O teorie a aparențelor

Valentin Constantin

La prima vedere, acest text are ca obiect cîteva cazuri de corupție din interiorul organizației internaționale care diagnostichează corupția de la noi și îi prescrie tratamente. Unii vor crede că am devenit un furnizor de muniție pentru cei care nu privesc Uniunea Europeană cu simpatie, sau, mai rău, pentru cei care au învățat de la alții că apartenența țării lor la Uniune poate fi instrumentată în scopurile „apărării suveranității”.

Însă istoriile cu corupți reprezintă doar punctul meu de plecare. Textul evocă situații care sînt deja notorii. Nu aduce nimic suplimentar și nici nu va produce vreo breșă în ceea ce Chesterton numea „ignoranța invincibilă a cetățeanului obișnuit”. Mă interesa la un moment dat dacă cultura organizațiilor internaționale mai importante poate fi protejată de cultura politică națională formată în statele membre. Oricum, textul nu este pentru eurofili emotivi.

Totul plecă de la următorul fapt brut. Între anii 1995-1997, Édith Cresson, la acea vreme Comisar răspunzător de cercetare și educație, l-a angajat pe René Berthelot, un apropiat al său, de pe vremea în care ea era primar în Franța, în poziția de „vizitator științific însărcinat să coordoneze cercetările asupra SIDA”. Evident, domnul Berthelot nu era un expert în SIDA. Era în schimb, o persoană de mare încredere, în vîrstă de 66 de ani, căreia Édith Cresson i-a făcut un cadou din banii Comisiei Europene, la început 3700 euro lunar, apoi 3600 euro lunar.

Un banal abuz într-o instituție publică, veți spune, cu un prejudiciu modic pentru Uniunea Europeană, care nici n-ar trebui comentat. Pentru că doamna Cresson nu se înfruptase din banii organizației, făcuse doar o favoare sau un cadou unei persoane pe care o prețuia.

Cazul era oarecum lipsit de culoare. A devenit ceva mai interesant atunci cînd doamna Édith Cresson a refuzat să demisioneze din funcția de Comisar. Iar pentru înlăturarea sa din funcție a fost necesară demisia întregii Comisii. Comisia era condusă la acea vreme de Jacques Santer, un luxemburghez. Cazul a devenit apoi, pentru mine, extrem de interesant, după pronunțarea hotărîrii Curții de Justiție de la Luxemburg.

Odată ce angajarea fictivă a ajuns în fața Curții, faptele fiind stabilite dincolo de orice îndoială, toată lumea aștepta soluția previzibilă: să i se retragă doamnei Cresson, cu titlu de sancțiune, dreptul la pensia europeană.

Însă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a refuzat să îi aplice lui Édith Cresson așteptata sancțiune administrativă. A preferat o sancțiune pur declarativă, fără culoare juridică: sancțiunea constatării ilicitului. Avocatul general Leendert Geelhoed a explicat decizia judecătorilor: „Doamna Cresson a suferit deja o atingere importantă a reputației sale prin expunerea mediatică a cazului”. Astfel, Curtea de Justiție ne-a propus o relație surprinzătoare între două tipuri, altfel distincte, de răspundere: răspunderea morală și răspunderea juridică.

Știm, sau, mă rog, eu știu de la Hans Kelsen, că diferența crucială dintre răspunderea morală și răspunderea juridică se află în zona sancțiunilor. Sancțiunea morală este descentralizată: o poate aplica oricine. Sancțiunea juridică, în schimb, este centralizată și poate fi aplicată doar de organe specializate care aparțin, cele mai multe dintre ele, statului. Paleta sancțiunilor este suficient de largă: civile, administrative, disciplinare sau penale. Curtea de Justiție de la Luxemburg a fost cu totul impresionată în acest caz de proporțiile sancțiunii morale: doamna Cresson a fost aruncată de media în ghearele opiniei publice. Sub această puternică impresie, judecătorii au făcut ceva cu totul nespecific activității lor. Au decis că sancțiunea juridică a fost absorbită și dizolvată în sancțiunea morală.

