Apărarea libertății de exprimare: o pledoarie (juridică) și o acuzație (politică)

Puțini avocați își mai scriu azi pledoariile lor și mai puțini le și publică. Dar atunci când, totuși, o fac iar subiectul e de mare actualitate, cunosc rezonanțe și aprecieri pe măsură. Este și cazul avocatului francez R. Malka din Baroul Parisului a cărui pledoarie susținută în celebrul proces Charlie Hebdo, publicată anul trecut, a primit Prix du livre politique 2022.

1. Sâmbătă, 12 februarie a.c., presa franceză anunța faptul că avocatul lui Charlie Hebdo, Richard Malka, și tânăra Mila au primit Prix 2022 al cărții politice pentru Le Droit d’emmerder Dieu (Editions Grasset, 2021) o versiune manuscrisă a pledoariei sale în procesul atentatului islamist contra jurnalului satiric. „Există un lucru mai important decât justețea unei opinii: e dreptul de a-l exprima” în limitele legii, declara laureatul imediat după aflarea veștii primirii distincției pentru o carte de mai puțin de 100 pagini, salutată de juriu pentru suflul și claritatea apărării libertății de expresie și dreptului la blasfemie. Alți doi finaliști ai competiției au fost La Fracture (Editions Les Arènes) a cercetătorilor sociologi Frederic Dabi și Stewart Chau, o analiză foarte minuțioasă a opiniilor și raportării la politică a tinerilor între 18 și 30 de ani, precum și On a les politiques qu’on mérite (Editions Fayard) a politistului Chloé Marin, o lucrare ce îmbină o analiză a crizei de reprezentare și interviuri fără fard cu mai multe personalități politice pe această temă.

Avocatul Malka, de 53 de ani, succede la palmares lui Rachel Kalin (cu Racée); în 2020 Prix du livre politique recompensase deja un text legat de Charlie Hebdo, Un minute quarante-neuf secondes, relatare a atacului asupra săptămânalului satiric realizată de directorul său, Riss, care îi fusese unul din puținii supraviețuitori.

Premiul pentru 2022 a fost decernat în Adunarea Națională de un juriu de jurnaliști prezidat de istoricul Pascal Ory, în prezența mai multor personalități publice.

Le Droit d’emmerder Dieu (într-o traducere mai îngăduitoare, Dreptul de a nu-ți păsa de Dumnezeu) a fost recompensat și cu premiul deputaților, în a căror finală s-a calificat, pe lângă cartea lui F. Dabi și St. Chau menționată, La France sous nos yeux de Jérôme Forquet și Jean-Laurent Cassely, primul primind în 2019 distincția pentru L’Archipel français, devenit un best-seller și o referință pentru analiza situației Franței 2020.

2. Richard Malka este de mai mulți ani avocatul publicației – parte vătămată în proces Charlie Hebdo. La 7 ianuarie 2015, frații Saïd și Chérif Kouachi au pătruns în forță și au ucis 11 persoane în redacția săptămânalului din Paris. Printre victime s-au aflat figuri emblematice ale gazetei, precum directorul și desenatorul Charb, caricaturiștii Cabu, Wolinski, Honoré, Tignous și economistul Bernard Maris. Câțiva metri mai departe, atunci când făptașii fugeau de la locul crimei, au împușcat și un polițist care încerca să-i oprească și aresteze. O adevărată dramă națională care, dincolo de tragedia faptelor, ridica problema libertății de expresie.

