. 1249 C. civ. să fie plasate laolaltă cu celelalte reguli distincte, specifice fiecăreia dintre cele două nulităţi, în cadrul art. 1247-1248 C. civ.

Art. 1250. Cauzele de nulitate absolută.

 Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.

1. Comentarii

1.1. Repere ale nulităţii absolute. Prin cauze ale nulităţii absolute înţelegem temeiurile de drept care pot fi invocate în susţinerea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute. Astfel, normele care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, impuse de art. 11 C. civ., pe care le încalcă un contract, reprezintă o cauză a nulităţii absolute, în timp ce cazurile nulităţii absolute de încălcare a acestor două repere fundamentale ale libertăţii de voinţă sunt numeroase şi ele privesc situaţiile concrete în care un contract încalcă aceste norme. Cele mai semnificative exemple sunt evidenţiate de profesorul Gabriel Boroi, în lucrarea dedicată unora dintre instituţiile reglementate de actualul Cod civil[40]. În ordinea avută în vedere de actualul Cod civil, cazurile de nulitate absolută sunt prevăzute de: art. 11 C. civ. prin care sunt interzise convenţiile care derogă de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri; art. 66 C. civ. privind actele juridice prin care se conferă valoare patrimonială corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege[41]; art. 206 alin. (3) raportat la alin. (1) şi (2) C. civ. privind actele juridice încheiate de persoana juridică care au ca obiect drepturi care pot aparţine doar persoanei fizice sau privitoare la alte drepturi şi obligaţii decât cele necesare îndeplinirii scopului stabilit prin lege, prin actul de constituire sau prin statut; art. 271, 273, 274, 276, 287 care prin care sunt instituite o serie de interdicţii la încheierea căsătoriei; art. 295 alin. (1) C. civ. privind căsătoria fictivă; art. 480 alin. (1) C. civ. privind adopţia fictivă. La acestea se adaugă celelalte prevederi exprese ale actualului Cod civil prin care sunt interzise o serie de acte juridice privind statutul civil al copilului, în materia partajului, anumite liberalităţi fără determinarea beneficiarului, testamentul reciproc etc.

În materia condiţiilor de validitate ale actului juridic, nulitatea absolută este aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea capacităţii civile, cu specială privire la incapacităţile speciale de folosinţă a persoanei fizice instituite pentru protejarea unui interes general, cum ar fi art. 1653 alin. (1) C. civ. privind incapacitatea anumitor persoane de a cumpăra drepturi litigioase, art. 1654 C. civ. referitor la alte incapacităţi de a cumpăra care vizează persoanele nominalizate; lipsa consimţământului; nevalabilitatea obiectului actului juridic; nevalabilitatea cauzei; nerespectarea formei actului juridic cerute ad validitatem etc.

2. Aprecieri critice

2.1. Aşa cum am menţionat deja, sintagma “cauzele de nulitate absolută” folosită de denumirea marginală a normei de la art. 1250 C. civ., deşi frecvent folosită de doctrina noastră, nu este în afara oricărei critici, pentru cel puţin două motive :

– în primul rând, însăşi formula “cauzele de nulitate absolută”, preluată tale quale din CCI[42], poate fi supusă discuţiei. Asemenea cauze sunt cele care determină, care provoacă nulitatea, aşa cum prevede textul italian la alin. 2. Ele pot fi reduse la una generică, şi anume nerespectarea unei dispoziţii legale prin care sunt reglementate condiţiile de validitate ale contractului[43]. Dacă avem în vedere toate încălcările dispoziţiilor legale imperative prin care sunt ocrotite ordinea publică şi bunele moravuri, vorbim de cauzele nulităţii absolute, temeiurile juridice care pot fi invocate în acţiunea de constatare a nulităţii absolute, diferite de cazurile de nulitate absolută, care sunt situaţiile concrete întâlnite în practică, cu mult mai numeroase decât cauzele nulităţii. De exemplu, cauza nulităţii absolute a contractului fraudulos o constituie prevederea de la art. 1237 C. civ., în timp ce cazurile de nulitate pentru fraudă la lege sunt cele prin care, în concret, contractul eludează una dintre multele norme imperative prevăzute de lege;

– trecând peste această distincţie semantică elementară, sintagma „cazurile de nulitate” este nepotrivită în cadrul legiferării, rostul acesteia nefiind acela de a inventaria cazurile concrete de nulitate, cum ar fi urmat să facă enunţul normativ astfel anunţat. În locul unei liste a unor asemenea încălcări, dispoziţia legală trimite generic la “cazurile anume prevăzute de lege” sau la cele „când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unui general”. Precizia pe care o reclamă denumirea marginală este contrazisă de exprimarea generică a normei. De fapt, un inventar exhaustiv al cazurilor de nulitate absolută nu are a fi făcut. Nici manualele de drept civil, parte generală, nu-şi propun o asemenea performanţă, astfel că un “tablou al cauzelor de nulitate absolută“ n-ar putea fi decât o schiţă orientativă, cu rol exemplicativ. Aşa se explică de ce textul de la art. 1418 CCI care a inspirat pe autori, are în vedere “cause di nullità del contratto”, deci cauze posibile, inter alia.

2.2. Caracterizarea cazurilor de nulitate absolută ca fiind şi acelea în care “rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general” este nepotrivită, nu atât pentru spiritul dubitativ al exprimării, incompatibil cu legiferarea, dar şi pentru lipsa de claritate a textului care nu oferă niciun criteriu obiectiv pe care ar urma să-l aibă în vedere o asemenea evaluare a interesului protejat de lege. De aceea, în condiţiile în care nulitatea absolută este definită de o prevedere anterioară, cea de la art. 1247 C. civ., potrivit căreia “este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”, reluarea aceleaşi caracterizări, de această dată privitoare la cazurile de nulitate absolută, printr-un text mai puţin lămuritor, nu se justifică. Însăşi alocarea unui alt spaţiu de reglementare celor două nulităţi este excesivă, astfel că repetarea aceloraşi idei afectează coerenţa noii reglementări. Sunt motive pentru care credem că enunţul de la art. 1250 C. civ. putea fi redat prin următorul text simplu: „Contractul este lovit de nulitate absolută când încalcă o normă prin care este apărat interesul general”. Este formula adoptată de Proiectul Catala[44] pe care o considerăm preferabilă.

Art. 1251. Cauzele de nulitate relativă.

Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

1. Comentarii

1.1. Repere ale nulităţii relative. De această dată, cauza generică a nulităţii relative o constituie încălcarea prin contract a unor dispoziţii legale prin care se protejează interese particulare. Şi de această dată norma de la art. 1251 trimite la câteva exemple de dispoziţii a căror încălcare atrage nulitatea relativă a contractului: capacitatea de exerciţiu, viciile de consimţământ precum şi alte cazuri prevăzute de lege în care interesul supus protecţiei este unui particular.

Printre actele juridice supuse anulării sunt cele încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, expres prevăzute de art. 41 şi sancţionate de art. 44 C. civ., incapacităţile speciale în materia liberalităţilor (art. 990 C. civ.), incapacităţile speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.), actele juridice anulabile pentru lipsa discernământului (art. 1205 C. civ.), pentru vicii de consimţământ (art. 1207-1222 C. civ.), pentru lipsa cauzei (art. 1238 alin. (1) C. civ. ), vânzarea la preţ derizoriu sau fictiv (art. 1665 C. civ.) etc. Spre deosebire de vechea reglementare, asemenea nulităţi sunt uşor de recunoscut, actualul Cod civil având preocuparea de a prevedea, de regulă, că actul juridic este anulabil. La acestea se adaugă nulităţile virtuale, cele care, potrivit art. 1252 C. civ. sunt prezumate a fi relative ori de câte ori natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege.

2. Aprecieri critice

2.1. Deşi succint, textul reuşeşte performanţa de a fi de mai multe ori discutabil:

– chiar dacă, de această dată enunţul normativ nominalizează câteva cazuri de nulitate relativă, ne menţinem aceeaşi observaţie pe care am făcut-o în cazul precedent, aceea că asumarea unei asemenea denumiri marginale a normei presupunea o enumerare exhaustivă a cazurilor de nulitate relativă, în locul căreia textul ne oferă doar câteva exemple orientative, trimiţând apoi la “cazurile prevăzute de lege”, formula de avarie excesiv folosită de autori textelor normative. De aceea, mai nimerit ar fi fost ca şi de această dată, enunţul normei să vizeze, în mod generic, situaţiile în care sunt încălcate prin contract interese private, după modelul aceluiaşi Proiect Catala[45];

– apoi, reducând cazurile de nulitate relativă la nesocotirea dispoziţiilor legale privind capacitatea de exerciţiu, la cele care vizează viciile de consimţământ şi la alte cazuri anume prevăzute de lege, sunt omise nulităţile virtuale, cele care, potrivit enunţului de la art. 1253 C. civ., nu sunt prevăzute de lege. Aceeaşi prevedere pe care o comentăm intră astfel în coliziune şi cu cea de la art. 1252 C. civ. pentru că, dacă admitem că nulităţile relative sunt doar cele menţionate de art. 1251 C. civ.,  prezumţia nulităţii relative ar urma să fie lipsită de obiect;

– cât priveşte caracterizarea contractului prin care au fost “nesocotite dispoziţiile legale…”, găsim că exprimarea este uşor arhaică. Mai potrivit este să vorbim despre “încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la…“.

Art. 1252. Prezumţia de nulitate relativă.

În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.

1. Comentarii

1.1. O nouă prezumţie în materia nulităţii. Prezumţia instituită prin art.1252 C. civ. este preluată de la art. 1421 CCQ, text potrivit căruia „mai puţin când legea nu indică în mod clar caracterul nulităţii, contractul care nu este conform condiţiilor necesare formării sale este prezumat a fi afectat de nulitate relativă”[46].

Având a comenta această nouă prevedere, se afirmă că “prezumţia este operantă în materia nulităţii virtuale, întrucât numai în cazul lor natura nulităţii nu este determinată, în accepţiunea art. 1252”[47].

Într-adevăr, de cele mai multe ori, această nouă prezumţie este operantă când legea nu prevede expres natura nulităţii. Bunăoară, sub vechea reglementare, norma de la art. 35 alin. 2 C. fam. privind interdicţia înstrăinării bunurilor imobile comune de către unul dintre soţi, nu prevedea expressis verbis natura nulităţii actului juridic respectiv. Dacă multă vreme s-a considerat că nulitatea este absolută ori de câte ori se încalcă o interdicţie legală, ulterior, atât doctrina cât şi jurisprudenţa au avut în vedere exclusiv criteriul interesului protejat prin asemenea interdicţii. Actualul Cod civil prevede la art. 347 alin. (1) că “Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când este necesar potrivit legii, este anulabil“ . Deşi nu este evocată expres nulitatea relativă, ea rezultă din prevederea de la art. 1251 alin. (1) C. civ. care include contractul anulabil printre cauzele de nulitate relativă.

2. Aprecieri critice

2.1. Faptul că textul este preluat din CCQ, nu-l face mai puţin îndoielnic, pentru a ne menţine în acelaşi spirit dubitativ al noii prevederi. Instituirea unei prezumţii de nulitate relativă nu ajută cu nimic la distincţia dintre cele două feluri de nulitate. Norma nu face decât să instituie o regulă de interpretare în materia nulităţii[48]. Dacă, în general, puşi într-o situaţie de a alege între două rele, suntem tentaţi, în mod natural, să alegem răul cel mai mic, o asemenea mentalitate n-ar trebui introdusă în drept, unde claritatea şi rigoarea exprimării normative sunt esenţiale. Formula repetată excesiv „când nu reiese în chip neîndoielnic din lege”, lipsită de orice reper obiectiv, lasă loc unei interpretări subiective, instinctuale. Chiar dacă există “dificultăţi în depistarea interesului general sau particular vizat prin norma juridică încălcată”[49], ele n-ar trebui evidenţiate într-un cadru normativ care se recomandă prin predictibilitate. Odată fixate regulile de interpretare în contracte, misiunea legiferării sfârşeşte, dificultăţile concrete de evaluare a intereselor puse în cauză fiind transferate activităţii de aplicare a dreptului, ea însăşi dificilă, prin natura ei.

Art. 1253. Nulitatea virtuală.

În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative, trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Cândva s-a afirmat că nu există nulitate fără text (pas de nullité sans texte). Pe lângă nulitatea expres prevăzută de lege, absolută sau relativă, există şi nulităţi virtuale, cele numite uneori implicite, tacite, sau fără text, cele care, fără a fi menţionate printr-o dispoziţie a legii, rezultă din însăşi formularea dispoziţiei legale încălcate. Un exemplul sugestiv îl constituie prevederea de la art. 965 alin. 2 din vechiul Cod civil potrivit căreia “nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar dacă s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”.

Cum se vede, textul normativ nu prevedea, în mod expres, şi sancţiunea unor asemenea acte juridice. Cu toate acestea, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au dat calificarea cuvenită, atât a sancţiunii actului încheiat în dispreţul normei de drept, cât şi a naturii ei. Chiar dacă, aşa cum se remarcă, “noul Cod civil manifestă o înclinaţie pentru a desemna expres nulităţile”[50], rămân legile speciale, nesupuse aceloraşi rigori normative, pun frecvent asemenea probleme de calificare juridică a sancţiunii şi a evaluării corecte a intereselor protejate. Virtuale pot fi atât nulităţile relative cât şi cele absolute. Calificarea în concret a felului nulităţii o face, mai întâi, partea interesată în desfiinţarea actului juridic, chemată să precizeze temeiul juridic al acţiunii formulate. Cel care va decide este însă judecătorul investit cu soluţionarea acţiunii.

2. Aprecieri critice

2.1. Criteriul după care nulităţile sunt clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale este consacrarea lor legală. Norma opune însă cazurilor în care “sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative, trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”. În realitate, atât nulităţile exprese cât şi cele virtuale au aceeaşi finalitate şi deci cele două categorii de situaţii avute în vedere de text n-ar fi trebuit contrapuse. Enunţul ar fi căpătat sensul avut în vedere de autori doar dacă ar fi avut următoarea redactare: “în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când, fără a fi prevăzută expres de lege (s.n.), sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, nulitatea relativă, trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”.

2.2. Pe de altă parte, nulitatea virtuală este o construcţie teoretică, la fel cum sunt toate clasificările cunoscute ale nulităţilor. Rostul acestor operaţii logice este unul teoretic, motiv pentru care, însăşi prezenţa nulităţii virtuale în cadrul textelor normative ale noului Cod civil, este, în opinia noastră, discutabilă. De altfel, ea nici nu este prevăzută de proiectele europene de codificare a dreptului contractelor şi nici chiar de Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor. Dacă totuşi această prevedere va fi menţinută, propunem a fi reformulată în sensul mai sus menţionat.

II. Efectele nulității

Art. 1254. Desfiinţarea retroactivă a contractului şi a actelor subsecvente.

(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

(3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.

