Abținerea judecătorilor unei întregi secții – analiza respingerii

Monica Livescu
Monica Livescu
Tatiana Șoldănescu
Tatiana Șoldănescu

“Not only must Justice be done; it must also be seen to be done.”

O recentă hotărâre[1] în materia abținerii judecătorilor a atras atenția asupra modului cum este înțeleasă această instituție în justiția din România, din perspectiva aplicării standardelor Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la asigurarea dreptului la un proces echitabil.

Faptul că ea este pronunțată chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție face ca problema să necesite cu atât mai mult o analiză și chiar o dezbatere în mediul juridic românesc, pentru că o astfel de soluție constituie un element de reper și pentru alte instanțe ierarhic inferioare.

În concret, au fost respinse declarațiile de abținere formulate de toți judecătorii din cadrul secției penale a unei Curți de Apel, abțineri motivate de faptul că doi intimați din cauză aveau calitatea de vicepreședinți ai acelei Curți de Apel.

Încheierea prezintă cel puțin două aspecte de interes deosebit care merită analizate.

În primul rând, dimensiunea substanțială a încheierii vizează modul de aplicare și interpretare a articolului 6 par. 1 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul componentei esențiale a dreptului la soluționarea cauzei de un tribunal imparțial. În cauză, problema-cheie privind dreptul fundamental mai sus menționat se referă la lipsa de imparțialitate declarată expres chiar de judecătorii care s-au abținut, în considerarea faptului că urmau să judece un proces în care aveau calitatea de părți doi vicepreședinți ai acelei instanțe. Obiectul acelei proceduri penale nici nu mai prezintă relevanță în analiza propusă.

Analiza din perspectiva propusă implică în mod necesar și o succintă analiză a modului în care este interpretată și aplicată sfera motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f Cod procedură penală care consacră că „există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.”

În al doilea rând, se remarcă dimensiunea metodologică a încheierii, respectiv raționamentul ICCJ, care implică o evaluare a acestuia și din perspectiva standardului de motivare a unei hotărâri, în raport de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă se constată că, deși Convenția este invocată în motivare, aceasta este doar cu caracter generic, fără aplicație pe contextul concret al cazului.

În demersul nostru, vom analiza pe rând cele două aspecte, pornind de la dimensiunea metodologică a încheierii, care, după cum vom evidenția, influențează și dimensiunea substanțială.

În ceea ce privește raționamentul instanței supreme pentru care a respins cererile de abținere ale judecătorilor întregii secții penale, întemeiate pe disp. art. 64 lit. f CPP, remarcăm în primul rând, caracterul sumar al motivării[2] și lipsa referințelor la jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Evocarea generică a Convenției este doar printr-o enunțare teoretică și abstractă a tipurilor de lipsă de imparțialitate definite în jurisprudența Curții Europene. Motivarea sumară nu ar fi o problemă în sine, dacă raționamentul ar fi complet și corect. Motivarea cu privire la principiile generale referitoare la dreptul la un proces echitabil s-a concentrat pe explicarea de tip teoretic a celor două teste ale lipsei de imparțialitate a unui judecător sau abordărilor pe care Curtea europeană le folosește de principiu atunci când decide cu privire la încălcarea sau nu a art. 6 par. 1 din Convenție.

Astfel, instanța supremă se raportează la art. 6 par. 1 din CEDO și identifică cele două demersuri dezvoltate în jurisprudența Curții Europene în aprecierea imparțialității, respectiv demersul subiectiv și demersul obiectiv.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, imparțialitatea se definește, de obicei, prin absența oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare[3]. Demersul subiectiv ia în considerare convingerea personală și comportamentul judecătorului, și anume dacă acesta dă dovadă de părtinire sau de prejudecată personală în speță. Demersul obiectiv constă în a stabili dacă instanța oferă, în special prin compunerea sa garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă privind imparțialitatea sa.[4]

După enunțarea celor două demersuri, instanța din cauza supusă analizei se limitează doar la analiza criteriului subiectiv al conceptului de imparțialitate, arătând sintetic că: „argumentul invocat în susținerea cererii supuse examinării nu este de natură să creeze o suspiciune rezonabilă cu privire la imparțialitatea judecătorilor”.

Pornind de la jurisprudența constantă a Curții Europene[5], s-ar putea reține că temeiul invocat în declarațiile de abținere – art. 64 lit. f CPP (singurul care rezultă din încheiere și în lipsa accesului la argumentele concrete din declarațiile de abținere) nu ar fi fost suficient și de natură a conduce la constatarea unei lipse de imparțialitate personală.

