Rațiuni care impun reforma Codului civil (VIII)

« Partea a VII-a

 I. Cesiunea contractului

 Art. 1315. Noţiune.

 (1) O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.

(2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Cesiunea de contract face parte din noutăţile actualului Cod civil, a cărei reglementare a fost inspirată, în principal, de Codul civil italian, dar și de Principiile Unidroit precum și de Codul European al Contractelor. Această construcţie juridică, necunoscută de Codul civil francez şi de codurile care l-au urmat, vine să contureze şi mai pregnant o nouă filosofie a contractului, văzut ca o valoare patrimonială cesibilă[1], şi nu ca o realitate indisolubil legată de părţile care l-au încheiat. Este o soluţie normativă impusă de raţiuni eminamente practice prin care se evită irosirea timpului şi a formalităţilor pe care le-ar presupune încheierea unui nou contract, rezultat care poate fi obţinut prin substituirea unuia dintre contractanţi în cadrul contractului preexistent.

Două au fost orientările în explicarea efectele noului mecanism juridic: transferul drepturilor şi obligaţiilor rezultate din contract, însuşită de Principiile Unidroit[2] şi substituirea contractanţilor, efect prevăzut de Codul civil italian[3] şi implicit de noul Cod civil care preia întocmai noţiunea de cesiune a contractului, aşa cum este descrisă, fără a fi definită, de art. 1406 din Codul civil italian.

Aceeaşi caracterizare o fac şi proiectele europene de codificare a dreptului contractelor, substituirea unuia dintre contractanţi fiind prezentată, fie ca un transfer al situaţiei contractuale, aşa cum este denumită de Codul civil al Portugaliei, în Subsecţiunea IV din materia contractului şi cum este avansată de DCFR Civil Code, redactat de echipa condusă de profesorul Christian von Bar[4], fie al poziţiei contractuale a oricăreia dintre părţile unui contract care nu şi-a epuizat efectele, cum este descrisă de Codul European al Contractelor)[5], elaborat de privativiştii de la Padova sub conducerea profesorului Giuseppe Gandolfi.

Potrivit doctrinei româneşti ulterioare intrării în vigoare a actualului Cod civil, “cesiunea de contract reprezintă contractul (contract de cesiune) încheiat între o parte (contractant cedent) a unui contract aflat în curs de executare (contract cedat) şi un terţ faţă de acest contract (contractant cesionar) prin care se convine la transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor contractuale asupra şi faţă de contractantul din contractul iniţial (contractant cedat) şi care are ca efect atât transmisiunea acestor drepturi şi obligaţii, cât şi liberarea contractantului cedent, sub condiţia existenţei consimţământului contractantului cedat la această operaţiune”[6]. Este mai mult decât o definiţie; este o caracterizare a cesiunii contractului, privită ca mod de transmisiune a obligaţiilor.

În ce ne priveşte, vom defini cesiunea contractului din perspectiva textului de la art. 1315 alin. (1) C. civ., ca fiind un contract distinct, prin care cedentul, care poate fi oricare dintre părţile unui contract care poate fi cedat şi ale cărui efecte n-au fost epuizate, convine cu un terţ, cesionarul,  substituirea lui, cu consimţământul celeilalte părţi a primului contract încheiat. Avem în vedere „orice contract care poate fi cedat” pentru a-l distinge de contractele încheiate în considerarea calităţilor personale ale uneia dintre părţi, contractele intuitu personae, care sunt, de regulă, incesibile. Ele fac parte din excepţiile prevăzute de alin. (2) al art. 1315 C. civ.

Discuţiile care s-au făcut şi care se vor mai face referitoare la cesiunea contractului, au un caracter preponderent teoretic, fiind animate de impactul acestei figuri juridice noi cu celelalte construcţii juridice conexe. Practic, aşa cum s-a remarcat, nimic nu opreşte părţile care ai libertate contractuală să-şi substituie un terţ în contract „şi aceasta, indiferent dacă de lege lata este sau nu prevăzută cesiunea contractului”[7].

1.2. Condiţii. Fiind vorba de un contract de sine stătător, el este supus condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ. Deosebit de acestea, contractul de cesiune trebuie să îndeplinească şi condiţiile specifice contractului primar, astfel că, dacă pentru validitatea acestuia legea impune forma autentică, aceeaşi formă trebuie respectată şi de cesiunea lui.

O condiţie specială a cesiunii o reprezintă consimţământul terţului cedat. Acest consimţământ poate fi exprimat anticipat, deşi substituirea se va produce la momentul notificării sau din momentul în care este acceptată.

Deşi legea nu prevede, cesiunea poate fi, atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, cum prevede Codul European al Contractelor în art. 118 alin. (1). Ea poate privi doar contractele ale cărui efecte nu au fost integral executate. Spre deosebire de Codul civil italian, care are în vedere doar contractele sinalagmatice, actualul Cod civil nu distinge, ceea ce înseamnă că, de principiu, orice contract este supus cesiunii, mai ales că, în comentariile Codului civil italian, autorii au în vedere tendinţa de lărgire a domeniului de aplicare a cesiunii, prin recunoaşterea acestor cesiuni atipice[8] privind contractele unilaterale. Deasemeni, sunt susceptibile de cesiune, atât contractele cu executare succesivă, cât şi cele cu executare uno inctu, mai puţin cele încheiate în considerarea calităţilor personale ale contractantului (intuitu personae), cum este cazul contractului de donaţie sau de întreţinere.

2. Aprecieri critice

2.1. Ca în multe alte cazuri, denumirea marginală de la art. 1315 C. civ. care vizează noţiunea cesiunii contractului impunea o caracterizare mai detaliată a acestei construcţii juridice, tocmai datorită noutăţii ei. Înainte de se dispune ce poate face o parte a contractului, era necesar un enunţ care să prevadă ce este de fapt cesiunea contractului.

Apoi, deşi autorii noilor texte au fost preocupaţi să preia cât mai fidel enunţurile din care s-au inspirat, aşa cum rezultă din motivarea unora dintre amendamentele propuse, de această dată, au în vedere doar „o parte”, fără a se menţiona că este vorba de o parte a contractului, aşa cum prevăd toate celelalte proiecte europene mai sus citate, în timp ce textul italian este şi mai precis, desemnând pe „oricare” parte a contractului.

2.2. Termenul „cesiune”, care vine de la latinescul cedo cedere cessum, exprimă transmiterea obligaţiilor, operaţie care se realizează doar în cazul cesiunii de creanţă, în timp ce, atât cesiunea de datorie cât şi cea a contractului presupun doar substituirea uneia dintre părţi, particularitate expres prevăzută de textul de la alin. (1). Este motivul pentru care subscriem opiniei exprimate de autorul mai sus invocat, profesorul Paul Vasilescu, cel care s-a aplecat cu predilecţie pe zona efectelor contractului, de a se folosi sintagma „substituirea contractantului”, care sugerează mai bine ideea de continuitate a contractului.

Art. 1316. Forma cesiunii.

Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.

1. Comentarii

1.1. Proba cesiunii de contract. Textul normativ de la art. 1316 supune cesiunea contractului regulilor de probaţiune cerute de contractul cedat. Aceasta nu înseamă că, dacă părţile au convenit ca un contract, care potrivit legii, este valabil solo consensu, să fie încheiat în formă autentică, această formă ar urma să fie impusă şi cesiunii contractului. Prin excepţie, în cazul contractului de locaţiune, deşi este legal încheiat “îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului”[9], cum se dispune la art. 1781, “cesiunea contractului de locaţiune nu este permisă decât cu acordul scris al locatorului” (art. 1805, teza a doua C. civ.).

 Art. 1317. Momentul cesiunii.

(1) Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă.

(2) În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă clauza la ordin sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului.

(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.

1. Comentarii

1.1. Producerea efectelor faţă de cedat. Sintagma “momentul cesiunii” priveşte de fapt momentul producerii efectelor cesiunii contractului, efecte care se produc în momente diferite:

– de principiu, faţă de contractantul cedat care a acceptat anticipat substituirea unui terţ în contract, efectele cesiunii contractului se produc din momentul notificării substituirii. Textul are în vedere, în mod generic, momentul în care substituirea îi este notificată cedentului. Prin urmare, este indiferent dacă ea a fost făcută de cedent sau de cesionar, important fiind doar ca cedatul să ia la cunoştinţă de realizarea efectivă a substuirii. Este motivul pentru care textul de la alin. (1) prevede că cesiunea produce efecte şi din momentul în care cel care a consimţit anticipat la ideea substituirii celeilalte părţi din contract, o acceptă. Această acceptare nu trebuie să îndeplinească o anumită formă, pentru că nu mai este vorba de o exprimare a consimţământului care a fost anticipat făcută; acceptarea poate rezulta din orice conduită relevantă aptă de a o evidenţia;

per a contrario, când contractantul cedat n-a acceptat anticipat substituirea, nimic nu-l opreşte să consimtă ulterior încheierii contractului primar. De această dată însă, ne aflăm în faţa unei acceptări a contractului, operaţie care trebuie să îndeplinească condiţiile de formă prevăzute de contractul cedat.

1.2. Girarea înscrisului. Ipoteza de la alin. (2) al art. 1317 priveşte situaţia în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este prevăzută clauza la ordin sau orice altă menţiune echivalentă. Aici este vorba de o transferare a poziţiei contractuale a cedentului, atât în ce priveşte activul cât şi pasivul contractual, în timp ce, în cazul titlurilor la ordin, transmiterea priveşte doar activul raportului obligaţional. De această dată, nu se mai cere condiţia notificării sau a acceptării în orice altă formă a substituirii, în condiţiile în care substituirea se realizează ca efect al girării înscrisului.

1.3. Publicitatea cesiunii contractului. Prin dispoziţia de la alin. (3) al art. 1317 se trimite la reglementările privitoare la cartea funciară şi la cele referitoare la transferul sau publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile, care devin astfel aplicabile.

 Art. 1318. Liberarea cedentului.

(1) Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta.

(2) În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.

1. Comentarii

1.1. Liberarea cedentului, efect al substituirii. Regula prevăzută la art. 1318 alin. (1) C. civ. este că efectul imediat al cesiunii de contract constă în liberarea cedentului, care are loc îndată ce substituirea produce efecte faţă de contractantul cedat, anume la data când i-a fost notificată sau la data când a aflat de existenţa ei, cum prevede art. 1317 alin. (1) C. civ. Cu toate acestea, nimic nu opreşte pe contractantul cedat, ca, printr-o clauză expresă a contractului primar, să prevadă că nu-l liberează pe cedent, la fel cum, consimţind anticipat la cesiune, poate exclude o asemenea liberare. Prin excepţie de la regulă, art. 1833 C. civ., aplicabil subînchirierii şi cesiunii contractului de închiriere, prevede că „…în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul, răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere”.

1.2. Răspunderea cedentului este solidară sau subsidiară? Potrivit textul normativ de la art. 1318 alin. (2) C. civ.,” când contractantul cedat n-a declarat că îl liberează pe cedent, se poate îndrepta împotriva cedentului, cu următoarele două condiţii:

– mai întâi, răspunderea cedentului poate fi antrenată doar când cesionarul nu-şi execută obligaţiile, motiv pentru se înfăţişează ca o răspundere subsidiară;

– a doua condiţie priveşte notificarea neexecutării obligaţiilor contractuale de către cesionar în termen de 15 zile de la data neexecutării sau de la data la care a cunoscut faptul neexecutării. Legea nu impune o condiţie specială de formă a notificării, astfel că sunt aplicabile prevederile de la art. 1522 C. civ. privitoare la punerea în întârziere a debitorului de către creditor.

Textul primei teze de la alin. 1318 alin. 2 C. civ. prevede doar dreptul contractantului cedat de a se îndrepta împotriva cedentului, cu condiţa de a fi declarat că nu-l liberează. Poate el să acţioneze, în egală măsură, şi pe cesionar?