1. Comentarii

1.1. Principiul retroactivităţii nulităţii contractului. Textul de la alin. (1) potrivit căruia contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost încheiat niciodată, exprimă retroactivitatea efectelor nulităţii, idee pe care o ilustrează adagiul Quod nullum est nullum producit efectum. La fel ca şi în cazul prevederii de la art. 1246 alin. (4), privitor la clauza prin care se instituie sau se suprimă cauze de nulitate, clauză care se consideră inexistentă, dispoziţia legală pe care o comentăm consideră inexistent contractul lovit de nulitate absolută. Fără a fi consacrată de actualul Cod civil, prevederile care evocă inexistenţa sunt menite doar a exprima doar gravitatea efectelor nulităţii actului juridic în general. Nu poate fi ignorat faptul că, între momentul încheierii contractului şi momentul constatării sau declarării nulităţii, contractul a existat totuşi, perioadă în care s-a bucurat de prezumţia de validitate a oricărui act juridic. Este o realitate pe care dreptul n-o poate ignora, astfel că efectele nulităţii absolute vor fi diferite, după cum contractul a fost sau nu executat şi după cum, ulterior încheierii sale, au fost sau nu încheiate acte juridice subsecvente. Sunt de distins următoarele situaţii:

– când contractul n-a fost executat şi a fost constatat ori declarat nul, el nu-şi va mai putea produce efectele în considerarea cărora a fost încheiat;

– când contractul a fost executat până la constatarea nulităţii, prestaţiile efectuate în temeiul actului vor fi restituite părţilor;

– dacă după ce contractul a fost executat şi ulterior drepturile dobândite ex contractu au făcut obiectul altor acte juridice subsecvente, ele vor fi desfiinţate retroactiv.

1.2. Excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii. De la regula instituită la alin. (2) al art. 1254 C. civ. sunt instituite o serie de excepţii. Fără a le inventaria, ne vom opri îndeosebi la cele care vizează materia persoanelor, cele care sunt prezentate de profesorul Gabriel Boroi în lucrarea din care am citat anterior[51]:

– căsătoria putativă, reglementată de art. 304 C. civ. Potrivit prevederii de la alin. (1) al acestui text, “soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”;

– situaţia copiilor rezultaţi din căsătoria anulată. Potrivit art. 305 alin. (1) C. civ., “nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie”;

– situaţia minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei. În conformitate cu art. 39 C. civ., “în cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”;

– modificarea numelui de familie doar pentru viitor, în cazul anulării recunoaşterii de filiaţie sau a căsătoriei, purtarea numelului de familie până la data desfiinţării recunoaşterii voluntare de filiaţie;

– în cazul declarării nulităţii unei persoane juridice (art. 198 alin. (1) C. civ.). Potrivit acestui text, “de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactive şi întră în lichidare”.

Deopotrivă, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă, reglementată de art. 948 C. civ., poate fi considerată, atât ca excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, în situaţia când titlul în baza căruia dobânditorul a cules fructele a fost anulat, cât şi de la regula restitutio in integrum.

1.3. Desfiinţarea actelor juridice subsecvente. Regula de la alin. (2) al art. 1254 C. civ. a fost consacrată şi conservată în limba latină prin adagiul Resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, datorită conciziunii exprimării sale. Este principiul potrivit căruia anularea actului juridic primar atrage anularea actului juridic subsecvent[52], o consecinţă firească a unui alt principiu tradiţional potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia un drept mai mare decât el însuşi are (Nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet). Desfiinţarea titlului pe care s-a întemeiat înstrăinătorul are ca efect desfiinţarea retroactivă a dreptului pe care îl are asupra bunului înstrăinat, ceea ce îl plasează în situaţia de a fi înstrăinat un drept pe care nu-l mai are încă de la data data anulării, adică retroactiv (ex tunc). Cum contractul primar este principal în raport de cel subsecvent, soluţia desfiinţării ambelor poate fi examinată şi ca o consecinţă logică a unei alte reguli, Accesorium sequitur principalem, potrivit căreia soarta actului juridic secundar urmează pe cea a actului juridic principal.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar îşi gãseşte aplicare şi atunci când este vorba de drepturi de creanţă. De altfel, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutiv sau translativ de drepturi reale. Cele mai frecvente situaţii vizează contractele “autorizate”, când anularea autorizaţiei administrative conduce la anularea contractului civil care se întemeia pe acea autorizaţie.

1.4. Excepţii de la regula Resoluto iure dantis. Sunt o serie de cazuri în care desfiinţarea contractului subsecvent se loveşte de obstacole legate de anumite raţiuni speciale, în principal de imperativul juridic al ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului sau de necesitatea respectării securităţii şi stabilităţii circuitului civil, impedimente care impun sacrificarea principiului şi menţinerea actului. Prin urmare, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis, totuşi rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părţi cu un terţ şi în legăturã cu dreptul dobândit prin actul juridic iniţial. Cele mai semnificative excepţii relevate de doctrina juridică sunt următoarele:

– actele juridice de conservare şi administrare a bunului. Actele de conservare sunt cele menite să preîntâmpine pierderea unui drept subiectiv, în timp ce actele de administrare sunt orientate punerii în valoare a unui bun sau al unui patrimoniu. Păstrarea acestora în cazul anulării actului juridic iniţial are ca justificare tocmai finalitatea lor, faptul că n-au fost de natură să prejudicieze interesele titularului. Când însă asemenea acte juridice se dovedesc a fi frauduloase, menţinerea lor nu se mai justifică, soluţia desfiinţării lor fiind dictată de principiul Fraus omnia corrumpit;

– contractul cu titlu oneros sau contractul de ipotecă, prin care a fost dobândit un drept real, după un termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului respectiv în cartea funciară. Acest termen este de un an, când încheierea prin care s-a dispus înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit (art. 909 alin. (3) şi art. 908 alin. (1) C. civ.);

– contractele cu executare succesivă care au fost supuse condiţiilor de publicitate vor continua să producă efecte şi după desfiinţare, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului, aşa cum prevede art. 1649 C. civ.;

– invocarea uzucapiunii de către terţul subdobânditor al bunului supus restituirii, sub rezerva îndeplinirii regulilor prevăzute de cartea funciară, în condiţiile prevăzute de art. 1648 alin. (2) C. civ.;

– posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros de la un non dominus devine proprietar din momentul luării în posesie efectivă, conform art. 937 alin. (1) C. civ[53].

1.5. Repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Este acea regulã de drept potrivit cãreia tot ce s-a executat în baza contractului anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să fie repuse în starea iniţială (in statu quo ante) în care s-au aflat înaintea încheierii contractului respectiv. Aplicarea acestui principiu este o consecinţã fireascã a retroactivităţii efectelor nulităţii. Prin desfiinţarea retroactivă a contractului, dispare temeiul juridic al executării prestaţiilor, astfel că tot ce s-a primit în temeiul actului anulat trebuie restituit. Sub imperiul vechiului Cod civil, s-a considerat că temeiul juridic al acţiunii în restituire a prestaţiilor îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză (actio de in rem verso)[54]. Cum însă îmbogăţirea fără justă cauză avea sub vechiul Cod civil caracter subsidiar, putând fi utilizată doar când nu exista un alt izvor de obligaţii, s-a propus un alt temei juridic, plata nedatorată. Sub actuala reglementare, asemenea discuţii devin inutile, temeiul juridic constituindu-l chiar textul de lege pe care îl comentăm.

Potrivit prevederii de la art. 1254 alin. (3), sunt supuse restituirii reciproce a prestaţiilor inclusiv contractele cu executare succesivă. Sub vechiul Cod civil, efectele produse de asemenea contracte erau menţinute, soluţia fiind motivată de imposibilitatea obiectivã de restabilire a situaţiei anterioare. Exemplele furnizate de doctrină priveau contractul de locaţiune, în cazul căruia nu poate fi vorba de restituirea folosinţei bunului pe perioada de timp scursă deja, de vreme ce şi-a produs efectele sale specifice, nesusceptibile de restituire, prin firea lucrurilor, fiind un fapt petrecut, cât şi contractul de muncă, a cărui anulare nu poate avea ca efect restituirea salariului pentru munca deja prestată. Prin urmare, s-a spus că dreptul trebuie să ia act de o asemenea realitate împlinită. Astăzi, potrivit Principiilor Dreptului European al Contractelor, când restituirea în natură nu este posibilă, restituirea se realizează prin plata unei sume rezonabile[55].

Actualul Cod civil supune principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, inclusiv contractele cu executare succesivă. Astfel, potrivit prevederii de la art. 1254 alin. (3), “în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut caracter continuu”.

Soluţia noului Cod civil este temerară putând intra în coliziune cu alte principii de drept. Astfel, în tăcerea legii, dacă jurisprudenţa va opta pentru cuantificarea indemnizaţiei în raport de cuantumul convenit de părţi pentru contraprestaţie, se va da eficienţă voinţei părţilor, contrar principiului Quod nullum est nullum producit effectum. De aceea, este de presupus că va fi acordată o indemnizaţie rezonabilă, cum prevede proiectul european mai sus invocat. Frecvenţa unor asemenea situaţii este limitată de posibilitatea pe care părţile o au ele însele de a constata nulitatea absolută şi de a declara nulitatea relativă, fixând prin consens indemnizaţia prevăzută de noua reglementare.

O altă excepţie menţionată de autorii de drept civil sub imperiul vechiului Cod civil o constituia principiul Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să se apere în justiţie invocând propria-i imoralitate sau incorectitudine[56]. Doctrina a afirmat că sancţiunea cea mai potrivită în cazul contractelor cu cauză ilicită sau imorală este refuzul acţiunii în justiţie[57], urmând a distinge:

– în situaţia când ambele pãrţi sunt vinovate, urma ca niciuna dintre prestaţii sã nu fie restituitã (In pari causam turpitudinis cessat repetitio);

– când doar una dintre părţi şi-a executat obligaţia, urma ca ea să nu restituie prestaţia, după regula In pari causam turpitudinis melior est causa possidentis.

Deşi propunerea doctrinei a fost aceea ca, în astfel de situaţii, prestaţiile să le fie refuzate părţilor şi ele să facă venit la bugetul statului, actualul Cod civil prevede la art. 1638 că “prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”[58].

Principiul Restitutio in integrum vizeazã nulitatea contractului şi în raporturile cu terţii. Soluţia amenajată de noul Cod civil la art. 1645 distinge după cum cel obligat la restituire a fost de bună sau de rea-credinţă.

În primul caz, partea obligată la restituire datorează o indemnizaţie pentru folosinţa bunului, dacă această folosinţă a constituit obiectul principal al prestaţiei sau dacă bunul, prin natura lui, era supus unei deprecieri rapide. Debitorul de bună-credinţă nu va restitui fructele bunului supus restituirii. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă, va fi obligat să restituie, atât fructele dobândite, cât şi pe cele pe care putea să le dobândească. Dacă ne referim la contractul de locaţiune, locatarul datorează locatorului o indemnizaţie pentru folosinţa bunului, chiar dacă a fost de bună-credinţă, iar locatorul va fi obligat să restituie chiria percepută.

Potrivit art. 1648 alin. (1) C. civ., “dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune”.

Sub un alt aspect, acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui contract civil anulat, care, întotdeauna este o acţiune prescriptibilă, nu se confundă cu însăşi acţiunea în nulitate, care este prescriptibilă, în cazul nulităţii relative şi imprescriptibilă, în cazul nulităţii absolute. Din punct de vedere procesual, cel interesat poate, fie să ceară, în acelaşi timp, atât anularea, cât şi restabilirea situaţiei anterioare, ipoteză în care acţiunea va avea douã capete de cerere, un capãt principal prin care se solicită declararea nulitãţii actului juridic civil, precum şi unul accesoriu, prin care se solicită restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul contractului respectiv[59], fie sã solicite mai întâi anularea contractului, iar, dacã instanţa va dispune desfiinţarea acestuia, să declanşeze un al doilea proces având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat. În cazul nulitãţii absolute, acţiunea este imprescriptibilã, ceea ce nu face la fel de imprescriptibilă acţiunea în restituirea prestaţiilor în privinţa căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune care coincide cu data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului în temeiul căruia au fost efectuate prestaţiile cerute.

1.6. Excepţii de la regula Restitutio in integrum. Cele mai semnificative excepţii sunt următoarele:

– persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituirea prestaţiilor primite în temeiul unui contract anulat, decât în limita folosului realizat (art. 47 C. civ.). Soluţia îsi găseşte justificarea în principiul ocrotirii minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească. Cu titlu de exemplu, să admitem că un minor vinde un bun al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obţinutã ca preţ al vânzării îşi plăteşte o datorie pe care o avea faţă de o altã persoană, iar restul preţului îl risipeşte. Ulterior, se anuleazã contractul de vânzare-cumpărare, situaţie în care restabilirea situaţiei anterioare va fi numai parţială, minorul redobândind bunul şi va restitui doar acea parte din preţul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale faţă de terţa persoanã, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv;

– posesorul bunului obţinut printr-un contract anulat dobândeşte fructele culese pe tot timpul cât a fost de bună-credinţă (art. 948 C. civ.). Potrivit art. 1635 alin. (1) C. civ., “dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide”. Alin. (2) al aceluiaşi text prevede că “cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate“;

– uzucapiunea asupra unui bun imobil paralizează acţiunea în anulare a contractului în baza căruia a fost dobândit;

– prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui contract lovit de nulitate. Soluţia se impune ori de câte ori după constatarea nulitãţii absolute a contractului, se împlineşte termenul de prescripţie pentru restituirea prestaţiilor care nu pot fi cerute decât pe calea unei acţiuni personale, prescriptibile;

– în cazul accesiunii imobiliare, când proprietarul imobilului a realizat lucrarea cu materialele altuia, devine proprietar al lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate (art. 580 C. civ.).

2. Aprecieri critice

2.1. Enunţul imperativ de la alin. (3) al art. 1254, potrivit căruia “fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite” nu este forma cea mai nimerită de exprimare normativă. Ne aflăm în plină acţiune a principiului libertăţii de voinţă în planul dreptului substanţial şi al disponibilităţii dreptului la acţiune în procesul civil, idei incompatibile cu imperativul “trebuie”. Restituirea prestaţiilor trebuie să aibă loc doar dacă este solicitată de persoana îndreptăţită, aşa cum prevede art. 1636 C. civ. Formula cea mai potrivită este aceea că „prestaţiile sunt supuse restituirii”.

2.2. Evocarea inexistenţei contractului fără amenajarea de principiu a acesteia nu profită preciziei normative a noii reglementări, fiind o ficţiune juridică despre care s-a spus că este o „subtilitate inutilă.. fără nicio consecinţă practică”[60]. Enunţul potrivit căreia contractul “este considerat a nu fi existat niciodată încheiat” se înscrie în aceeaşi filosofie „ca şi cum” evocată de autorul unei excepţionale monografii dedicate ficţiunilor juridice[61]. Fără a fi consacrată de actualul Cod civil, prevederile care evocă inexistenţa sunt menite a exprima doar gravitatea efectelor nulităţii actului juridic în general. Unul dintre cazurile clasice de invocare a inexistenţei l-a constituit în doctrina clasică nulitatea absolută pentru eroarea-obstacol. Or, aşa cum am văzut când am comentat prevederile de la art. 1207 C. civ., eroarea-obstacol reprezintă un motiv de anulare a contractului, nu de nulitate absolută.

Art. 1255. Nulitatea parţială.

(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.

(2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise.