Chiar și în aceste condiții, ne exprimăm opinia că, instanța supremă ar fi trebuit să recurgă și la analiza de tip obiectiv, asemenea modului în care Curtea europeană aplică demersul obiectiv de analiză în marea majoritate a cauzelor care ridică întrebări legate de imparțialitate[6]. Recurgerea la demersul obiectiv se impunea cu atât mai mult cu cât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazurile în care poate fi dificil să se aducă probe pentru a contrazice prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, trebuie acordată o atenție sporită și garanție mult mai importantă condiției de imparțialitate obiectivă[7]. Nu în ultimul rând, instanța supremă ar fi trebuit să analizeze declarațiile de abținere potrivit demersului obiectiv, întrucât delimitarea între imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă nu este ermetică. Îndoielile obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea unui judecător din punctul de vedere al unui observator extern, pot fi generate nu doar de comportamentul unui judecător (demers obiectiv), ci şi din perspectiva opiniei sale personale (demers subiectiv)[8].

Astfel, instanța supremă ar fi trebuit să verifice dacă, indiferent de comportamentul personal al judecătorilor care au formulat declarațiile de abținere, anumite fapte verificabile pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, demersul obiectiv se axează în principal pe exercitarea de către aceeași persoană a unor funcții diferite în cadrul procesului judiciar sau pe legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător și alți actori implicați în procedură[9]. Spre deosebire de abordarea subiectivă, „parțialitatea obiectivă se referă la însăși funcționarea sistemului judiciar și prezintă o cu totul altă sferă, care nu mai este disciplinară, ci organică.”[10]

Așadar, ne exprimăm opinia că, în situații de genul celei analizate, este necesară și utilă o verificare în concret a contextului în care a intervenit abținerea, pentru a se putea evalua dacă natura și gradul de legătură existente în cauză între părțile procesului care aveau calitatea de judecători, chiar cu funcții de conducere în cadrul acelei instanțe, și cei care au făcut declarațiile de abținere, sunt de un asemenea tip încât să poată afecta imparțialitatea instanței[11].

Dacă s-ar proceda la o astfel de analiză, soluția asupra declarațiilor de abținere ar trebui să fie de admitere și nicidecum de respingere. O astfel de apreciere este bazată pe un raționament simplu: cererile de abținere formulate de către toți judecătorii unei secții nu și-ar fi găsit rostul dacă, într-adevăr, aceștia ar fi apreciat în forul lor interior că obiectivitatea lor nu ar fi fost afectată. Or, în jurisprudența sa[12], Curtea Europeană a statuat că orice judecător trebuie să se abţină dacă există un motiv întemeiat pentru a se teme de afectarea imparţialității sale.

Chiar și reglementarea națională – art. 66 CPP, receptând standardul convențional, consacră printr-o normă imperativă obligația judecătorului care știe că se află într-o stare de incompatibilitate, să anunțe de îndată că se abține.[13]

Or, într-o astfel de situație, când, chiar judecătorii și-au exprimat incompatibilitatea în care se percep prin înseși declarațiile de abținere, ar fi deplin justificată temerea părților (și a oricărui observator) că va fi afectată imparțialitatea judecății ce va urma.[14] Nu mai poate fi aplicată prezumția de imparțialitate.[15]

Abținerea judecătorilor concretizează îndeplinirea obligației acestora prevăzută de Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor[16]: „Art. 4. – Judecătorii (…) sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor (…)”.

Ne exprimăm opinia că respingerea cererilor de abținere în aceste condiții și obligarea acestora să judece în continuare reprezintă o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție, pentru că nu s-a luat în considerare tocmai recunoașterea lipsei de imparțialitate chiar de către judecători.

Această anomalie de respingere a cererilor de abținere conduce în mod vădit la forțarea judecătorilor să judece împotriva manifestării lor de voință, care exhibă de fapt forul interior al acestora, evaluarea personală a modului în care se raportează la caz, la persoanele din cauză și temerea privind soluția lipsită de obiectivitate pe care ar da-o și care ar fi, evident, o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților din cauză. Este răsturnată astfel prezumția de imparțialitate care operează, conform jurisprudenței CEDO, până la proba contrarie[17].

