Alex Kozinski este un fost judecător federal american de la Curtea de Apel pentru Circuitul al Nouălea (din 1985 până în 2017) și fost Președinte al acesteia (din 2007 până în 2014). S-a născut în București, în 23 iulie 1950. Familia sa a emigrat în Statele Unite ale Americii, atunci când Alex Kozinski avea vârsta de 12 ani.
Richard Posner, un autor juridic remarcabil, și el fost judecător federal, spunea despre Kozinski că este unul dintre cei mai buni și mai inteligenți judecători din țară, iar Laurence Tribe, profesorul de drept constituțional de la Harvard University, îl considera una dintre puținele minți cu adevărat interesante din rândul judecătorilor federali.
Kozinski a ajuns președinte al US Court of Federal Claims la doar 32 de ani. A fost desemnat la 35 de ani în funcția de judecător al Curții de Apel pentru Circuitul al Nouălea de președintele Ronald Reagan și a devenit cel mai tânăr judecător federal american.
A fost prezent mereu pe lista numelor de judecători influenți care urmează să ajungă la Curtea Supremă, dacă nominalizarea i-ar reveni unui președinte republican. În același timp, un motiv care explica influența și popularitatea sa era faptul că își prezenta ideile cu claritate și cu umor.
În prezent, este avocat în Baroul statului California.
Textul pe care l-am tradus a fost publicat prima dată în Alex Kozinski, The Wrong Stuff, BYU Law Review, vol. 1992, nr. 2, 1992, pp. 325-333. Titlul său este un joc de cuvinte cu aluzie la filmul The Right Stuff (1983). Ideile sale constituie repere pentru o bună prestație a avocaților în fața judecătorilor și sunt marca umorului de calitate al lui Kozinski.
Lucrurile greșite
Alex Kozinski
Un membru al redacției Brigham Young University Law Review m-a sunat cu câteva luni în urmă și m-a invitat să vă vorbesc astăzi. „Desigur”, am zis, „o voi face, dar ce lucruri interesante le-aș putea spune studenților și profesorilor de la Brigham Young University Law School?” „De ce nu jonglezi cu câțiva porci spinoși sau nu scoți un pian dintr-o pălărie?”, mi-a răspuns membrul redacției revistei de drept. „Adevărul este că nu ne pasă ce spui; cel pe care-l vrem, de fapt, este băiatul de pe coperta revistei California Lawyer”.
Ei bine, am și eu mândria mea. Nu vreau să fiu pus în aceeași oală cu Tom Cruzii și Kevin Costnerii lumii. Vreau să fiu iubit pentru mintea mea, nu doar pentru fața mea. Am văzut în asta o ocazie să scap de imaginea mondenă, ținând un discurs despre cea mai plictisitoare temă posibilă. Obiceiurile de împerechere ale teniilor și Uzul și abuzul de verbul auxiliar „Thou” în Biblia Regelui Iacob se numărau printre posibilitățile pe care le-am avut în vedere. Problema este că nu știu nimic despre aceste subiecte. În schimb, vreau să tratez un subiect total irelevant, despre care știu câte ceva: cum să pierzi în apel.
Ați putea fi de acord că am țintit subiectul irelevant ideal. Oare câți avocați ar vrea, de fapt, să piardă un proces, în special în apel? Dar asistenții mei judiciari mi-au atras atenția că ar putea exista asemenea cazuri; istoria ne oferă cel puțin un exemplu bine-documentat.
S-a întâmplat exact după campania lui Lyndon B. Johnson pentru alegerile primare pentru Senat, în 1948. Acum vorbim despre zilele de glorie ale politicii good ole boy[1]: atunci când unui texan îi era foarte drag dreptul la vot el și-l exercita de câte ori era posibil, adesea în cadrul acelorași alegeri. În orice caz, câțiva dintre băieții lui LBJ au fost prinși cu mâna în cutia cu buletine de vot și un judecător federal a emis un ordin care îl elimina pe Johnson de pe buletinul de vot pentru alegerile generale care urmau. Bineînțeles, LBJ nu a fost de acord, așa că le-a spus băieților săi să inventeze ceva care să-l scape de acea mică interdicție înainte de alegeri. Problema era că la Circuitul al Cincilea procesul putea dura o perioadă mai mare de timp. În aceste circumstanțe, o hotărâre favorabilă nu i-ar fi fost de niciun folos lui LBJ, pentru că ar fi venit prea târziu.