1. Comentarii

 1.1. Regula nulităţii parţiale. În condiţiile în care nulitatea este o sancţiune îndreptată doar împotriva efectelor actului juridic, într-un sistem preocupat de salvarea pe cât se poate a actului juridic, nulitatea nu poate fi decât parţială, adică îndreptată doar împotriva acelor clauze care contravin legii. Aşa se explică faptul că enunţul de la alin. (1) al art. 1255 C. civ. are în vedere “clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise”, şi nu contractul, în integralitatea lui. Clauzele sunt esenţiale când existenţa lor este legată de fiinţa însăşi a contractului, sunt legate indestructibil de acesta, cum este preţul, la contractul de vânzare-cumpărare, sau termenul, la contractul de locaţiune. Se mai întâmplă ca, fără să aibă legătură cu natura contractului încheiat, anumite clauze să reprezinte motivul esenţial al încheierii acestuia, “cauza sau condiţia impulsivă şi determinantă pentru încheierea acelui act”[62]. Astfel, ori de câte ori, dintr-o clauză explicită rezultă cauza ilicită sau imorală a contractului, cum ar fi donaţia făcută în schimbul obţinerii de la un funcţionar public a unui avantaj, contractul nu mai poate fi salvat. Măsura în care o clauză ţine de natura contractului încheiat sau reprezintă cauza determinantă a acestuia, va fi apreciată de judecătorul suveran investit cu soluţionarea cauzei în care se discută nulitatea contractului. Când asemenea clauze ilicite sau imorale nu pot fi rupte de contractul considerat ca un tot indivizibil, soluţia nu poate fi decât nulitatea absolută, soluţie expres prevăzută de Codul civil Quebec, potrivit căruia „clauza care este nulă, nu atrage nulitatea contractului decât dacă acel contract nu trebuie considerat ca un tot indivizibil”[63].

Pe lângă a fi contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, textul normativ cere ca aceste clauze “să nu fie considerate nescrise”[64], ceea ce, în limbajul juridic francez sunt numite clauses réputées non écrites. De exemplu, potrivit Codului civil francez, condiţiile imposibile, cele contrare legii sau bunelor moravuri, vor fi considerate nescrise[65]. Este doar unul dintre exemple, expresia fiind folosită în numeroase alte situaţii, mai ales în materia protecţiei consumatorilor. Potrivit unei definiţii de dicţionar, expresia “clauză reputată nescrisă se aplică unei clauze ilicite”[66].

Faptul că noul text are în vedere clauzele contrare legii ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise, trebuie interpretat în sensul că doar acestea atrag nulitatea contractului, ceea ce înseamnă că, per a contrario, alte clauze, în egală măsură contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, dar care sunt considerate nescrise, nu afectează contractul, putând fi, pur şi simplu ignorate, aplicându-se prevederea de la alin. (3).

1.2. Salvgardarea contractului. Enunţul de la alin. (2) al art. 1255 C. civ., se înscrie în concepţia generală a dreptului românesc despre nulitate, potrivit căreia aceaastă sancţiune este îndreptată doar împotriva acelor dispoziţii de voinţă care produc efecte contrare legii şi nu împotriva contractului, în întregul său. Soluţia este impusă şi regula de interpretare Potius ut valeat quam ut pereat, cea care impune ca orice contract să fie interpretat pe cât posibil în sensul producerii de efecte juridice. Prin urmare, atunci când nulitatea unei clauze nu alterează contractul în totalitatea lui, astfel că celelalte clauze pot subzista, există următoarele opţiuni posibile: prima, este aceea de a considera nescrise clauzele nule, fiind pur şi simplu ignorate; părţile pot constata pe cale convenţională nulitatea şi pot înlocui clauza nulă cu cea legală, menţinând contractul; în fine, instanţa competentă, fie va considera clauza nescrisă, fie o va înlocui cu cea legală, menţinând contractul.

1.3. Înlocuirea clauzelor nescrise. În condiţiile în care nulitatea este îndreptată doar împotriva clauzelor contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi nu împotriva contractului, în preocuparea de a salva celelalte clauze şi de a menţine pe cât se poate contractul, soluţia instituită de actualul Cod civil este aceea de a înlocui clauzele nule cu dispoziţiile legale aplicabile. Este o soluţie in extremis, impusă de justiţia contractuală, principiu care autorizează pe judecător să corijeze voinţa părţilor. Şi totuşi, va trebui să nu uităm că orice contract reprezintă spaţiul de voinţă rezervat părţilor, astfel că intervenţia judecărului ce cere cantonată exclusiv la clauzele menţionate de text.

Când clauza lovită de nulitate reprezintă cauza determinantă a contractului sau când aceeaşi clauză face din contract un tot indivizibil, neputându-se desprinde de celelalte clauze, contractul nu mai poate fi salvat.

Principiile Dreptului European al Contractelor merg şi mai departe, dând posibilitatea uneia dintre părţi de a notifica celeilalte părţi anularea unei clauze abuzive a contractului care n-a făcut obiectul negocierii individuale. Notificarea trebuie făcută într-un termen rezonabil şi înainte ca cealaltă parte să se fi prevalat de clauza respectivă[67].

 2. Aprecieri critice

2.1. Dacă potrivit enunţului de la alin. (1) al art. 1255 doar clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului, per a contrario, rezultă că celelalte clauze, contrare legii etc, considerate nescrise ar face obiectul unei alte sancţiuni, care, în cazul de faţă nu poate fi decât inexistenţa contractului, sancţiune pe care însă, noul Cod civil n-o reglementează. În asemenea condiţii, distincţia între „clauze contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri”, considerate nescrise şi altele de acelaşi fel, dar care nu sunt considerate nescrise, complică inutil înţelesul textului, în condiţiile în care noul Cod civil nu defineşte sintagma “clauze considerate nescrise”. Aşa cum sunt definiţi, termeni precum “libertatea de a dispune, “abuz de drept”, “vinovăţie” etc. în cadrul Titlului preliminar, Capitolul III, intitulat “Interpretarea şi efectele legii civile”, tot astfel putea fi explicată şi această sintagmă. În acelaşi sens se pronunţă şi Plenul CSM, potrivit căruia, “pentru a evita orice confuzie, având în vedere că în doctrina dreptului civil românesc nu se utilizează acest termen, propunem, fie definirea noţiunii, fie înlocuirea expresiei “este considerată nescrisă” cu textul “este nulă şi neavenită”, “este nulă de drept” sau “este lovită de nulitate absolută”, dacă acesta este sensul avut în vedere, fie înlocuirea cu textul “este considerată inexistentă”.

Această ultimă soluţie este cea mai adecvată, întrucât, spre deosebire de nulitate, nu presupune intervenţia instanţei de judecată”[68].

2.2. În definirea nulităţii parţiale, noul Cod civil are în vedere clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Rezultă explicit că doar nulitatea absolută ar fi parţială, nu şi nulitatea relativă, ceea ce nu poate fi adevărat. Pentru identitate de motive (Eadem ratio, eadem solutio), nulitatea este parţială şi atunci când contractul cuprinde mai multe clauze, dintre care doar unele sunt anulabile, cele care nu afectează fiinţa contractului, în întregul său.

Aceeaşi opinie este exprimată şi de autorul unora dintre comentariile la noul Cod civil, potrivit căruia, “regula nulităţii parţiale operează cu predilecţie în domeniul nulităţii absolute, dar este aplicabilă şi pentru anulare”[69]. Şi că este aşa, rezultă din prevederea imediat următoare, cea de la art. 1256 C. civ., care dispune că “în cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului, în privinţa uneia dintre părţi, nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului”. Cum se vede, textul are în vedere nulitatea contractului, fără a distinge între nulitatea absolută şi cea relativă, ceea ce face aplicabil regula Ubi lex non distinguit… De altfel, ori de câte ori noul Cod civil foloseşte termenul “nulitate”, sunt avute în vedere ambele nulităţi, aşa cum rezultă cu claritate din enunţul de la art. 1246 alin. (2) potrivit căruia “dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”.

La fel, Proiectul Catala defineşte regula nulităţii parţiale fără a distinge între nulitatea absolută şi cea relativă[70].

2.3. Enunţul de la alin. (2) potrivit căruia“clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile” este inexact şi incomplet. Inexact, pentru că înlocuirea vizată de text priveşte exclusiv clauzele şi nu dispoziţiile legale aplicabile. În realitate, nu poate fi vorba decât de înlocuirea clauzelor nule cu cele conforme dispoziţiilor legale.

Pe de altă parte, înlocuirea clauzelor unui contract riscă a fi calificată drept o intruziune în spaţiul de voinţă al părţilor. Când operaţia este făcută de judecător, acestuia i se atribuie rolul de „artizan al justiţiei contractuale”[71], a treia parte din contract, prezumat că ştie mai bine decât părţile ce este bine pentru ele. Judecătorul devine astfel „jucător”, pentru a folosi o expresie doar la noi folosită, ceea ce poate transforma contractul într-un “menaj în trei”, o altă metaforă inspirată a doctrinarilor francezi. De aceea, termenul “înlocuire” putea fi evitat, cu atât mai mult cu cât sintagma “sunt înlocuite de drept” reprezintă şi o contradictio in terminis. Când nulitatea este invocată pe calea excepţiei, cum prevede art. 1247 alin. (2) C. civ., clauza lovită de nulitate nu este înlocuită propriu-zis. În general, sintagma “de drept” este folosită pentru a desemna efectele juridice care se produc în puterea legii (ope legis), fără intervenţia cuiva, în cazul nostru, fără înlocuirea clauzei, spre deosebire de alte operaţii, precum regularizarea sau refacerea contractului. Trebuie evidenţiat că, în concepţia noului Cod civil, nulitatea este întotdeauna judiciară, renunţându-se la nulităţile de drept din vechiul Cod civil. Dar, dacă este aşa, expresia “de drept” ar fi trebuit evitată, spre a nu se evoca nulitatea de drept. În fond, mesajul voit al normei este acela că efectul nulităţii priveşte doar clauzele prin care se încalcă dispoziţiile legii, şi nu contractul în întregul său. Soluţia adoptată de Principiile Unidroit acoperă foarte bine sensul avut în vedere de noul Cod civil. Astfel, potrivit art. 3.16 din acest important reper normativ, “când nulitatea afectează doar clauze individuale ale contractului, efectul nulităţii este limitat la acele clauze, cu excepţia cazului în care, având în vedere circumstanţele concrete, menţinerea restului contractului este nerezonabilă”. Prin urmare, finalitatea vizată de ambele reglementări, menţinerea contractului, poate fi realizată şi fără înlocuirea formală a clauzei afectate de nulitate, considerând-o nescrisă, cum prevede art. 1254 alin. (1).

Aceeaşi opinie o găsim şi într-unul dintre comentariile la noul Cod civil, autoarea pronunţându-se că “legiuitorul nu obligă părţile la introducerea unor clauze noi valabile, corespunzătoare celor nule, ci consideră contractul, în mod automat, întregit prin transpunerea fictivă în contract a dispoziţiilor legale aplicabile”[72]. Evident, că, în raport de împrejurări, clauza respectivă poate fi şi înlocuită, atât de părţi, prin notificare, mediere, cât şi de instanţă, prin punerea ei în discuţia părţilor dar nu întotdeauna, cum prevede enunţul pe care îl examinăm.

Art. 1256. Nulitatea contractului plurilateral.

În cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului.

1. Comentarii

 1.1. Particularităţi. Noul enunţ normativ este preluat de la art. 1420 CCI[73] şi este o aplicaţie a regulii nulităţii parţiale de la art. 1255 C. civ., potrivit finalităţii regulii de intrepretare în contracte Potius ut valeat quam ut pereat, ceea ce presupune preocuparea salvării pe cât se poate a contractului de la desfiinţare, printr-o interpretare afirmativă, în sensul producerii de efecte şi nu al desfiinţării lor. În cazul de faţă, ori de câte un contract este încheiat de mai multe părţi în considerarea aceluiaşi scop, nulitatea acestuia privind una dintre ele nu va antrena nulitatea întregului contract. Când însă participarea părţii în privinţa căreia contractul este nul a fost esenţială, ceea ce înseamnă că acel contract nu s-ar fi încheiat în absenţa acestuia, contractul va fi anulat în totalitatea lui.

2. Aprecieri critice

2.1. În condiţiile în care nu rezultă, nici din denumirea marginală a normei şi nici din enunţul normativ propriu-zis despre care dintre nulităţi este vorba, textul trebuie interpretat în sensul că priveşte atât nulitatea absolută cât şi pe cea relativă. Dacă de principiu, enunţul nu trezeşte îndoieli, modul general în care este conceput (mai corect, preluat) naşte o mulţime de întrebări la care răspunsurile pot fi diferite, de la un subiect la altul al interpretării[74]. Plecând de la distincţia dintre participarea esenţială obiectivă a uneia dintre părţi, potrivit naturii contractului încheiat şi participarea esenţială potrivit voinţei exprese a părţilor, o parte dintre autorii care s-au aplecat pe noile texte introduc distincţia între nulitatea parţială obiectivă şi nulitatea parţială subiectivă.

În opinia noastră, clasificarea nulităţii conform participării părţilor la existenţa contractului nu corespunde unei cerinţe reale a distincţiei ce se vrea a fi făcută. Plecând de la litera textului, subiectivă poate fi doar participarea părţilor la existenţa contractului, nu şi nulitatea acestuia. De aceea, criteriul acestei noi distincţii în materia nulităţii este discutabil, complicând inutil terminologia juridică în materie, şi aşa destul de contradictorie, cum am văzut. Discuţia privind înţelesul sintagmei “participarea esenţială a părţilor pentru existenţa contractului” va rămâne însă deschisă putând bulversa o întreagă jurisprudenţă. Astfel, un contract cu mai multe părţi trebuie anulat în totalitate doar pentru că n-ar fi fost încheiat în lipsa părţii care l-a iniţiat ? Ce se înţelege prin “participare esenţială pentru existenţa contractului“?

Pe de altă parte, nulitatea parţială a contractului în privinţa uneia dintre părţi va afecta echilibrul prestaţiilor şi va bulversa întreaga economie a contractului[75]. Este motivul pentru care credem că reglementarea este lacunară, pentru că nu prevede posibilitatea adaptării contractului sau, dacă se preferă, a “menţinerii“ acestuia prin reechilibrarea prestaţiilor, în situaţia anulării parţiale pentru participarea neesenţială a uneia dintre părţi, faţă de care contractul este anulat.

Lista întrebărilor este departe de a se fi încheiat. De aceea, un text mai precis şi mai suplu, fără trimiteri la participarea esenţială la existenţa contractului putea fi integrat în cadrul art. 1255 C. civ., fiind una dintre ipotezele nulităţii relative.

Art. 1257. Daunele-interese. Reducerea prestaţiilor.

 În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

1. Comentarii

1.1. Anularea contractului şi daune-interese. Pentru ca părţile unui contract anulat să fie repuse în situaţia anterioară (in statu quo ante), atunci când motivul anulării l-a constituit vicierea consimţământului prin dol sau violenţă, pe lângă anularea contractului, victima acestor manevre frauduloase poate pretinde daune-interese, dacă prin asemenea manopere i-a fost cauzat prejudicii. Principiul disponibilităţii permite părţii prejudiciate să se rezume la acţiunea în anulare sau să pretindă şi daune-interese, pentru obţinerea cărora are de dovedit atât existenţa prejudiciului suferit prin vicierea consimţământului, cât şi întinderea lui. Soluţia este amenajată şi în principalele proiecte de codificare a dreptului contractelor, dintre care cel mai important îl constituie Principiile Lando[76].