Recunoașterea lipsei de imparțialitate – care nu este „acoperită” și nici anihilată de soluția de respingere a abținerilor, urmată de judecarea în continuare a cauzei, este în contradicție cu cele reținute de Curtea europeană în jurisprudența sa, respectiv că „în această materie chiar și aparențele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică instanțele trebuie să inspire încredere justițiabililor”[18].

Însăși noțiunea de „aparență de imparțialitate” este eminamente subiectivă, iar pentru a asigura o protecție reală justițiabililor, instanțele trebuie să găsească în utilizarea noțiunii de „aparență” suportul necesar pentru a garanta acestora protecția reală împotriva parțialității și prejudecăților. De aceea în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, teoria aparențelor a căpătat o importanță din ce în ce mai mare, Curtea subliniind importanța aparențelor în administrarea justiției[19].

Așadar, în lipsa aplicării teoriei aparențelor, ar fi admise doar declarațiile de abținere și cererile de recuzare în care rezultă în mod evident că judecătorul este incompatibil[20]. Astfel, s-ar lipsi de efecte însăși noțiunea de „suspiciune rezonabilă” consacrată în legislația națională.

În acest sens sunt relevante și Principiile de la Bangalore privind Conduita Judiciară[21]:

Imparţialitatea este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti. Ea este necesară nu numai hotărârii înseşi, ci şi întregii succesiuni de etape prin care se ajunge la ea. (…) Judecătorul îşi va îndeplini îndatoririle de magistrat fără părtinire, fără subiectivism, fără idei preconcepute. (…) Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca nefiind capabil să judece. Între astfel de cazuri (…): cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu privire la una din părţi (…)”.

În acest context trebuie evocat celebrul dicton al Lordului Hewart din cauza R v. Sussex Justices, [1924] 1 KB 256 [22] care se regăsește și în motivarea multor hotărâri ale Curții Europene în materia art. 6 par. 1 din Convenție: „Nu numai că Justiția trebuie făcută, ci trebuie de asemenea să se vadă că este făcută”.

În acea cauză penală a fost anulată o hotărâre de condamnare pentru lipsa de imparțialitate a judecătorilor, generate de faptul că, la deliberare, a participat și grefierul, care fusese anterior angajat al firmei de avocați ce asistase partea vătămată. În hotărârea de anulare a condamnării s-a reținut că „ceea ce a fost important nu a fost ceea ce a fost de fapt făcut, ci ceea ce ar putea părea să fi fost făcut”. „Nu este de făcut nimic care să creeze nici măcar suspiciunea că a existat o ingerință necorespunzătoare în cursul justiției”. „Nu este doar de o anumită importanță, ci este de o importanță fundamentală ca justiția nu doar să se facă, ci să se considere că se face în mod evident și fără îndoială”.

În mod similar, în analiza motivului de incompatibilitate invocat în cauza națională supusă analizei, ar fi trebuit aplicate astfel de principii, care se încadrau în noțiunea de suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată” la care se referă art. 64 lit. f Cod procedură penală.

Este mai mult decât evident că între magistrații unei anumite instanțe se formează o relație profesională și umană specifică, rezultată din lucrul în comun, interese comune. Lucrul într-o echipă timp de mai mulți ani generează înțelegere și cunoaștere reciprocă, concesii reciproce, și chiar consolidează prietenii sau alt gen de relații interpersonale.

În acest context, studiile confirmă că sentimentele de orice fel influențează cu prioritate reacțiile și deciziile oamenilor[23]. Or, și judecătorii pot fi sub influența sentimentelor atunci când, aflați în situația de a li se respinge o abținere, sunt forțați să judece persoane și situații față de care există posibilitatea să nu primeze rațiunea și rigoarea legii.[24]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține într-o hotărâre[25] un studiu comparativ al legislației a 28 de state părți la Convenție, constatând că în 17 state, legislația penală relevantă a stabilit o prevedere generală care impune judecătorului să se abțină în orice alte circumstanțe de natură a-i pune la îndoială imparțialitatea[26].

În acest context de reglementare la nivelul statelor părți, consacrarea motivului de incompatibilitate consacrat de 64 lit. f Cod procedură penală constând în „suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată” se dovedește a fi în acord cu standardul CEDO. Problema este, însă, cum se aplică în concret o astfel de normă și cum este evaluată în practică această noțiune, astfel încât să nu fie golită de conținut.

În speța supusă analizei, legătura ierarhică între judecătorii secției și două dintre părți, ar fi trebuit să confirme suspiciunea rezonabilă că era afectată imparțialitatea celor care au formulat abțineri și acesta ar fi constituit un argument suficient pentru a admite abținerile.