Unul dintre băieții lui LBJ, un tip pe nume Abe Fortas, a venit cu o soluție ingenioasă: scapă de apel. De ce să riști cu soluția pe care ar pronunța-o un judecător capricios din Circuitul al Cincilea, când e aproape sigur că judecătorul Black de la Curtea Supremă ar putea suspenda interdicția? Așa că bătrânul Abe a redactat o cerere urât mirositoare și a prezentat-o unui judecător de circuit despre care știa că este, în principiu, ostil, adică nu este predispus să nu suspende interdicția. Planul a funcționat, iar atunci când Johnson a ajuns, mai târziu, Președinte, l-a desemnat pe Abe Fortas la Curtea Supremă.
Știu că fiecare dintre voi are ambiția de a ajunge la Curtea Supremă – nu negați asta –, dar când vă bate la ușă singura șansă a carierei și vi se va cere să pierdeți un proces în apel, veți avea ingredientele nereușitei? Nu vă îngrijorați; am venit aici pentru a vă spune că și dumneavoastră puteți pierde un proces în apel, indiferent de cât de solid este cazul dumneavoastră. Dar nu încercați să improvizați; ceea ce vă voi spune sunt lucruri testate și reale, perfecționate de-a lungul unor ani de experiență amară.
În primul rând, le veți spune în față judecătorilor că aveți un caz putred. Cea mai bună modalitate de a o face este să scrieți o cerere voluminoasă. Chiar dacă nu ajungeți să utilizați paginile suplimentare, le veți da de înțeles judecătorilor că nu aveți argumente apte să fie prezentate de o manieră simplă, directă, persuasivă. Țineți minte că argumentele simple sunt argumente câștigătoare; argumentele întortocheate sunt somnifere pe hârtie.
Dar nu vă bazați doar pe lungimea cererii dumneavoastră pentru a telegrafia că nu aveți cine știe ce caz. Nu. Încercați să veniți cu ceva care îi va enerva pe judecători, care le va face dificilă lectura a ceea ce ați scris și îi va face să nu aibă încredere, indiferent de ceea ce ar putea citi. Posibilitățile sunt infinite, dar iată câteva sugestii: fixați-vă foile cererii astfel încât să cadă atunci când judecătorul ajunge cu răsfoitul la jumătate. Sau ați putea încerca un mic truc utilizat recent de o mare firmă de avocatură: ordonați-vă cererea astfel încât fiecare pagină nouă să se citească de jos în sus. Ar putea induce rău de mișcare și este întotdeauna o idee bună ca judecătorul să asocieze argumentele dumneavoastră cu greața. De asemenea – iar ăsta e un pont bun –, asigurați-vă că tonerul copiatorului dumneavoastră este pe terminate sau zgâriați-i sticla, astfel încât să lase linii deranjante pe fiecare pagină. Judecătorul nu va putea descifra ceea ce ați scris, cu atât mai puțin ceea ce ați avut în vedere.
Cel mai bine este să trișați în privința numărului limită de pagini. Regulamentul Federal al Procedurii în Apel nu doar că limitează lungimea cererilor, ci mai indică și dimensiunea literelor. Era destul de ușor să verifici respectarea acestei reguli atunci când existau două dimensiuni ale literelor: pica și elite. Dar în prezent poți grada aproape la infinit dimensiunea literelor, spațierea între litere, spațierea între rânduri și mărimile marginilor.