1.2. Menţinerea contractului. O altă opţiune pe care o are partea al cărui consimţământ a fost viciat, în virtutea aceluiaşi principiu al disponibilităţii, este de a menţine contractul solicitând instanţei reducerea prestaţiei la care s-a obligat cu valoarea daunelor-interese la care ar fi fost îndreptăţită. Discuţia se transferă în dreptul procesual civil, astfel că instanţa sesizată va aprecia asupra posibilităţii menţinerii contractului şi va pune în vedere reclamantului să dovedească daunele la care ar fi fost îndreptăţit, în ipoteza anulării contractului, după care se vor deduce din cuantumul daunelor-interese cuvenite.

2. Aprecieri critice

2.1. O primă observaţie priveşte inconsecvenţa terminologică a noilor prevederi. Dacă la art. 1213 C. civ. este amenajată “adaptarea contractului” în cazul erorii, enunţul de la art. 1257 C. civ. se referă la “ menţinerea contractului“. Acest dublu limbaj este explicat de preluarea tale quale a unor termeni diferiţi, folosiţi în materia nulităţii contractului pentru viciile consimţământului de Codul civil italian și de Principiile Europene ale Dreptului Contractelor. Astfel, dacă în cazul nulităţii pentru eroare, Codul civil italian reglementează la art. 1432 “menţinerea contractului“[77], soluţie care se încadrează în ceea ce doctrina italiană numeşte “recuperarea contractului“, art. 1213 C. civ. instituie “adaptarea contractului“, după modelul de la art. 4 :105 din PECL. În cazul nulităţii pentru dol şi violenţă, art. 1257 C. civ. revine la sintagma “menţinerea contractului“, astfel încât nimeni să nu mai înţeleagă dacă între cele două sintagme există deosebiri sau, dimpotrivă, dacă ele desemnează aceeaşi finalitate a nulităţii. Şi că este aşa, o demonstrează cu puterea evidenţei faptul că, în timp ce menţinerea contractului prevăzută de textul pe care îl comentăm, presupune reducerea prestaţiei, adaptarea contractului în cazul erorii, în reglementarea dată de art. 1213 C. civ., înseamnă executarea obligaţiilor aşa cum au fost înţelese de partea îndreptăţită să invoce eroarea. Prin urmare, mai degrabă putem vorbi de menţinerea contractului în cazul erorii, pe când, atunci când se pune problema reducerii prestaţiilor, ne aflăm, de această dată, într-o veritabilă adaptare prin reaşezare a prestaţiilor.

2.2. O altă obiecţie priveşte limitarea nejustificată a dreptului părţii al cărui consimţământ a fost viciat de a pretinde daune-interese doar în caz de violenţă şi dol, nu şi pentru eroare şi leziune. Proiectele europene de codificare a dreptului contractelor includ eroarea printre cazurile în care partea al cărui consimţământ a fost viciat poate pretinde despăgubiri. Astfel, potrivit art. 4:117 din Principiile Europene ale Dreptului Contractelor[78], partea care anulează un contract poate obţine de la cocontractant daune-interese care îi permit repunerea pe cât posibil în situaţia în care s-ar fi găsit dacă n-ar fi fost încheiat contractul, dacă cealaltă parte, avea sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de eroarea, dolul, constrângerea sau a faptului că acel contract i-a adus un profit excesiv sau avantaj neloial. Acelaşi text prevede la alin. 2 posibilitatea obţinerii de daune-interese limitate la prejudiciul suferit ca urmare a erorii, dolului, constrângerii sau a profitului excesiv ori avantajului neloial. Nu poate fi primită explicaţia potrivit căreia “elementul material, constând fie în folosirea de mijloace frauduloase, fie în ameninţarea nelegitimă cu un rău, reprezintă o faptă ilicită“[79]. Faptul că cealaltă parte a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât eroarea esenţială a victimei cât şi profitul nelegitim suferit de aceasta şi totuşi a contractat, deşi mai puţin blamabil, poate constitui un fundament legitim pentru victima care a încercat prejudiciul. Or, refuzul daunelor interese în cazul leziunii devine explicit prin prevederea de la art. 1222 alin. (1) C. civ. potrivit căreia “partea al cărui consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită“, soluţie pe care o găsim cel puţin discutabilă.

2.3. Privit în sine, acest enunţ este şi incomplet. Chiar dacă textul normativ vizează doar despăgubirile datorate victimei, prevederea potrivit căreia cel al cărui consimţământ a fost viciat are dreptul să pretindă (…) în afară de anulare, şi daune-interese (…)“ , citită izolat, poate fi înţeleasă că doar atât se poate obţine prin anularea contractului, când, în realitate, art. 1254 C. civ. alin. (3) prevede că “(…) fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite (…)”. Nu trebuie uitat că actualul Cod civil se adresează şi profanilor, astfel că fiecare enunţ normativ trebuie să fie cât mai complet şi să lase cât mai puţin loc interpretării literale.

2.4. În fine, instituirea aceloraşi reglementări prin mai multe articole paralele, afectează coerenţa noii sistematizări. Repetarea aceloraşi dispoziţii legale de la art. 1215 alin. (2) şi art. 1220 alin. (2) C. civ. privitoare la daunele-interese datorate victimei în materia viciilor de consimţământ, contravine cerinţei de evitare a paralelismelor prevăzută de art. 16 din Legea nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Art. 1258. Repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică.

În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

1. Comentarii

1.1. Răspunderea delictuală a notarului. Prin această normă este instituită o ipoteză specială de răspundere delictuală a notarului care, prin modul imputabil de a-şi fi exercitat profesia, a instrumentat un contract autentic ce avea să fie anulat sau lovit de nulitate absolută.

1.2. Condiţiile răspunderii notarului. Pe lângă condiţiile generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. (prejudiciul, fapta ilicită şi vinovăţia), se cere ca motivul anulării să rezulte din însuşi textul contractului, ceea ce face ca răspunderea să privească exercitarea profesiei de notar, aspect care ne determină să manifestăm rezervele care urmează.

2. Aprecieri critice

2.1.Deşi denumirea marginală a normei priveşte repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică, norma propriu-zisă amenajează de fapt o ipoteză distinctă a răspunderii civile delictuale pentru fapta notarului. De aceea, trimiterea din finalul prevederii de la art. 1258 C. civ. la condiţiile răspunderii delictuale nu este suficientă pentru angajarea răspunderii notarului, o răspundere care este specială şi este reglementată de art. 193 din Legea notarilor publici republicată la 4 februarie 2013. Potrivit prevederilor de la alin. (1) al acestei reglementări, „Răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată numai pentru prejudiciile cauzate prin modul în care acesta îşi exercită obligaţiile profesionale, constate prin hotărâre judecătorească definitivă. Răspunderea este garantată în limitele stabilite prin contractul încheiat de notarul public, în condiţiile legii, cu Casa de asigurări a Notarilor Publici”. Prin urmare, ceea ce textul de la art. 1258 nu spune, este că această răspundere trebuie să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Caracterul special al acestei răspunderi rezultă din dispoziţia de la alin. (2) al aceluiaşi articol care prevede că “Procedura prin care Casa de asigurări a Notarilor Publici acordă despăgubirile se stabileşte prin statutul şi regulamentul propriu al acesteia aprobate de Consiliul Uniunii”. Prin urmare, fiind o răspundere civilă instituită printr-o reglementare specială, nu trebuia inclusă în Codul civil, aşa cum nici celelalte răspunderi profesionale ale altor categorii de specialişti nu sunt reglementate de principiu ci doar prin reglementări specifice. In extremis, evocarea răspunderii notarului pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării sau constatării nulităţii unui contract autentic putea fi făcută doar printr-o normă de trimitere. S-ar fi evitat astfel încă o reglementare paralelă.

Art. 1259. Refacerea contractului nul.

Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Această operaţie juridică a fost reglementată de Codul civil italian ca o condiţie de exercitare a acţiunii în anularea contractului, fiind vorba de “menţinerea contractului rectificat”[80]. Textul de la art. 1259 C. civ. nu priveşte rectificarea ca o fază prealabilă anulării, ci reglementează doar operaţia de rectificare a oricărui contract, expresie a libertăţii de voinţă recunoscută părţilor. Aşa cum orice contract poate fi încheiat prin simplul acord de voinţă, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, tot astfel el poate fi refăcut, dacă este afectat de nulitate. Practic, este vorba de acelaşi contract supus unei „reparaţii capitale”, cum metaforic a fost caracterizată[81]. O reparaţie care se finalizează însă cu un contract nou, pentru a cărui existenţă valabilă sunt necesare condiţiile impuse de lege pentru încheierea lui. Potrivit textului normativ pe care îl comentăm, contractul refăcut va produce efecte doar pentru viitor (ex nunc). Aceasta înseamnă că, dacă între timp legea privitoare la contractul respectiv a fost modificată, părţile vor fi obligate să respecte noua reglementare pe timpul căreia contractul a fost refăcut, potrivit principiului Tempus regit actum.

Aşa cum menţionează doctrina de drept civil, comentând jurisprudenţa franceză, „sunt şi contracte lovite de nulitate care pot fi validate numai prin refacere”[82]. Exemplul evocat priveşte vânzarea unui bun la un preţ nedeterminat, contract care nu poate fi susceptibil de confirmare ci doar de refacere.

Refacerea contractului este diferită de confirmarea contractului pentru că:

– dacă refacerea contractului reprezintă un nou acord de voinţă, confirmarea este un act juridic unilateral;

– în timp ce refacerea contractului produce efecte doar pentru viitor (ex nunc), confirmarea produce efecte retroactive (ex tunc);

– confirmarea operează doar în cazul contractelor anulabile, în timp ce refacerea contractului poate fi făcută de părţi indiferent dacă primul contract este anulabil sau este nul absolut. Însuşi textul pe care îl comentăm are în vedere „contractul nul”, fără a distinge între felul nulităţii.

2. Aprecieri critice

2.1. În opinia noastră, rezervarea unei reglementări speciale refacerii contractului printre efectele nulităţii nu se justifică, de vreme ce nu influenţează cu nimic primul contract încheiat şi produce efecte de la data înfăptuirii ei. Chiar dacă este menită să evite anularea acestuia, o asemenea operaţie nu poate fi calificată drept efect propriu-zis al nulităţii contractului supus refacerii, de vreme ce efectele sale se produc doar pentru viitor. Prezenţa acestei reglementări ar putea fi justificată doar dacă ar fi calificată drept o cauză de stingere a dreptului de a invoca nulitatea relativă a primului contract încheiat[83], ori un mod de validare a contractului. Fiind însă un nou contract care produce efecte doar pentru viitor, va trebui analizat in se, fără a exista vreun interes de a-l conecta la primul contract afectat de nulitate. De aceea, această operaţie nu are a fi privită drept un „mecanism juridic”[84] cu relevanţă în spaţiul efectelor nulităţii contractului.

Surprinzător este faptul că noul Cod civil nu reglementează o altă operaţie juridică, regularizarea contractului, care cu adevărat poate fi calificată drept un “mecanism” menit să consolideze contractul încheiat (a se vedea pct. 2 din comentariul la art. 1261).

Art. 1260. Conversiunea contractului nul.

(1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege.

(2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Termenul „conversiune” vine de la latinescul conversio care înseamnă schimbare, transformare. În general, conversiunea presupune schimbarea unei valori într-alta, transformarea statutului unei situaţii, aşa cum este cazul conversiunii la o altă religie sau conversiunea concubinajului în căsătorie etc. Dacă ne referim exclusiv la contract, conversiunea este “o tehnică juridică menită a salva contractul de la desfiinţare”[85], care are ca fundament principiul potrivit căruia contractul trebuie interpretat în sensul producerii de efecte şi nu invers (potius ut valeat quam ut pereat) sau într-o altă exprimare principiul favor contractus. Spre deosebire de vechiul Cod civil care nu reglementa de principiu conversiunea, după modelul Codului civil francez, actualul Cod civil îi rezervă o reglementare specială prin cele două prevederi de la art. 1260, plecând atât de la reglementarea Codului civil italian[86], cât şi de la cea avansată de Proiectul Catala[87]. Dacă din punct de vedere calitativ, nulitatea este parţială, conversiunea este expresia efectului cantitativ al nulităţii. Drept urmare, o manifestare de voinţă făcută în cadrul unui contract nul în totalitate poate produce efectele unui alt contract, în măsura în care condiţiile acestuia din urmă sunt respectate. În acest sens, sub imperiul vechiului Cod civil, plecând de la prevederea de la art. 1172 potrivit căreia “actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului sau din lipsă de formã, este valabil ca scriptură sub semnăturã privată, dacã s-a iscălit de părţile contractante“, jurisprudenţa a statuat că un contract de vânzare-cumpărare a unui teren, încheiat prin înscris sub semnătură privată, deşi lovit de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice prevăzută de lege, este valabil ca înscris sub semnătură privată, fiind calificat antecontract. La rândul său, contractul sub semnătură privată afectat de nulitate, a fost calificat ca început de dovadă scrisă tot ca urmare a conversiunii.

Conversiunea mai poate fi privită ca excepţie a principiului Quod nullum est nullum producit effectum, una dintre ipotezele în care efectele contractului lovit de nulitate sunt menţinute în considerarea unor idei speciale care fundamentează supravieţuirea lor.

1.2. Condiţiile conversiunii. Pentru existenţa conversiunii sunt necesare următoarele condiţii:

– existenţa a două contracte între aceleaşi părţi, dintre care primul, cel efectiv încheiat de părţi, este lovit de nulitate (absolută sau relativă) şi un altul considerat a fi valabil. Motivul de nulitate absolută este lipsa formei impuse de lege, nu şi celelalte condiţii de validitate. De exemplu, contractul lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală nu va putea fi supus conversiunii;

– un element de diferenţă care afectează primul contract, dar este indiferent celui de-al doilea (cum este cazul formei autentice a acestuia, impusă de lege ad validitatem);

– îndeplinirea de către contractul asimilat a condiţiilor de fond şi de formă impuse acestuia;

– inexistenţa intenţiei părţilor de conversiune a contractului, exprimată explicit sau implicit. Această ultimă condiţie este expres în alin. (2) al art. 1260. Textul are în vedere atât voinţa expresă a părţilor cât şi voinţa implicită, cea care, deşi nu este efectiv declarată în contract, se opune implicit conversiunii. Prin urmare, conversiunea nu poate opera împotriva voinţei părţilor.

III. Validarea contractului

Art. 1261. Cauzele de validare.

(1) Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat când nulitatea este acoperită.

(2) Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. A valida un contract înseamnă a-l pune în acord cu dispoziţiile legale încălcate, înlăturându-i astfel cauza de nulitate de care a fost iniţial afectat, prin realizarea a ceea ce prevederea de la alin. (2) denumeşte „acoperirea nulităţii”. Se poate bucura de acest remediu doar contractul afectat de o nulitate relativă, prevăzută de o normă de interes privat. Validarea contractului este asanarea acestuia prin care se stinge dreptul de a invoca nulitatea, fie prin confirmare, care presupune renunţarea la acest drept, fie prin alte moduri prevăzute de lege care au ca efect consolidarea contractului, făcându-l astfel inatacabil. Actualul Cod civil nominalizează doar confirmarea contractului la care, printr-o formulă frecvent folosită, adaugă “alte moduri anume prevăzute de lege”.

1.2. Alte moduri de validare a contractului. Deosebit de confirmare, cel mai important mod de asanare a contractului, pe care îl vom analiza în cadrul comentariului de la art. 1262 C. civ., în doctrină şi jurisprudenţă sunt vehiculate o serie de operaţii juridice prin care se poate valida contractul, dintre care, mai importante sunt următoarele: ratificarea, regularizarea, refacerea, adaptarea.

