Nicolae Titulescu şi mesajul „reinventării” realiste a ştiinţei juridice româneşti

Dacă prin personalitatea și opera sa publică Nicolae Titulescu (4/16 martie 1882–17 martie 1941) s-a impus în conștiința colectivă a generațiilor, contribuția lui științifico-juridică, rămasă încă în umbră, îi atestă mai ales profilul și vocația profesionale. În același timp contribuțiile sale sunt citite și valorificate de fiecare generație în termenii percepțiilor proprii și conform priorităților asumate, așa încât astăzi aportul său științific tinde să prevaleze din ce în ce mai mult ca interes. Într-adevăr, formulate în urmă cu mai bine de un secol, ideile sale privind mersul științei dreptului (civil), exprimate de la catedra universitară, creau premise și ofereau repere majore pentru inițierea și „inventarea” unei științe juridice românești, iar implicarea peste timp a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române (ICJ) în acest proces mai mult decât centenar ne oferă o perspectivă unică de relevare a provocărilor aferente și imperativul relansării și actualizării sale.

1. După ratarea momentului inițial aferent perioadei imediat următoare emiterii considerațiilor titulesciene despre statutul dreptului ca știință și marginalizarea lor în perioada interbelică, dominată de imperativul desăvârșirii unificării juridice, proiectul constantelor dreptului lansat la mijlocul veacului trecut a reprezentat o primă încercare de valorificare a sa. „Întreaga operă de civilist a lui Nicolae Titulescu este expresia concepţiei sale înaintate, potrivit căreia instituţiile de drept trebuie studiate nu numai pe baza textului de lege, «dar încă în faţa lor economică şi socială», iar «teoria juridică nu se mai poate concepe, fără ca comentariul de text să fie întovărăşit de consideraţiuni critice, trase din utilitatea socială şi economică a instituţiilor»”; pasajul din discursul de recepţie în Academia Română rostit de academicianul Traian Ionaşcu, fostul director al I.C.J., la 13 martie 1975[1] şi sprijinit pe citate din cursul universitar al lui Titulescu din 1907 despre Împărţeala moştenirilor, putea fi înţeles la vremea respectivă ca încercare de acomodare a operei marelui jurist şi om de stat cu o concepţie marxistă despre drept, potrivit căreia acesta din urmă este parte a suprastructurii unei societăţi a cărei identitate normativă e determinată de baza, structura „relaţiilor de producţie”, aşadar, de economia politică. Într-o societate aflată pe calea construcţiei „socialismului real”, a spune împreună cu Titulescu că „economia politică domină dreptul, prin ea deci trebuie să începem” studiul acestuia din urmă, ori a sublinia rolul hotărâtor jucat de „înţelegerea condiţionării economice şi sociale a dreptului” şi, în consecinţă, a faptului că textele de lege sunt „un simplu substrat scris al unui drept continuu în mişcare şi care de mult s-a revărsat peste cadrul strâmt al codificării napoleoniene” putea părea un exercţiu retoric banal, în al cărui context risca să treacă neobservată amploarea provocării pe care afirmaţiile lui Titulescu din remarcabilele Observaţiuni asupra reorganisărei facultăţilor de drept le constituiau în anul 1904 pentru lumea juridică românească. Pe de altă parte, într-o lume în care juriştii erau obligaţi să pornească de la celebra definiţie marxistă a dreptului ca voinţă a clasei dominante ridicate la rang de lege, programul lui Nicolae Titulescu de a ajunge tocmai prin „cercetările critice, de ordin economic şi social” la „un studiu de drept civil, nu de cod civil” putea constitui el însuşi o provocare nu mai puţin acută la adresa ideologiei juridice oficiale atotputernice în anul 1975 şi nimeni altul nu era mai în măsură decât Traian Ionaşcu, având în vedere preocupările sale teoretice dominante, să fie conştient de acest lucru.