Când nu citiți cereri ca să vă câștigați existența, paginile dactilografiate seamănă destul de mult între ele, însă veți fi surprinși cât de sensibili deveniți la micile variații în materie de spațiere sau de dimensiune a literelor atunci când citiți 3 500 de pagini de cereri lunar. Trișatul la dimensiunea literelor și altele asemenea prezintă două avantaje minunate: în primul rând, îți permite să îndeși mai multe cuvinte, iar atunci când judecătorii văd o mulțime de cuvinte, își spun imediat în gând: PERDANTULE, PERDANTULE. Ați putea scrie asta, la fel de bine, cu litere bold mari pe coperta cererii dumneavoastră. Dar mai există un al doilea avantaj: judecătorii vor crede că avocatul este tipul de nemernic care trișează în cazul unei reguli procedurale neînsemnate și că va minți, probabil, în privința dosarului sau va uita să citeze precedentele relevante.
Așa că dacă faceți lucrurile cum trebuie, veți prezenta o cerere voluminoasă cu margini înguste și litere mici, copiată la un copiator defect pe pagini murdare, jumătate fixate cu susul în jos cu o încheietoare care cedează atunci când judecătorul încearcă să citească cererea la 10 000 de metri. Puteți pierde în apel chiar înainte ca judecătorul să citească primul cuvânt din cerere.
Dar dacă vă închipuiți că judecătorii vor citi, totuși, cererea dumneavoastră și vor identifica un argument câștigător? Treceți la etapa a doua. Odată respectată etapa întâi, aveți deja o cerere voluminoasă, așa încât vă puteți îngropa în mod convenabil argumentul câștigător între cele nouă sau zece argumente perdante. Recent, am văzut un exemplu minunat în acest sens. Era duelul lui Paul Bunyan[2]; cine ar putea doborî mai mulți copaci în apărarea cauzei sale? Au fost formulate mai multe apeluri, moțiuni și petiții pentru emiterea unor ordonanțe extraordinare – tot tacâmul. Ceea ce nu am găsit era un argument câștigător, până în momentul în care un asistent judiciar diligent a căutat prin moloz și a găsit o chestiune care constituia o șansă bună de câștig.
Asistenți judiciari plini de zel ca acesta nu se nimeresc în fiecare caz, însă mai există un risc: dacă se întâmplă ca asistentul judiciar – poate chiar judecătorul – să se împiedice de argumentul câștigător? Pentru a vă păzi de așa ceva, argumentele câștigătoare nu ar trebui doar îngropate, ci ar trebui scrise, de asemenea, astfel încât să fie total neinteligibile. Utilizați propoziții încurcate; omiteți verbul, subiectul sau pe amândouă. Păziți-vă de semnele de punctuație ca de ciumă. Fiți generoși cu argoul juridic și utilizați multe expresii în latină. Și nu uitați acronimele în exprimarea birocratică. Recent, într-o cerere, am dat peste această mică nestemată:
Plângerea lui LBE susține, mai precis, că NRB nu a stabilit în mod corespunzător conformitatea RTP și a TIP cu SIP.
Chiar dacă ar fi existat un argument câștigător îngropat în mijlocul acestei bolboroseli, acesta era DOA[3].
S-o recunoaștem, un argument bun este dificil de păstrat. Ceea ce vreți să faceți este să vă presărați cererea cu o mulțime de chestiuni tulburi care vor distrage atenția de la chestiunea principală. O modalitate foarte bună de a o face este să începeți o ceartă cu avocatul părții opuse. Hai, spuneți-i că este un mizerabil. Acuzați-l că minte cu nerușinare. Trebuie să-i faceți pe judecători să vadă că ceea ce se întâmplă nu este, de fapt, o dispută între clienți. Nu, disputa contează doar ca să satisfacă condiția existenței unui caz și a unei controverse. Ceea ce are loc cu adevărat este o luptă între forțele adevărului, ale dreptății, ale purității și ale binelui – adică dumneavoastră – și Belzebut, oponentul dumneavoastră.
Realitatea, vedeți, este că majoritatea disputelor juridice sunt foarte plictisitoare, iar toată lumea preferă o luptă adevărată, în special atunci când mănușa a fost aruncată. Mă pomenesc adesea chicotind cu încântare atunci când citesc un pasaj ca acesta, dintr-o cerere de apel recentă:
Cu tot respectul pentru colegul meu, trebuie să-i comunic acestui tribunal că i s-a turnat o poveste incredibilă, plină de minciuni și de denaturări.