A. Ratificarea. A ratifica înseamnă a aproba un act juridic încheiat de o altă persoană, potrivit adagiului Ratihabitio mandato aequiparatur (ratificarea valorează mandat). Sub vechiul Cod civil ratificarea era privită ca o specie a confirmării fiind inclusă în sintagma „acte confirmative” (art. 1190) iar Codul civil francez priveşte ratificarea, confirmarea şi executarea voluntară a obligaţiilor drept renunţare la acţiunile şi excepţiile pe care autorul lor le putea opune actului juridic susceptibil de a fi atacat în justiţie (art. 1338 alin. 3 C. civ. fr.).

Chiar dacă ratificarea nu este inclusă printre alte moduri de validare a contractului, actualul Cod civil o reglementează la art. 1311 C. civ. în materia reprezentării, unde cel în numele căruia s-a încheiat contractul poate să îl ratifice, cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea lui valabilă, şi la art. 1340 C. civ., în cadrul gestiunii de afaceri, text potrivit căruia „În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat”. Plecând de la aceste reglementări, doctrina noastră de drept civil defineşte ratificarea „o modalitate de validare a actelor juridice încheiate de un mandatar cu depăşirea limitelor mandatului sau un mijloc de validare a actelor gestorului, care depăşesc sfera gestiunii de afaceri”[88].

B. Regularizarea contractului este definită drept „validarea unui act juridic lovit de nulitate adăugându-i sau complinindu-l cu un element care îi lipseşte”[89]. În explicaţiile date regularizării, autorul din care am citat definiţia evocată mai sus arată că “regularizarea este un nou acord de voinţă al părţilor care însă are un obiect limitat: corijarea sau complinierea unei neregularităţi a actului juridic”[90].

Pentru a nu se înţelege că este vorba de un alt contract, important de evidenţiat este că această nouă voinţă a părţilor priveşte unul dintre elementele contractului iniţial şi este grefată pe primul acord de voinţă încheiat. Este ceea ce prevede art. 1133 din Proiectul Catala potrivit căruia regularizarea restituie actului juridic toate efectele prin suprimarea imperfecţiunii de care a fost afectat sau prin îndeplinirea formalităţii cerute de lege[91]. Spre deosebire de refacerea contractului, (analizată în comentariul de la art. 1259 C. civ.), care, aşa cum am văzut, produce efecte ex nunc (doar pentru viitor), regularizarea contractului, fiind un nou contract parţial „reparat”, produce efecte ex tunc (şi pentru trecut). De aceea, nu credem că regularizarea ar putea fi privită ca „o specie de refacere, una limitată la anumite elemente”[92], de vreme ce, potrivit textului de la art. 1259 C. civ., “contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor”. De exemplu, potrivit art. 146 alin. (2) C. civ., “dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie”. Deşi anulabil, actul juridic încheiat de tutore poate fi regularizat prin obţinerea autorizării şi avizul cerute de lege.

Potrivit doctrinei franceze, regularizarea poate fi voluntară, când este rodul exclusiv al voinţei părţilor, şi forţată, când legea condiţionează anularea contractului de înlăturarea neregularităţilor[93]. Un exemplu furnizat de legislaţia noastră poate fi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, republicată, potrivit căruia “când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate”.

C. Adaptarea contractului. În lipsa unei reglementări de principiu, Codul civil prevede posibilitatea adaptării contractului în cazul vicierii consimţământului prin eroare (art. 1213) şi în cazul impreviziunii (art. 1271 alin. (2) lit. a), după modelul Principiilor dreptului european al contractelor (art. 4:105 şi art. 4:109). Doctrina franceză include însă adaptarea în conceptul mai larg de regularizare a contractului[94].

Analizând cele două texte normative rezervate adaptării contractului de noul Cod civil, vom observa că, în cazul erorii, adaptarea se face, atât prin acordul de voinţă al părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 1213 alin. (1), când „cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea”, cât şi prin declaraţia părţii care a profitat de eroare că este de acord cu executarea contractului, astfel cum a fost înţeles de partea îndreptăţită să invoce eroarea. Efectul acestei declaraţii este stingerea dreptului de a obţine anularea, aşa cum prevede art. 1213 alin. (3) C. civ. În cazul impreviziunii, deşi textul normativ de la art. 1271 alin. (2) lit. a C. civ. are în vedere doar adaptarea contractului ca măsură dispusă de instanţă, nimic nu opreşte părţile ca, în ipoteza prevăzută de alin. (1), să convină ele însele reaşezarea prestaţiilor. De aceea, în opinia noastră, adaptarea contractului nu se limitează la rectificarea contractului, cea care „revine numai părţii care nu s-a aflat în eroare”, cum se afirmă uneori, astfel că rectificarea contractului ni se înfăţişează ca dintre modalităţile de adaptare a acestuia.

2. Aprecieri critice

2.1. Textele ambelor dispoziţii de la art. 1261 C. civ. sunt criticabile pentru că:

– nu orice nulitate a contractului poate fi acoperită, cum rezultă din lectura primului enunţ de la alin. (1), la fel cum confirmarea sau alte moduri anume prevăzute de lege nu pot acoperi nulitatea, în general, aşa cum prevede enunţul de la alin. (2), ci doar nulitatea relativă. Chiar dacă aceste prevederi au caracter general şi chiar dacă prin dispoziţiile de la art. 1262 şi 1263 C. civ. se prevede că doar contractul anulabil poate fi confirmat, credem că, mai întâi, se impunea fixarea domeniului de acţiune a validării, înainte de a se reglementa modurile concrete de consolidare a contractului, aşa cum o face, de exemplu, Proiectul Catala la art. 1129 alin. (2) în care se precizează expres că nulitatea absolută nu poate fi acoperită[95];

– limitarea altor moduri de validare doar la cele “anume prevăzute de lege” nu este justificată. Validarea contractului poate avea loc şi prin alte moduri care nu sunt “anume” prevăzute de lege, aşa cum este regularizarea contractului, diferită de confirmare. Dacă toate modurile de validare ar fi “anume prevăzute de lege“, nimic nu oprea ca ele să fie inventariate în cadrul prevederii de la alin. (2). Or, tocmai pentru că ele nu sunt reglementate, se justifică trimiterea generică la alte asemenea moduri, fără a fi detaliate, cum s-ar fi cuvenit într-o logică strictă. În opinia noastră, aceste trimiteri la o adresă necunoscută afectează predictibilitatea noilor reglementări (a se vedea observaţiile de la art. 1250);

– în mod impropriu modurile de validare a contractului sunt denumite marginal „cauzele de validare”. Dacă în materia nulităţii putem vorbi de „cauze”, cele care determină (cauzează) desfiinţarea contractului, când vorbim de validare, acoperirea nulităţii nu mai poate fi o cauză a validării ci doar un mod de acoperire a nulităţii aşa cum, de această dată corect, sunt numite la alin. (2) al textului de la art. 1261. Numai că asemenea denumiri diferite ale aceleaşi noţiuni juridice nu respectă una dintre cerinţele impuse tehnicii legislative.

Art. 1262.Confirmarea contractului.

(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.

(2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Noul Cod civil nu avansează o definiţie a confirmării şi nici nu o califică, rezumându-se a evidenţia voinţa de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea, o voinţă certă care poate fi expresă sau tacită. Fiind vorba de interese private, renunţarea la protecţia juridică a celui în favoarea căruia a fost instituită nulitatea face parte din libertatea de voinţă a acestuia. Potrivit doctrinei, confirmarea este “actul juridic unilateral, abdicativ şi accesoriu, cu efecte retroactive prin care o persoană renunţă la dreptul său de a invoca nulitatea unui act juridic prin acţiune în justiţie şi pe calea excepţiei”[96]. Definiţia nu evidenţiază însă domeniul confirmării, faptul că ea priveşte doar nulitatea relativă a contractului, aspect esenţial al confirmării evidenţiat de un alt autor potrivit căruia “confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă“[97].

Astfel configurată, confirmarea, act juridic unilateral, se deosebeşte de refacerea şi regularizarea contractului care, aşa cum am văzut, presupun un nou acord de voinţă al părţilor.

1.2. Voinţa certă de a renunţa la invocarea nulităţii. Esenţial pentru orice act juridic este voinţa de care este animat titularul acestuia de a produce efectele juridice scontate. Pe lângă aceasta, confirmarea presupune şi o voinţă specifică actului juridic confirmativ, aceea de a acoperi nulitatea relativă de care este afectat contractul, fie în mod expres, în condiţiile prevăzute de art. 1263 C. civ., fie în mod tacit, prin executarea voluntară a obligaţiei care rezultă din contractul anulabil. Potrivit prevederii de la alin. (2) această voinţă trebuie să fie certă, adică să nu lase niciun dubiu privind intenţia de a acoperi nulitatea contractului. Dacă sub vechiul Cod civil se considera că neinvocarea nulităţii relative în cadrul termenului de prescripţie are semnificaţia confirmării tacite a contractului anulabil[98], se pare că în actuala reglementare o asemenea teorie nu-şi mai găseşte aplicare. Datorită caracterului echivoc al tăcerii, principiul Qui tacet consentire videtur nu este recunoscut în dreptul nostru, decât în cazurile expres reglementate, cum este tacita reconductio în materia contractului de locaţiune prevăzutã de art. 1810 C. civ. În materia confirmării, soluţia de a considera simpla neatacare a contractului în termenul de prescripţie drept voinţa de a acoperi nulitatea relativă pare a fi forţatã, putând fi calificată, mai degrabă, o prezumţie simplã de confirmare care poate fi răsturnatã prin proba contrară. În ce ne priveşte, credem că într-o asemenea ipoteză putem vorbi doar de pierderea dreptului de a invoca nulitatea contractului, şi nu de confirmarea acestuia.

2. Aprecieri critice

2.1. Dispoziţia de la alin. (1) potrivit căreia “Confirmarea unui contract anulabil rezultă, din voinţa expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea“ se referă la consecinţa confirmării propriu-zise. Or, înainte de a vedea ce consecinţe produce confirmarea, ea trebuia definită prin ceea ce este ea (in se), act juridic unilateral prin care persoana îndreptăţită la anularea contractului renunţă la exercitarea acestui drept.

2.2. Privit din punctul de vedere al sistematizării materiei supuse reglementării, este de observat că enunţul de la alin. (2), care se referă la certitudinea voinţei de a renunţa, vizează una dintre condiţiile confirmării, denumirea marginală de la art. 1263 C. civ. De altfel, şi norma de la art. 1264, deşi are ca denumire marginală “cuprinsul actului confirmativ“, priveşte de fapt condiţia confirmării privitoare la obiectul, cauza şi intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune.

Art. 1263. Condiţiile confirmării.

(1) Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de validitate sunt întrunite.

(2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.

(3) Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.

(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă.

(5) În lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată.

(6) Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.

1. Comentarii

1.1. Premiza confirmării. Potrivit prevederii de la alin. (1), pentru a putea fi confirmat, contractul anulabil trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ.: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală, precum şi o anumită formă a contractului, în măsura în care legea o impune.

1.2. Confirmarea în cunoştinţă de cauză. Pentru a putea confirma contractul anulabil, persoana îndreptăţită să invoce nulitatea acestuia, trebuie să cunoască motivul de nulitate de care este afectat acel contract. Condiţia este cât se poate de logică pentru că nimeni nu poate renunţa la invocarea unui motiv pe care nu-l cunoaşte. În cazul violenţei, ca viciu de consimţământ, confirmarea poate fi făcută numai după încetarea ei, pentru că o condiţie a confirmării este ca viciul care a afectat contractul să fi încetat la data confirmării. În caz contrar, însuşi actul juridic al confirmării este supus anulării. Câtă vreme violenţa persistă, libertatea de voinţă a celui îndreptăţit să invoce anularea este afectată. Doar după ce va înceta violenţa, voinţa de confirmare va fi liber exprimată.

1.3. Confirmarea contractului de către reprezentant. Ideea evidenţiată de prevederea de la alin. (3) este aceea că, aşa cum persoanele îndreptăţite să încuviinţeze actele juridice ale minorului pot cere anularea contractului încheiat fără încuviinţarea lor, ele pot şi confirma contractul, atunci când încuviinţarea era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia. Este o aplicaţie a principiului simetriei în drept. Aceeaşi soluţie este prevăzută şi de prevederea de la alin. (4) pentru actele încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă.

1.4. Executarea voluntară a obligaţiei. Potrivit prevederii de la alin. (5), confirmarea poate fi făcută şi prin executare benevolă a obligaţiei izvorâte din contractul anulabil. Se cere ca obligaţia să fie executată la data când contractul putea fi confirmat. Pentru a putea vorbi însă de executare voluntară se cere ca persoana îndreptăţită să confirme contractul să cunoască motivul de anulare a acestuia. Confirmarea tacită nu se rezumă doar la executarea voluntară a obligaţiei. Ea poate rezulta din orice conduită care evidenţiază renunţarea la intenţia de a anula contractul.

1.5. Notificarea de confirmare. O noutate o aduce textul normativ de la alin. (6) potrivit căruia cel îndreptăţit să confirme contractul poate fi pus în întârziere prin notificarea celui interesat în menţinerea acestuia prin care să i se ceară, fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la data notificării, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cerea anularea contractului. Sursa de inspiraţie este reglementarea propusă prin Proiectul Catala, în art. 1129-4[99], având ca finalitate nevoia de certitudine a raporturilor juridice care impune clarificarea într-un termen rezonabil a obligaţiilor asumate de părţi prin contract, sub sancţiunea decăderii. Dacă de cele mai multe ori interesul părţii care a încheiat un contract anulabil îi cere să rămână în pasivitate pentru a profita de prescripţie, pot fi imaginate şi situaţii în care acest statu-quo dăunează celui care a încheiat contractul anulabil. Perspectiva previzibilă de anulare a contractului, neconcretizată în declanşarea acţiunii, devine neconvenabilă tocmai prin starea de incertitudine creată beneficiarului, care poate rata şansa de a contracta cu o altă persoană un contract, de această dată invulnerabil.

2. Aprecieri critice

2.1. Textul de la alin. (1) potrivit căruia “Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de validitate sunt întrunite“ este exprimat printr-o contradictio in terminis. Prin ipoteză, orice contract care este anulabil nu îndeplineşte condiţiile de validitate. Potrivit art. 1251 C. civ. “Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”. Prin urmare, contractul încheiat prin consimţământ viciat nu poate întruni condiţiile de validitate în momentul confirmării. Însăşi raţiunea confirmării este aceea de a asana contractul, de a acoperi viciul de care este afectat, înlăturându-i iregularităţile. Dacă acel contract ar îndeplini toate condiţiile de validitate, confirmarea nu şi-ar mai justifica existenţa.

2.2. O critică distinctă priveşte insuficienta elaborare a textelor normative. Astfel:

– la alin. (2) se prevede că  “persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul“, când, pentru a evita repetarea aceluiaşi verb, textul preferabil era  persoana îndreptăţită să ceară anularea, poate confirma contractul”;

– sintagma  “actele minorului“  folosită în textul de la alin. (3), vizează de fapt „actele juridice ale minorului”, nu orice acte, care pot fi şi acte de conduită;

– nici exprimarea imperativă de la alin. 6, potrivit căreia “Cel care trebuie să confirme…” nu este potrivită, norma fiind permisivă, aşa cum sunt toate enunţurile de la art. 1263 C. civ., astfel că, mai corect era ca enunţul să aibă în vedere „persoana îndreptăţită să confirme”.