Potrivit autorului unuia dintre comentariile acestui text, „creditorul cedat care, consimţind cesiunea, declară expres că nu înţelege să îl libereze pe cedent, poate urmări pentru plata creanţei care rezultă din contractul cedat, atât pe cesionar, cât şi pe cedent”[10].

În ce ne priveşte, credem că această soluţie nu-şi găseşte temei în textul invocat. Potrivit art. 1445 C. civ., “Solidaritatea între debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege”. Este motivul pentru care Principiile Unidroit, instituie printr-o normă expresă solidaritatea dintre cedent şi cesionar[11]. Prin urmare, în opinia noastră, aşa cum este reglementată, răspunderea este doar subsidiară de lege lata, de vreme ce este condiţionată de neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, deşi ea ar trebui să fie solidară. (A se vedea observaţiile ce urmează).

1.3. Notificarea neexecutării obligaţiilor de către cesionar. Textul de la art. 1318 alin. (2) C. civ. teza a doua, impune contractantului cedat obligaţia de a notifica neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile. Potrivit aceluiaşi text, termenul curge de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului. Reglementarea actuală a Codului civil este mai nuanţată decât cea a Codului civil italian sau cea avansată de Principiile Unidroit, în sensul că raportează începutul termenului de 15 zile, în mod alternativ, la data neexecutării, sau, după caz, la data la care a cunoscut faptul neexecutării, soluţie avansată de Codul European al Contractelor la art. 120[12].

2. Aprecieri critice

2.1. Mai întâi, textul de la art. 1318 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta” (s.n.), este ambiguu, pentru că substituirea produce efecte, atât pentru cedent, care este liberat de obligaţiile sale, cât şi pentru contractantul cedat, care devine parte a contractului cedat. Rezultă doar implicit că este vorba de substituirea contractantului cedat. Or, nevoia de claritate a exprimării normative impunea textelor o mai atentă elaborare.

2.2. Cele două prevederi normative de la art. 1318 C. civ. sunt contradictorii şi nu epuizează opţiunile pe care le are la îndemână contractantul cedat. Sunt contradictorii, pentru că, în timp ce textul de la alin. (1) este univoc şi prevede că cedentul este liberat din momentul în care substituirea îşi produce efecte faţă de acesta, ceea ce ar însemna că un asemenea efect are loc invariabil, în acelaşi moment, ori de câte ori  substituirea îşi produce efecte faţă de contractantul cedat, cel de-al doilea enunţ de la alin. (2) prevede, de această dată, că doar în cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva cedentului când cesionarul nu-şi execută obligaţiile.

Apoi, noile prevederi nu epuizează opţiunile contractantului cedat, textele fiind incomplete. Dacă cedatul se poate îndrepta împotriva cedentului în cazul în care a declarat că nu-l liberează, rezultă că, per a contrario, în celălalt caz în care n-a făcut o asemenea declaraţie, cedentul nu va putea fi obligat. Această ipoteză, deşi posibilă şi prevăzută expres de Principiile Unidroit în textele mai sus citate, nu este prevăzută de reglementarea noului Cod civil.

2.3. În considerarea comentariului de la pct. 2, în opinia noastră, răspunderea cedentului şi a cesionarului trebuie să fie solidară, motiv pentru care propunem ca într-o viitoare revizuire a textelor să fie adăugată o nouă prevedere, similară celei de la art. 9.3.5 alin. (3) Principiile Unidroit.

Art. 1319. Excepţiile contractantului cedat.

Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.

1. Comentarii

1.1. Excepţiile care rezultă din contract. Aşa cum este amenajată, cesiunea contractului nu afectează drepturile şi obligaţiile părţilor care sunt preluate de cesionar ca atare. Drept urmare, contractantul cedat poate invoca toate excepţiile pe care le avea la îndemână împotriva cedentului, cum ar fi cauzele de nulitate a contractului, altele decât viciile de consimţământ, exceptio non adimpleti contractus, prescripţia dreptului la acţiune, alte cauze de desfiinţare a contractului etc.

Concomitent, cesionarul poate invoca şi apărările pe care le avea deschise împotriva cedentului.

1.2. Excepţii care rezultă din alte raporturi juridice cu cedentul. Teza a doua a aceluiaşi text prevede că viciile de consimţământ ale contractului primar precum şi orice alte apărări sau excepţii născute din alte raporturi juridice cu cedentul, nu pot fi opuse de contractantul cedat cesionarului, excepţie făcând situaţia în care şi-a rezervat acest drept la momentul când a consimţit la substituire.

Art. 1320. Obligaţia de garanţie.

(1) Cedentul garantează validitatea contractului.

(2) Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat.

1. Comentarii

1.1. Obligaţia cedentului de a garanta validitatea contractului. Deşi liberat ca urmare a substituirii sale, cedentul garantează cesionarului validitatea contractului, în sensul că nu există nicio cauză de nulitate absolută sau relativă care să afecteze contractul şi care ar putea fi invocată cesionarului. Împrejurarea că dispoziţia de la art. 1585 C. civ. privitoare la cesiunea de creanţă are în vedere doar cesiunea cu titlu oneros poate constitui temei pentru a considera că şi garanţia pentru cesiunea contractului prevăzută de art. 1320 C. civ. are în vedere doar pe cea cu titlu oneros, conform regulii de interpretare Ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse. Potrivit aceleaşi reguli, pentru cesiunea contractului cu titlu gratuit, se vor aplica regulile prevăzute pentru garanţia contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse prevăzute de art. 1018-1019 C. civ.  privitoare la contractul de donaţie.

1.2. Garantarea executării contractului de către cedent. Fără a fi obligat legalmente să garanteze pe cedent pentru executarea contractului de către contractantul cedat, nimic nu-l opreşte pe cedent ca, în temeiul libertăţii sale de voinţă, să-şi asume prin convenţie o asemenea obligaţie, caz în care, potrivit dispoziţiei de la alin. (2) al art. 1320 C. civ., va avea calitatea de fideiusor.

II. Încetarea contractului

Art. 1321. Cauzele de încetare.

Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.

1. Comentarii

1.1. Cauze de încetare a contractelor. Enunţul normativ de la art. 1321 C. civ. enumeră o parte din cauzele de încetare a contractului:

executarea contractului este principalul mod de încetare a contractului. Ea poate fi făcută, atât benevol, prin plată, în condiţiile prevăzute de art. 1469 şi urm. C. civ., cât şi silită, în natură (art. 1527-1529 C. civ.) sau prin echivalent (art. 1530-1546 C. civ.);

acordul de voinţă al părţilor, expresie a simetriei în contracte, potrivit căreia, aşa cum contractul poate fi încheiat prin acord de voinţă, tot astfel poate şi înceta (mutuus dissensus – mutuus dissensus). Este ceea ce se prevede la art. 1270 alin. (2) C. civ.: “Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”;

denunţare unilaterală, dreptul recunoscut uneia dintre părţi, în condiţiile prevăzute de art. 1276 NCC;

expirarea termenului, deşi este reglementată prin art. 1411-1420 C. civ. ca modalitate a obligaţiilor, nu este prevăzută ca mod distinct de stingere a obligaţiilor, cum s-ar fi cuvenit, ci doar drept cauză de încetare a contractului. Prin excepţie, potrivit art. 1810 alin. (1) NCC privitor la tacita relocaţiune (tacita reconductio), “Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor”;

îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. Încetarea contractului are loc prin îndeplinirea condiţiei rezolutorii. Potrivit art. 1401 alin. (1) NCC, “Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei”. Neîndeplinirea condiţiei suspensive desfiinţează obligaţia, conform art. 1399 NCC;

imposibilitatea fortuită de executare. Potrivit art. 1634 alin. (1) NCC, “Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore[13], a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere”.

1.2. Alte cauze prevăzute de lege. Pe lângă cauzele expres menţionate de art. 1321 C. civ., încetarea contractului poate avea loc, aşa cum vom susţine în continuare, şi în cazul nulităţii contractului, rezoluţiunii, rezilierii, urmare a impreviziunii, conform art. 1271 alin. (2) lit. c, precum şi alte cauze specifice fiecărui contract în parte.

2. Aprecieri critice

2.1. O reglementare distinctă a încetării contractului este lipsită de utilitate. Chiar dacă privesc doar contractul, ele sunt totuşi subsumate cauzelor de stingere a obligaţiilor, în condiţiile în care noul Cod civil reglementează executarea obligaţiilor şi nu a contractului. Caracterul aproximativ al enumerării rezultă din faptul că, de exemplu, nulitatea contractului, sancţiunea cea mai viguroasă care îl desfiinţează cu efecte ex tunc, nu este inclusă în lista avansată de noul Cod civil; la fel rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Apoi, deosebit de cauzele generale de încetare a contractului, sunt şi cauze specifice fiecărui contract special, cum este cazul imposibilităţii folosirii bunului, desfiinţarea titlului locatorului, la contractul de locaţiune, revocarea, renunţarea, incapacitatea, falimentul, în cazul contractului de mandat. Acesta este, poate, şi motivul pentru care încetarea contractului nu este distinct reglementată de codificările sau proiectele de codificare care au inspirat pe autorii noştri. Nici Principiile Lando care privesc în exclusivitate dreptul contractelor nu-i alocă un spaţiu distinct. Excepţie face Codul european al contractelor care se referă atât la cauzele de încetare cât şi la cele care privează contractul de efecte[14], reglementare care însă pare a nu fi fost avută în vedere de autorii noului Cod civil.

2.2. Trimiterea la “orice alte cauze prevăzute de lege”, folosită în exces şi în alte materii, concomitentă cu trimiterea din prima parte a textului la încetarea “în condiţiile legii”, afectează precizia şi predictibilitatea noii reglementări. Rostul oricărui enunţ normativ este de a epuiza sfera noţiunilor pe care le avansează şi nu de a da exemple.

Art. 1322. Efectele încetării.

La încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.

1. Comentarii

1.1. Liberarea părţilor. Odată cu încetarea contractului, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Termenul “liberare” este cel mai potrivit pentru a desemna efectul dispariţiei legăturii juridice (vinculum iuris) care a legat pe părţi prin chingile contractului.

1.2. Repararea prejudiciilor cauzate şi restituirea prestaţiilor. Sunt o serie de situaţii în care încetarea contractului implică, fie restituirea în natură sau prin echivalent a prestaţiilor primite şi/sau repararea prejudiciilor cauzate. Astfel, în cazul nulităţii contractului, potrivit art. 1254 alin. (3) NCC, “în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut caracter continuu”. Când prin încheierea contractului autentic au fost cauzate prejudicii uneia dintre părţi, se poate dispune repararea lor.

2. Aprecieri critice

2.1. Exprimarea tezei a doua a art. 1322 C. civ. potrivit căreia părţile “pot fi însă ţinute (s.n.) la repararea prejudiciului” nu este cea uzuală. În opinia noastră, exprimată deja când am definit noţiunea de obligaţie şi reluată în cadrul comentariilor privind respectarea îndatoririlor de bună-credinţă şi confidenţialitate (art. 1183-1184 C. civ.), ori de câte ori vorbim de repararea prejudiciului, spunem că părţile sunt sau pot fi obligate, pentru a distinge net obligaţiile de îndatoriri.

2.2. Observaţia pe care am făcut-o cu privire la cauzele de încetare a contractului este şi mai bine motivată în cazul de faţă. Nu toate cauzele enumerate de textul de la art. 1321 C. civ. pot produce prejudicii uneia dintre părţi. Avem în vedere executarea contractului, imposibilitatea fortuită de executare, unde răspunderea debitorului este antrenată doar când n-a notificat creditorului într-un termen rezonabil evenimentul care face imposibilă executarea, denunţarea unilaterală, în cazul căreia doar exercitarea abuzivă a dreptului ar putea pune problema răspunderii sau neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţiei. Nici restituirea prestaţiilor nu poate opera decât în cazul nulităţii sau rezoluţiunii contractului, incluse de CCE printre cauzele de încetare a contractului, pe care Codul civil le omite. Fără a distinge între cele două categorii de cauze ale încetării contractului, dispoziţia normei potrivit căreia părţile pot fi ţinute invariabil la repararea prejudiciului nu are acoperire. De aceea, formula des utilizată de Codul civil, se impunea, de această dată, urmând ca în finalul textului să se adauge  „în cazurile prevăzute de lege”.