După unii, cazul lui Édith Cresson ilustrează caracterul special al onoarei politicienilor cu statut european. În cazul lor apare o specie de imunitate, dacă comparăm tratamentul aplicat lor cu tratamentul comun al comportamentelor corupte ale politicienilor locali. Politicianul național transformat în demnitar internațional devine reprezentativ într-un sens mai special. E.g., un parlamentar național își reprezintă electoratul, o secțiune abstractă din populația țării sale. Legătura abstractă între reprezentant și reprezentați este atît de slabă, încît atunci cînd este sancționată juridic sau moral corupția unui parlamentar local nimeni nu percepe că în persoana lui a fost umilită secvența abstractă din electorat.

În schimb, în cazul unui comisar european sancțiunea se răsfrînge asupra întregului său grup politic, pentru că a fi reprezentativ pentru grupul politic este ceva mult mai tangibil decît a fi reprezentativ pentru o secțiune din popor. Apoi, deși n-ar trebui, această presupoziție operează conjunct cu ideea falsă, dar totuși influentă, că înaltul funcționar corupt rămîne un reprezentant al statului al cărui resortisant este. Pînă la urmă, sancțiunea uimitoare aplicată lui Édith Cresson poate fi explicată. Există probabil mai multe explicații plauzibile și nu pretind că am găsit-o pe cea mai apropiată de adevăr.

Voi trece de la cazul deja istoric al lui Édith Cresson la două întîmplări mai recente, din viața Curții de Conturi a Uniunii Europene. Curtea de Conturi poate că nu este chiar „conștiința financiară a Uniunii Europene”, însă ar putea fi prezentată, din cînd în cînd, la festivități, și așa. Nu demult presa a descoperit că Președintele Curții de Conturi, germanul Klaus-Heiner Lehne, împărțea un apartament în Luxemburg cu trei subordonați. Cu toții aveau obligația să posede reședința în Luxemburg pe durata mandatului. Primiseră o primă de instalare de aproximativ 40.000 euro fiecare. Pentru cheltuieli locative în Luxemburg, Președintele primea 24.000 euro, iar subordonații cîte 20.000 euro anual.

Ar fi trebuit așadar, să aibă o prezență continuă în Luxemburg. Însă, pe de-o parte, Luxemburg este un orășel deosebit de plicticos și cu o climă greu de suportat. Pe de altă parte, familiile erau prea apropiate, iar cheltuielile de deplasare erau, bineînțeles, decontate de Curte. Ce sens avea să locuiești în mod efectiv în bizarul Luxemburg? În ceea ce îl privește pe Președinte, odată cu numirea sa în funcție, se transformase din politician activ în președinte de onoare al filialei din Düsseldorf a partidului său. Iar onoarea îl obliga să mai treacă din cînd în cînd pe la sediu.

Acest scandal mărunt a fost înăbușit printr-o tehnică aflată la îndemîna organizațiilor caracterizate printr-o coeziune plină de istețime. Dreptul la viață privată al membrilor Curții de Conturi este intangibil, la fel și protecția datelor personale. Prin urmare, nimeni nu a mai răspuns la nicio întrebare incomodă.

Dar cel mai serios și mai recent scandal îl privește pe Karel Pinxten, membru belgian al Curții de Conturi între anii 2006 – 2018. La 30 septembrie 2021, Curtea de Justiție, sesizată de Oficiul European Antifraudă (OLAF), l-a condamnat pentru deturnarea a aproximativ 500.000 euro. Nu intru în detalii în legătură cu matrapazlîcurile lui Pinxten. Deturnările lui erau furtișaguri mărunte. Cine dorește amănuntele, le va găsi cu ușurință în presa online.