În jurisprudența CEDO s-a statuat că pentru a se pronunța cu privire la existența unei „bănuieli legitime” de lipsă de imparțialitate a unui judecător trebuie avută în vedere optica justițiabilului în cauză, dar elementul determinant constă în „a sti dacă aprehensiunile, temerile acestuia pot fi apreciate ca obiectiv justificate.[27]

Or, dacă aceasta este perspectiva Curții Europene asupra modului de determinare a bănuielii/suspiciunii de lipsă de imparțialitate, cu atât mai mult pot fi apreciate că sunt întrunite condițiile unei suspiciuni rezonabile de lipsă de imparțialitate în cazul în care înșiși judecătorii unei întregi secții confirmă afectarea imparțialității lor prin declarațiile de abținere. Într-o astfel de situație oricare dintre părțile procedurii ar putea să invoce faptul că există temeri „obiectiv justificate”, că dreptul la un tribunal imparțial le-ar fi afectat, în situația în care acei judecători sunt obligați să judece. Petentul se va putea teme că judecătorii ar putea să dea o soluție favorabilă colegilor lor judecători și șefi ierarhici, iar intimații judecători se vor putea teme că cei obligați să judece în aceste condiții ar putea să dea o soluție de admitere a acelei plângeri, defavorabilă deci lor, pentru simplul fapt că vor avea o psihologie inversă. Va exista riscul de a defavoriza părțile în raport de care și-au exprimat abținerea tocmai pentru a nu fi eventual acuzați ulterior că și-au favorizat colegii/șefii.

Nereglementarea unei căi de atac în ipoteza respingerii abținerii constituie în sine o încălcare a art. 6 din Convenție, care ar necesita o intervenție legislativă pentru asigurarea remediului efectiv.

Or, în condițiile în care sunt forțați să judece, acei judecători nu mai sunt în măsură să respecte art. 10 din Codul deontologic al magistraţilor[28] care prevede: (1) Magistraţii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, fără subiectivism şi părtinire, liberi de orice relaţii şi influenţe. (…) (3) Magistraţii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încredere a în imparţialitatea şi independenţa lor.”

Este relevant în analiză modul cum Curtea Europeană reține în jurisprudența sa, la rang de principiu, necesitatea existenței și punerea în aplicare a normelor care permit abținerea judecătorilor pentru asigurarea imparțialității: „Existența unor proceduri naționale de asigurare a imparțialității, și anume norme care reglementează retragerea judecătorilor, este un factor relevant. Astfel de norme manifestă preocuparea legiuitorului național de a înlătura toate îndoielile rezonabile cu privire la imparțialitatea judecătorului sau a instanței în cauză și constituie o încercare de a asigura imparțialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă faptul că asigură absența unei părtiniri reale, ele sunt direcționate spre înlăturarea oricărei aparențe de parțialitate și, astfel, servesc la promovarea încrederii pe care instanțele trebuie să o inspire publicului (ibid., par. 132).”[29]

În percepția publică, o astfel de soluție, cum este cea care face obiectul analizei, nu corespunde cu standardul CEDO în materie, care consacră faptul că dreptul garantat de art. 6 din Convenție trebuie să fie concret și efectiv, nu teoretic și iluzoriu, scopul fiind efectivitatea dreptului la un proces echitabil.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanță supremă și ultimă instanță în analizarea declarațiilor de abținere, ar fi trebuit să procedeze potrivit standardului stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kyprianou împotriva Ciprului[30], în sensul de a remedia ea neregularitatea generată de incompatibilitate. Astfel, chiar și dacă am presupune că judecătorii care au formulat declarațiile de abținere[31] ar fi acționat doar ca o „măsură de precauție” în sensul reținut de Curte în jurisprudența sa[32], ICCJ ar fi trebuit să prevină ea însăși ca dosarul să fie soluționat de judecători lipsiți de imparțialitate.

Concluzionând, deși la nivel declarativ, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este evocată în unele hotărâri pronunțate într-o astfel de materie, în realitate, se constată în practica instanțelor pierderea din vedere a substanței raționamentului acestor hotărâri, citarea acestora devenind de multe ori doar o formă fără fond și nu un deziderat de aplicare cu convingerea că este adecvat acel standard de protecție a drepturilor fundamentale ocrotite.