Art. 1323. Restituirea prestaţiilor.

Restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.

1. Comentarii

1.1. Un aspect pozitiv îl constituie reglementarea unitară oferită de noul Cod civil restituirii prestaţiilor, materie care face obiectul Titlului VIII, al Cărţii a V-a.

III. Actul juridic unilateral

 Art. 1324. Noţiune.

Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.

1. Comentarii

1.1. Evoluţia concepţiei privitoare la actul juridic unilateral. În concepţia individualistă şi liberală care a marcat dezbaterea şi elaborarea Codului civil francez, nimeni nu poate dobândi calitatea de creditor doar prin simpla lui voinţă, la fel cum nimeni nu poate obliga pe altul fără consimţământul acestuia. Legătura juridică specifică oricărui raport obligaţional se poate realiza doar prin acordul de voinţă dintre creditor şi debitor. Evoluţia ideilor despre actul juridic unilateral a debutat cu ignorarea acestuia de-a lungul secolului al XIX-lea, a continuat cu o dezbatere teoretică generată de reglementările Codului civil german în secolul XX, ca urmare a recunoaşterii angajamentului unilateral ca izvor de obligaţii de Codul civil german (BGB), promulgat la 18 august 1896 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, pentru ca apoi, codificările moderne să-l recunoască, de principiu. Lucrarea de referinţă care a teoretizat problematica angajamentului unilateral şi care a constituit un reper pentru dezbaterile doctrinare care au urmat este cea elaborată de de Raymond Saleilles la începutul veacului trecut[15]. Doctrina de drept civil continuă să fie rezervată, aducând şi astăzi argumente pro şi contra în constituirea unei teorii generale a actului juridic unilateral. Influenţat de reglementarea Codului civil german precum şi de soluţiile avansate de proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor, noul nostru Cod civil înscrie actul juridic unilateral printre izvoarele de obligaţii la art. 1165, rezervându-i atât o reglementare de principiu prin câteva dispoziţii generale cât şi o reglementare specială pentru promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă, prevederi care vor fi comentate în cele ce urmează.

1.2. Noţiunea actului juridic unilateral. Deşi au fost recunoscute o serie de acte juridice unilaterale, începând cu testamentul, cel mai reprezentativ dintre ele, precum și opţiunea succesorală, recunoaştere filiaţiei, denunţarea unilaterală, oferta, acceptarea şi multe altele care vor fi evocate în continuare, n-a fost încă închegată o teorie generală a acestuia, dat fiind faptul că actul juridic unilateral nu are o tipologie unică, ceea ce face dificilă orice standardizare specifică dreptului. Aşa cum vom vedea, efectele acestuia sunt dintre cele mai diverse. Privit ca izvor de obligaţii, actul juridic unilateral interesează dreptul civil, în primul rând, ca angajament unilateral, cel prin care autorul se obligă faţă de alţii, cum este promisiunea unilaterală, spre deosebire de celelalte declaraţii unilaterale de voinţă, care sunt tot acte juridice pentru că produc efecte, dar fără ca autorul să se oblige la o prestaţie ( cum este denunţarea unilaterală a contractului, punerea în întârziere etc.).

Terminologia juridică în această materie, este de cele mai multe ori ambiguă, fiind pe deplin justificată observaţia că termeni precum “parte”, “persoană”, “voinţă unică”, “interes unic”, “autor” sunt noţiuni folosite “de-a valma”[16]. Însuşi termenul “unilateral” este polisemantic şi caracterizează categorii diferite de acte juridice, în raport de criteriul după care se operează clasificarea: de regulă, se afirmă că, după numărul părţilor, actele juridice sunt unilaterale, când sunt încheiate de o singură parte, precum testamentul, oferta de contract, opţiunea succesorală şi bilaterale sau plurilaterale (contractele), care se încheie prin acordul de voinţă dintre cel puţin două părţi. La rândul său, contractul este unilateral din perspectiva efectelor pe care le produce, obligaţiile fiind asumate doar de o singură parte, cum este cazul donaţiei.

În mod obişnuit actul juridic unilateral este definit ca fiind “acel act juridic care este rezultatul voinţei unei singure părţi”[17]. Enunţul de la art. 1324 C. civ. are în vedere însă manifestarea de voinţă a autorului său, fapt care readuce în discuţie distincţia pe care o face doctrina de drept civil între parte şi autorul actului juridic. Actele juridice colective sau conjunctive care se încheie legal prin voinţa exprimată de membrii unei colectivităţi în regim de colegialitate, cu majoritatea acestora, animate de o voinţă unică (acte juridice unilaterale complexe sau conjunctive) sunt şi ele unilaterale. Care este elementul care le caracterizează ca fiind unilaterale?

Răspunsul nu este unitar. Potrivit doctrinei relevante, “Noţiunea de parte nu este adecvată actului unilateral. De asemenea, noţiunea de autor trebuie înţeleasă într-un sens tehnic. Astfel, mai multe persoane care exprimă o voinţă unică au calitatea de “autor” al actului unilateral. Nu numărul persoanelor care participă la act, ci numărul voinţelor exprimate în act conferă acestuia caracter unilateral, sau bi ori plurilateral”[18].

Drept urmare, actul juridic unilateral este definit generic ca fiind “manifestarea de voinţă a autorului săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice”[19]. Mai nuanţat, un alt autor defineşte aceeaşi noţiune drept “o declaraţie unilaterală de voinţă emisă fie în sensul de a genera, modifica sau stinge o instituţie civilă, fie în scopul de găsi acceptarea”[20].

Se afirmă îndeobşte că, spre deosebire de contract unde voinţa concordantă a părţilor este încorporată într-un acord de voinţă, actul juridic unilateral presupune manifestarea unei singure voinţe, direcţionată producerii unor efecte diferite : efect translativ de proprietate în cazul testamentului, efect declarativ, în cazul recunoaşterii unui copil dinafara căsătoriei, abdidcativ, în cazul renunţării la un drept etc. Voinţa unilaterală poate fi a unei singure persoane sau a mai multora, cum este cazul actelor juridice unilaterale complexe sau conjunctive, unde voinţele convergente ale persoanelor care emit actul se unesc, animate fiind de un interes unic. Actul de constituire a unei societăţi comerciale, unde asociaţii sunt legaţi prin affectio societas poate constitui un exemplu în acest sens. Aşa cum s-a afirmat, ceea ce uneşte voinţele acestora este “cauza juridică unică, monolitică şi indivizibilă a unei asemenea declaraţii de voinţă, cea care face ca multitudinea sau pluralitatea de voinţe individuale şi subiective (elemente de facto) să se contopească şi să valoreze de iure o singură voinţă generatoare de efecte juridice”[21].

Ideea că voinţele celor care emit actul juridic unilateral se contopesc, pierzându-şi independenţa funcţională şi că în astfel de cazuri există un singur autor al actului juridic este totuşi susceptibilă de rezerve. Dacă în raporturile cu terţii soluţia este corectă, în raporturile dintre participanţii la actul juridic unilateral, aceştia îşi păstrează propriul lor interes, care nu totdeauna coincide cu al celorlalţi.

Sub un alt aspect, eventualele vicii de consimţământ la încheierea actului vor fi examinate în raport de voinţa fiecărui subiect în parte, iar anularea actului va produce efecte doar în privinţa subiectului al cărui consimţământ a fost viciat, neafectându-l în totalitatea lui.

De aceea, în opinia noastră, ceea ce uneşte persoanele care participă la încheierea actului juridic unilateral conjunctiv este interesul lor unic, cel care constituie “elementul liant, care asigură unitatea actului, îl constituie interesul lor comun”[22].

La toate acestea, ar mai trebui adăugat că nu orice manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice constituie un act juridic unilateral, ci doar cea recunoscută de lege. (A se vedea infra, pct. 1 din observaţiile la art. 1327 C. civ.).

O definiţie care evită asemenea posibile rezerve ne este oferită de art. 1101-1 alin. 3 din Anteproiectul Catala, potrivit căreia “actul juridic unilateral este o manifestare de voinţă a uneia sau a mai multor persoane unite de acelaşi interes, prin care se produc efecte juridice în cazurile admise de lege sau de obiceiuri”[23].

1.3. Efectele actului juridic unilateral. Principalele efecte ale actului juridic unilateral sunt :

efect abdicativ sau extinctiv. Efectul abdicativ este produs de renunţarea la un drept, cum este confirmarea unui act juridic anulabil care presupune renunţarea la dreptul de a-l ataca în justiţie sau renunţarea la moştenire reglementată de art. C. civ. Acest efect poate fi dublat de transmiterea dreptului prin ceea ce se numeşte renunţarea in favorem. De exemplu, renunţarea la moştenire poate fi abdicativă, dar poate fi şi făcută cu intenţia de a transmite dreptul său unui alt moştenitor căruia îi profită renunţarea. Efectul extinctiv este produs de revocarea mandatului sau de denunţarea contractului;

efectul declarativ constă în recunoaşterea unei situaţii juridice preexistente, cum este recunoaşterea filiaţiei, acceptarea succesiunii, recunoaşterea unei datorii;

efectul translativ este produs de testament, act juridic ale cărui efecte se produc la decesul testatorului;

efectul constitutiv caracterizează actele juridice de înfiinţare a unei societăţi comerciale sau fundaţii.

2. Aprecieri critice

2.1. Denumirea marginală de la art. 1324 vizând noţiunea actului juridic unilateral obliga pe autorii textului să avanseze o definiţie legală a acestui important izvor de obligaţii, subiect al unor dezbateri doctrinare de drept civil dintre cele mai interesante. În locul unui enunţ care să înfăţişeze caracteristicile esenţiale ale actului juridic unilateral, noul text normativ se limitează la un singur aspect, acela că actul unilateral “presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”. Un asemenea enunț putea și lipsi, fiind departe de a defini noţiunea actului juridic unilateral. Privită din perspectivă gramaticală, afirmaţia că actul juridic unilateral ar fi “numai manifestarea de voinţă a autorului său” este și incorectă. Exclusivitatea pe care o exprimă adverbul “numai” ar fi trebuit să privească numărul voinţelor exprimate în actul juridic unilateral, şi nu manifestarea de voinţă, cea care caracterizează orice act juridic, unilateral sau contract. Mai corect, ar fi trebuit spus că actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă care aparţine doar autorului său

2.2. Enunţul este şi eliptic pentru că nu orice manifestare de voinţă este act juridic, ci doar cea prin care se urmăreşte producerea de efecte juridice. Fapta ilicită, plata nedatorată, gestiunea de afaceri sunt izvoare de obligaţii care presupun, şi ele, numai manifestarea de voinţă a autorului, fără a fi însă acte juridic unilaterale.

Art. 1325. Regimul juridic.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.

1. Comentarii

1.1. Potrivit prevederii de la art. 1325 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, actele juridice unilaterale sunt supuse reglementării privitoare la contracte. De fapt, nu poate fi vorba de dispoziţiile privitoare la contracte”, cele care se aplică aşa-ziselor contracte “speciale”, ci de dispoziţiile care alcătuiesc dreptul comun aplicabil contractului, precum condiţiile de validitate, interpretarea, nulitatea, efecte, noţiuni care privesc orice act juridic, în general. Deşi noul Cod civil distinge la art. 1164 între contract şi actul juridic unilateral, ca izvoare de obligaţii, actul juridic rămâne totuşi o noţiune supraordonată contractului, specie a acestuia. Pe lângă reglementările aplicabile actului juridic în general, deci şi ale contractului, o serie de prevederi sunt aplicabile doar actelor juridice unilaterale, cele care fac obiectul Capitolului II din cadrul Titlului II Izvoarele obligaţiilor, dispoziţii derogatorii care se aplică potrivit regulii Specialia generalibus derogant.

  Art. 1326. Actele unilaterale supuse comunicării.