Bineînțeles, celălalt avocat a răspuns pe măsură. Curând, m-am pomenit aplaudându-i și am uitat de toate chestiunile juridice.
Să presupunem că avocatul părții opuse este suficient de inteligent încât să nu intre într-un concurs de atacuri cu dumneavoastră. Nicio grijă, puteți crea întotdeauna o diversiune atacându-l pe judecătorul de primă instanță. Ați putea începe prin a sugera că este corupt, pentru că a pronunțat o soluție împotriva dumneavoastră. Sau că este senil, sau îmbătat de putere, sau pur și simplu beat. Sunt șanse să-l văd în curând pe acel judecător la una din conferințele secrete la care judecătorii se strâng pentru a-i bârfi pe avocați. Cred că vă puteți distra puțin pe seama judecătorului de district copiind pagina în care este descris drept „o rușine pentru mantia pe care o poartă” sau „meschin, răzbunător, tendențios și lipsit de temperament judiciar” și lipindu-i-o sub nas chiar atunci când își soarbe supa. Judecătorilor de district le place să râdă de ei înșiși și puteți fi siguri că data viitoare când vă prezentați în sala lor de judecată, vor găsi o modalitate de a vă mulțumi pentru momentul vesel pe care l-ați provocat.
Să spunem însă că aveți un caz excelent pe care îl mai puteți câștiga, în ciuda celor amintite, doar dacă judecătorii citesc textul de lege relevant. Ei bine, e ușor: nu citați textul; nu-l anexați la cererea dumneavoastră. De fapt, nici măcar nu faceți trimitere la el. Ceea ce vreți să faceți este o dezbatere de politică publică. Judecătorilor le plac politicile publice; le oferă sentimentul puterii. Așa că în loc să discutați despre ceea ce a făcut Congresul, discutați despre ceea ce ar fi trebuit să facă Congresul. Apoi citați mai multe luări de cuvânt, în special pe cele ale senatorilor sau ale reprezentanților care s-au opus adoptării legii. În fine, includeți o cantitate mare de citări din declarațiile martorilor făcute în fața unui comitet care a examinat o lege similară, însă în cadrul unei legislaturi diferite.
Dacă tot veni vorba, calupurile de citări sunt obligatorii; ele ocupă mult spațiu și nimeni nu le citește. Atunci când văd vreun calup între ghilimele, îmi imaginez că avocatul a trebuit să meargă la baie și a uitat să oprească funcția fuzionare/stocare din calculatorul său. S-o recunoaștem, dacă citatul chiar ar conține ceva util, avocatul ar fi făcut o parafrazare concisă.
Presupunând că ați ținut cont de sfatul meu și ați procedat întocmai – sau, mai bine spus, greșit – veți primi în curând confirmarea rodului eforturilor dumneavoastră. Uneori, după depunerea cererilor, primiți un ordin prin care sunteți anunțați că procesul dumneavoastră va fi judecat fără prezența părților. Dacă primiți această notificare, vă puteți da jos pantofii, vă puteți relaxa și puteți lucra la cererea de recurs; dispoziția nepublicată care elimină cazul dumneavoastră stă, practic, în căsuța poștală.
Să spunem că inimaginabilul se întâmplă și sunteți anunțați că s-a stabilit în cazul dumneavoastră un proces cu dezbateri. Atunci trebuie să vă ia transpirația. La tribunalul nostru, procesele cu dezbateri se stabilesc doar dacă cei trei judecători cad cu toții de acord. Notificarea stabilirii unui proces cu dezbateri arată că, în ciuda eforturilor dumneavoastră, cel puțin unul dintre judecători consideră că ar putea exista o scânteie de viață în apel. Asta înseamnă că trebuie să treceți la faza a treia, iar de data asta nu vă mai puteți asuma niciun risc.