Așadar, trebuie avut în vedere că, prin fiecare astfel de soluție (care, din păcate nu este singulară[33]), se golesc de conținut normele naționale în materie de incompatibilități și principiul imparțialității justiției consacrat din art. 124 alin. 2 din Constituție. Lipsa unei justificări a soluțiilor de acest gen conforme cu principiile mai sus enunțate impune o amplă dezbatere pe această temă nu doar pentru a descifra mecanismele psihologice și mai puțin juridice ale unor astfel de soluții, ci pentru a regândi total modul de aplicare în practică a instituției abținerii în sistemul judiciar românesc, de natură a consolida imaginea Justiției în ochii justițiabililor și ai societății în ansamblu.[34]


[1] Încheierea nr. 477/2021. Sursa https://www.juridice.ro/767301/iccj-abtinerea-tuturor-judecatorilor-sectiei-penale-a-unei-curti-de-apel.html
[2] „În contextul concret al cauzei, argumentul invocat în susţinerea declaraţiei de abţinere formulate de judecătorii din cadrul secţiei Penale a Curţii de Apel Galaţi se referă la calitatea celor doi intimaţi, B. şi C., respectiv vicepreşedinţi ai acestei instanţe.
Din perspectiva criteriilor anterior menţionate, impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. în analiza criteriului subiectiv al conceptului de imparţialitate a instanţei, se constată însă că argumentul invocat în susţinerea cererii supuse examinării nu este de natură să creeze o suspiciune rezonabilă cu privire la imparţialitatea judecătorilor secţiei Penale a Curţii de Apel Galaţi în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2021, în condiţiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.”
[3] Karrar împotriva Belgiei, nr. 61344/16, hotărârea din 31 august 2021, par. 30;
33. O analiză a jurisprudenței Curții permite o distincție între două tipuri de situaţii susceptibile de a indica o lipsă de imparţialitate a judecătorului. Primul, de natură funcțională, grupează cazurile de conducere identitatea personală a judecătorului nu este absolut pusă în discuție, dar unde, de exemplu, exercitarea de către aceeași persoană a diferitelor funcții în cadrul proces judiciar sau legături ierarhice sau de altă natură cu unul sau altul actor în procedură da naștere la îndoieli justificate obiectiv cu privire la imparțialitatea instanței, care deci nu corespunde standardelor de Convenţie după abordarea obiectivă. Al doilea tip de situație este de natură personală și se referă la conduita judecătorilor într-o cauză dat. Din punct de vedere obiectiv, o astfel de conduită poate fi suficientă pentru a fonda temeri legitime și justificate obiectiv, dar pot de asemenea să prezinte o problemă în cadrul abordării subiective, chiar revelatoare pentru prejudecățile personale din partea judecătorilor. În acest sens, e necesar răspunsului la întrebarea dacă este necesar să se recurgă la abordarea obiectivă, la cea subiectivă sau ambele depinde de circumstanțele comportamentului atacat (Kyprianou, citată mai sus, § 121).
Piersack împotriva Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, Seria A nr. 53 și Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva. Portugaliei (MC), nr.55391/13, par. 145, 6 noiembrie 2018
[4] De Cubber împotriva Belgiei, nr. 9186/80, seria A nr. 86, par. 26, Hauschildt împotriva Danemarcei, nr. 10486/83, hotărârea din 24 mai 1989, par. 48, Kyprianou, împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, CEDO 2005-XIII, par. 119, Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, CEDO 2015, par. 78, Ramos Nunes de Carvalho c. Portugaliei, citată mai sus, par. 149 și Mugemangango împotriva Belgiei (MC), nr. 310/15, hotărârea din 10 iulie 2020, par. 95
[5] Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, par. 119, CEDO 2005-XIII și Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, par. 94, CEDO 2009.
[6] George-Laviniu Ghiurău împotriva României, nr. 15549/16, hotărârea din 16 iunie 2020, par. 59.
[7] Pullar împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, par. 32 in fine, Culegere 1996-III.
[8] Kyprianou, citată anterior, par. 119; Ramos Nunes De Carvalho E Sá împotriva Portugaliei împotriva Portugaliei, nr. 55391/13, 57728/13 și 74041/13, hotărârea din 21 iunie 2016, par. 72.