De aici şi actualitatea demersului nostru: conştiinţa veritabilelor provocări ideologice cărora gândirea juridică trebuie să le facă faţă în zilele noastre pare mai degrabă absentă dintr-o lume românească în care prea mulţi jurişti fie se amăgesc cu iluzia posibilităţii unei tehnici juridice esenţialmente apolitice, fie se complac într-o atitudine prea adesea conformistă faţă de ideologii politice ale căror postulate sunt identificate cu fundamentele teoretice ale ştiinţei dreptului. Aşa cum vom încerca să arătăm în continuare, toate aceste provocări nu şi-au pierdut actualitatea nici în zilele noastre, după cum despre concepţia lui Titulescu se poate spune şi astăzi – în lumina confruntării lui cu opţiunea teoretică proprie a lui T. Ionaşcu şi cu consecinţele pe care programul acestuia din urmă continuă să le aibă asupra modului juriştilor români de a gândi dreptul (civil) tocmai în ipostazele criticate mai sus – că reprezintă alternativa realistă pornind de la care ştiinţa juridică românească s-ar fi putut reinventa teoretic la începutul secolului al XX-lea, o reinventare posibilă şi astăzi cu condiţia depăşirii unor blocaje ideologice similare celor care făceau o asemenea operațiune imposibilă în urmă cu 50 de ani, a cărui concepţie reprezenta însă în anul 1975 alternativa realistă la ceea ce am putea numi ideologizarea totală a dreptului românesc deopotrivă ca ştiinţă şi tehnică. Purcedem la un atare demers pentru că tot din partea I.C.J. este de așteptat a se relua problema și în noile condiții istorice se poate ajunge, cu mai mare succes, la relansarea sa, iar contextul evocării operei titulesciene o favorizează. Relevanţa deosebită a elogiului – nelipsit de o critică la rândul ei semnificativă – adresat de Ionaşcu lui Titulescu în 1975 este dată de faptul că punctul de pornire al ambilor jurişti se află într-unul şi acelaşi curent fundamental de gândire juridică, pe care însă fiecare îl conduce într-o direcţie diferită.

2. Pe bună dreptate, Traian Ionaşcu atrage atenţia asupra faptului că ideile lui Nicolae Titulescu mai sus amintite trebuie încadrate în contextul a ceea ce fusese „o puternică reacţie, pe plan european, împotriva şcolii exegetice, care dominase practica şi teoria dreptului până către sfârşitul secolului al XIX-lea”, ducând la „înfeudarea gândirii juridice faţă de textul legii, în accepţiunea literală a redacţiunii ei, oricare i-ar fi fost data elaborării”: pe urmele lui Raymond Saleilles (1855-1912) şi François Gény (1861-1959), tânărul jurist român participa la ceea ce constituia „îndeosebi în Franţa” la cumpăna dintre secolele XIX şi XX „o amplă dezbatere înnoitoare a problemelor fundamentale ale dreptului civil, a problemelor de tehnică juridică şi de metodă de intepretare”, fiind unul dintre primii – din nefericire, am spune, nu şi foarte numeroşii până astăzi – jurişti români care „va afirma cu vigoare nevoia depăşirii exegetismului pozitivist şi va preconiza metodele noi de «liberă cercetare ştiinţifică» a dreptului şi de integrare creatoare, modernizatoare, a textelor legale”, gândirea juridică românească datorându-i „consideraţiuni deosebit de interesante cu privire la modul în care trebuie conceput dreptul civil, la locul acestei discipline în sistemul dreptului civil, la locul acestei discipline în sistemul disciplinelor juridice, la interpretarea normelor de drept civil şi importanţa condiţiilor sociale şi economice în opera de elaborare şi interpretare a dreptului, precum şi la importanţa tehnicii juridice”.[2]