Majoritatea avocaților vor spune: „Uite, nu trebuie să ne zici cum să prezentăm un argument prost: pur și simplu te ridici și te bâlbâi, sau îi insulți pe judecători, sau le ignori întrebările”. Ei bine, astea pot fi moduri potrivite pentru a fi apostrofați, însă nu vă vor distruge neapărat procesele. Nu, pledoariile avocațiale proaste au nevoie de pregătire și de practică; ca versurile neregulate, ele au nevoie de puțină imaginație.
Primul lucru pe care trebuie să-l faceți în această etapă este să vă cunoașteți dosarul ca-n palmă. Există o opinie bizară că faptele nu contează în apel – pentru că acolo pledezi despre chestiuni de drept; faptele sunt pentru fetițe și pentru prima instanță. Adevărul este cu mult mai diferit. Dreptul nu contează deloc, cu excepția cazului în care se aplică unor fapte precise. Veți afla că judecătorii au adesea, la ședințele de dezbateri, o mulțime de întrebări despre dosar. Ceea ce are sens. Dincolo de toate, putem citi cazurile la fel de bine ca dumneavoastră. De multe ori, unul sau altul dintre judecători este chiar cel care a scris cazul-cheie, așadar cum poate contribui, cu adevărat, avocatul la înțelegerea sa de către complet?
Dar fiecare caz diferă în măsura în care faptele sunt diferite; avocatul îi poate ajuta cu adevărat pe judecători – și pe clientul său – dacă știe dosarul și dacă poate să explice cum se îmbină cazul cu diferitele precedente. Familiaritatea cu dosarul constituie, probabil, cel mai important aspect al avocaturii în apel.
Toate bune și frumoase, veți spune, dacă încercați să câștigați apelul, dar de ce să te deranjezi cu cunoașterea dosarului, dacă scopul tău este pierderea procesului? E simplu: trebuie să știi unde sunt ascunse pepitele de aur, pentru a abate abil atenția judecătorilor de la acestea. În mod similar, dacă judecătorii încep să pătrundă într-o parte irelevantă a dosarului, vreți să-i țineți acolo, vorbind despre acel subiect.
Un principiu pe care puțini avocați par să-l înțeleagă este că nu există cazuri perfecte sau că există foarte puține cazuri perfecte. Până în momentul în care un caz ajunge în apel, poziția fiecărei părți are, de obicei, o oarecare validitate, și există găuri sau deficiențe chiar și în cazul cel mai bun. Totuși, nu-i vorba de fotbal sau de hochei; nu există scoruri egale. Într-o competiție între două cazuri imperfecte, câștigător este cel mai puțin rău.
O bună modalitate de a vă spori șansele de a pierde este să supralicitați forța cazului dumneavoastră. Atunci când vă vine rândul să vorbiți, începeți prin a explica cât de supărați sunteți că această farsă – acest simulacru de justiție – a ajuns atât de departe, când trebuia să-i fie clar oricărui prostănac că cazul clientului dumneavoastră este beton. Motivul pentru care tactica este indicată constă în faptul că-i provoacă pe judecători să vă facă să admiteți că există câteva puncte slabe în cazul dumneavoastră. Așa că, dacă vă supraestimați cazul suficient, în curând unul din judecători va mușca momeala și vă va adresa o întrebare despre cea mai slabă parte a cazului dumneavoastră. Și, desigur, vreți ca judecătorii să se concentreze exact asupra acestei chestiuni – deficiențele din cazul dumneavoastră.
Atrăgând atenția judecătorului exact spre ceea ce vreți, va trebui să profitați de avantaj – sau mai curând de dezavantaj – încercând să aflați cum îl puteți transforma pe acesta în avocatul celeilalte părți. Dincolo de toate, știți foarte bine că după dezbateri, judecătorii se retrag într-o cameră mică ca să decidă soluția cazului. Ce modalitate mai bună să-ți asiguri eșecul decât să-l transformi pe unul din judecători în avocatul părții opuse?