Art. 1264. Cuprinsul actului confirmativ.

Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune.

1. Comentarii

1.1. Cerinţele de formă ale înscrisului constatator al confirmării. Şi de această dată sursa de inspiraţie a acestui text este prevederea de la art. 1129-4 alin. 1 din Proiectul Catala[100], care nu a modificat substanţial vechiul art. 1338 C. civ. fr. În înţelesul prevederii de la art. 1264 C. civ., “actul confirmativ“ este înscrisul constatator al confirmării (instrumentum probationis), cel care, potrivit enunţului normativ pe care îl comentăm, trebuie să conţină obiectul, menţiuni despre motivul acţiunii în anulare şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acţiunea. Asemenea cerinţe au ca finalitate determinarea cu precizie a intenţiei de care este animat autorul acestui act juridic unilateral de confirmare a contractului.

2. Aprecieri critice

2.1. Printr-o sistematizare neriguroasă, intenţia de a repara viciul de care este afectat contractul anulabil nu este menţionată, cum s-ar fi cuvenit, la art. 1263 C. civ. rezervat condiţiilor confirmării, ci este prevăzută la art. 1264 ca o menţiune a actului confirmativ, ceea ce înseamnă că ea ar privi doar confirmarea expresă, luată ca instrumentum probationis. Or, intenţia de a confirma este definitorie pentru actul juridic confirmativ privit ca negotium iuris, în care sunt incluse atât confirmarea expresă cât şi cea tacită. Este locul să amintim că aceeaşi critică o găsim şi în doctrina franceză la actualul art. 1338 C. civ. fr., cea care menţionează că “ în ciuda redactării inexacte a textului, aceasta este doar o condiţie de probă, nu de validitate“[101]. Aceeaşi autori susţin în continuare că proba elementelor menţionate (substanţa obligaţiei, motivul acţiunii în anulare şi intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acţiunea în anulare) pot fi dovedite şi cu alte probe.

2.2. Printre menţiunile pe care trebuie să le prevadă actul confirmativ este şi motivul acţiunii în anulare, ceea ce ar însemna că, pentru a putea confirma un contract anulabil, este necesară iniţierea unei acţiuni în anulare. În realitate, textul românesc este o traducere selectivă a prevederii de la art. 1338 C. civ. fr. potrivit căreia „actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în anulare nu este valabil decât dacă menţionează substanţa acestei obligaţii, menţiunea motivului acţiunii în anulare şi intenţia de a repara viciul pe care această acţiune este fondată”. Prin urmare, când textul francez vorbeşte de motivul acţiunii în anulare are în vedere generic motivul anulării (pentru care legea admite acţiunea în anulare), şi nu motivul unei acţiuni efectiv declanşate, cum se poate înţelege din lectura textului normativ pe care îl comentăm.

Art. 1265. Efectele confirmării.

(1) Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă.

(2) Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.

(3) Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.

1. Comentarii

1.1. Momentul producerii efectelor prin confirmare. Potrivit prevederii de la alin. (1), confirmarea produce efecte din momentul încheierii contractului anulabil, ca şi cum acest contract n-ar fi fost ab initio anulabil. Drept urmare, prin confirmare, autorul actului juridic al confirmării renunţă la toate acţiunile şi excepţiile care puteau fi invocate sau opuse în temeiul motivului de anulare a contractului originar. Fac excepţie drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă, în care sunt incluşi succesorii cu titlu particular şi creditorii, cei care au dobândit sau au conservat un drept prin contracte subsecvente celui anulabil, fără să fi cunoscut confirmarea. Prin urmare, vor fi protejaţi cei care au dobândit sau au conservat un drept încrezându-se în anulabilitatea contractului iniţial şi nu cei care n-au cunoscut cauza de anulare, cum se afirmă într-unul dintre comentariile la acest text[102]. Exemplul clasic la care face trimitere doctrina franceză[103], preluat de profesorul Liviu Pop[104] este edificator în acest sens: minorul A, lipsit de capacitate de exerciţiu, vinde un imobil lui B. După ce devine major, vinde acelaşi imobil lui C şi confirmă prima vânzare anulabilă. Dintre cei doi dobânditori ai aceluiaşi bun, legea preferă pe dobânditorul C, cel care n-a cunoscut confirmarea şi s-a încrezut în anulabilitatea primului contract încheiat de minorul lipsit de capacitate de exerciţiu.

1.2. Relativitatea efectelor confirmării. Textul de la alin. (2) prevede că, în situaţia în care există mai multe persoane care pot invoca nulitatea relativă a unui contract, confirmarea are efect relativ, în înţelescul că operează doar în privinţa celui care a confirmat, expres sau tacit, contractul anulabil, celelalte părţi conservându-şi dreptul da a invoca nulitatea şi de a invoca excepţii faţă de terţi.

1.3. Confirmarea contractului anulabil pentru dol sau violenţă. În situaţia în care contractul este anulabil pentru dol sau violenţă, independent de anularea contractului, autorul dolului sau violenţei răspunde pentru prejudiciile cauzate, potrivit art. 1215 alin. (2) şi respectiv art. 1220 alin. (2) C. civ. Împrejurarea că partea îndreptăţită să ceară anularea confirmă contractul încheiat sub imperiul dolului sau al violenţei, nu-i răpeşte dreptul de a pretinde daune interese pentru prejudiciul suferit ca urmare a încheierii contractului prin vicierea consimţământului.

IV. Interpretarea contractului

Art. 1266. Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor.

(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

(2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Interpretarea contractului are menirea să determine voinţa părţilor, drepturile pe care le dobândesc şi obligaţiile pe care şi le asumă. Nevoia de interpretare a contractului apare doar în situaţia când, ulterior încheierii lui, apar divergenţe între părţile care l-au încheiat cu privire la sensul termenilor utilizaţi şi a clauzelor convenite. În condiţiile în care “părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, aşa cum dispune art. 1169 C.civ., clauzele contractuale pot fi contradictorii sau redactate în termeni echivoci, obscuri ori arhaici, impunându-se un efort de decodificare a voinţei reale a părţilor conform regulilor instituite de lege.

1.2. Felurile interpretării în contracte. Interpretarea contractului poate fi clasificată după cel puţin două criterii:

– după subiecţi, interpretarea poate fi convenţională şi judiciară. Fiind rod al voinţei concordante a părţilor, contractul poate fi interpretat pe cale convenţională. De cele mai multe ori, contractul este interpretat de judecător în cadrul litigiului supus soluţionării;

– după metodă, interpretarea poate fi subiectivă şi obiectivă. Este subiectivă interpretarea care are drept ţintă exclusivă determinarea voinţei părţilor. De aceea, privită din perspectiva efectelor pe care le poate produce, această interpretare este doar explicativă. Plecând de la autonomia de voinţă, multă vreme s-a considerat că judecătorul este „servitor al voinţei părţilor”, în numele căreia este îndrituit să se îndepărteze de la sensul literal al termenilor în căutarea voinţei interne a părţilor care s-au legat prin contract. Opusul ei, interpretarea obiectivă are ca finalitate determinarea acelor urmări ale contractului, care, deşi n-au fost avute în vedere de părţi, sunt impuse de echitate fiind considerate a fi rezonabile. Depărtându-se de voinţa expresă a părţilor, această interpretare este creatoare, urmărind a determina şi acele efecte care, deşi n-au fost prevăzute de părţi, pot fi integrate în voinţa ipotetică a acestora, fiind impuse de echitate şi uzanţe. In concepţia clasică asemenea repere prelungesc voinţa părţilor, considerându-se că ele au fost implicit acceptate. Aşa se face că jurisprudenţa a legat de o serie de contracte consecinţe pe care părţile nu le-au prevăzut. Exemplul clasic îl constituie obligaţia de securitate pe care jurisprudenţa franceză a ataşat-o contractului de transport de persoane, prin care, în lipsa unui text, transportatorul este considerat că garantează riscurile survenite pe tot timpul transportului, ceea ce face ca victima să fie descărcată de obligaţia dovedirii culpei transportatorului.

Un alt exemplu este obligaţia de informare adăugată unora dintre contracte. Se consideră că părţile contractante au obligaţia de a se informa reciproc de toate faptele susceptibile de a le influenţa consimţământul. Această obligaţie depinde de natura contractului şi de calitatea contractanţilor.

1.3. Calificarea contractului. A califica un contract înseamnă a-l încadra într-unul dintre modelele denumite contracte speciale, cele care, fiind reglementate de lege, sunt supranumite contracte numite. Scopul calificării este determinarea regimului juridic care urmează a-i fi aplicat contractului. Doctrina afirmă că “interpretarea şi calificarea se înscriu într-o cronologie în cadrul căreia prima este prealabilă calificării”[105]. Teoretic, afirmaţia este cât se poate de exactă. Nu se poate califica un contract fără ca mai întâi să se determine voinţa părţilor. În condiţiile în care asemenea directive nu sunt obligatorii, succesiunea celor două operaţii nu este întotdeauna respectată, ele completându-se reciproc. Astfel, interpretul va fi influenţat în interpretarea clauzelor de calificarea pe care o dau părţile contractului. Această calificare convenţională nu este obligatorie pentru judecător. Ea are caracter orientativ, fără a limita dreptul instanţei de a determina voinţa părţilor, independent de orice ierarhie a metodelor indicate de dreptul pozitiv. Ea poate recalifica contractul supunându-l unui regim juridic corespunzător tiparului în care a fost încadrat, cel care se armonizează cel mai bine cu voinţa exprimată a părţilor. Când conţinutul contractului face imposibilă încadrarea lui într-un anumit tip, cum este cazul contractele nenumite, interpretarea are ca obiect determinarea contractului cel mai apropiat ca natură de cel conceput de părţi.

1.4. Voinţa părţilor, criteriu de interpretare în contracte. Art. 1266 alin. (1) C. civ. instituie principiul interpretării contractelor după voinţa concordantă a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor utilizaţi. Indiferent în ce termeni este redactat contractul, el se va impune părţilor prin voinţa comună şi nu prin sensul cuvintelor folosite în textul înscrisului constatator. Trimiterea la „voinţa concordantă a părţilor” şi nu la „intenţia comună a părţilor”, cum prevedea vechiul art. 977 C. civ., este preferabilă. Fiecare parte este animată de propria ei intenţie la încheierea contractului, rareori întâmpându-se ca ambele părţi să aibe o intenţie comună. Ceea ce defineşte contractul este voinţa lor concordantă, rezultat al negocierii în cadrul căreia, intenţiile părţilor sunt moderate şi armonizate. Prin “voinţa concordantă a părţilor” trebuie înţeleasă voinţa lor reală, internă, şi nu cea declarată. Este ceea ce se prevede într-un text din Digeste, privitor la înţelesul termenilor: “In conventionibus voluntatem potius quam verbam spectari placuit”[106].

Interpretarea prevăzută la alin. (2) al art. 1266 C. civ. se face apelând, atât la metoda subiectivă, descriptivă, plecând de la voinţa declarată a părţilor, cât şi la metoda creatoare prin care voinţa părţilor este determinată pe baza unor criterii obiective. Dacă la interpretarea legii interpretul poate apela la lucrările pregătitoare sau la expunerea de motive a acesteia, în cazul contractului el are în vedere o serie de elemente extrinseci contractului: negocierile consemnate de părţi, practicile lor anterioare, comportarea lor după încheierea contractului, cum ar fi de exemplu începerea executării ori documentele precontractuale, corespondenţa dintre părţi etc.

Interpretarea creatoare este cea prin care judecătorul să nu se limiteze a căuta o intenţie comună, ci face apel la echitatea contractuală, la uzanţe. In concepţia clasică asemenea repere prelungesc voinţa părţilor, considerându-se că ele au fost implicit acceptate. In doctrina modernă ele capătă tot mai mult o individualitate proprie având finalitatea de a descoperi ceea ce este just şi unanim acceptat în anumite contracte. Aşa se face că jurisprudenţa a legat de o serie de contracte consecinţe pe care părţile nu le-au prevăzut. Exemplul clasic îl constituie obligaţia de securitate pe care jurisprudenţa franceză a legat-o de contractul de transport de persoane, prin care, în lipsa unui text, transportatorul este considerat că garantează riscurile survenite pe tot timpul transportului ceea ce face ca victima să fie descărcată de obligaţia dovedirii culpei transportatorului. Această soluţie este dictată de echitate.

Un alt exemplu este obligaţia de informare ataşată unora dintre contracte. Se consideră că părţile contractante au obligaţia de a se informa reciproc de toate faptele susceptibile de a le influenţa consimţământul. Această obligaţie depinde de natura contractului şi de calitatea contractanţilor. Asemenea îndrumări au caracter orientativ, fără să limiteze dreptul judecătorului de a determina voinţa părţilor și fără a respecta o ierarhie a metodelor indicate de dreptul pozitiv.

Art. 1267. Interpretarea sistematică.

Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Prevederea de la art. 1267 C. civ. reia dispoziţia de la art. 982 din vechiul Cod civil potrivit căreia “toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg”. La rândul ei, acest ultim text este inspirat de dispoziţia de la art. 1137 C. civ. fr.[107] menţinută de Proiectul Catala, potrivit căreia “termenii susceptibili de două sensuri trebuie luaţi în sensul care corespunde cel mai bine materiei contractului”[108].

Toate aceste prevederi sunt subsumate aceleaşi idei, anume că, în vederea determinării cât mai fidele a voinţei exprimate de părţi, contractul se interpretează în întregul său şi nu în mod izolat, prin ruperea clauzelor din context. Înţelesul fiecărei expresii folosite trebuie privit în corelaţie cu înţelesul celorlalte clauze, care, la rândul lor, trebuie să fie conforme cu natura contractului încheiat. Elementele pe care interpretul le are în vedere la această operaţie logică au fost deja analizate când am comentat prevederea de la art. 1267 alin. 2 C. civ.: scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile statornicite între acestea, comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

 Art. 1268. Interpretarea clauzelor îndoielnice.

(1) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.

(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.

(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.

(5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.

1. Comentarii

1.1. Clauzele cu mai multe înţelesuri. Prima dintre reguli, cea prevăzută la alin. (1) al art. 1268 C. civ. este inspirată de prevederea de la art. 979 din vechiul Cod civil potrivit căreia “termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai bine cu natura contractului”. Pentru a apela la un exemplu, dacă într-un contract de închiriere se prevede o anumită chirie, fără a se preciza dacă suma reprezintă chiria anuală sau lunară, această menţiune va fi interpretată în sensul că suma trebuie plătită lunar, conform distincţiilor făcute de art. 1797 C. civ., de vreme ce plata chiriei lunare ţine de esenţa contractului de locaţiune.

1.2. Clauzele îndoielnice. De această dată, actualul Cod civil se îndepărtează de la litera vechiului Cod civil care avea în vedere la art. 980 “dispoziţiile îndoioase” şi care se rezuma la îndrumarea privind interpretarea contractului după obiceiul locului unde s-a încheiat.În noua reglementare, sunt menţionate elementele esenţiale care trebuie să orienteze pe interpret în determinarea înţelesului pe care îl au termenii şi clauzele contractuale: natura contractului împrejurările în care a fost încheiat, interpretarea dată anterior de părţi, sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi uzanţele.