(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.

(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.

1. Comentarii

1.1. Comunicarea actelor juridice unilaterale. Una dintre clasificările specifice actelor juridice unilaterale priveşte comunicarea lor celor vizaţi. Trebuie spus că, spre deosebire de contracte, care pot fi uşor plasate în diferite categorii distincte, actele juridice unilaterale suportă mai greu asemenea clasificări, datorită specificităţii fiecăruia dintre ele. Efectele comunicării sunt diferite de la caz la caz. În general, aşa cum s-a remarcat, nevoia comunicării este impusă “atunci când operaţiunea nu ar avea sens fără informarea destinatarului său şi atunci când prin act se aduce atingere unui drept al altuia”[24]. Această formalitate a comunicării nu condiţionează validitatea actului juridic unilateral, ci doar eficacitatea acestuia, aptitudinea lui de a produce efectele juridice specifice. Exemple de asemenea acte juridice unilaterale supuse comunicării sunt: oferta şi acceptarea ofertei de a contracta, fără de care contractul n-ar putea fi încheiat, denunţarea unilaterală a contractului, care potrivit art. 1276 alin. (2) şi art. 1277 C. civ. se face cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, punerea în întârziere a debitorului (art. 1521 C. civ.), revocarea mandatului care, în cazul în care a fost dat printr-o procură autentică este supus condiţiilor de publicitate instituite la art. 2033 C. civ., renunţarea la mandat, care se face prin notificarea mandantului, conform art. 2034 alin. (1) C. civ. etc.

Dacă în cazul unor asemenea acte juridice unilaterale comunicarea lor condiţionează producerea efectelor, sunt şi alte acte juridice care, deşi produc efecte juridice indiferent de comunicare, sunt supuse totuşi informării titularilor. Un exemplu la îndemână este testamentul, act juridic unilateral constitutiv de drepturi care produce efecte indiferent de comunicarea lui destinatarului[25]. Cu toate acestea, el trebuie adus la cunoştinţa beneficiarului, pentru că, de exemplu, un testament olograf, făcut în condiţii de confidenţialitate, trebuie adus la cunoştinţa legatarului. Altfel, aşa cum s-a remarcat, “un testament neacceptat rămâne un simplu petec de hârtie”[26].

Sunt şi alte acte juridice unilaterale care, deşi constituie, modifică sau sting un drept al altuia, produc efecte indiferent de comunicarea lor destinatarilor, cum este acceptarea succesiunii, recunoaşterea copilului (art. 415 şi urm. C. civ.)[27], confirmarea contractului (art. 1263 C. civ.), renunţarea la un drept, renunţarea la moştenire.

Cu toate acestea, sunt situaţii în care asemenea acte juridice unilaterale trebuie supuse unor condiţii de publicitate. Astfel, în cazul renunţării la moştenire, Codul civil prevede la art. 1120 alin. (2) că „Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii”.

Textul de la alin. (1) este interpretat în sensul că ar privi “acele acte care fie constituie, modifică sau sting un drept al destinatarului, fie presupun, potrivit naturii lor, necesitatea informării destinatarului (chiar dacă nu ar conduce la constituirea, modificarea sau stingerea unui drept al acestuia)”[28].

În ce ne priveşte, nu împărtăşim această distincţie pentru motivele pe care le vom înfăţişa în cadrul observaţiilor ce urmează.

1.2. Modalitatea comunicării. Fiind o măsură menită a proteja pe beneficiarul actului juridic unilateral, comunicarea acesteia se poate face prin orice modalitate adecvată menită a-l informa. Mijlocul uzual de comunicare a actelor juridice unilaterale este notificarea. Potrivit art. 1522 alin. (2) „Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării”. Chiar dacă, prin tradiţie, notificarea este procedura standard de punere în întârziere a debitorului (mora debitoris), fiind reglementată de Codul civil în cadrul executării silite a obligaţiilor, ea este utilizată astăzi ori de câte ori se pune problema comunicării între părţi, fiind supusă unei reglementări de principiu prin art. 1:303 Principiile Dreptului European al Contractelor[29]. La fel şi DCFR în art. II – 1:106 alin. (1), fraza a doua, defineşte notificarea drept “comunicarea unei persoane a unei promisiuni, oferte, acceptări sau a altui act juridic”.

Deosebit de notificare, comunicarea actelor juridice unilaterale vizate poate fi făcută prin orice modalitate adecvată, după împrejurări. De aici rezultă că importantă nu este forma comunicării, ci doar recepţionarea de către destinatar a comunicării făcute în orice mod susceptibil de a o face cunoscută.

1.3. Momentul producerii efectelor actului juridic unilateral supus comunicării. Dispoziția de la art. 1326 alin. (3) C. civ. prevede că actul juridic supus comunicării produce efecte din momentul în care comunicarea actului juridic unilateral ajunge la destinatar, chiar dacă cel căruia i-a fost făcută comunicarea nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu-i sunt imputabile. Este soluţia avansată de teoria recepţiunii consacrată la art. 1200 alin. (1) C. civ. privitoare la comunicarea ofertei, acceptării şi revocării, potrivit căreia „Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile”, pe care o găsim şi la art. 1186 C. civ. în materia momentului încheierii contractului. Este sistemul propus de de Principiile Unidroit[30], PECL[31], CCQ[32], CCI[33], prin care este instituită o prezumţie de luare la cunoştinţă a comunicării din momentul primirii acesteia.

Potrivit textului normativ pe care îl comentăm, efectele comunicării se produc din momentul când aceasta ajunge la destinatar, “chiar dacă cel căruia i-a fost făcută comunicarea nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu-i sunt imputabile”. Această formulă (după noi excesivă) este menită a evita orice interpretare menită a accepta posibilitatea destinatarului să probeze că, deşi a ajuns la el, n-a fost informat în mod efectiv, de conţinutul comunicării, ceea ce ar contraveni securităţii circuitului civil.

Cu privire la acest aspect, trebuie remarcat că, la nivelul proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor, soluţia nu este unitară. Astfel, Codul European al Contractelor instituie la art. 21 o prezumţie relativă de luare la cunoştinţă de către destinatar a oricărei comunicări, rezervându-i dreptul de a proba faptul că, fără a avea vrep vină, s-a aflat în imposibilitatea de a lua la cunoştinţă de conţinutul actului juridic comunicat[34].

2. Aprecieri critice

2.1. Textul normativ de la alin. (1) este, în opinia noastră, şi de această dată defectuos construit.

Comunicarea actelor juridice unilaterale nu este condiţionată de constituirea, modificarea sau stingerea unui drept al altuia. Altfel spus, nu toate actele juridice unilaterale care constituie, modifică sau sting un drept al destinatarului sunt supuse comunicării. Aşa cum am văzut, renunţarea la un drept, testamentul, opţiunea succesorală, confirmarea, ratificarea, sunt asemenea acte juridice, astfel că există două posibilităţi: fie intenţia reală a autorilor n-a fost aceea de a disocia actul unilateral care constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului de actul a cărui natură impune informarea acestuia, situaţie în care folosirea conjuncţiei “şi” este incorectă, fie s-a voit a se distinge cele două ipoteze, ceea ce este şi mai inacceptabil.

Pe de altă parte, credem că informarea destinatarului este necesară în anumite situaţii, nu datorită “naturii” propriu-zise a actului, ci doar de nevoia unei reacţii din partea destinatarului. Astfel, aşa cum am arătat, testamentul, deşi este un act juridic unilateral care constituie beneficiarului dreptul la moştenire, nefiind supus comunicării, trebuie totuşi adus la cunoştinţa destinatarului interesat de a-l cunoaşte pentru a-l accepta. Prin urmare, nu natura lui impune nevoia cunoaşterii de către destinatar ci interesul destinatarului de a lua cunoştinţă de el.

De aceea, propunem ca dispoziţia pe care o analizăm să fie reformulată astfel: “Actul juridic unilateral este supus comunicării ori de câte ori interesul destinatarului o cere”.

2.2. Textul dispoziţiei prin care se recunoaşte actului juridic unilateral efectele specifice din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a cunoscut-o din motive neimputabile, este mult prea explicativ pentru discursul normativ. Odată consacrată teoria recepţiunii, prin dispoziţia că actul unilateral produce efecte din momentul când ajunge la destinatar, orice altă explicaţie suplimentară este excesivă. Formula „chiar dacă acesta nu a luat la cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile”, nu este doar supărătoare prin două negaţii consecutive şi repetarea celor două pronume demonstrative, dar complică în mod inutil înţelesul noii dispoziţii. Se lasă loc interpretării că, per a contrario, când destinatarul n-a luat la cunoştinţă de comunicare din motive imputabile, soluţia ar putea fi diferită.

IV. Actul unilateral ca izvor de obligaţii

 Art. 1327. Promisiunea unilaterală.

(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.

(2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.

(3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.

1. Comentarii

1.1. Efectele juridice ale promisiunii unilaterale. Enunţul de la alin. (1) este aproape identic cu textul de la art. 2:107 PECL[35]. Dacă actul juridic este definit de art. 1324 C. civ. ca fiind acela care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său, de această dată ne este înfăţişat efectul promisiunii unilaterale, prototipul angajamentului juridic unilateral, acela de a obliga pe autor indiferent de acceptare. Termenul “leagă” evocă sintagma vinculum iuris (legătura de drept) din definiţia romană a obligaţiei. Ca orice alt act juridic unilateral, promisiunea unilaterală are ca principală caracteristică intenţia de a se obliga independent de acceptarea beneficiarului.

1.2. Dreptul destinatarului de a refuza promisiunea unilaterală. Principiul libertăţii de voinţă guvernează nu numai contractul, ci orice alt act juridic. Aşa cum părţile au libertatea de încheia şi determina conţinutul oricărui act juridic, tot astfel ele aceeaşi libertate de a refuza orice ofertă care li se face. De principiu, dreptul beneficiarului promisiunii se naşte prin simpla manifestare de voinţă a autorului, mai puţin în cazul promisiunii publice de recompensă care trebuie făcută în public. Acceptarea dreptului este o condiţie a executării actului juridic unilateral şi nu de formare a acestuia. Atât promisiunea cât şi acceptarea ei sunt acte juridice unilaterale supuse comunicării în sensul prevăzut de art. 1326 C. civ. Refuzul destinatarului poate fi exprimat atât expres, prin aceeaşi formă în care a fost comunicată promisiunea, sau prin “orice modalitate adecvată, după împrejurări”, cum se prevede la art. 1326 alin. (2) C. civ. El poate fi şi tacit, prin rămânerea în pasivitate a destinatarului. Refuzul promisiunii atrage caducitatea acesteia, în aceleaşi condiţii prevăzute la art. 1195 C. civ. privitor la caducitatea ofertei.

1.3. Durata promisiunii unilaterale. Efectele promisiunii unilaterale se produc înăuntrul unui termen, care poate fi expres prevăzut de autorul ei, sau implicit, cel pe care natura obligaţiei sau împrejurările asumării ei îl presupun.

Pentru cea de-a doua ipoteză a obligaţiei asumate fără a se fi prevăzut un termen de către autor, s-a considerat că ar fi aplicabil termenul maxim de 3 ani de valabilitate a promisiunii[36].

Soluţia este discutabilă, în condiţiile în care textul normativ prevede criterii speciale de apreciere a termenului de valabilitate a promisiunii. Termenul de 3 ani propus poate fi excesiv în raport de natura obligaţiei şi împrejurările în care a fost asumată. Sunt şi situaţii în care asemenea criterii nu pot fi utilizate, când doar instanţa este cea carea va putea determina termenul valabilităţii promisiunii, prin luarea în considerarea a contextului în care a fost asumată obligaţia de către autorul promisiunii. Dacă, de regulă, în cazul promisiunii unilaterale termenul este extinctiv, autorul obligându-se să-şi menţină angajamentul până la o anumită dată, nimic nu-l opreşte să prevadă şi un termen suspensiv, în raport de care obligaţia asumată să devină scadentă.