[9] Micallef, citată anterior, par. 97: „Testul obiectiv se referă în principal la legături ierarhice sau de altă natură între judecător și alți actori ai procesului (vezi curtea marțială cauzele, de exemplu Miller și alții v. Regatul Unit al Marii Britanii. 45825/99, 45826/99 și 45827/99, 26 octombrie 2004(…).”
Findlay împotriva Marii Britanii, nr. 22107/93, hotărârea din 25 februarie 1997:
15. Prin ordin din 31 octombrie 1991, ofițerul convocator a convocat curtea marțială generală și a numit cadrele militare care urmau să acționeze ca procuror, asistent și asistent ofițer apărător (pentru a-l reprezenta pe domnul Findlay pe lângă avocatul său) și membrii curții marțiale (a se vedea paragraful 37 )
16. (…) toți membrii curții marțiale erau militari subordonați în grad ofițerului convocator.
17. (…) pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat „independent”, trebuie să se țină seama, printre altele, de modul de numire a membrilor săi și de durata mandatului acestora, de existența garanțiilor împotriva presiunilor externe și de întrebarea dacă organismul prezinta o aparenta de independenta (…) Conceptele de independență și imparțialitate obiectivă sunt strâns legate”
18. Curtea observă că ofițerul convocator, la fel ca și responsabilitatea sa conform regulilor aplicabile la acea vreme, a jucat un rol important înainte de audierea cazului domnului Findlay. El a decis ce acuzații ar trebui să-i fie aduse și ce tip de curte marțială era cea mai potrivită. El a convocat curtea marțială și a numit membrii acesteia și ofițerii de apărare (a se vedea paragrafele 14-15 și 36-37).
19. Prin urmare, se pune întrebarea dacă membrii instanței marţiale erau suficient de independenți de ofițerul convocator şi dacă organizarea procesului a oferit garanţii adecvate de imparţialitate. În acest sens, Curtea împărtășește preocupările Comisiei. Este de remarcat că toți membrii curții marțiale, numiți de către ofițer convocator, îi erau subordonați ca grad. Mulți dintre ei, inclusiv președintele, erau direct sau în cele din urmă sub comanda sa (…). În plus, ofițerul convocator avea puterea, deși în circumstanțe prescrise, să dizolve curtea marțială fie înainte sau în timpul procesului (a se vedea paragraful 40 de mai sus).
20. În plus, Curtea consideră că este semnificativ faptul că ofițerul convocator a acționat și ca „ofițer confirmator”. Astfel, decizia curții marțiale nu a fost efectivă până când nu a fost ratificată de el și a avut puterea de a modifica pedeapsa aplicată după cum a considerat de cuviință (a se vedea paragraful 48 de mai sus). Acest lucru este contrar principiul bine stabilit că puterea de a da o hotărâre obligatorie, care nu poate fi alterată de o autoritate nejudiciară este inerentă însăși noțiunea de „tribunal” și poate fi văzută și ca o componentă a „independenței” cerute de articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 16, alin. 45).
[10] C. Goyet, Remarques sur l’impartialité du tribunal [Note privind imparțialitatea tribunalului], Dalloz, 2001, p. 329.
[11] Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, par. 77, CEDO 2015 și Pullar, citată anterior, par. 38.
[12] Castillo Algar împotriva Spaniei, nr. 281945/95, par. 450, Culegere 1998-VIII.
[13] Art. 66 Abţinerea
(1) Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul abţinerii.
(2) Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
[14] Hauschildt împotriva Danemarcei, nr. 10486/83, hotărârea din 24 mai 1989, par. 48 – Curtea a concluzionat că s-a încălcat art. 6 par. 1 din Convenție, ca urmare a afectării dreptului la un tribunal imparțial, reafirmându-se că orice judecător cu privire la care există un motiv legitim care induce temerea unei lipse a imparțialității, trebuie să se abțină de la judecarea cauzei.
Harabin împotriva Slovaciei, nr. 58688/11, hotărârea din 20 noiembrie 2012, par. 131 in fine: „Astfel, orice judecător în privința căruia există un motiv legitim de a se teme de lipsa de imparțialitate trebuie să se abțină.”
[15] A contrario Hauschildt împotriva Danemarcei, 24 mai 1989, § 47, Seria A par. 154.
[16] Publicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 13.09.2005.
[17] Wettstein împotriva Elveţiei, nr. 33958/96, par. 42, CEDO 2000-XII; Micallef, citată anterior, par. 93.