3. Un document judiciar, dar mai ales un apel la acțiune și un formidabil imn al libertății, caracteriza cronicarul judiciar al revistei franceze Le Point, la 6 octombrie 2021, apariția pledoariei susținute în fața curții cu juri speciale din Paris, la 4 noiembrie 2020 în cadrul procesului atentatelor împotriva lui Charlie Hebdo. Cuvintele lovesc și rezonează dureros, la câteva zile după prima aniversare, tragică, a unui alt asasinat, cel al institutorului Samuel Paty, continua ziaristul aprecierile sale și concluziona „un text percutant pentru oamenii de aici și acum”. Intervievat, autorul avocat făcea câteva mărturisiri relevante pentru problemă. Într-o eră a internetului și comunității totale, Malka consideră că „Sunt avocat dar, în mod paradoxal, scrisul e modul meu de expresie natural. A scrie îmi permite să-mi organizez gândirea, este ca și când îmi găsesc cuvintele; fără îndoială, nu am atâta talent pentru a recurge la improvizații”. Mai mult decât atât, el plasează demersul publicistico-judiciar actual într-o perspectivă a continuității marcate prin mai multe acte succesive, primul datând încă din 2007 și care și-a găsit expresie publicistică în acel an prin Eloge de l’irrévérence. Ar fi vorba de o suită tragică de cauze judiciare, aflate în ordinea lucrurilor prin care avocatul-gânditor ar încerca să ne convingă de pericolul pe care îl reprezintă pentru libertățile individuale această „mică muzică ideologică” ce consideră că am face mai bine să renunțăm la dreptul la blasfemie, la o parte din libertatea noastră de expresie, care ar vrea să ne constrângă să respectăm religiile dacă vrem să avem pace. Și amintește în acest context anumite propuneri/sugestii ale oamenilor politici, intelectuali și ziariști care, în timpul apariției caricaturilor, nu au avut cuvinte destul de dure pentru a denunța iresponsabilitatea dovedită de Charlie Hebdo în ochii lor; ar fi vorba de uzajul abuziv al jurnaliștilor a libertății de expresie, care ar trebui să-și găsească limitele sale!

Pentru lumea practicienilor dreptului pledoaria rămâne mai ales prin semnificațiile rostirii sale în cadrul pretoriului. Procesul, deopotrivă epic, tragic și turmentat a cunoscut mai multe întreruperi (unul dintre acuzați apărând pozitiv la testul Covid-19), așa încât pledoaria a trebuit să fie reportată de mai multe ori, nu fără a afecta starea emoțională, prin stres, a autorului său. Mizele erau grele și dureroase, avocatul cunoștea personal victimele, multe îi fuseseră prieteni și așteptările erau mari. Așa încât, după propria-i mărturisire, această pledoarie a fost cea mai dificilă și specială din cariera sa prin faptul poziției lui particulare, dar și al amplorii dosarului și întregii suferințe pe care o angajează. „Nu m-am simțit niciodată în atât de în acord cu mine însumi în fața instanței. Această senzație mi-a dat forța și energia de a merge până la capăt. Atunci am pronunțat aceste cuvinte sub masca mea chirurgicală pentru a apăra pe cei care nu mai erau și cauza care i-a costat viața”. Un proces care nu mai era, în acest sens, numai cel al acuzațiilor și avocatul jurnalului implicat devenea interesat, în primul rând, de miza ideologică ce făcea demersul judiciar cu totul unul singular. Trebuia să se răspundă fricii, renunțării, să clarifice această istorie tragică sub un nou unghi, deopotrivă politic, istoric și filosofic, a reaminti pentru ce victimele directe au murit. Perspectiva principală devenea cea a libertății presei.

4. „Libertatea criticării ideilor și credințelor e zăvorul care păstrează în cușcă monstrul totalitarismului”, aceasta ar fi, într-o frază, teza centrală a lucrării-pledoarii a avocatului, sintetiza cronicarul de specialitate al ziarului „Le Monde” și care adăuga în titlul comentariului său că e vorba de o „apologie pasională a dreptului de a blasfemia”. Această „cauză a caricaturilor” depășește, de departe, masacrul propriu-zis comis de frații Kouachi, dobândind „o semnificație, o amploare politică, filosofică, metafizică; sensul acestor crime este anihilarea altuia, a diferenței”.