 2. Aprecieri critice

2.1. Ideea în sine că ori de câte ori autorul promite ceva cuiva, el se “leagă” invariabil de beneficiarul promisiunii, nu este de salutat. Dacă respectul datorat cuvântului dat rămâne un imperativ moral etern, există raţiuni morale puternice care obligă la moderaţie în recunoaşterea valabilităţii oricărei promisiuni.

Doctrina a fost dintotdeauna prudentă în faţa unor asemenea promisiuni, afirmând că “efectul obligatoriu al angajamentului unilateral nu trebuie admis decât atunci când apare ca socialmente dezirabil”[37], soluţie impusă de securitatea juridică a tranzacţiilor şi de raţiuni morale. Aceleaşi motive de circumspecţie evidenţiate dintotdeauna de doctrina juridică devin astăzi şi mai puternice, când noua filosofie a contractului urmăreşte asigurarea echilibrului între prestaţii şi evitarea asumării cu lejeritate de orice obligaţii de cei lipsiţi de experienţă sau de cunoştinţe prin extinderea leziunii la contractele dintre majori precum şi o nouă reglementare în materia impreviziunii.

Pe de altă parte, nevoia unei reglementări de principiu a promisiunii unilaterale putea fi explicată doar dacă actualul Cod civil ar fi rezervat reglementări şi altor asemenea acte juridice din aceeaşi categorie. Or, singura promisiune „specială” este cea reglementată la art. 1328 C. civ. rezervată promisiunii publică de recompensă. De aceea, în opinia noastră, preferabilă era soluţia adoptată la art. 1987 din Codul civil italian[38], potrivit căreia promisiunea unilaterală nu produce efecte obligatorii în afara cazurilor anume prevăzute de lege, sau cea de la art. 457 din Codul civil al Portugaliei, potrivit căreia promisiunea unilaterală a unei prestaţii naşte obligaţii doar în cazurile prevăzute de lege. Fiind o prevedere generală, locul ei firesc este alături de celelalte dispoziţii generale din Secţiunea 1 a Capitolului II rezervat Actului juridic unilateral.

2.2. Urmare aceelaşi inconsecvenţe terminologice, Secţiunea a 2-a este intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii”, deşi face parte din Capitolul II (“Actul juridic unilateral”) al Titlului II (“Izvoarele obligaţiilor”). Fiind diferit denumite, s-ar putea crede că cele două sintagme (actul unilateral şi actul juridic unilateral) privesc realităţi distincte. Aşa cum am arătat când am analizat noţiunea de izvor al obligaţiilor, act unilateral, privit ca act de conduită, poate fi orice acţiune sau inacţiune a omului, incluzând fapta cauzatoare de prejudicii (delictul civil), în timp ce actul juridic unilateral este doar manifestarea de voinţă animată de intenţia producerii de efecte juridice.

Această tendinţă a autorilor de amputare a terminologiei clasice afectează nevoia de acurateţe a limbajului juridic, mai ales a celui normativ. În realitate, atât actul juridic unilateral, definit de art. 1324 cât şi actul unilateral ca izvor de obligaţii privesc aceeaşi noţiune generică. Dacă autorii textelor au simţit nevoia de a se referi la actul unilateral ca izvor de obligaţii este pentru că au avut în vedere la art. 1327-1329 promisiunea unilaterală (genul şi specia acesteia, promisiunea publică de recompensă), altfel spus, angajamentul unilateral. Sintagma “act unilateral” este mult prea echivocă şi încalcă regula de tehnică legislativă potrivit căreia “în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni”[39].

Apoi, caracterizarea pe care o face denumirea Secţiunii a 2-a actului unilateral ca izvor de obligaţii induce ideea că actul juridic unilateral, aşa cum este definit la art. 1324 n-ar constitui izvor de obligaţii. De altfel, o asemenea interpretare a şi fost făcută de unul dintre autorii comentariilor la noul Cod civil, care afirmă că noua reglementare “face distincţia între gen – actul juridic unilateral ca manifestare de voinţă a autorului său – şi specie – actul juridic ca izvor de obligaţii”[40].

Acelaşi autor susţine că din prima categorie de acte juridice definite de art. 1324 C. civ. ar face parte acte juridice care nu presupun, în mod necesar, manifestări de voinţă a autorului său, şi ca exemplu se referă la “etapa preliminară exprimării unei oferte concrete, când persoana – potenţial contractant – îşi exteriorizează o intenţie generală de contractare”, fără a conduce automat la naşterea unui raport juridic[41].

În ce ne priveşte, găsim că ideea potrivit căreia definiţia dată actului juridic unilateral ar putea privi o altă manifestare de voinţă care nu constituie izvor de obligaţii este la fel de stranie ca şi definiţia însăşi. Urmând aceeaşi logică, ar urma ca şi contractul, fapta cauzatoare de prejudicii şi celelalte izvoare de obligaţii să fie şi ele caracterizate “ca izvoare de obligaţii”. Toate aceste discuţii puteau fi evitate dacă Secţiunea a 2-a era denumită “angajamentul unilateral”.

2.3. În timp ce reglementarea de principiu dată actului juridic unilateral de Principiile Lando prevede că promisiunea făcută obligă pe autorul său, textul românesc s-a vrut a fi mai scrupulos, precizând că promisiunea “îl leagă numai pe autor”. În intenţia redactorilor, enunţul a fost destinat a sublinia ideea că prin actul juridic unilateral se obligă doar autorul său, nu şi destinatarul. Privit însă în relaţia dintre autor şi alte persoane, enunţul nu este corect. Astfel, deşi legatul este act juridic unilateral, el poate fi grevat de modalităţi printre care şi sarcina, care este o obligaţie instituită legatarului.

Potrivit art. 1060 alin. (1) C. civ. “Dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor”. Alte persoane care pot fi obligate prin actul juridic unilateral sunt şi moştenitorii autorului. O promisiune publică de recompensă se transmite moştenitorilor, ţinuţi la fel ca şi autorul lor la respectarea obligaţiei asumate.

2.4. Ultimele două prevederi de la art. 1327 C. civ. nu sunt armonizate. Faptul că promisiunea poate fi afectată sau nu de un termen, este de natură a influenţa şi modul de exercitare a dreptului pe care îl are destinatarul de a refuza dreptul născut. Ce se întâmplă dacă refuzul destinatarului va interveni după expirarea termenului de care este afectată promisiunea? Deşi asemenea situaţii pot fi rar întâlnite, ele ar trebui avute în vedere, aşa cum o fac unele dintre propunerile europene de codificare a dreptului contractelor (DCFR – Cadrul Comun de Referinţă elaborat de echipa condusă de profesorul Christian von Barr) potrivit cărora refuzul destinatarului intervenit după ce promisiunea a fost acceptată, expres sau implicit, este reputat ca inexistent[42].

Art. 1328. Promisiunea publică de recompensă.

(1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea.

(2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal.

(3) Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.

1. Comentarii

1.1. Particularităţi. Reglementarea promisiunii publice de recompensă ca act juridic unilateral tranşează o îndelungată controversă privind natura juridică a acesteia. În fundamentarea acestui izvor de obligaţii, doctrina clasică a făcut apel la contract, considerând promisiunea publică drept ofertă[43]. Astfel, persoana care a executat prestaţia (cel care, de exemplu, a găsit un obiect sau un animal pierdut), a acţionat în temeiul promisiunii, conduită care ar reprezenta acceptarea ofertei făcute de promitent. Adversarii acestei teze au obiectat că, pentru a se încheia contractul, acceptarea ar fi trebuit notificată ofertantului. Pe de altă parte, “contractul nu se formează după executarea lui, ci înainte”[44].

Dezbaterea este preponderent teoretică, având în vedere că rareori jurisprudenţa a fost confruntată cu speţe care să aducă în discuţie mecanismul obligării promitentului la recompensă. Ea a devenit actuală la începutul veacului trecut ca urmare a reglementării date de Codul civil german (BGB) actului juridic unilateral. Însăşi definiţia dată la alin. (1) de la art. 1328 C. civ. are aceeaşi sorgine[45]. Creditorul obligaţiei are un drept de creanţă al cărui obiect este recompensa promisă, concretizată într-o obligaţie de a da, a face sau a nu face, toate de natură exclusiv patrimonială, cuantificate prin însăşi promisiunea lansată public.

Potrivit tezei finale de la alin. (1), promitentul este obligat la recompensă chiar dacă prestaţia a fost executată fără ca oferta să fie cunoscută. Aceeaşi soluţie este consacrată de CCQ la art. 1395[46].

1.2. Prestaţia comună a mai multor creditori. Dispoziţia de la alin. (2) al art. 1328 C. civ. are două ipoteze: prima este cea în care prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, când recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei pe care fiecare a avut-o la obţinerea rezultatului; a doua ipoteză este aceea în care contribuţia fiecărui creditor al obligaţiei asumate de promitent nu poate fi cuantificată, situaţie în care recompensa se împarte în mod egal.

 1.3. Prestaţia separată a mai multor creditori. Când prestaţia a fost executată în mod independent de mai multe persoane, recompensa va fi datorată doar celui care a comunicat mai întâi rezultatul, potrivit regulii Prior tempore potior iure.

 Art. 1329. Revocarea promisiunii publice de recompensă.

(1) Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă.

(2) Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia.

(3) Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut.

(4) Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării.

1. Comentarii

1.1. Revocarea promisiunii publice de recompensă. Expresie a libertăţii de voinţă, promisiunea publică de recompensă poate fi supusă revocării, ea însăşi fiind un act juridic unilateral. Este o excepţie de la principiul irevocabilităţii actului juridic consacrat de art. 1270 C. civ., aplicabil, deopotrivă contractelor şi actelor juridice unilaterale. Este locul să spunem că sunt şi acte juridice unilaterale revocabile, precum testamentul, unde ultima voinţă a autorului este cea care contează, spre deosebire de renunţarea la un drept care este irevocabilă. În ce priveşte forma revocării promisiunii publice de recompensă, textul normativ aplică regula simetriei formelor. Potrivit dispoziţiei legale de la alin. (1), revocarea se poate face în aceeaşi formă în care a fost făcută public, sau într-o formă echivalentă. Dacă, de exemplu, promisiunea de recompensă a fost lansată public printr-un anunţ radiofonic, revocarea ei poate fi făcută în acelaşi mod sau prin intermediul unui ziar local ori naţional, menit a avea acelaşi efect de a încunoştiinţa pe destinatari că promisiunea a fost retractată.

 1.2. Revocarea promisiunii înainte de executarea prestaţiei. Dispoziţia de la alin. (2) are în vedere ipoteza în care, înainte ca revocarea promisiunii să fi fost adusă la cunoştinţă în formele prevăzute la primul alineat, prestaţia a fost îndeplinită de unul dintre destinatarii promisiunii de recompensă. În această ipoteză revocarea nu produce efecte. Este aceeaşi soluţie adoptată şi pentru revocarea ofertei fără termen adresată unei persoane absente. Potrivit art. 1193 alin. (2) C. civ. revocarea ofertei împiedică încheierea contractului dacă ajunge la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea sau înaintea săvârşirii actului sau faptului care determină încheierea contractului. Cu toate acestea, executarea prestaţiei scontate de promitent nu are a fi calificată aici ca acceptare a ofertei, ci este efectul promisiunii publice de recompensă.

 1.3. Revocarea fără justă cauză a ofertei. Potrivit dispoziției de la alin. (3), dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul datorează o despăgubiri celor care, înainte de publicarea revocării, au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Despăgubirile trebuie să fie echitabile, neputând depăşi cuantumul recompensei promise. Asemenea despăgubiri nu sunt datorate când, în mod obiectiv, rezultatul scontat de promitent nu putea fi obţinut. Cel care a făcut cheltuieli pentru prestaţia iniţiată în acest scop, şi-a asumat o obligaţie de rezultat şi, implicit, riscul de a nu a nu le acoperi în cazul nerealizării prestaţiei dorite. Un temei legitim ar fi existat doar dacă rezultatul vizat de promitent ar fi fost realizat (ubi emolumentum ibi onus). Sarcina probaţiunii o are promitentul care poate folosi orice mijloc de probă.