[18] De Cubber împotriva Belgiei, nr. 9186/80, par. 26, seria A nr. 86; Piersack împotriva Belgiei, nr. 8692/79, hotărârea din 1 octombrie 1982, par. 30.
[19] Kraska împotriva Elveției, nr. 13942/88, hotărârea din 19 aprilie 1993, par. 32: „Curtea a subliniat deja în mai multe rânduri importanța aparențelor în materie de administrare a justiției (…)”.
[20] Spre exemplu, în cazul în care judecătorul s-a pronunțat anterior în aceeași cauză sau este rudă cu unul dintre participanții la proceduri.
[21] Principiile de la Bangalore privind Conduita Judiciară (ONU, 2001, 2002).
[22] În 1923, dl. McCarthy, un motociclist, a fost implicat într-un accident rutier care a dus la urmărirea lui în fața unei instanțe judecătorești pentru conducere periculoasă. Inculpatul și avocatul acestuia nu au cunoscut faptul că grefierul completului de judecată a fost membru al firmei de avocați care acționa într-o acțiune civilă împotriva inculpatului, rezultată din accidentul care a dat naștere urmăririi penale. La deliberarea asupra cazului, grefierul s-a retras împreună cu judecătorii. Dl. McCarthy a fost condamnat. Ulterior, aflând situația grefierului, a solicitat casarea condamnării. Judecătorii au depus declarații pe propria răspundere prin care au afirmat că au luat decizia de a-l condamna pe inculpat fără a fi influențați în vreun fel de către grefier.
Apelul împotriva acestei hotărâri de condamnare a fost judecat de Lord Hewart (Lord Chief Justice al Angliei și Țării Galilor – șeful sistemului judiciar din Anglia și Țara Galilor și președintele Curților din Anglia și Țara Galilor). După ce a prezentat faptele, el a susținut că a acceptat pe deplin declarațiile cuprinse în declarația pe propria răspundere a judecătorilor fondului. De asemenea, el a acceptat că prezența grefierului nu le-a influențat deciziile și că nu a participat la deliberările lor. De asemenea, el a presupus și a acceptat că grefierul s-a abținut cu scrupulozitate să se refere la cauza civilă în care casa de avocatură a fost angajată pentru a continua cererea de despăgubiri împotriva lui McCarthy.
În ciuda faptului că a acceptat aceste fapte și, de asemenea, faptul că soluția de condamnare nu a fost influențată de prezența funcționarului adjunct, Lordul Hewart a anulat condamnarea observând următoarele:
„Prin urmare, întrebarea nu este dacă, în acest caz, grefierul adjunct a făcut vreo observație sau a oferit vreo critică pe care ar fi putut să nu le fi făcut sau oferit în mod corespunzător; întrebarea este dacă acesta a fost atât de legat de cauză sub aspectul ei civil încât să fie inapt să funcţioneze ca grefier al judecătorilor în materie penală. Răspunsul la această întrebare depinde nu de ceea ce s-a făcut de fapt, ci de ceea ce ar putea părea a fi făcut. Nu trebuie făcut nimic care să creeze măcar o suspiciune că a existat o interferență necorespunzătoare în cursul justiției. Vorbind în numele meu, accept afirmațiile cuprinse în declarația judecătorească, dar ele arată foarte clar că grefierul adjunct a fost legat de cauză într-o calitate care ar fi fost drept să se abțină cu scrupulozitate de la a se referi în vreun fel la chestiune, deși s-a retras cu judecătorii; cu alte cuvinte, singura sa funcție era de așa natură încât nu putea, dacă i s-ar fi cerut să facă acest lucru, să-și îndeplinească sarcinile pe care le implica cealaltă funcție. Poziția sa dublă era o contradicție vădită. În aceste împrejurări, sunt convins că această condamnare trebuie anulată, cu excepția cazului în care se poate demonstra că reclamantul sau avocatul său cunoșteau neregula și poziția pe care aceștia ar fi putut s-o ia, dar s-au abținut, sperând la o achitare, iar după condamnare au decis să ia poziție pe acest aspect. În fapte sunt convins că nu a existat nicio renunțare la neregulă, iar astfel, regula trebuie făcută absolută și condamnarea să fie casată.”
Sursă: McCarthy, R (on the application of), R. v [1923] EWHC KB 1 (09 November 1923) (bailii.org).
[23] A. Popescu, Studiul Importanța emoțiilor:Sentimentele noastre sunt probabil cea mai mare sursă de unitate a tuturor membrilor speciei umane (…) Sentimentele de empatie, compasiune, cooperare și iertare, de exemplu au potențialul de a ne uni ca specie. Vorbind la modul general, sentimentele ne unesc, convingerile ne despart.”