Cum faci ca scânteile de interes să devină o furtună de foc care vă va preface argumentele în cenușă? Ceea ce am identificat funcționează destul de bine în asemenea circumstanțe: de îndată ce judecătorul începe să adreseze o întrebare, ridicați-vă mâna fără rezerve și spuneți „Iertați-mă, onorată instanță, dar mai am câteva propoziții pentru a-mi încheia concluziile și apoi vă voi răspunde la întrebări”. Acest fapt îi va oferi judecătorului ocazia să se oprească asupra întrebării, să o analizeze și să mediteze la ea. Dacă sunteți deștepți, nu veți reveni niciodată la întrebarea judecătorului. Lăsați-l să fiarbă în timp ce vorbiți monoton despre cât de solid este cazul dumneavoastră și despre cât de stupid este să fie dezbătut.
După un timp, judecătorii se vor prinde că aveți de gând să vă folosiți timpul palavragind, nu să răspundeți la întrebări, și vor deveni mai insistenți. Când veți simți că sunt epuizați și că fac spume, treceți la faza următoare: pusul de bețe-n roate. Ceea ce vreți să evitați cu orice preț este să oferiți un răspuns scurt și direct la întrebare. În schimb, tachinați-l pe judecător, vorbiți în mod evaziv, faceți-l să reformuleze întrebarea. Ideea este să-l faceți pe judecător să se dedice cu adevărat întrebării, astfel încât lipsa unui răspuns adecvat să capete o semnificație monstruoasă. O bună modalitate de început constă în ridiculizarea întrebării: „Îmi era frică că tribunalul va fi adus într-o fundătură cu acest hering roșu[4]”. De altfel, combinarea metaforelor reprezintă întotdeauna o idee bună; te face să arăți ca și cum ai pierde vremea după ce ai pierdut ambarcațiunea, pentru că ai mers la o vânătoare de gâște sălbatice.
O alternativă la pusul de bețe-n roate – una din favoritele mele – este întreruperea judecătorului în timp ce adresează o întrebare. Acest procedeu vă oferă mai multe avantaje importante. În primul rând, este nepoliticos, și dacă v-ați pus în gând să pierdeți procesul, nu există un substitut mai bun pentru ofensarea tipului care trebuie să vă soluționeze procesul. Dincolo de asta, întreruperea judecătorului la mijlocul întrebării transmite un mesaj important: Uitați-vă, onorată instanță, credeți că sunteți deșteaptă, dar eu știu cu exactitate ce se întâmplă în căpățâna dumneavoastră țuguiată. Apoi, întreruperea judecătorului vă oferă posibilitatea să răspundeți la întrebarea greșită. Atunci când i-am semnalat acest aspect unui avocat, mi s-a răspuns că „Dacă nu asta este întrebarea pe care ați vrut s-o adresați, atunci ar trebui s-o adresați”. În fine, întreruperea cu un răspuns în timp ce judecătorul încă rostește întrebarea vă oferă posibilitatea de a răspunde fără a vă gândi – o idee bună întotdeauna, dacă vreți să spuneți ceva stupid.
Următorul argument tactic din ședința de dezbateri implică dosarul. Așa cum am menționat anterior, este important să știți dosarul astfel încât să vă dați seama dacă judecătorul ajunge pe undeva aproape de argumentul câștigător. Dar e o diferență majoră între a ști dosarul și a-i împărtăși judecătorului ceea ce știi. Vă ajută să țineți în secret concepția dumneavoastră despre dosar; asta le va da judecătorului și asistenților săi judiciari o șansă să lupte cu cele paisprezece cutii de documente, căutând acul în carul cu fân. Iată un bun exemplu despre cum să faci față mai bine interogatoriilor privind dosarul, dacă judecătorul devine prea insistent:
JUDECĂTORUL (exasperat): Domnule avocat, susțineți că nu există nicio dispută privind faptele în această situație, dar nu-i așa că declarația lui Joe Smith, prezentată de avocatul părții opuse, contrazice în mod direct declarația clientului dumneavoastră?
AVOCATUL: Onorată instanță, nu sunt atât de sigur.
JUDECĂTORUL: Haideți să nu ghicim. Declarația se găsește la pagina 635 din Extrasele din dosar. De ce nu o citim împreună, ca să-mi explicați ce spune.