1.3. Potius ut valeat quam ut pereat. Dispoziţia de la alin. (3) este expresia unei reguli clasice de interpretare potrivit căreia Actum interpretandus potius ut valeat quam ut pereat. Ea nu face decât să prezume normalitatea, ideea că orice voinţă exprimată prin lege sau prin contract are în vedere o anumită finalitate concretizată în efecte juridice: naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.

Pe un plan general, este de presupus că orice acţiune a omului este, sau ar trebui să fie, orientată în sens pozitiv, creator şi nu distructiv. Este de presupus că dacă părţile s-au legat juridic, au făcut-o cu scopul de a se produce anumite efecte scontate. Sub vechiul Cod civil, un exemplu de interpretare a contractului în sensul producerii de efecte l-a constituit interpretarea în contractul de vânzare a bunului altuia. Astfel, deşi principiul aplicabil în contracte este acela potrivit căruia Nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate transmite altuia un drept mai mare decât el însuşi are, vânzarea bunului altuia a fost totuşi validată, plecând tocmai de la principiul pe care îl comentăm, potrivit căruia se prezumă că cel care a înstrăinat un bun care nu-i aparţinea, şi-a asumat implicit obligaţia de a-l procura de la titularul dreptului. Este ceea ce, noul Cod civil dispune, de această dată, expressis verbis, la art. 1230, prima frază, că “dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ, pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului”.

1.4. Prestaţia voită de părţi. O altă regulă de interpretare în contracte este cea de la art. 1268 alin. (4) C. civ. care preia, într-o variantă uşor diferită, prevederea de la art. 984 din Codul civil anterior. potrivit căreia „convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”. Este ceea ce dispune încă art. 1163 C. civ. fr.[109], text care este menţinut de Proiectul Catala în art. 1138-2. Îndrumarea dată de această regulă de interpretare este aceea de a se evita orice denaturare a voinţei părţilor, printr-o interpretare extensivă a contractului. Este o consecinţă firească a principiului prevăzut la art. 1266 C. civ. privind interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor. Ea a fost teoretizată încă de pe vremea lui Ulpian, potrivit căruia “ar fi nedrept de a se crede că o tranzacţie stinge drepturile la care nimeni nu s-a gândit”[110]. Cum se vede, regula nu se referă la “lucruri”, în înţeles juridic, adică obiect derivat al prestaţiei, ci are un sens general privind orice drept sau obligaţie neavute în vedere de părţi la încheierea contractului.

1.5. Clauzele exemplificative. Ultimul alineat al art. 1268 C. civ. se referă la o altă regulă tradiţională de interpretare a contractului potrivit căreia, când într-un contract se apelează la un exemplu sau se face o menţiune menită a preciza aplicarea contractului, asemenea operaţii nu pot avea semnificaţia restrângerii contractului la exemplele date sau precizările făcute. Dacă într-un testament prin care se lasă întreaga avere mobiliară cuiva, testatorul se referă în mod special la un anume bun mobil, aceasta nu înseamnă că doar acel bun este testat şi nu toate bunurile mobile. La fel şi alte menţiuni menite a face precizări suplimentare privind înţelesul contractului. Nu putem fi de acord că “dispoziţiile alin. (5) au ca obiect de reglementare interpretarea convenţională a contractului”[111].

2. Aprecieri critice 

2.1. Mai întâi, limitarea obiectului interpretării doar la clauzele contractului este nejustificată. În practică, cele mai frecvente cazuri care impun interpretarea contractului le constituie termenii folosiţi de părţi. Aşa se explică de ce, vechiul Cod civil avea în vedere, la art. 979 “termenii susceptibili de două înţelesuri”. La fel, art. 1158 C. civ. fr., menţinut de Anteproiectul Catala la art. 1139-2.

2.2. Distincţia operată de primele două alineate ale art. 1268 C. civ. între “clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri” şi “clauzele îndoielnice” face parte din moştenirea lăsată de vechiul Cod civil, care, la art. 979 avea în vedere “termenii susceptibili de două înţelesuri”, în timp ce la art. 980 viza “dispoziţiile îndoioase”. Oricât de ilustră ar fi paternitatea acesteia, distincţia nu poate fi decât artificială, fiind evident faptul că orice clauză cu mai multe înţelesuri nu poate fi decât îndoielnică. Referindu-se la acest subiect, autorii unui manual de referinţă în materia obligaţiilor menţionează că “prin clauze îndoielnice înţelegem atât clauzele care sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, cât şi clauzele confuze al cărui înţeles este greu de sesizat”[112]. Într-adevăr, clauzele neclare care se cer interpretate după metodele menţionate de noile texte normative pot fi ori îndoielnice, ori confuze, distincţie care era de preferat celei pe care o analizăm. Şi mai inspirată este, în opinia noastră, distincţia operată de Codul European al Contractelor între “expresii ambigue” şi “expresii obscure” (art. 41-42). Nu putem fi de acord cu explicaţia potrivit căreia autorii textului ar fi avut în vedere la alin. 2 al art. 1268 “clauzele îndoielnice lato sensu”[113]. Îndoiala pe care o transmite un text nu poate fi de mai multe feluri, la fel cum nici gradele acesteia nu pot fi lipsite de relevanţă sub aspectul care interesează aici. Oricât de mică ar fi o îndoială, ea este în egală măsură supusă interpretării.

Pe de altă parte, prin tradiţie termenul “îndoială” este mult prea legat de principiul In dubio pro reo, motiv pentru care ar fi trebuit utilizat exclusiv în cadrul dispoziţiilor de la art. 1269 C. civ., asupra cărora vom reveni.

2.3. În forma ei actuală, prevederea de la alin. (2) al art. 1268 nu face decât să repete parţial prima regulă de la alin. (1) al aceluiaşi text, îndepărtând reglementarea de la finalitatea ei originară avută în vedere de art. 980 din vechiul Cod civil, anume aceea ca interpretarea să aibă în vedere obiceiul locului unde a fost încheiat contractul. Astfel s-a ajuns ca această dispoziţie să se reia practic.

2.4. Două principii pe care trebuie să le respecte interpretarea contractului nu se regăsesc în noua reglementare a contractului:

– primul dintre ele vizează interpretarea cu bună-credinţă a contractului. Dacă buna-credinţă este, aşa cum am arătat deja, poate excesiv invocată, atât în cadrul dispoziţiilor generale (art. 1170), în privinţa negocierilor (art. 1183), cât şi la invocarea erorii ca viciu de consimţământ (art. 1212), în materia interpretării contractului acest reper esenţial al contractului lipseşte. În vechiul Cod civil această regulă era prevăzută de art. 970 alin. 1 în cadrul efectelor contractului. Actualul Cod civil evocă buna-credinţă la art. 1170, impunând-o “atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”, fără a se referi şi la interpretarea contractului. Dimpotrivă, Principiile Dreptului European al Contractelor, impun această îndatorire a respectării bunei-credinţe, atât interpretării (art. 5:102 lit. g) cât şi pentru efectele contractului (art. 6:102 lit. c);

– a doua regulă importantă omisă este cea instituită de vechiul Cod civil la art. 970 alin. 2 potrivit căreia „ele (convenţiile, s.n.) obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. Deşi regula priveşte efectele contractului, reprezintă concomitent o regulă de interpretare avută în vedere de toate manualele de obligaţii civile şi consacrată în propunerile de codificare a dreptului contractelor. Astfel, Codul European al Contractelor (Proiectul Gandolfi), referindu-se la clauzele obscure, prevede că, atunci când este cu titlu gratuit, contractul trebuie interpretat mai puţin sever pentru cel care se obligă, iar când este cu titlu oneros, el trebuie interpretat în sensul care asigură o ajustare echitabilă a intereselor părţilor[114].

Când o prevedere contractuală este îndoielnică sau când contractul este lacunar, conţinutul său se interpretează făcându-se apel la echitate, care, fără a fi definită, se impune prin raportarea permanentă a celui care interpretează contractul la sentimentul de dreptate. Aşa cum se arată într-o monografie de referinţă “judecătorul, ascultând vocile diverse care-i dictează sentinţa, trebuie să fie sensibil înainte de toate la consideraţia ce o datorează legii morale”. Contractul, instrument al schimbului de bunuri şi servicii poate servi uneori unor scopuri imorale, el poate exploata slăbiciunea fizică şi morală a partenerului servind unei injuste îmbogăţiri. De aceea este necesar un permanent control pe care numai judecătorul îl poate exercita printr-o interpretare a contractului în sensul echilibrului dintre prestaţii, pentru evitarea oricărui abuz de drept, în numele idealului de justiţie.

În ce priveşte obiceiul, el are caracter supletiv, prezumându-se că părţile l-au acceptat în mod tacit în contract, chiar dacă n-au spus-o expres. Obiceiurile se impun ca urmare a unei îndelungate respectări a lor în cadrul comunităţii. Ideea pe care au avut-o în vedere redactorii Codului civil este aceea că pot coexista diferite obiceiuiri consacrate de tradiţie care completează prevederile contractelor. Apelul la echitate şi la obicei în cadrul interpretării contractului este consacrat de Proiectul Catala la art. 1139[115] şi art. 1139-3[116].

2.5. O altă regulă de interpretare care lipseşte este cea de la art. 981 din vechiul Cod civil potrivit căreia clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt exprese. De exemplu, obligaţia de garanţie a vânzătorului în cadrul contractului de vânzare cumpărare este o obligaţie obişnuită ceea ce face ca ea să fie subînţeleasă, vânzătorul neputând susţine inexistenţa ei doar pentru că n-ar fi fost prevăzută în mod expres în conţinutul contractului.

2.6. În contextul unei pieţe unice europene, contractele redactate în diferite limbi europene sunt tot mai frecvente. Una dintre problemele de interpretare a unor asemenea contracte o reprezintă divergenţele lingvistice care se pot ivi cu ocazia executării lor. Este motivul pentru care Principiile Dreptului European al Contractelor prevăd la art. 5. 107 că “ în caz de divergenţă între diversele versiuni lingvistice ale unui contract care n-a fost declarat autentic, se va da preferinţă primei versiuni”[117]. Aceeaşi dispoziţie este prevăzută şi de art. 4.7 din Principiile Unidroit sub denumirea marginală „divergenţe lingvistice”. Până la momentul când aceste principii europene ale contractului vor fi recunoscute de statele membre ale Uniunii Europene, găsim că o asemenea dispoziţie era necesară în actualul Cod civil.

Art. 1269. Regulile subsidiare de interpretare.

(1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

(2) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

1. Comentarii

1.1. In dubio, pro debitori. Potrivit alin. (1) al art. 1269 C. civ., dacă după epuizarea regulilor de interpretare, contractul continuă să fie neclar, el va fi interpretat în favoarea debitorului. Aşa cum în dreptul penal orice dubiu profită inculpatului, tot astfel, în dreptul civil, dubiul profită întotdeauna celui care se obligă.

1.2. In dubio, contra stipulantem (proferentem). Cum am arătat deja, contractul de adeziune nu este rezultatul unor negocieri ale părţilor aflate pe poziţie de egalitate ci este opera exclusivă a voinţei uneia dintre părţi, ceea ce poate presupune ab initio o inechitate. De aceea, Codul civil priveşte cu rezerve clauzele contractului de adeziune. Preocupat de protecţia juridică a părţii mai slabe a contractului, a instituit această regulă potrivit căreia stipulaţiile prevăzute în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

2. Aprecieri critice

2.1. Ierarhia avută în vedere la alin. (1) al art. 1269 C. civ. în privinţa metodelor de interpretare în contracte este discutabilă. În condiţiile în care aceste reguli nu sunt obligatorii, ci doar de recomandare, ordinea în care ar urma să fie aplicate nu-şi dovedeşte utilitatea practică. Regula In dubio pro reo nu este dependentă de celelalte reguli prevăzute de art. 1268 C. civ. Or, formularea textului acreditează ideea că aplicarea acestei reguli s-ar putea face doar după epuizarea celorlalte reguli, ceea ce este inexact. Nimic nu opreşte pe interpret să ia act de existenţa unui dubiu privind obligaţiile asumate de debitor şi să interpreteze contractul în favoarea acestuia.

2.2. Limitarea aplicabilităţii regulii de interpretare In dubio contra stipulantem doar pentru “stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune” nu se justifică. Regula ar trebui să fie de aplicabilitate generală în contracte, aşa cum o găsim reglementată de Principiile Unidroit[118]. Tot astfel, Codul civil din Quebec instituie, mai întâi, regula potrivit căreia clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă şi în defavoarea celui care le-a stipulat, după care, în fraza următoare a aceluiaşi articol, are în vedere raporturile dintre profesionişti şi consumatori[119]. Proiectul Catala instituie acest principiu ori de câte ori contractul a fost încheiat sub influenţa dominantă a uneia dintre părţi[120], iar Principiile Dreptului European al Contractelor se referă generic la contractele care n-au făcut obiectul unei negocieri individuale[121].