Sublinierea de către Traian Ionaşcu a celebrei libre recherche scientifique prin care Gény înţelegea în 1899 acea metodă care „trebuie să aibă ca preocupare dominantă descoperirea, în lipsa ajutorului oferit de izvoarele formale (à défaut du secours des sources formelles), a elementelor obiective care determină toate soluţiile prevăzute de către dreptul pozitiv”[3] venea pe deplin în întâmpinarea viziunii fundamentale a lui Titulescu însuşi: după un secol dominat de «metoda juridică tradiţională» a exegezei codului Napoleon din 1804, prin împuternicirea acordată judecătorului de a identifica prin propria investigaţie ştiinţifică regula de drept necesară soluţionării unei probleme pentru care legea (codul civil) nu conţine o soluţie explicită, Gény exprima totodată în opera sa capitală despre Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif publicată în 1899 convingerea că reprezentarea tradiţională despre dreptul exprimat în forma legii şi identificat cu un ansamblu de legi ale statului având funcţia de a configura societatea potrivit reprezentărilor raţionale despre ordinea socială justă trebuie echilibrată prin reafirmarea cu putere a convingerii că dreptul nu trebuie atât să servească dominării societăţii de către birocraţia statului, cât să exprime mai ales identitatea normativă a societăţii înseşi, aşadar, capacitatea societăţii de a fi ea însăşi, în mod originar, creatoarea propriului său drept.

Tocmai aceasta era ideea pe care Nicolae Titulescu o exprima în cursul de drept civil predat la Iaşi atunci când considera „fundamental greşită” acea concepţie – care „a avut o mare influenţă asupra alcătuirii codurilor la începutul veacului trecut [al XIX-lea] în Franţa” – despre „dreptul natural ca un drept care … există în raţiunea noastră până într-atât încât pentru fiecare instituţie omenească există un model în raţiune”, prin urmare, ca „totalul regulilor care ar fi de dorit să fie transferate imediat în drept pozitiv” subliniind, în schimb, că „dreptul e departe de a fi produsul raţiunii, dreptul e produsul vieţii sociale în complexul ei, nu există drept preconceput”[4]. Dacă însă Franţa avea să rămână de-a lungul întregului secol al XIX-lea sub influenţa pozitivismului legalist, Şcoala Istorică a Dreptului din Germania fondată mai ales prin celebrul pamflet al lui Friedrich Carl von Savigny (1779-1861) despre Vocaţia timpului nostru pentru legiferare şi ştiinţă juridică, publicat în 1814, îndreptat deopotrivă contra dreptului natural (modern) şi identificării dreptului pozitiv cu legile şi codurile statului postula diferenţierea între un element politic al dreptului constând în substanţa (conţinutul) regulilor de drept generate la nivelul societăţii şi transmise de la o generaţie la alta ca expresie a «spiritului poporului», pe de o parte, şi între un element tehnic constând în formele în care juriştii profesionişti – reprezentanţi ai poporului în materie de drept – prelucrează intelectual materialul juridic brut, construind astfel din raporturile juridice existente ca atare (şi nu abia ca efect al incidenţei unei legi care să „reglementeze” ceea ce în lipsa ei ar constitui numai simple relaţii sociale) deja la nivelul societăţii instituţiile de drept. Tocmai această concepţie este cea împărtăşită de Nicolae Titulescu, fără vreo trimitere explicită la lucrările lui Savigny, atunci când acesta arată că „dreptul ca un produs social, independent de cristalizarea lui legislativă” şi că „tehnica nu intervine decât în ceasul în care dreptul complicându-se, simte nevoia pentru a-l putea cuprinde în întregimea lui, de ajutorul unor formule care să-l condenseze şi să-l explice … orice tehnică a fost precedată de obiectul ştiinţei”[5]. Mai mult, ceea ce pentru Savigny constituia o consecinţă firească, pentru Gény una nu lipsită de probleme, iar pentru civiliştii români îndatoraţi exegezei (nu numai) de la începutul secolului al XX-lea o veritabilă erezie, Titulescu formula cât se poate de natural: „pe când tehnica celorlalte ştiinţe e veşnic condamnată a formula [legile fenomenelor], tehnica juridică are şi un rol creator, datorită ei jurisconsulţii şi savanţii pot să creeze dreptul”.[6]