1.4. Prescripţia dreptului la acţiune privind despăgubirile. Despăgubirile datorate de promitent celui care a efectuat cheltuieli înainte de revocarea promisiunii, pot fi pretinse de cel care le-a efectuat în vederea executării prestaţiei în termen de un an. Termentul începe să curgă la data publicării revocării promisiunii.

2. Aprecieri critice

2.1. Într-o bună tehnică legislativă, în locul enunţului negativ de la alin. (2) care dispune că “Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia”, preferabilă ar fi fost o prevedere afirmativă care să recunoască, mai întâi, revocabilitatea de principiu a promisiunii publice de recompensă, cu condiţia de a fi făcută înainte de executarea prestaţiei,  pentru ca abia apoi să se impună condiţia ca ea să fie exprimată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă, aşa cum se prevede la § 658 BGB, potrivit căruia “promisiunea de recompensă poate fi revocată până la îndeplinirea actului”[47]. Fraza a doua a aceluiaşi articol prevede că „revocarea nu are efect decât dacă este publicată în aceeaşi manieră ca promisiunea de recompensă însăşi sau este făcută printr-un aviz special”.

2.2. Prin tradiţie, sintagma “justă cauză” este mult prea ataşată îmbogăţirii nejustificate, (art. 1345-1348 C. civ.) pentru a mai putea fi extrapolată altor noţiuni precum revocarea unui act juridic unilateral. Este motivul pentru care autorii care au comentat această prevedere au apreciat că, de fapt, exprimarea vizează „conduita abuzivă a autorului actului (art. 15 C. civ.)”[48].

În opinia noastră, niciuna dintre cele două explicaţii nu poate fi susţinută. Dreptul de a revoca promisiunea este un drept discreţionar. Despre un eventual abuz de drept al promitentului s-ar putea vorbi doar în ipoteza în care acesta ar fi cunoscut existenţa cheltuielilor avansate de către destinatarul ofertei, iar dreptul de a revoca ar fi fost “exercitat în scopul de a-l vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”, cum dispune art. 15 C. civ.. Or, textul pe care îl comentăm nu lasă loc acestei interpretări. Nu rezultă din economia acestuia că promitentul a cunoscut cheltuielile avansate de destinatarul promisiunii. Apoi, doar cheltuielile inutile avansate de cel care a dat curs promisiunii ar putea fi calificate fără justă cauză, şi nu revocarea.

V. Gestiunea de afaceri

Art. 1330. Condiţii.

(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.

(2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.

(3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.

1. Comentarii

1.1. Noțiune. În forma sa primitivă, gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) s-a născut în dreptul roman din nevoia de a proteja pe cel care, fără a fi împuternicit prin mandat, dar animat de bune intenţii, iniţiază din proprie inţiativă acte sau fapte juridice menite să protejeze interesele altei persoane care, din motive obiective, nu se poate îngriji pe sine şi nici administra propria avere. Fiind o operaţie atipică, ea presupune concilierea a două imperative juridice diferite: privită din perspectivă individualistă, este menită să protejeze independenţa juridică a geratului, excluzând orice ingerinţă a altuia în interesele sale private; din perspectivă socială, imixtiunea gerantului satisface nevoia de mobilizare a solidarităţii între oameni prin încurajarea intenţiilor altruiste specifice oricărui bun samaritean.

Pentru apărarea celor două interese concurente au fost imaginate, după modelul contractului de mandat, două acţiuni: actio negotiorum gestorum directa, la îndemâna geratului, şi actio negotiorum gestorum contraria, furnizată gerantului. Este o construcţie care face parte din ceea ce jurisconsultul roman Gaius numea variae causarum figurae, sintagmă menită să completeze summa divisio contract/delict, prima clasificare a izvoarelor de obligaţii la care, în secolul VI, Justinian va adăuga binomul quasi ex contractus/quasi ex delicto[49].        

Dacă actuala reglementare n-a renunţat la denumirea ei clasică, raportându-se în continuare la gestiunea de afaceri » şi nu la « gestiunea intereselor altuia », formulă preferată uneori în doctrină[50], este pentru a conserva rezonanţa de care se bucură terminologia clasică, romanii văzând în negotium tot ce este util omului[51]. În dreptul modern termenul a căpătat un înţeles tehnic de activitate aducătoare de profit, desfăşurată de profesionişti, obiect de reglementare a dreptului afacerilor, aflat astăzi în căutarea identităţii.

Acest tablou roman al izvoarelor de obligaţii, însuşit de Codul civil francez şi de toate codificările clasice, printre care şi de Codul nostru civil de la 1864, constituie o moştenire pe cât de fabuloasă, pe atât de contestată de-a lungul vremurilor. În ciuda tuturor criticilor care i-au fost aduse, nu s-a reuşit însă impunerea unei alte clasificări mai reuşite a surselor de obligaţii civile, poate şi pentru că, cel mai rebel dintre ele este tocmai gestiunea de afaceri, cu greu asimilată contractului, motiv pentru care a şi fost inclusă în conceptul echivoc de cvasicontract ( ca şi un contract ). La fel ca şi administrarea bunurilor altuia, instituţie nouă reglementată de actualul Cod civil în Titlul V din Cartea a III-a (Despre bunuri), gestiunea de afaceri poate avea ca obiect, atât acte juridice cât şi acte materiale[52], subsumate noţiunii generice de administrare. Ceea ce le deosebeşte, este că intervenţia gerantului poate fi direcţionată, nu doar administrării bunurilor, dar şi ocrotirii unor valori morale ale altuia, precum viaţa sau integritatea fizică a omului sau a animalelor care îl însoţesc. Adevărata identitate a gestiunii de afaceri, cea care o separă de administrarea bunurilor altuia şi de contractul de mandat, este că gerantul acţionează spontan, din proprie iniţiativă, în timp ce administratorul şi mandatarul sunt împuterniciţi să acţioneze.

Calificând gestiunea de afaceri ca fapt juridic licit, actualul Cod civil se aliniază tendinţei codificărilor moderne de a renunţa la clasificarea clasică a obligaţiilor în contracte, cvasicontracte, delicte, cvasidelicte, apelând, de această dată, la o altă sursă consistentă de inspiraţie, Codul civil din Quebec, intrat în vigoare la 1994, cea mai semnificativă dintre recodificări. Spre deosebire însă de reglementarea de la art. 1372 CCQ[53], autorii textului de la art. 1165 C. civ. nu-şi însuşesc clasificarea bipartită contract/lege, la fel cum nu preiau nici clasificarea tripartită contract/delict/lege operată de un alt reper normativ important, Codul civil italian[54]. S-a renunţat la noţiunea de cvasicontract, despre care doctrina a afirmat că este «inexactă şi inutilă»[55]. S-a spus că este inexactă pentru că, spre deosebire de contract, ale cărui efecte sunt create prin acordul de voinţă al părţilor, efectele cvasicontractului se produc ope legis. Şi în ce priveşte capacitatea părţilor, există deosebiri între contract şi cvasicontract: în primul caz, legea cere pentru încheierea legală a contractului capacitatea de exerciţiu a părţilor, în timp ce, în cazul cvasicontractului, terţul este obligat, chiar dacă nu are capacitate de exerciţiu. Se apreciază că de aici rezultă şi inutilitatea noţiunii de cvasicontract. Ultima redută a cvasicontractelor este reprezentrată de Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei care prevede la art. 1101 alin. (1) că principalele izvoare de obligaţii sunt actele şi faptele juridice, după care, la alin. (2) are în vedere legea ca izvor distinct de obligaţii[56]. La rândul lor, faptele juridice sunt clasificate în cvasicontracte, cele care, potrivit art. 1101-2 alin. (2) sunt fapte care procură altuia un avantaj asupra căruia nu are drept şi fapte care cauzează altuia un prejudiciu şi care obligă pe autorul lor să le repare, obligaţie reglementată în cadrul răspunderii  civile[57].

Departe de un consens normativ şi doctrinar, controversa în jurul izvoarelor de obligaţii continuă şi va anima întotdeauna analizele teoretice ale obligaţiilor civile, avide de sistematizări. Ea are astăzi şi un pronunţat interes practic, dat fiind obiectivul propus de Comisia Europeană de a se elabora un drept european al contractelor şi o terminologie juridică unitară. Opţiunea codificatorilor noştri de a inventaria doar izvoarele de obligaţii şi de a nu le sistematiza  se dovedeşte a fi una strategică şi, în egală măsură, cea mai comodă dintre opţiunile posibile. Drept urmare, gestiunea de afaceri este privită ca izvor autonom de obligaţii, inter alia, dar subsumată faptului juridic licit, în proximitatea contractului şi a ceea ce art. 1165 C. civ. numeşte “act unilateral” (urmând să citim actul juridic unilateral, pentru că simplul act unilateral nu poate fi decât un act de conduită, la fel cum este şi gestiunea de afaceri[58]). Urmează  îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, la care, după modelul de la art. 1372 CCQ se adaugă “orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.

1.2. Definiţie. Sub imperiul vechii reglementări, gestiunea de afaceri a fost definită  ca fiind  „o operaţie ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă”[59]. Deşi actuala reglementare aduce câteva nuanţe noi în descrierea gestiunii de afaceri, impunându-i, printre altele, condiţia oportunităţii gestionării afacerilor geratului, lucrările de drept civil elaborate după intrarea în vigoare a Codului civil o definesc drept „un fapt juridic licit prin care o persoană, denumită gerant, săvârşeşte din proprie iniţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau alte acte materiale, necesare sau utile, în interesul unei alte persoane, numită gerat”[60].

Un element nou în configuraţia juridică a gestiunii de afaceri este că această operaţie poate fi săvârşită şi de gerantul care „cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. Este ceea ce prevede art. 1329 C. civ. fr.[61], nuanţă nepreluată de art. 987 din vechiul Cod civil. Doctrina noastră contină s-o definească totuşi „un fapt juridic licit concretizat în administrarea intereselor unei alte persoane, săvârşită fără ştiinţa acesteia şi în beneficiul ei”[62], în timp ce alţi autori ignoră această distincţie introdusă de noua definiţie legală a gestiunii de afaceri.

Asemenea abordări doctrinare semnalează faptul că gestiunea de afaceri este analizată în datele ei tradiţionale, evitându-se a se lua act de sensul unora dintre noile reglementări rezervate acesteia de actualul Cod civil, uşor diferite de cele tradiţionale, la fel cum sunt şi alte proiecte de reformă a dreptului obligaţiilor din spaţiul juridic european. Avem în vedere, în special, Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, supranumit Proiectul Catala, cel care, continuând tradiţiile Codului civil francez, aduce o serie de nuanţe noi în reglementarea gestiunii de afaceri. Cum însă cele mai multe dintre noile soluţii juridice sunt preluate din Codul civil al provinciei Quebec, o analiză a doctrinei şi jurisprudenţei avute în vedere ni se pare a fi necesară, spre a identifica, mai întâi, sensul voit al acestora prevederi avansate de iniţiatorii lor şi abia apoi de a vedea dacă ele sunt conforme cu propriile noastre tradiţii juridice.

