Reputația care se odihnește

Valentin Constantin

În primul semestru al anului curent, Franța deține președinția Consiliului Uniunii Europene. Președinția se exercită prin rotație. Competențele ei nu sînt dintre cele mai importante. Organizează lucrări, reuniuni, orientează negocierile dintre statele membre și urmărește ca ”dosarele” să conducă la soluții echitabile, echilibrate și să fie rezolvate înlăuntrul unor termene rezonabile. Președintele exercită și un rol de reprezentare externă a statelor membre.

Tratatul de la Lisabona, în vigoare din 01.12.2009, reprezintă ultima reformă instituțională a Uniunii. Deși Tratatul a dotat organizația cu două organe noi (Președintele Consiliului European, diferit de Consiliul Uniunii și un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate), totuși impactul politicii externe a Uniunii a rămas la fel de limitat ca înainte[1].

Aflat în an electoral, în fața unui scrutin care se anunță dificil, Emmanuel Macron a decis să joace la începutul acestui mandat european al Franței un rol în contenciosul ruso-ucrainean, vizitînd mai întîi Rusia, și mai apoi, Ucraina. Acțiunea lui Macron nu ar putea fi calificată ca o mediere: a pune în contact părțile fără a impune o soluție. Fără îndoială, nu era o conciliere, deoarece acolo terțul implicat face propuneri și oferă soluții. Ca mediator, Președintele Franței trebuia să fi fost solicitat, ceea ce aici nu a fost cazul. Iar dacă nu ai fost solicitat, trebuie să posezi în ochii părților un tip de prestigiu care să le oblige să te asculte. Probabil că dacă nu ar fi fost parte în diferend, Statelor Unite li s-ar fi potrivit rolul de mediator sau de conciliator. Pînă la urmă, Emmanuel Macron oferea bune oficii, adică făcea o încercare de a apropia părțile din conflict. Era un demers necesar sau măcar util? Era previzibil un anumit succes în acțiunea lui Macron?

Există impresia că, în chestiunile importante, politica externă a Uniunii Europene este ghidată de atitudinea și interesele celor două ”locomotive” ale sistemului: Germania și Franța. Este parțial adevărat și se întîmplă doar atunci cînd interesele se apropie sau coincid. Dar ele coincid mai ales în zona de low politics. Vizita Președintelui Macron era de la început oarecum ambiguă: oare discuta în calitate de Președinte al Franței sau discuta în numele UE? Dacă vorbea în calitate de Președinte al Franței, atunci vorbea în numele unui stat european care, conform observatorilor neutri, nu traversează astăzi cele mai bune momente de după 1945.

Într-o carte publicată înainte de a ajunge președinte, Nicolas Sarkozy afirma că după 1980 Franța a devenit o societate stagnantă. Prin comparație, în anii ’70, PIB-ul Franței era superior PIB-ului Marii Britanii. În anul 2007, Marea Britanie depășea Franța. Sau, în 2006, datoria publică a Franței reprezenta 66% din PIB, iar cea a Marii Britanii doar 40% din PIB[2]. Unii vor observa cu maliție că partea mai performantă din această comparație a părăsit deja Uniunea Europeană.

Conform lui Sarkozy, ca să-și reînvie creșterea economică, Franța ”„trebuie să-și reinventeze modelul social”. Dar tocmai modelul social actual, cu un grad înalt de protecție socială (incluzînd protecția medicală, învățămîntul superior gratuit, vîrsta de pensionare atipică, etc.) reprezenta pentru restul lumii capitaliste excepționalismul francez. Reinventarea modelului social pare deosebit de dificil de pus în operă și, în plus, ar prejudicia imaginea Franței.

Apoi, majoritatea observatorilor remarcă posibilele dificultăți pe care le poate avea Franța în legătură cu politicile de asimilare ale minorităților, în special a celor 5 milioane de musulmani (cea mai mare populație musulmană din Europa)[3]. Treptat, statul a pierdut controlul asupra unor zone în banlieues despre care presa vorbește ca despre „teritoriile pierdute ale Republicii”. Cifrele indică un șomaj de 30% în rîndurile tinerilor francezi proveniți din imigrație, cifre mult superioare șomajului celorlalți tineri, o acută subreprezentare a minorităților în Parlament, ș.a.m.d. Probabil că Franța va depăși dificultățile interne, iar alegerile care urmează ne vor dezvălui noul său program politic. Însă, pînă atunci, nu cred că Franța poate afișa mina încrezătoare și senină a mediatorilor.

Dacă Emmanuel Macron s-a întîlnit cu Putin în calitate de reprezentant al Uniunii Europene, imposibil ca diplomații ruși să nu cunoscă raporturile complicate ale Franței cu organizația. Am citit un text de întîmpinare a președinției franceze a Consiliului Uniunii. Giles Martin-Chauffier, editorialistul de la Paris Match, remarca înălțarea deasupra Arcului de Triumf a drapelului UE și reacția „indignaților de profesie” care considerau că „a fost batjocorită memoria soldaților necunoscuți morți pentru patria lor între 1914 – 1918”. Aceasta e Franța, comenta Martin-Chauffier, „mereu gata să-și interpreteze și să-și reinterpreteze numărul de tragediană”. Editorialistul crede că singura forță veritabilă a Franței este aceea de a fi „animatoarea cea mai energică a voințelor europene”[4]. Însă istoria construcției europene nu o ajută prea mult, după părerea mea, în rolul de animatoare.