Privit din perspectiva juristului profesionist, dreptul, scria şi François Gény, „este înainte de toate şi în modul cel mai vizibil o artă, însă lucrul cu elementele formale sau tehnice are nevoie de o bază ştiinţifică”[7], tocmai deoarece în lipsa acesteia din urmă, tehnica juridică nu ar prelucra decât o substanţă juridică mai mult sau mai puţin străină vieţii reale din acea societate, din acest proces rezultând instituţii de drept lipsite în aceeaşi măsură de eficienţă. Dincolo de această diferenţiere funcţională, ştiinţa dreptului şi tehnica juridică apar la Gény – întocmai precum în cazul lui Savigny – ca două feţe ale aceleiaşi monede şi astfel nu este de mirare că vom întâlni apoi la Nicolae Titulescu o definiţie a tehnicii juridice care înglobează ştiinţa – „tehnica este totalul formulelor graţie cărora omul pricepe şi coordonează legile convieţuirii în societate” – ori se confundă chiar cu definiţia ştiinţei înseşi: „Ce este tehnica juridică? Este mijlocul prin care conştiinţa omenească prinde fenomenele juridice şi îşi dă seama de ele”[8]. Această ultimă definiţie pare a fi luată de juristul român direct din felul în care Savigny însuşi defineşte elementul politic (dreptul dat în „conştiinţa comună a poporului”) şi elementul tehnic al dreptului (dreptul construit de „conştiinţa juriştilor ca reprezentanţi ai poporului”, fără ca „legătura cu conştiinţa poporului să fie întreruptă”[9]), în acest mod fiind evidenţiată nu numai legătura indisolubilă dintre ştiinţă şi tehnică înţelese ca activităţi venind una în continuarea celeilalte şi având drept finalitate crearea dreptului de către juriştii care activează profesional ca jurisconsulţi şi savanţi (în orice caz: nu în primul rând ca legiuitori), ci şi imposibilitatea de a distinge o ştiinţă politică a dreptului de o tehnică juridică apolitică, aşadar, indiferentă faţă de dreptul ca realitate a vieţii sociale, adică instituţii de drept a căror formă rezultată din construcţia tehnică să fie autonomă în raport cu substanţa (conţinutul) dreptului pe planul realităţii sociale. O asemenea autonomizare ar fi fost de neconceput, nu numai de Savigny, Gény ori Nicolae Titulescu ci şi de fostul student al marelui savant german la Universitatea din Berlin pe nume Karl Marx, care scrisese că în drept „forma nu poate fi decât continuarea conţinutului”[10]. Şi totuşi, în cadrul elogioasei prezentări din 1975 a concepţiei lui Nicolae Titulescu, de pe poziţii declarat marxiste, Traian Ionaşcu îi reproşează acestuia din urmă tocmai unitatea dintre ştiinţă şi tehnică în drept, mai precis faptul că „atribuie omului de ştiinţă rolul decisiv în adaptarea legii statice la nevoile sociale în mişcare” şi de a fi neglijat „funcţia ideologică pe care relativa autonomie a [tehnicii] dreptului o poate dobândi, în anumite condiţii istorice.”[11]

3. Departe de a fi o simplă chestiune incidentală, critica lui Ionaşcu conţine în ea întreaga dramă a unei ştiinţe juridice constrânse să opereze într-o societate aflată sub controlul ideologic al unui stat total, iar formulările de mai sus trimit în mod nemijlocit la titlul unui celebru studiu publicat de el împreună cu Eugen Barasch în anul 1964 cu tema Despre relativa independenţă a unor aspecte ale formei în drept. Problema constantelor dreptului. În mod deschis, directorul şi directorul adjunct al Institutului de Cercetări Juridice de la acea vreme revendicau continuarea unui program teoretic schiţat în 1956 ca program de cercetare al institutului în „Cuvântul înainte” care inaugura primul număr al revistei Studii şi Cercetări Juridice. Ca şi în cazul lui Nicolae Titulescu, reperul central al textului de acum 66 de ani era „distincţia dintre ştiinţă şi tehnică”: în sine, ea „nu implică în mod necesar, ca punct de plecare (sau ca punct de sosire) o concepţie idealistă” pentru care „exemplul cel mai tipic … îl constituie exemplul lui F. Gény, adică al acelui jurist care a dat, în Franţa, distincţiunii la care ne referim, larga circulaţie pe care o mai are şi astăzi”, astfel că poate fi aparent preluată ca atare: „ştiinţa s-ar preocupa de a desprinde şi a determina substanţa legii juridice, iar tehnica s-ar preocupa de aplicarea, de traducerea în fapt, adică de inserarea în viaţa socială a acestei substanţe. Prin urmare, ne-am afla în faţa unei forme care ar îmbrăca un anumit conţinut[12].. Preluând terminologia şi referinţele din Cuvântul înainte, în textele lor Ionaşcu şi Barasch arată, la rându-le, că substanţa (conţinutul) dreptului constă în „cerinţele ori soluţiile de fond reclamate de condiţiile materiale de existenţă, de scopurile care comandă dreptul, altfel spus interesele pe care dreptul le serveşte şi, deci, normele în care se realizează”, în timp ce de forma dreptului ţin „conceptele (sistemul de concepte) prin care dreptul se exprimă, cu alte cuvinte construcţia logică ce îi conferă specificitatea”[13]. În acest fel, scriu aceiaşi autori în versiunea franceză aproape identică a acestui text, dreptul însuşi apare „nu numai ca un ansamblu de norme, ci şi ca un ansamblu de concepte … într-un fel specific, ca o construcţie logică”, în condiţiile în care „conceptelor – datorită situării lor pe planul tehnicii – li se poate atribui „o aplicaţie acoperind mai multe orânduiri” sociale, adică sans égard au régime politique et social.[14]