Ceea ce mi-a trezit interesul a fost faptul că din plenul Curții de Justiție a Uniunii care s-a ocupat de cazul lui Pinxten au lipsit opt judecători, printre care chiar Președintele Curții, belgianul Koen Lenaerts. Acesta din urmă s-a recuzat. Pinxten și Lenaerts au avut un trecut politic comun pînă la un punct, dacă ar fi să credem ziarul Libération. În plus, Pinxten era nașul uneia dintre fiicele lui Lenaerts. Lenaerts și Pinxten dejunau sau cinau foarte des împreună. Notele de plată? Cheltuieli de protocol ale organizației.

Vreau să accentuez doar două imagini de viață socială. Pinxten împreună cu Lenaerts au participat la cel puțin nouă partide de vînătoare în Franța și Belgia, organizate de o importantă firmă de lobby bruxelleză. De asemenea, Pinxten organiza frecvent la domiciliul său „serate” cu aproximativ 20 de invitați: înalți funcționari europeni, politicieni și figuri marcante ale patronatelor. Nu aveau aparența unor întîlniri amicale, după unii nu aveau nimic „privat” în structura sau în obiectul lor. Președintele Curții de Justiție era omniprezent. Mai mult, ziariștii au descoperit participarea la o vînătoare a unui alt judecător de la Curte, suedezul Nils Wahl. Acesta a fost printre cei care s-au abținut la procesul lui Pinxten.

În Uniunea Europeană, judecătorii Curții de Justiție și cei ai Tribunalului de Primă Instanță sînt mult mai importanți decît funcționarii Curții de Conturi sau chiar decît membrii Comisiei. Așa se explică că standardele de comportament în ceea ce îi privește pe judecătorii europeni sînt mult mai severe decît standardele de comportament care îi guvernează pe judecătorii naționali. Ceea ce ar putea fi privit ca act tolerabil sau ca acțiune tolerabilă in foro domestico s-ar putea să fie considerate complet inadecvate în Uniunea Europeană.

În Europa, Tribunalul și Curtea trebuie să impună ideea de imparțialitate și integritate nu doar particularilor, ci, în primul rînd, statelor membre. Aceste circumstanțe explică de ce pentru aceste instanțe contează, mai mult decît pentru tribunalele naționale, aparențele. Ideea importanței aparențelor în activitatea judiciară își are originea într-o sentință britanică de acum 100 de ani. Acolo era subliniat adevărul, devenit truism, că nu este niciodată suficient ca judecătorii să facă dreptate. Mai trebuie să se și vadă că se face dreptate. A vedea că se face dreptate depinde și de factori mărunți, uneori greu sesizabili, iar alteori pur și simplu de nuanțe. De exemplu, faptul că un proces durează prea mult, indiferent de acuratețea soluției judiciare poate afecta convingerea că s-a făcut într-adevăr dreptate. Pentru cei care acceptă importanța aparențelor este evident că atît comportamentul Președintelui Curții de Justiție, cît și comportamentul judecătorului suedez ar putea afecta credința în imparțialitatea și credibilitatea Curții.

Ce obligație a fost încălcată? Una bine cunoscută în mediul internațional: obligația de rezervă. Nu frecventezi nici partide de vînătoare, nici serate al căror scop transparent este acela de a realiza contacte personale. Pentru că în momentul în care ai pătruns în asemenea spații, în ochii celor avizați aparența de imparțialitate și integritate este deja lezată.

Spuneam la început că mă interesează dacă cultura politică a organizațiilor internaționale poate fi protejată, de fapt, dacă poate fi într-un fel sau altul izolată de cultura politică din statele membre. Dacă este adevărat că, în mod necesar, în interiorul statelor politica națională și locală funcționează la fel, nu există mari speranțe ca politica în organizațiile internaționale să funcționeze altfel decît politica națională. Părinții fondatori nu puteau să inventeze instrumente și tehnici care să protejeze organizațiile create de ei de pericolele care veneau din zona politicii naționale. Nu puteau pentru că, pur și simplu, părinții fondatori nu aparțineau și nu aparținuseră clasei politice.

Nu-mi pot reprima o întrebare de final. Ar trebui să ne mirăm că iliberalii europeni sînt atît de relaxați în relațiile lor cu instituțiile UE?

Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția ianuarie 2022