AVOCATUL: Onorată instanță, nu am Extrasele la mine.
JUDECĂTORUL: E în regulă, domnule avocat, puteți merge după servietă s-o aduceți la pupitru. Aștept.
AVOCATUL: Onorată instanță, aveam în vedere faptul că nu am adus Extrasele cu mine la proces.
JUDECĂTORUL: Ce credeați că vom face azi aici, că vom bea cafea și vom mânca gogoși, discutând despre timpul de-afară?
AVOCATUL: Ca să fiu sincer, credeam că vom discuta despre chestiunile de drept. Nu am fost eu avocatul în primă instanță, așa că nu-mi este atât de cunoscut dosarul, dar dacă susțineți că declarația este acolo, cum pot nega asta?
JUDECĂTORUL: Atunci să vorbim despre chestiunile de drept. Nu este o chestiune de drept faptul că nu puteți avea parte de o hotărâre sumară dacă se contestă o chestiune factuală? Iar declarația pare să stabilească o chestiune factuală contestată.
AVOCATUL: Dar concluzia este adevărată doar dacă credeți ce se spune în declarație. Pot să vă spun, de fapt, că este o minciună. În orice eventualitate, este un zvon, de vreme ce descrie o conduită dinafara tribunalului și nu este proba cea mai pertinentă.
În acest timp, probabil că veți vedea aburi ieșind din urechile judecătorului, un bun prilej pentru a trece la tactica următoare: veți face un apel la emoție. Adevărul este că dezbaterile pot fi obositoare, iar judecătorii au nevoie de o ușurare comică din când în când. Puține lucruri sunt la fel de amuzante ca audierea unui apel la pasiune în contextul unei pledoarii. Dar dacă încercați tactica, țineți minte că apelul la emoție nu valorează nimic atâta timp cât clientul (și soția sa) nu stau în primul rând, dând din cap. Bineînțeles, mulți dintre clienți nu sunt foarte simpatici prin felul în care arată, ceea ce este în regulă, pentru că judecătorii din apel nu au de unde să știe cum arată, de fapt, clientul dumneavoastră. Așa că i-ați putea da douăzeci de dolari unui boschetar simpatic care să stea în rândul întâi și să dea din cap.
Atunci când un avocat recurge la emoție în apel, îi puteți vedea pe judecători sprijinindu-se de speteaza scaunelor și oftând a ușurare. Înțelegem că trebuie să spuneți toate astea pentru a asigura fericirea clientului, dar mai înțelegem că știți, și știm, și că dumneavoastră știți că noi știm, că cazul dumneavoastră nu face nici cât o ceapă degerată, astfel încât ne putem întoarce în camera de consiliu și-l putem elimina printr-o dispoziție nepublicată.
* * * *
Mi-aș putea continua tema, dar mi se pare că dacă vă câștigați cazul după toate sfaturile pe care vi le-am dat, trebuie să renunțați la a mai practica dreptul și trebuie să începeți să jucați la loterie. Pentru majoritatea dintre dumneavoastră, sfaturile vor funcționa. Așa că atunci când veți fi sunați și veți fi gata să pășiți pe urmele lui Abe Fortas, veți putea demonstra că aveți Lucrurile greșite.
[1] Bărbat alb din Sud, prietenos și relaxat, foarte loial familiei și prietenilor și adesea cu prejudecăți și puncte de vedere intolerante (n.tr.).
[2] Concurs al tăietorilor de lemne, intitulat după numele unui uriaș tăietor de lemne, erou din folclorul american și canadian (n.tr.).
[3] Acronim pentru Dead On Arrival, adică „mort la sosire” (n.tr.).
[4] Eroare logică în care cineva răspunde cu argumente irelevante, inadecvate sau incorecte. Expresia își are originea în practica vânătorii de vulpi, unde, pentru a crea confuzie în rândul câinilor de vânătoare, se târa peste urmele lăsate de vulpi un hering afumat și uscat, care avea culoarea roșie, pentru a prelungi vânătoarea (n.tr.).
Traducători: Prof. av. Valentin Constantin și Lect. Teodor Papuc