Permanenţa elementului logic constând în conceptele şi categoriile utilizate de tehnica juridică pentru a construi instituţiile de drept este astfel elementul care justifică la ceea ce Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch numesc relativa independenţă a formei dreptului de substanţa (conţinutului) acestuia, făcând astfel cu putinţă ca studiul prin excelenţă politic al dreptului ca realitate socială în termenii materialismului dialectic să coexiste cu o tehnică juridică exclusiv logică şi ca atare sustrasă unei teoretizări în termenii obligatorii ai luptei de clasă. Chiar şi în aceste condiţii însă, dreptul continuă să fie deosebit de lege, iar elementul central al acelei metode de interpretare pe care Nicolae Titulescu o numea, opunând-o exegezei şi dogmaticii (legaliste) „generalizare” cu trimitere la Saleilles şi Gény, care avea drept premisă indispensabilă „a nu confunda dreptul cu legea”[15] şi a o vedea pe aceasta din urmă „ca elementul unui sistem pe care el [jurisconsultul] îl are de creat şi care trebuie să fie suficient de larg pentru a îngloba toate ipotezele la care legiuitorul nu s-a gândit”[16] este totuşi păstrat: „un sistem de drept nu este juxtapunerea unor norme juridice privite şi formulate sau aplicate separat. El este integrarea tuturor acelor norme … în acea unitate – de viziune teoretică, deci de gândire – care, constituind plenitudinea sistemului de drept, îi face posibilă, prin chiar aceasta, nu numai aplicarea, de la cazurile concrete care au fost avute în vedere, la cazurile concrete care nu au fost avute în vedere, dar, mai ales, trecerea de la rezolvările ce s-au dat, la rezolvările ce vor trebui date, adică (cerinţă în lipsa căreia un sistem de drept nu există), îi asigură expansiunea”[17]. Pe de altă parte, în versiunea franceză a acestui text din 1964, Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch includ însă şi referinţa doctrinară clasică pentru această idee, introducând acest fragment prin remarca: „pour donner un sens différent à la formule bien connue de Jhering: «le Droit est tout autre chose qu’une masse de lois»”[18]. Cel mai târziu din acest moment, lucrurile devin limpezi: «tehnica juridică» apolitică şi ca atare pretins autonomizată de Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch în raport cu «ştiinţa dreptului» obligatoriu de inspiraţie marxistă, era în realitate acea ştiinţă-tehnică specifică pandectismului german dominant în lumea germană a secolului al XIX-lea şi avându-i drept corifei pe Georg Friedrich Puchta şi Rudolf von Jhering în prima fază a creaţiei sale, acesta din urmă devenind ulterior un critic înverşunat al ceea ce el numea jurisprudenţă a conceptelor şi abstracţiunilor logice separate de viaţa reală a dreptului pe planul societăţii.