[24] G. Brătucu, T.O. Brătucu, Analiza sistemului de factori care influenţează comportamentul individual: „Toţi specialiştii recunosc că, în fapt, comportamentul (…) nu se poate explica, decât prin cunoaşterea sistemului de factori ce acţionează în strânsă legătură şi intercondiţionare reciprocă, (…) Intre acestea: (…) influenţe deduse exercită:
a) factori de natură psihologică (endogenă) reprezentaţi de: percepţie; motivaţie; personalitate; atitudine.
b) factori de natură sociologică (exogenă) definiţi prin: familie; grupuri de apartenenţă; grupuri de referinţă; clasa socială; cultură.”
[25] Alexandru Marian Iancu împotriva României, nr. 60858/15, hotărârea din 04 februarie 2020, para. 40-43.
[26] De asemenea, au fost identificate patru motive comune care impun abținerea judecătorilor în cauzele penale: în primul rând, dacă judecătorul este o victimă a infracțiunii; în al doilea rând, dacă judecătorul a avut o relație (ca soț sau rudă) cu acuzatul, victima sau orice persoană care participă la proces; în al treilea rând, dacă judecătorul a fost implicat anterior în cauză într-o altă calitate (de exemplu, procuror, ofițer de poliție, reprezentant, martor); în al patrulea rând, dacă judecătorul a participat anterior la examinarea cazului în calitate de judecător.
[27] Castillo, citată anterior, par. 45.
[28] Aprobat prin Hotărârea CSM nr. 144/2005.
[29] Alexandru Marian Iancu, citată anterior, par. 62.
[30] Kyprianou, citată anterior, par. 134: În sfârşit, Marea Cameră este de acord cu opinia Camerei, conform căreia Curtea Supremă nu a remediat neregula în cauză. O instanţă superioară sau supremă poate, bineînţeles, în anumite cazuri, să remedieze neregulile procedurii în primă instanţă (De Cubber împotriva Belgiei, hotărâre citată anterior, p. 14, pct. 33). În cauză, dacă părţile nu sunt de acord cu privire la domeniul precis de aplicare al puterilor Curţii Supreme, este clar că aceasta a avut posibilitatea de a anula decizia instanţei cu juraţi din Limassol pe motiv că aceasta nu a fost imparţială. Aceasta a refuzat să facă acest lucru şi a confirmat verdictul şi pedeapsa. Prin urmare, aceasta nu a remediat neregulile în litigiu (Findlay împotriva Regatului Unit, hotărârea citată mai sus, p. 263, pct. 78-79, şi De Haan împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 26 august 1997, Culegere 1997-IV, p. 1379, pct. 52-55).
[31] Nu rezultă din încheierea analizată cât de detaliate au fost motivele declarațiilor de abținere.
[32] Alexandru Marian Iancu, citată anterior, par. 69.
[33] În practica internă există cazuri de respingere a abținerii judecătorilor, care ridică serios problema existenței unui adevărat „experiment” în acest domeniu, în situații de următorul tip: judecător care este pârât într-un proces disciplinar și care judecă un alt proces al celui care a formulat plângerea disciplinară; judecător forțat să judece procesul nașului de cununie al nepoatei de frate a judecătorului; judecător care își motivează cererea de abținere pe aspectul existenței unor relații de prietenie apropiată și publică de ani îndelungați cu una dintre părți și altele asemenea.
[34] Potrivit Raportului din 2021 privind statul de drept în România, „independența sistemului judiciar este percepută ca situându-se la un nivel mediu, ceea ce reprezintă o îmbunătățire semnificativă în rândul publicului larg în comparație cu anii precedenți. Independența sistemului judiciar este percepută de publicul larg ca situându-se la un nivel mediu (51 %), în creștere de la 37 % în 2020. În rândul întreprinderilor, independența sistemului judiciar este percepută ca fiind la un nivel mediu (45 %), în scădere cu 8 puncte procentuale față de 2020. Motivul invocat cel mai frecvent de publicul larg pentru percepția unui nivel scăzut de independență a sistemului judiciar rămâne ingerința sau presiunea din partea Guvernului și a politicienilor, iar în rândul întreprinderilor sursa principală de îngrijorare este ingerința sau presiunea exercitată de interese economice sau de alte interese specifice.” Raportul poate fi accesat aici.


Av. Monica Livescu, Managing Partner LIVESCU & ASOCIAȚII
Av. Tatiana Șoldănescu, LIVESCU & ASOCIAȚII