Dacă ne raportăm la noile definiţii avansate gestiunii de afaceri de doctrina noastră actuală supunem atenţiei următoarele  aspecte:

– în primul rând, este de observat că actualul Cod civil preia la art. 1339 conceptul de “gestiune inoportună” de la art. 1490 CCQ, pe care îl vom examina pe larg în cele ce urmează. Aşa cum vom vedea, în concepţia Codului civil din Quebec, gestiunea inoportună este o falsă gestiune, contrară celei autentice, descrisă la art. 1482 din acelaşi Cod. Deşi autorii textelor normative rezervate gestiunii de afaceri, au în vedere efectele juridice diferite pe care le produce gestiunea inoportună, când definesc gestiunea de afaceri propriu-zisă la art. 1330 C. civ. nu menţionează, cum s-ar fi cuvenit, condiţia oportunităţii  actelor de gestiune, menţionată de art. 1330 C. civ., după modelul de la art. 1482 CCQ[63];

– spre deosebire de vechea definiţie legală de la art. 987 din vechiul Cod civil care avea în vedere doar gestiunea iniţiată de gerant  „fără cunoştinţa proprietarului”, actuala definiţie adaugă ipoteza în care geratul  „cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. Este o distincţie importantă care ar trebui evidenţiată în definiţia doctrinară a gestiunii de afaceri;

– în tăcerea legii, jurisprudenţa şi doctrina de drept civil s-au pronunţat, sub imperiul vechii reglementări, că nu este necesar ca gestiunea să profite doar geratului, cum rezultă din definiţiile mai sus citate ; ea poate fi utilă şi necesară atât gerantului cât şi geratului. Printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a decis că “pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri gerantul poate lucra, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia”[64]. Este ceea ce doctrina franceză numeşte a fi gestiunea parţial dezinteresată[65]. Soluţia este expres reglementată de Proiectul Catala potrivit căruia, în asemenea situaţii, angajamentele gerantului, cheltuielile acestuia cât şi pierderile se vor împărţi în raport cu  interesul pe care îl are fiecare[66]. Pentru un plus de precizie a definiţiei, credem că această distincţie era binevenită în cadrul enunţului de la art. 1330 C. civ;

– aşa cum este caracterizată de întreaga doctrină şi jurisprudenţă, gestiunea de afaceri se poate concretiza şi în fapte juridice, cum este pătrunderea într-un imobil incendiat pentru a salva viaţa unei persoane imobilizate ori iniţierea unei lucrări menite a evita năruirea casei altuia sau vânzarea unor fructe perisabile ale bunului altuia etc. Actuala reglementare nu face nicio trimitere la faptele juridice, numite de doctrină  uneori acte materiale, alteori fapte materiale;

– o prevedere nouă, care nu se regăseşte nici în Codul civil din Quebec şi nici în Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor este cea de la art. 1330 alin. (2) potrivit căreia „Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia, nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, geratului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor îmbogăţirii fără justă cauză”. Noul text este eliptic şi neclar pentru că nu rezultă ce anume nu cunoaşte gerantul. Cum prin definiţie, gestiunea de afaceri presupune animus gerendi, peferabil era ca, în locul unui enunţ negativ,  să se prevadă expres că gerantul trebuie să lucreze cu cu intenţia de a administrainteresele altuia. Altfel, textul actual ar putea fi interpretat că ar include şi situaţia în care gerantul nu cunoaşte identitatea geratului, ceea ce este inexact. Pe acest subiect, jurisprudenţa franceză a calificat gestiune de afaceri fapta clientului care, aflat într-un mare magazin, urmăreşte un hoţ de buzunare, intervenţie în urma căreia este rănit.

În considerarea acestor observaţii, vom defini gestiunea de afaceri ca fiind faptul juridic licit prin care o persoană numită gerant intervine din proprie iniţiativă şi în mod oportun în administrarea intereselor altei persoane, numită gerat, care, fie nu cunoaşte această administrare, fie o cunoaşte dar nu se opune ei, nefiind în măsură să desemneze un mandatar, prin care încheie acte juridice sau săvârşeşte fapte materiale în profitul acestuia din urmă. Regulile gestiunii de afaceri se aplică şi în cazul în care gestiunea iniţiată de gerant este desfăşurată în interesul comun al geratului şi al gerantului, caz în care costurile acesteia se vor împărţi proporţional cu interesul fiecăruia.

1.3. Natură juridică. Alături de plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri este calificată de actualul Cod civil fapt juridic licit. Calificarea  readuce în discuţie distincţia dintre actul juridic şi faptul juridic, o temă pe cât de elementară, pe atât de delicată.  Actuala reglementare a obligaţiilor civile foloseşte de-a valma aceşti termeni, începând chiar cu art. 1165 C. civ., potrivit căruia obligaţiile izvorăsc, printre altele, “din orice alt alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Trecând peste construcţia tautologică a noului enunţ potrivit căruia obligaţiile izvorăsc din toate izvoarele care nasc obligaţii, sintagma  “orice alt act” nu poate desemna decât actul de conduită, nimic altceva decât un fapt juridic stricto sensu, cum este şi gestiunea de afaceri[67]. Pentru aceste motive, şi textul normativ care a inspirat pe codificatorii noştri, art. 1372 CCQ[68] este supus aceloraşi critici de doctrina civilă din această ţară potrivit căreia distincţia act/fapt face tot mai incert criteriul de clasificare a izvoarelor de obligaţii în act juridic/fapt juridic[69].

Privită din perspectiva clasificării faptelor juridice, gestiunea de afaceri a fost caracterizată de unii autori ca fiind “un fapt juridic licit şi voluntar” (s.n.). După ce susţine că “faptele juridice licite reprezintă acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice obligaţionale, dar care produc asemenea efecte în puterea legii”, referindu-se la cvasicontract, acelaşi autor susţine că “este un fapt voluntar, deoarece el presupune o voinţă liberă a autorului său, întrucât fără această voinţă el nu ar fi obligat”[70].

Autoarea unei interesante monografii dedicate actului unilateral în dreptul privat, susţine teza potrivit căreia “Este neîndoielnic că gerantul acţionează cu intenţia de a produce efecte juridice, iar faptul că această intenţie este de a gera interesele altuia nu poate determina o altă calificare a operaţiunii decât ca act juridic unilateral”. Aceeaşi teză a fost susţinută şi de autori importanţi de drept civil francez care şi-au întemeiat opţiunea pe caracterizarea făcută  cvasicontractelor de art. 1371 C. civ. fr. ca fapte pur voluntare[71].

Ne îngăduim să avem o opinie contrară. Mai întâi, faptul că gerantul acţionează cu intenţia specifică gestiunii de afaceri (animus gerendi),  nu califică această operaţiune juridică nici fapt voluntar propriu-zis, şi cu atât mai puţin act juridic unilateral. În realitate, efectele juridice ale acesteia se produc ope legis, şi nu prin voinţa gerantului, el asumându-le doar[72]. Este motivul pentru care nu împărtăşim nici teza avansată de autorul unora dintre comentariile la art. 1330 C. civ., prin care se respinge ideea că gerantul intervine în afacerile geratului “cu intenţia de a gera, adică de a da naştere la raporturi juridice între gerant şi gerat ”[73], susţinând că “acest mecanism este specific unui act juridic unilateral (nenumit), iar nu unui fapt juridic licit (în accepţiunea stricto sensu, proprie reglementării regăsite în art. 1330 şi urm. C. civ.) “[74].

În ce ne priveşte, vom aminti că încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, doctrina franceză care comenta textul de la art. 1372 C. civ. fr. privitor la  gestionarea voluntară a afacerii altuia, menţiona că termenul  “voluntar” este menit a distinge cvasicontractul de angajamentele care se formează involuntar, prin simpla autoritate a legii[75].

Mai târziu, unul dintre cei mai străluciţi autori de drept francezi, Marcel Planiol, menţiona că „persoana care devine debitoare în temeiul unui cvasicontract nu este niciodată obligată pentru că a vrut;  de aceea, de ce spunem că cvasicontractul este un fapt voluntar ? Nu rămâne decât o singură explicaţie posibilă: aceea de a spune că această obligaţie, care nu este opera voinţei celui obligat şi care nu-i poate fi impusă de un terţ, este opera legii, că ea este legală“ [76].

Aceeaşi poziţie este adoptată şi de alţi autori francezi  importanţi de drept civil, potrivit cărora sintagma „fapte pur voluntare” din definiţia dată de art. 1327 C. civ. fr. cvasicontractelor, are o altă explicaţie: “în acest mod, Codul înţelege să marcheze că gerantul intervine fără titlu şi din proprie iniţiativă, fără ca nimic să-l oblige”[77].

Ceea ce complică însă astăzi calificarea gestiunii de afaceri este situaţia în care geratul cunoaşte existenţa gestiunii iniţiate de gerant, dar nu este în măsură să desemneze un mandatar, cum prevede enunţul de la art. 1330 alin. (1) C. civ. Faptul că gerantul cunoaşte gestiunea geratului lăsându-l să o continue fără a se împotrivi, cum se prevede la art. 1338 C. civ., nu poate constitui oare o acceptare tacită a contractului de mandat? Răspunsul categoric al doctrinarilor francezi a fost negativ, susţinându-se că ideea însăşi de mandat tacit este o “erezie”[78]. Astăzi însă, art. 2014 C. civ. reglementează un caz de acceptare tacită a mandatului, textul normativ de la alin. (1) dispunând că „În absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandatarului”. Este evident că, într-o asemenea ipoteză, gestiunea iniţiată de gerant va fi supusă prevederilor contractului de mandat, fiind aplicabilă şi dispoziţia de la art. 1340 C. civ. potrivit căreia „gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat”. În celelalte situaţii, gestiunea de afaceri nu are a fi calificată decât fapt juridic licit[79].

1.4. Condiţii. Reglementarea gestiunii de afaceri debutează cu art. 1330 alin. (1) C. civ. rezervat condiţiilor acesteia[80]. În ordinea prevăzută de text, avem de examinat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească gerantul, actele sale de gestiune iniţiate şi geratul.

1.4.1. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească gerantul. Poate fi gerant orice persoană care se dovedeşte preocupată de administrarea intereselor altuia, scop în care săvârşeşte în mod voluntar, spontan şi benevol  acte de gestiune în favoarea acestuia. În tăcerea legii, care nu distinge între persoana fizică şi cea juridică,  se poate concluziona că ambele pot avea calitatea de gerant. De exemplu, consiliile de administraţie ale unei societăţi pe acţiuni sunt desemnate de acţionari. Dacă hotărârea adunării generale a acţionarilor este lovită de nulitate absolută, efectele juridice produse prin actele de gestiune ale administratorilor vor fi cele specifice gestiunii de afaceri.

1.4.2. Imixtiune voluntară. Pentru ca actele de gestiune iniţiate de gerant să fie calificate gestiune de afaceri, prima condiţie pusă de art. 1330 alin. (1) C. civ. este aceea ca gerantul să acţioneze voluntar, în sensul deja precizat în cadrul analizei naturii juridice a acestui izvor de obligaţii. Condiţia impusă de text este susceptibilă de multiple nuanţări:

– prima dintre ele vizează componenta psihologică a acestei figuri juridice, cum este denumită uneori de doctrina franceză[81], intenţia altruistă specifică gestiunii de afaceri (animus gerendi). Ori de câte ori gerantul acţionează cu o altă intenţie, cum ar fi aceea de a gratifica pe gerat, nu operează gestiunea de afaceri, aşa cum prevede art. 1330 alin. (3) C.civ.         Tot astfel, cel care acţionează pentru altul din motive exclusiv personale, cum este cazul celui care, crezându-se legatar, iniţiază lucrări la un imobil succesoral, fără să ştie că testamentul fusese revocat, nu va putea invoca gestiunea de afaceri[82].

Aici, trebuie menţionat că există gestiune de afaceri şi când gerantul are un interes comun cu cel al geratului, soluţie consacrată legal de art. 485-4 alin. (2) C. civ. fr., în materia indiviziunii, potrivit căreia, în lipsa oricărei împuterniciri, actele făcute de unul dintre coindivizar produc efecte şi faţă de ceilalţi[83]. Fireşte, este vorba doar de actele care i-au profitat. Condiţia este îndeplinită şi când geratul, cunoscând gestiunea iniţiată de gerat, nu este în măsură să desemneze un mandatar. Împrejurarea că geratul acceptă tacit gestiunea, nu-i conferă acesteia un titlu, decât dacă el o ratifică în condiţiile legii, potrivit art. 1340 C. civ., sau prin acceptarea tacită a mandatului, în situaţiile speciale deja menţionate, prevăzute la art. 2014 C. civ., când gestiunea se converteşte ex tunc în mandat. Nu este necesar însă ca gerantul să fi cunoscut persoana terţului ale cărui afaceri le gestionează voluntar şi nici ca gerantul să fie o persoană determinată. De exemplu, avem de a face cu o gestiune de afaceri în ipoteza în care o persoană face reparaţiile necesare la casa învecinată pentru a evita ruina acesteia, deşi nu ştie cine este proprietarul actual al acesteia deoarece vechiul proprietar a decedat;

– actele gerantului sunt spontane, caracterizare menită a evidenția mai ales faptele materiale ale gerantului, când decizia de a acţiona este determinată de o situaţie excepţională care impune o reacţie rapidă a gerantului,  cum este cazul faptelor de salvare a cuiva. Noul Cod penal încriminează la art. 203 alin. (1) „omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva {…}”. Asistenţa şi salvarea maritimă sunt reglementate prin legi speciale[84]. În aceste situaţii, intervenţia geratului face obiectul unei obligaţii legale.