4. Diferenţa care îi separă pe Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch, pe de o parte, de François Gény – un cunoscător în profunzime a doctrinelor juridice germane, asumându-şi fără echivoc poziţia critică a lui Jhering faţă de abstracţiile logice şi ideea de sistem – şi Nicolae Titulescu, cel despre care Ionaşcu însuşi va aminti în 1975 că „recomanda juriştilor «să părăsească aerul de geometri, subtilitatea sabiniană şi discuţiile abstracte«”[19], pe de altă parte, este pe plan teoretic greu de trecut cu vederea. Deosebit de importantă în acest context este identificarea adevăratei surse teoretice a «constantelor dreptului» formulată de Valentin – Al. Georgescu în studiul său pe care trebuie să-l considerăm, pe bună dreptate, clasic despre Locul pandectismului în istoria generală a dreptului din 1936: „numai şcoala dreptului natural a transformat cu adevărat dreptul în sistematică generală pe bază de principii universale, punându-i la dispoziţie un arsenal complet de concepte şi clasificări”, astfel că „noţiuni indispensabile pentru juristul modern şi atribuite jurisconsulţilor romani, ca dreptul subiectiv, doctrina actului juridic, a declaraţiei de voinţă … îşi au rădăcinile în dreptul natural, fiind în bună parte construite la finele secolului al XVIII-le”[20]. Identificat şi în istoriografia gândirii juridice germane ca «pseudomorfoză a dreptului natural», pandectismul fusese fondat de Puchta tocmai prin înlocuirea a ceea ce la Savigny era raportul juridic – aşadar, dreptul înţeles în mod originar ca relaţie socială – cu dreptul subiectiv înţeles ca atribut individual; pe cale de consecinţă, sistemul dreptului care la Savigny era un sistem al instituţiilor, devine un sistem al drepturilor indivizilor.

Pentru lumea germană a secolului al XIX-lea, unde – altfel decât în Franţa – statul monarhic-nobiliar refractar la principiile liberalismului politic coexista cu o societate burgheză angajată pe drumul liberalizării economice, pandectismul reprezentase expresia acelui compromis care făcea posibilă o asemenea liberalizare (şi) prin drept numai în condiţiile proclamării caracterului ei apolitic; ca reprezentanţi ai societăţii şi nu ai statului, civiliştii germani au putut promova această liberalizare fără a pune sub semnul întrebării ideologia diferită care susţinea principial edificiul politic al vremii. În condiţiile liberalizării incipiente intervenite pe plan social începând din 1964 și în contextul instituțional concret, civiliştii români au încercat să aplice aceeaşi strategie, vizând liberalizarea societăţii prin drept fără a pune sub semnul întrebării primatul ideologic al Partidului comunist şi reuşind cel puţin conservarea unei importante părţi din vechiul drept civil burghez. Să nu uităm, de pildă, că în pofida tentativelor de înlocuire a Codului civil din 1864 printr-unul nou „socialist”, fapt pentru care s-au întocmit mai multe anteproiecte, ultimul, publicat oficial în 1971, a rămas în vigoare până în 2011! Preţul intelectual plătit pentru această supravieţuire nu a constat numai într-o deformare durabilă a gândirii unor Savigny sau Gény, care a făcut ca până astăzi tehnica juridică să fie echivalată în mod tacit cu tehnica legislativă (corespunzând funcţiei originare a Institutului de Cercetări Juridice de Consiliu Legislativ, până la reînfiinţarea acestui organism în 1971), iar importanţa ei pentru jurisconsulţi şi savanţi, atât de puternic subliniată de Nicolae Titulescu, să fie pierdută complet din vedere, ci şi în acreditarea separaţiei dintre o ştiinţă juridică aşa-zis politică, însă în realitate nimic altceva decât un loc predestinat lozincilor total străine de realitatea socială, dar pretinzând primatul ideologic obligatoriu, pe de o parte, şi o «tehnică juridică» devenită de facto veritabila ştiinţă a dreptului ca loc de afirmare a juriştilor profesionişti tocmai în virtutea pretinsei ei neutralităţi politice, pe de altă parte. Lipsită de posibilităţile constructive ale autenticei metode tehnico-juridice, o asemenea ştiinţă urma să revină în mod necesar la o exegeză a textului de lege însoţită cel mult de consideraţii utilitare ad-hoc, fără posibilitatea unei reflecţii sistematice pe care numai înţelegerea şi construcţia instituţiilor de drept o puteau face cu putinţă.