Și iată de ce: în 1952, toate statele membre ale primei Comunități europene (Cărbune-Oțel) au semnat al doilea tratat de integrare: Comunitatea Europeană a Apărării. Era un tratat de o importanță crucială pentru că integra toate armatele europene într-o armată unică sub o comandă unică și ar fi menținut în acest mod pentru Europa unită un statut de mare putere în relațiile internaționale. Cu excepția Franței lui de Gaulle, toate celelalte cinci state au ratificat Tratatul. Refuzul Franței de a-l ratifica are astăzi semnificația unui „păcat originar” în construcția europeană.

La 9 august 1961, Marea Britanie solicită aderarea la Comunități. Generalul de Gaulle se opune cererii britanice. În 1967, opune un nou veto și de abia după plecarea sa de la putere tratatul de aderare se va semna în 1972 și va fi ratificat în 1973.

În 1965, Franța decide să boicoteze Comunitățile, iritată de trecerea de la unanimitate la votul majoritar. Cu alte cuvinte, de la modelul inter-guvernamental de adoptare a deciziilor la un model care ilustra integrarea statelor și prefigura o formulă federală. Criza s-a încheiat printr-un acord numit Compromisul de la Luxemburg, care, în esență, proteja suveranismul francez.

Tratatul de la Maastricht a provocat în Franța nesfîrșite și sterile dezbateri despre suveranitate și a supraviețuit apoi cu greu unui referendum. Un referendum ulterior, în 2005, a anulat așa-numitul Tratat Constituțional. Pentru că, așa cum afirma un comentator, referendumurile se transformă cu ușurință în plebiscituri, iar plebisciturile în fiascouri[5].

Dacă adăugăm absența de peste 40 de ani a Franței în structurile militare ale NATO și tenacitatea cu care s-a opus competenței Curții Europene a Drepturilor Omului de a judeca plîngeri individuale, avem o imagine a relației evazive dintre Franța și Europa.

Din declarațiile finale, se putea observa că discuțiile Putin-Macron au rămas fără rezultate concrete. Totuși, opinia publică a rămas cu un mesaj puternic, deși ambiguu, transmis printr-o nouă specie de diplomație, pe care aș numi-o „diplomație scenografică”. Imaginea discuțiilor era dominată de o masă albă ovală, de o lungime cu totul neobișnuită. La cele două capete ale mesei erau plasate două scaune albe destinate interlocutorilor. Un al treilea scaun, cu o construcție ceva mai modestă, aparținea probabil traducătorului, absent din cadru. Picioarele mesei, plasate la mijloc, aveau grosimea coloanelor templelor grecești. Sub masă, un covor uriaș de culoare deschisă, cu cîteva desene. Iar sub covor, un pavaj (?) saturat de intarsii. Pentru mine, materialele de sub covor erau greu de identificat. Totuși, nu pot să nu remarc o unitate stilistică susținută de opulență.

Explozia albului la acest mobilier mi-a amintit gusturile consumatorilor sovietici în materie de mobilier. O fabrică din România producea în epocă, în cantități mari, un dormitor de culoare albă, denumit prețios Ludovic al XVI-lea. Imita mobila sculptată și conținea o cantitate apreciabilă de ornamente turnate din plastic. Era de un kitsch desăvîrșit și avea un mare succes nu doar la publicul sovietic, ci și la românii care făceau eforturi să deturneze cîte un exemplar pentru consumul intern.

Last but not least, Președintele Macron putea privi în spatele lui Vladimir Putin statuia țarului Alexandru al II-lea. Trebuia să-i amintească de Borodino? Cei care susțin că în politica externă a Rusiei din ultimii 30 de ani sînt prezente mai multe semne de reacții emoționale, vor încadra strania scenografie undeva între ironie și sarcasm. Pentru Emmanuel Macron, lecția ar putea fi aceea că în relațiile internaționale e bine să îți verifici din cînd în cînd reputația, chiar dacă crezi, așa cum credea editorialistul de la Paris Match pe care l-am citat în titlu, că reputația nu se ruinează, se odihnește doar.

La ora la care scriu aceste rînduri, la Moscova s‑a încheiat vizita Cancelarului german Olaf Scholz. Discuțiile au avut loc la aceeași masă albă. Diferența era următoarea: dacă Președintele Franței nu părea să reprezinte pentru Vladimir Putin mai mult decît depozitarul unor amintiri istorice comune, Cancelarul german reprezenta un client important. În alocuțiunea finală, i s-a reamintit clientului că plătește un preț mai mic pentru gazul metan, pentru bunul motiv că are un contract pe termen lung.


[1] v. Anthony Luzzatto Gardner și Stuart E. Eizenstat, New Treaty, New Influence?, Foreign Affairs, March/April, 2010, p. 106.
[2] v. Nicolas Sarkozy, Testimony – France, Europe and the World in the 21st Century, Harper Press, 2007, p. 124. A fost o antologie și prima carte a lui Sarkozy în engleză.
[3] Stephanie Giry, France and It’s Muslims, Foreign Affairs, September/October 2006, p. 87.
[4] Paris Match, 13-19 ianuarie 2022.
[5] Steven Philip Kramer, The End of French Europe?, Foreign Affairs, July/August, 2006, p. 130.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția februarie 2022