De aici s-ar ridica întrebarea: cum s-a ajuns aici? De unde acest război care a opus desenatorii cu creioane ori învățătorii cu tablele lor negre din clasele de studii cu fanaticii armați cu kalașnikoave ori cuțite? Prin ce închistare de idei, fapte istorice , discursuri și evenimente s-a ajuns la o atare situație în care, pentru prima dată în lumea occidentală, cel puțin de la sfârșitul ultimului război mondial, un jurnal, după ce a fost decimat, e obligat să se retragă într-un bunker, cu adresă secretă, spre a putea să-și continue apariția, se întreabă autorul pledoariei publicate. Pentru a răspunde la aceste întrebări, avocatul revine asupra istoriei colective a francezilor, propulsându-ne cu 200 de ani înapoi în timp. Libertatea de expresie, copilul prodig al enciclopediștilor și revoluționarilor, era atunci sacralizată prin Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789, o libertate-mamă „una din drepturile cele mai prețioase ale omului” după superba expresie a lui Mirabeau. Și, consemnează avocatul de azi, în aceeași generoasă perspectivă e… „droit d’emmerder Dieu” (dreptul de a nu-ți păsa de Dumnezeu), suprimarea delictului de blasfemie din codul penal în 1791. Dar va trebui să se aștepte aproape încă un secol pentru a trece de la proclamare la concretizare prin marea lege privind libertatea presei din 1881, „unul din pilonii Republicii noastre”. Dezbaterile publice de atunci, cu focalizarea tensiunilor asupra statutului particular al desenului și ofensarea religiei au astfel rezonanțe până astăzi. Și mai ales remarca atât de sugestivă a lui Georges Clemenceau de atunci potrivit căreia „Dumnezeu se va apăra mai bine el însuşi, nu are nevoie pentru aceasta de Camera Deputaților”. O idee ce va fi reiterată aproape 100 de ani peste timp de muftiul moscheii din Marsilia à propos de caricaturile lui Mahomed „Un musulman care crede că Dumnezeu nu e atât de mare pentru a se apăra el singur este un musulman care se îndoiește de atotputernicia divină și nu e un bun credincios”. Așadar, cazul Charlie Hebdo e fructul acestui lung proces istoric, expresia drepturilor smulse de înalta luptă între stat și biserică. În Franța „credințele nu pot niciodată cere respectul”, „numai oamenii au dreptul”. A renunța la acest principiu e pentru avocat, ca pentru orice francez, a renunța la propria-i istorie, la Enciclopedie, la Revoluție, la marile legi ale celei de a III-a Republici și „a se rătăci pe drumul obscurantismului”. Or, acest drept „de a nu-ți păsa de Dumnezeu” trebuie să-l apărăm în zilele noastre și cu ardoare, spune autorul, întrucât e atacat brutal și din toate părțile. Charlie a fost lovit și agresat… „Acest minuscul jurnal redactat de 20 de persoane” născut pe cenușa lunarului satiric Hara-Kiri și a cărui primă pagină respingea cenzura, a fost atras în turbionul istoriei. Autorul retrasează succesiunea etapelor ce au condus la dramă: asasinatul lui Theo Van Gogh pe o străduță din Amsterdam în 2004, până la atentatele propriu-zise, trecând prin falsificarea caricaturilor de imamii danezi în 2005.

Și cu o concluzie pe măsură: am ajuns să ne batem pentru a rămâne liberi, noi și urmașii noștri. Iată ce se joacă astăzi! Dar problema, regretă amar Richard Malka, e că am cedat în fața fanatismului; „jumătate din clasa politică și intelectuală nu a încetat să reproșeze jurnalului de a-și exercita aceste drepturi”, invocând și responsabilitățile ce le-ar reveni. Ei au făcut să se nască ideea că, în ultimă instanță, caricaturile erau injuste, că am deveni astfel dușmani ai musulmanilor, care ar genera un război injust și de aici consecințele…”. Concluzii, desigur, care trebuie primite sub beneficiu de inventar și cu o circumspecție critică pe măsură.

Explicațiile care survin și concluziile ce se degajă din dezbaterile judiciare nu se pretează la generalizări și nu constituie decât un adevăr judiciar, cu toate artificiile pe care le presupune strategia apărării. Dar ele nu aduc elemente clarificatoare și în orice caz nu suficiente în privința problemei cruciale a modurilor și cauzelor basculării spre radicalizare și terorism. Între cele două școli de gândire care, adesea în mod caricatural, opun în Franța teza „radicalizării islamului”, altfel spus difuzarea salafismului jihadist drept cauză a atentatelor, apărată de G. Kepel și cea a unei „islamizări a radicalității” un „malaise sociale” și identitar care utilizează jihadismul vector, susținute de A. Roy, dilemele par a o favoriza pe aceasta din urmă. Cu rezonanțele sale judiciare și implicarea exemplară a unui avocat care a transformat astfel o pledoarie judiciară într-un rechizitoriu al lipsei libertăților, de apărare a celei de exprimare în special.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române