5. Toate acestea nu sunt lucruri pe care să le putem trece uşor cu vederea, iar criticile aduse unor proiecte legislative de amploarea celor legate de redactarea noilor coduri privind lipsa corelaţiilor între textele de lege şi instituţiile de drept sunt grăitoare pentru amploarea dezastrului intelectual din lumea juridică românească, dezastru pe care prăbuşirea regimului comunist nu a făcut decât să-l amplifice. Cât de importantă poate fi astăzi aprofundarea concepţiei teoretice despre ştiinţa şi tehnica dreptului (civil) promovate de Nicolae Titulescu reiese însă şi din compararea situaţiei generale a dreptului şi societăţii româneşti şi occidentale de la începutul secolului trecut cu cele de astăzi. După un secol de dezvoltare intensivă pe baza ideologiei dreptului natural şi a individualismului liberal, atât în Germania, cât şi în Franţa ascensiunea socialismului evidenţia criza profundă a (dreptului) unei societăţi pe care jurişti atât mai degrabă liberali (precum Rudolf von Jhering), cât şi mai degrabă conservatori (precum François Gény) – cu toţii caracterizaţi în mod inspirat ca les juristes inquiets – au încercat să o contracareze printr-o depăşire a individualismului şi orientarea în direcţia solidarităţii sociale care să împiedice desfăşurarea implacabilă a ceea ce mai tîrziu se va numi «dialectica iluminismului» concretizată în alternativa colectivistă. De aici ascensiunea curentelor instituţionaliste de gândire juridică, în al căror context instituţii precum proprietatea nu mai apar ca drepturi individuale «sacre», ci ca «funcţii sociale». Felul în care juristul şi politicianul liberal Mircea Djuvara arătase în 1929 că „întreaga evoluţiune a dreptului, de la abstracţiunea pe care au enunţat-o câţiva dintre autorii revoluţiunii franceze până astăzi, a constat tocmai în aceea că s-a aşezat grupul cu toate elementele pline de înţeles pe care acest cuvânt le reprezintă, în locul care i se cuvine”[21] nu este doar într-o perfectă rezonanţă cu tratarea problemei privind existenţa drepturilor subiective[22] aproape în aceiaşi termeni de către juristul şi politicianul conservator democrat Nicolae Titulescu în 1918; ambele se opun manierei în care după 1989 jurişti şi politicieni liberali şi-au fixat ca ţel reafirmarea inclusiv cu valoare constituţională a pretinsei sacralităţi de care s-ar bucura proprietatea ca drept individual. Invers, afirmarea şi în acest context a „ceea ce ne desparte de individualişti” ca „reprezentanţi ai unui liberalism în cadrul naţiunii”[23] poate constitui o bună premisă pentru studiul actualităţii concepţiei lui Nicolae Titulescu despre dreptul internaţional, sarcină care nu mai face însă obiectul reflecțiilor de față, dar nu putem a nu-i întrezări astfel semnificațiile.

Formulată explicit de Nicolae Titulescu şi reafirmată implicit de Traian Ionaşcu, direcţia pe care trebuia s-o urmeze gândirea juridică românească după 1989 era cea a redescoperirii ştiinţei dreptului ca demers intelectual avându-şi originile în „spiritul poporului” (Savigny) – prin care naţiunea (societatea) română se revelează juristului în chip de „principiu al dreptului nostru” (M. Djuvara) – şi rostul în configurarea dreptului românesc ca sistem al unor instituţii juridice construite de jurişti prin transpunerea realităţilor vieţii sociale în limbajul tehnic al categoriilor dreptului.

Tocmai această direcţie am încercat să o imprimăm, atât cât ne-a stat în putere, activităţii Institutului de Cercetări Juridice începând din anul 2011, chiar dacă eforturile noastre şi ale colaboratorilor noştri din ultimul deceniu par să fie în continuare ignorate suveran de marea majoritate a juriştilor români, cu consecinţele permanentizării şi adâncirii crizei care afectează deopotrivă teoria şi practica (legislativă şi jurisprudenţială) din România postrevoluţionară.