[1] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, tome 1 – L’acte juridique, Ếd. Armand Colin, 10-e édition, Paris, 2002, p. 297, Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Éd. Litec, Paris, 2009, p. 262, B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, 6-e édition, Éd. Litec, Paris, 1998, p. 353.
[2] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 213.
[3] G. Boroi în G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 198.
[4] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 322.
[5] Ibidem, p. 450.
[6] A se vedea în acest sens art. 91 din PRDC (proiectul francez guvernamental de reformă a dreptului contractelor elaborat de echipa condusă de François Terré).
[7] Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 101/1970, Revista Română de Drept nr. 6/1979, p. 168.
[8] I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 302.
[9] Ibidem.
[10] P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile (În reglementarea noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 425.
[11] Pr. Catala: Art. 1129-1. La nullité est dite absolue ou d’ordre public lorsque la règle violée est ordonnée à la sauvegarde de l’intérêt général. Elle est dite relative ou de protection lorsque {…}.
[12] CCQ: 1416. Tout contrat qui n’est pas conforme aux conditions nécessaires à sa formation peut être frappé de nullité.
[13] P. Vasilescu, op. cit., p. 424.
[14] Pr. Catala: Art. 1130-1. La nullité est prononcée par le juge, à moins que les parties à l’acte ne la constatent d’un commun accord.
[15] CCQ: 1416 – vezi nota [12].
[16] G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 204.
[17] P. Vasilescu, op. cit., p. 424.
[18] B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, Terminologie contractuelle commune: projet de cadre commun de reference, editată de Société de législation comparée, Association Henri Capitant des amis de la culturejuridique française, Société de legislation comparé, Paris, 2008, pp. 37-42. Printre altele, autorii se preocupă de accepţiunile termenului polisemantic „acord”.
[19] Pr. Catala: Art. 1130-3. La convention nulle est censée n’avoir jamais existé.
[20] G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 200.
[21] P. Vasilescu, op. cit., p. 425.
[22] Ibidem.
[23] CCQ: 1417. La nullité d’un contrat est absolue lorsque la condition de formation qu’elle sanctionne s’impose pour la protection de l’intérêt général.
[24] Pr. Catala: Art. 1129-1 – vezi nota [11].
[25] CEC: Art. 140 Nullité
À moins que la loi n’en dispose autrement, le contrat est nul:
a) lorsqu’il s’avère contraire à l’ordre public, aux bonnes moeurs, à une règle impérative dispose pour la protection de l’intérêt général ou pour la sauvegarde de situations d’importance sociale primaire.
b) lorsqu’il est contraire à tout autre norme impérative applicable;
c) lorsque manque l’un des éléments essentiels indiqués dans les alinéas 3 et 4 de l’art. 5;
d) dans les autres cas indiqués dans le présent code et dans les lois pertinentes de l’Union européenne et des autres États membres de celle-ci, qui sont applicables;
e) dans toutes les hypothèses où, dans le présent code ou dans une loi applicable, on dispose qu’un élément est requis sous peine de nullité ou pour que l’acte soit valable, ou qu’existent des expressions équivalentes.
[26] L. Pop, op. cit., p. 457.
[27] CDL – AD (2008)019, paragraful 30.
[28] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Obligations, 10-e édition, Ếd. Dalloz, Paris, 2009, p. 412.
[29] CCQ: 1418. La nullité absolue d’un contrat peut être invoquée par toute personne qui y a un intérêt né et actuel; le tribunal la soulève d’office.
Le contrat frappé de nullité absolue n’est pas susceptible de confirmation.
[30] CCI: Art. 1421 Legittimazione all’azione di nullità
Salvo diverse disposizioni di legge, la nullità può essere fatta valere da chiunque vi ha interesse e può essere rilevata d’ufficio dal giudice.
[31] Pr. Catala: Art. 1129-2 La nullité absolue peut être invoquée par toute personne justifiant d’un intérêt, ainsi que par le Ministère public; elle peut aussi être relevée d’office par le juge.
La nullité absolue ne peut être couverte par la confirmation de l’acte; celui-ci doit être refait.
[32] Ibidem, p. 416.
[33] Pr. Catala: Art. 1129-6. Le donateur ne peut réparer par aucun acte confirmatif les vices d’une donation entre vifs, nulle en la forme; il faut qu’elle soit refaite en la forme légale.
[34] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 303.
[35] Pr. Catala: Art. 1129-5. La nullité absolue peut être invoquée par toute personne justifiant d’un intérêt, ainsi que par le Ministère public; elle peut aussi être relevée d’office par le juge.
[36] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p 335.
[37] T.R. Popescu, Drept civil, vol I, Introducere generală, Ed. Oscar Print, București, 1994, p. 153.
[38] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Tipografia Curții Regale F. Gobl & Fii S. A., București, 1926, p. 406, Tr. Ionaşcu, E. Barach ș.a., Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, București, 1967, p. 376, A. Pop, Gh. Beleiu, Dreptul civil, Tipografia Universității din București, 1975, p. 376.
[39] L. Pop, op. cit., p. 466.
[40] G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., pp. 211-213.
[41] Proiectul Catala are în vedere aceste acte juridice în chiar definiţia nulităţii absolute la art. 1129-1: La nullité est dite absolue ou d’ordre public lorsque la règle violée est ordonnée à la sauvegarde de l’intérêt général.
Elle est dite relative ou de protection lorsque la règle violée est ordonnée à la sauvegarde d’un intérêt privé. Toutefois, lorsque l’intérêt privé procède d’une valeur fondamentale, comme la protection du corps humain, la nullité revêt un caractère absolu.
[42] CCI: Art. 1418 Cause di nullità del contratto
Il contratto è nullo quando è contrario a norme imperative, salvo che la legge disponga diversamente.
Producono nullità del contratto la mancanza di uno dei requisiti indicati dall’art. 1325, l’illiceità della causa (1343), l’illiceità dei motivi nel caso indicato dall’art. 1345 e la mancanzanell’oggetto dei requisiti stabiliti dall’art. 1346.
Il contratto è altresì nullo negli altri casi stabiliti dalla legge (190, 226, 458, 778 e seguente, 780 e seguente, 788, 794, 1261, 1344 e seguente, 1350, 1471, 1472, 1895, 1904, 1972).
[43] A se vedea în acelaşi sens, G. Boroi, op. cit., p. 210.
[44] Pr. Catala: Art. 1129-1 – vezi nota [11].
[45] Pr. Catala: Art. 1129 La nullité est dite absolue ou d’ordre public lorsque la règle violée est ordonnée à la sauvegarde de l’intérêt général.
Elle est dite relative ou de protection lorsque la règle violée est ordonnée à la sauvegarde d’un intérêt privé.
Toutefois, lorsque l’intérêt privé procède d’une valeur fondamentale, comme la protection du corps humain, la nullité revêt un caractère absolu.
[46] CCQ: 1421. À moins que la loi n’indique clairement le caractère de la nullité, le contrat qui n’est pas conforme aux conditions nécessaires à sa formation est présumé n’être frappé que de nullité relative.
[47] Cr. Zamşa, în F.A. Baias şi colab., Noul Cod civil. Comentarii pe articole, ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 1312.
[48] P. Vasilescu, op. cit., p. 427.
[49] Cr. Zamşa, op. cit., p. 1312.
[50] P. Vasilescu, op. cit., p. 421.
[51] G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 225.
[52] Gh. Beleiu, op. cit., p. 230.
[53] Pentru alte asemenea excepţii, a se vedea G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., pp. 230-234, G. Răducanu, în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2010, pp. 544-556.
[54] G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 250.
[55] PECL: Art. 4:115: Effets de l’annulation. En conséquence de l’annulation, chaque partie est en droit de demander la restitution de ce qu’elle a fourni en exécution du contrat, pourvu qu’elle restitue simultanément ce qu’elle a reçu. Si la restitution en nature est impossible, elle s’effectue par le paiement d’une somme raisonnable.
[56] În practică, acest principiu a fost deformat, textul adagiului fiind perceput în sensul că nimeni nu-şi poate invoca propria culpă. În realitate, “turpis” înseamnă ruşinos, imoral iar turpidinea semnifică situaţia ruşinoasă în care se află cel care invocă propria imoralitate.
[57] G. Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1925, p. 175.
[58] În legătură cu acest text normativ, ne exprimăm următoarele rezerve: în opinia noastră, mai corect era ca textul să aibă în vedere “prestaţia primită sau executată în temeiul unui contract a cărui cauză este ilicită sau imorală…”; apoi, textul trebuia să fie mai nuanţat, în sensul de a distinge între situaţia în care doar una dintre părţi a contractat într-un scop ilicit, caz în care va fi obligată să indemnizeze pe cealaltă parte, urmând ca enunţul actual să fie valabil doar când ambele părţi au urmărit un scop ilicit sau imoral. În acest sens, Proiectul Catala prevede la art. 1126-1: „La partie qui contracte dans un but illicite a l’insu de l’autre doitl’indemniser de tout préjudice causé par l’annulation du contrat”, în timp ce la alin. 2: “Toute réclamation est exclue quand les deux parties avaient connaissance de la l’illicéité”.
[59] Acest din urmã capãt de cerere va fi soluţionat pe fond numai dacã se va admite capatul de cerere principal. Dacã reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic şi nici pârâtul nu a solicitat, pe calea cererii reconventionale restituirea prestaţiilor efectuate, instanta nu poate să dispună din oficiu restabilirea situaţiei anterioare, întrucât s-ar încălca principiului disponibilităţii, principiu specific procesului civil şi care prevalează faţă de principiul dreptului material.
[60] A se vedea P-G. Jobin, L’inexistence dans le droit commun des contrat (http://www.erudit.org/revue/cd/1974/v15/n1/041809ar.pdf).
[61] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 5.
[62] L. Pop, op. cit., p. 471.
[63] CCQ: 1438. La clause qui est nulle ne rend pas le contrat invalide quant au reste, à moins qu’il n’apparaisse que le contrat doive être considéré comme un tout indivisible.
Il en est de même de la clause qui est sans effet ou réputée non écrite.
[64] Pentru un inventar aproape complet al unor asemenea clauze, a se vedea G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., pp. 204-206.
[65] C. civ. fr.: Art. 900. Dans toute disposition entre vifs ou testamentaire, les conditions impossibles, celles qui sont contraires aux lois ou aux moeurs, seront réputées non écrites.
[66] Lexique des termes juridiques 2012 (sous la direction de S. Guinchard, Thierry Debard), Éd. Dalloz, Paris, 2012, p. 582.
[67] PECL: Art. 4-113 alin. 2: Une partie peut toutefois annuler une clause particulière en vertu de l’article 4:110 en notifiant l’annulation dans un délai raisonnable après que l’autre partie se soit prévalue de la clause.
[68] Hotărârea Plenului CSM nr. 995 din 26 mai 2009.
[69] G. Răducanu, op. cit., p. 556.
[70] Pr. Catala: Art. 1130-2. Lorsque la cause de nullité n’affecte qu’une clause de la convention, elle n’emporte nullité de l’acte tout entier que si cette clause a constitué un element déterminant de l’engagement des parties ou de l’une d’elles.
[71] L. Cadiet, Les jeux du contrat et du process, apud Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 46.
[72] Cr. Zamşa, op. cit., p. 1315.
[73] Art. 1420 Nullità nel contratto plurilaterale
Nei contratti con più di due parti, in cui le prestazioni di ciascuna sono dirette al conseguimento di uno scopo comune, la nullità che colpisce il vincolo di una sola delle parti non importa nullità del contratto, salvo che la partecipazione di essa debba, secondo le circostanze, considerarsi essenziale.
[74] Pentru detalii, a se vedea G. Răducanu, op. cit., pp. 556-560.
[75] V. Roppo, Il contratto, Giufrè Editore, Milano, 2011, p. 817.
[76] PECL – Article 4:117: Dommages et intérêts
(1) La partie qui annule un contrat en vertu du présent chapitre peut obtenir de son cocontractant des dommages et intérêts qui permettent de la placer autant que possible dans la situation où elle se serait trouvée si le contrat n’avait pas été conclu, dès lors que l’autre partie avait, ou aurait dû avoir, connaissance de l’erreur, du dol, de la contrainte ou du fait qu’elle retirait du contrat un profit excessif ou un avantage déloyal.
(2) Lorsqu’une partie est en droit d’annuler un contrat en vertu du présent chapitre mais n’exerce pas ce droit, ou lorsqu’elle avait ce droit mais l’a perdu en application des dispositions des articles 4:113 ou 4:114, elle peut, sous réserve de l’alinéa premier, obtenir des dommages et intérêts limités au préjudice que lui a fait subir l’erreur, le dol, la contrainte ou la prise d’un profit excessif ou d’un avantage déloyal. Le montant des dommages et intérêts est pareillement évalué lorsque la partie a été trompée par une information inexacte au sens de l’article 4:106.
(3) Les dispositions pertinentes de la section 5 du chapitre 9 s’appliquent pour le surplus, avec les adaptations appropriées.
[77] Art. 1432 Mantenimento del contratto rettificato
La parte in errore non può domandare l’annullamento del contratto se, prima che ad essa possa derivarne pregiudizio, l’altra offre di eseguirlo in modo conforme al contenuto e alle modalità del contratto che quella intendeva concludere.
[78] Vezi nota [76].
[79] G. Răducanu, op. cit., p. 560.
[80] Art. 1432 – vezi nota [77].
[81] P. Vasilescu, op. cit., p. 432.
[82] L. Pop., op. cit., p. 459.
[83] A se vedea în acest sens J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 322.
[84] Cr. Zamşa, op. cit., p. 1318.
[85] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 274.
[86] Art. 1424 Conversione del contratto nullo
Il contratto nullo può produrre gli effetti di un contratto diverso, del quale contenga i requisiti di sostanza e di forma, qualora, avuto riguardo allo scopo perseguito dalle parti, debba ritenersi che esse lo avrebbero voluto se avessero conosciuto la nullità (1367).
[87] Art. 1143. L’acte nul faute de répondre aux conditions de la validité correspondent à la qualification choisie par les parties subsiste, réduit, s’il répond aux conditions de validité d’un autre acte dont le résultat est conforme à leur volonté.
[88] P. Vasilescu, op. cit., p. 437.
[89] L. Pop, op. cit., p. 459.
[90] Ibidem.
[91] Art. 1133. Lorsque la loi l’autorise, la régularisation restitue son plein effet à un acte par la suppression de l’imperfection qui l’affecte ou par l’accomplissement de la formalité requise.
[92] P. Vasilescu, op. cit., p. 433, nota 4 de subsol.
[93] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., pp. 371-372.
[94] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 371.
[95] Art. 1129-2. La nullité absolue ne peut être couverte par la confirmation de l’acte; celui-ci doit être refait.
[96] L. Pop, op. cit., p. 460.
[97] G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 217.
[98] E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român. Vol. I. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 271.
[99] Pr. Catala: Art. 1129-4 Celui dont dépend la confirmation ou la ratification peut être mis en demeure par l’autre partie soit de confirmer ou ratifier, soit d’agir en nullité dans un délai de six mois, à peine de forclusion.
[100] Art. 1129-4 L’acte de confirmation ou ratification d’une obligation contre laquelle la loi admet l’action en nullité n’est valable que lorsqu’on y trouve la substance de cette obligation, la mention du motif de l’action en nullité, et l’intention de réparer le vice sur lequel cette action est fondée.
[101] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 323.
[102] C. Zamşa, op. cit., p. 1323.
[103] Ibidem, p. 328.
[104] L. Pop, op. cit., p. 464.
[105] Idem.
[106] De verborum significatione, Digeste, 50,16,219.
[107] Pr. Catala: Art. 1137. Toutes les clauses des contrats s’interprètent les unes par rapport aux autres, en donnant à chacune le sens qui respecte la cohérence de l’acte tout entier.
[108] Idem: Art. 1139-2. Les termes susceptibles de deux sens doivent être pris dans le sens qui convient le plus à la matière du contrat.
[109] “Quelque généraux que soient les termes dans lesquels une convention est conçu, elle ne comprend que les choses sur lesquelles il parait que les parties se sont proposé de contracter”.
[110] Iniquum est perimi pacta, id de quo cogitatem non docetur (Apud D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţii străine, tomul V, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 300).
[111] Ibidem, p. 1327.
[112] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, p. 57.
[113] F.A. Baias şi colab., op. cit., p. 1326.
[114] CCE: Article 41. Expressions obscures. Lorsque, nonobstant l’application des règles contenues dans les articles précédents, le contrat demeure obscur, il doit être interprété, s’il est à titre gratuit, dans le sens le moins sévère pour l’obligé et, s’il est à titre onéreux, dans le sens qui réalise un ajustement équitable des intérêts des parties.
[115] Pr. Catala: Art. 1139. Le contrat s’interprète en raison et en équité.
[116] Pr. Catala: Art. 1139-3. Ce qui est ambigu s’interprète par ce qui est d’usage dans le lieu où le contrat est passé et par la pratique des parties.
[117] PECL: Art. 5.107: Divergences linguistiques. En cas de divergences entre les différentes versions linguistiques d’un contrat dont aucune n’est déclarée faire foi, préférence est donnée à l’interprétation fondée sur la version qui a été rédigée en premier.
[118] P.U.: Art. 4.6 (Regula contra proferentem)
În caz de neclaritate, clauzele unui contract se interpretează, de preferinţă, împotriva părţii care le-a propus.
[119] CCQ: 1432. Dans le doute, le contrat s’interprète en faveur de celui qui a contracté l’obligation et contre celui qui l’a stipulée. Dans tous les cas, il s’interprète en faveur de l’adhérent ou du consommateur.
[120] Pr. Catala: Art. 1140-2. Toutefois, lorsque la loi contractuelle a été établie sous l’influence dominante d’une partie, on doit l’interpréter en faveur de l’autre.
[121] PECL: Art. 5:103: Règle contra proferentem. Dans le doute, les clauses du contrat qui n’ont pas été l’objet d’une négociation individuelle s’interprètent de préférence contre celui qui les a proposées.


Prof. univ. emerit dr. Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România

« Partea a VII-a