Dincolo de celelalte dimensiuni ale moștenirii titulesciene mesajul imperativ al unei reinventări realiste a științei juridice românești, în noile condiții de afirmare a sa, rămâne însă o prioritate a dreptului național și se cuvine a fi tratată ca atare.

Cu asemenea gânduri i-am consacrat rândurile de față.


[1] Cu titlul Opera de drept civil și de drept internațional a lui Nicolae Titulescu; anterior, în „Studii și Cercetări Juridice” nr. 2/1966, publicase studiul Opera de drept civil a lui N. Titulescu.
[2] Toate citatele la T. Ionaşcu, Opera de drept civil şi de drept internaţional a lui Nicolae Titulescu, reprodus în M. Duţu, Dreptul și juriștii în Academia Română (1866-2016), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016, pp. 216-228 (217, 218).
[3] F. Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif vol II, 2me édition, Sirey, Paris, nr. 156 p. 79.
[4] N. Titulescu, Drept civil, ed. V. Popa, N. Iliescu, Presa Universitară Română, Timişoara, 2002, p. 28, 29.
[5] Ibid., p. 40, 43-44.
[6] Ibid., p. 44.
[7] F. Gény, Méthode d’interprétation … op. cit., vol. II, nr. 186 p. 232.
[8] N. Titulescu, Drept civil … op. cit., p. 43.
[9] F. C. v. Savigny, De la vocation de notre temps pour la législation et la science du droit, trad. A. Dufour, Presses Universitaires de France, Paris, 2006, p. 55.
[10] K. Marx, F. Engels, Scrieri din tinereţe, Editura Politică, Bucureşti, 1968, pp. 8-16 (K. Marx, Scrisoare către tatăl său la Trier), 11.
[11] T. Ionaşcu, Opera de drept civil …, op. cit., p. 221.
[12] Cuvânt înainte, SCJ nr. 1/1956, pp. 11-57 (34, 35-37, 38).
[13] T. Ionaşcu, E. Barasch, Despre relativa independenţă a unor aspecte ale formei în drept. Problema constantelor dreptului, SCJ nr. 2/1964, pp. 177-189 (188).
[14] T. Ionaşcu, E. Barasch, Les constantes du droit: Droit et logique, RRSS SJ nr. 2/1964, pp. 129-143 (142).
[15] N. Titulescu, Drept civil …, op. cit., p. 40-41.
[16] N. Titulescu, Essai sur une Théorie Générale des Droits Ėventuels, Bonvalot-Jouve, Ėditeur, Paris, 1907, p. IV (evidenţierea în original!).
[17] T. Ionaşcu, E. Barasch, Despre relativa independenţă …, op. cit., pp. 180-181.
[18] T. Ionaşcu, E Barasch, Les constantes du droit: …, op. cit., p. 136.
[19] T. Ionaşcu, Opera de drept civil ..,. op. cit., p. 221 cu trimitere la N. Titulescu, Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept, Tipografia ziarului Cronica, Bucureşti, 1904, p. 7. Textul exact este însă următorul: „jurisconsulţii caută a se lepăda de aerul lor de geometri, de logica lor subtilă, de discuţiunile abstracte”. Ar fi totuşi de înţeles dacă Traian Ionaşcu a simţit oarecum nevoia să arunce asupra vestitei şcoli de gîndire juridică romană o critică a cărei formulare de către Titulescu îl putea face să se simtă el însuşi direct vizat.
[20] V. – Al. Georgescu, Locul pandectismului în istoria generală a dreptului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936, p. 13.
[21] M. Djuvara, Câteva consideraţiuni despre structura juridică a capitalismului modern, Dreptul 57 (1929), pp. 185-192, 190.
[22] N. Titulescu, Drept civil ..,. op. cit., p. 49-51.
[23] M. Djuvara, Naţiunea română ca principiu al dreptului nostru, Bucureşti, 1942, p. 17, 19.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române