Pentru evidenţierea acestui caracter, Proiectul Catala caracterizează cvasicontractele  „fapte pur voluntare”[85], în timp ce  gestiunea de afaceri este supranumită „gestiunea intereselor altuia fără titlu”, în ideea evidenţierii modului de gestionare ca fiind “spontan şi cu titlu benevol”[86].

1.4.3. Capacitatea gerantului. Deşi noua reglementare nu prevede in terminis condiţia capacităţii gerantului, ea este dedusă de doctrina românească din interpretarea textului normativ de la art. 1336 alin. (1) C. civ. potrivit căruia „Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului”, apreciindu-se că „o asemenea obligaţie nu se poate naşte valabil decât dacă el are capacitate de exerciţiu”[87], soluţie care a fost susţinută şi sub imperiul vechii reglementări[88].

Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de alţi autori, potrivit cărora “responsabilitatea gestiunii intereselor altei persoane nu poate fi asumată decât de către o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină”[89], condiţie care nu este cerută în privinţa actelor materiale. Doctrina franceză distinge între gestiunea de afaceri cu reprezentare, în cazul căreia este necesară condiţia capacităţii de a contracta a gerantului şi gestiunea fără reprezentare, când condiţia capacităţii gerantului este indiferentă, cu motivare că efectele actelor juridice încheiate de gerant nu-şi au sursa în propria lui voinţă, ci în lege, pe de o parte, iar pe de altă parte, că incapacitatea este instituită doar pentru a proteja pe cel incapabil contra celor care ar fi tentaţi să contrateze cu el, mizând pe lipsa lui de experienţă[90]. Ultima soluţie este mai raţională. Cum însă nu există consens doctrinar în această problemă, s-ar fi cuvenit ca noua reglementare să tranşeze această controversă.

1.4.4. Condiţiile privitoare la gerat. Gestiunea de afaceri a fost gândită ca o operaţie care avea ca finalitate principală protecţia bunurilor aflate în patrimoniul beneficiarului gestiunii. Aşa se explică de ce Codul nostru civil de la 1864, după modelul Codului civil francez, îl numea pe gerat „stăpân”. Cu timpul, aplicarea ei a fost extinsă şi pentru dobândirea unui drept care nu se afla în patrimoniul beneficiarului[91], ceea ce face ca noţiunea generică de gerat să fie mai potrivită.

Calitatea de gerat o poate avea atât persoana fizică dar şi persoana juridică. Activitatea desfăşurată de persoanele care au fost numite în calitate de administratori ai unei societăţi comerciale printr-o hotărâre care a fost constată ulterior nulă absolut de către o instanță de judecată poate fi considerată gestiune de afaceri, dacă sunt întrunite celelalte condiţii ale acestui izvor de obligaţii.

Geratului nu i se cere capacitatea de a contracta, de vreme ce voinţa lui nu contează în spaţiul juridic al gestiunii de afaceri. Aşa cum s-a subliniat însă, „incapacitatea ocroteşte pe incapabil contra actelor sale proprii, însă el va fi ţinut să ţină seama gestorului de îmbogăţirea realizată în urma serviciilor aduse de acesta »[92].

1.4.5. Obiectul gestiunii de afaceri: acte juridice şi materiale. Referindu-se la condiţiile gestiunii de afaceri, actualul Cod civil are în vedere la art. 1330 alin. (1) C. civ. pe cel care “gestionează afacerile altei persoane”, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, pe cel care „lucrează în interesul altuia”, fără să prevadă în ce operaţiuni juridice se concretizează gestiunea iniţiată de gerant, aşa cum nici enunţul de la art. 1482 CCQ, luat ca model,  n-o face. De altfel, prin tradiţie, reglementările clasice ale gestiunii de afaceri de la la art. 1371-1376 de Codul civil francez, aflat încă în vigoare, şi după ele, cele de la art. 986-991 din vechiul nostru Cod civil, sunt la fel de eliptice. Deşi s-ar putea spune că prin gestionare se înţelege atât încheierea de acte juridice de către gerant în numele geratului, cât şi fapte materiale săvârşite de acesta, precizia discursului normativ ar fi impus asemenea precizări. Ele erau necesare şi pentru că, în evoluţia ei, gestiunea de afaceri n-a fost văzută întotdeauna ca având acelaşi obiect. Deşi conceptul de cvasicontract a apărut în dreptul roman, teoretizarea lui s-a făcut mult mai târziu. Dacă iniţial gestiunea de afaceri presupunea şi fapte materiale, precum stingerea unui incendiu, după intrarea în vigoare a  Codului civil francez, nevoia de rigoare în definirea termenilor a impus reducerea ei la acte juridice, avându-se în vedere prevederea de la art. 1372 alin. (2) C. civ. fr. potrivit căreia  gerantul se supune tuturor obligaţiilor care ar rezulta dintr-un mandat expres dat de proprietar[93]. Astfel, în concepţia doctrinei juridice franceze a sfârşitului de veac XIX, gestiunea de afaceri avea acelaşi obiect ca şi contractul de mandat[94]. În aceeaşi perioadă, ilustrul autor român, autor al unei monumentale lucrări de drept civil (din păcate, tot mai rar evocată), o definea « un cvasicontract prin care cineva, cu voinţă şi fără cunoştinţa proprietarului, îndeplineşte oarecare acte juridice privitoare la patrimoniul altuia, cu intenţiunea de a da socoteli şi de a fi indemnizat de cheltuielile şi obligaţiile personale ocazionate prin gestiunea sa”[95]. Confruntată cu tot mai multe situaţii de imixtiuni concretizate în fapte juridice ale gerantului, doctrina care se referă astăzi la obiectul gestiunii de afaceri are în vedere actele juridice şi actele materiale ale gerantului, ambele subsumate acţiunilor iniţiate de gerant în interesul geratului[96]. Cum jurisprudenţa a extins obiectul gestiunii de afaceri şi la fapte juridice, cum ar fi exemplul de şcoală privindu-l pe cel care prinde un cal scăpat de sub controlul proprietarului[97], au fost şi voci care s-au pronunţat pentru separarea gestiunii de afaceri propriu-zise, concretizată în acte juridice, de avantajele procurate prin actele materiale ale gerantului[98]. Astăzi, prin consens doctrinar şi jurisprudenţial, obiectul gestiunii de afaceri îl constituie, în egală măsură, actele şi faptele juridice ale gerantului.

Revenind la noua reglementare a gestiunii de afaceri în actualul Cod civil, susţinerea că actuala reglementare are în vedere doar actele juridice se întemeiază pe o atentă analiză a textelor normative care i-au fost rezervate. Astfel,  art. 1336 C. civ. care poartă ca denumire marginală „actele încheiate de gerant”, altfel spus, obiectul gestiunii gestiunii de afaceri, priveşte doar actele prin care gerantul “a contractat” cu terţii. La fel, obligaţiile geratului prevăzute de art. 1337 C. civ. sunt doar cele născute din  “actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant”, la care se adaugă reglementarea ratificării gestiunii de afaceri la art. 1340 C. civ. care se referă, evident, tot la actele juridice. Nu rămâne decât să deducem că ar putea fi vorba şi de fapte materiale, cele pe care le implică noţiunea largă de administrare. Interesant este că nici noua reglementare a administrării bunurilor altuia, de altfel generoasă, după spaţiul ce i-a fost acordat, nu este mai lămuritoare sub aspectul care ne interesează, de vreme ce art. 795 C. civ., care o defineşte are în vedere generic „toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi toate actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite”. Or, conservarea bunurilor poate fi realizată şi prin fapte juridice care pot fi în egală măsură „utile” pentru asigurarea destinaţiei bunurilor supuse administrării. Nu ne rămâne decât să interpretăm noţiunile de gestiune şi administrare în sensul lor comun, accepţiune care implică şi  actele materiale.

În acest context sumar descris, este de neînţeles de ce, atât reglementarea actualului Cod civil cât şi cea a Codului civil din Quebec luată ca model, nu nominalizează expres faptele materiale ca obiect al gestiunii de afaceri, pentru ca astfel reglementarea să fie explicită şi să evite orice interpretare restrictivă a textelor (in claris, non fit interpretatio). Era nevoie de o asemenea distincţie şi pentru că, aşa cum vom vedea, noua condiţie de oportunitate a gestiunii de afaceri, este impusă, mai ales, în cazul unor imixtiuni concretizate în fapte juridice. Un model de reglementare a gestiunii de afaceri, net superioară, nu doar sub aspectul care ne interesează aici, îl constituie Proiectul Catala care, definind gestiunea de afaceri, descrie în concret actele prin care este înfăptuită (acte juridice şi materiale)[99]      

Privite după gravitatea efectelor pe care le produc, actele juridice pot fi de conservare, administrare şi dispoziţie. Pentru că finalitatea însăşi a gestiunii de afaceri este o bună administrare de către gerant, “cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”, cum prevede art. 1334 alin. (1) C. civ., acesta poate încheia atât acte juridice de conservare, destinate a preîntâmpina o pierdere, cât şi de administrare, cele care vizează  punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu[100].

1.4.6. Utilitatea actelor de gestiune. Oricât de altruiste ar fi intenţiile gerantului, gestiunea iniţiată de el trebuie să fie totuşi utilă geratului. Unii autori francezi consideră că termenul „utilitate” este mult prea echivoc, considerându-se preferabil un alt termen sinonim „oportunitate”. Dacă ne raportăm la Codul civil din Quebec, de unde a fost importat acest din urmă termen, aşa cum vom vedea, are o altă semnificaţie. De aceea, utilă în înţelesul tradiţional, este gestiunea “bine administrată”, în formula de referinţă a art. 1375 C. civ. fr. Actualul nostru Cod civil este mai explicit. Potrivit art. 1334 alin. (1) C. civ., „Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”. Deşi textul normativ are în vedere doar administrarea bunurilor, fapt care evocă noţiunea de „afaceri” în înţelesul strict patrimonial, utilitatea actelor de gestiune trebuie privită într-un plan mai larg, vizând nu doar bunurile, ci şi persoana geratului, în acele situaţii în care intervenţia gerantului are ca finalitatea protejarea unor valori morale, când obiectul gestiunii de afaceri vizează fapte juridice. Aşa se şi explică de ce, una dintre întrebările puse de doctrină a fost aceea dacă imixtiunea gerantului este utilă şi când rezultatul scontat nu este obţinut. Este cazul în care cineva sare în ajutorul altuia, cu intenţia de a-l feri de la un accident, fără ca acţiunea lui să reuşească. Aici este evidenţiată deosebirea dintre caracterul oportun al intervenţiei şi utilitatea ei. Deşi oportună, intervenţia nu s-a dovedit a fi utilă. Este o nuanţă care, în opinia noastră, evidenţiază cel mai bine diferenţa dintre cele două condiţii, aşa cum vom demonstra în cele ce urmează.

1.4.7. Oportunitatea  actelor de gestiune. O condiţie distinctă a gestiunii de afaceri, instituită la art. 1330 C. civ. după modelul de la art. 1372 CCQ, priveşte oportunitatea gestiunii iniţiate de gerant, în timp ce efectele unei gestiuni inoportune sunt reglementate la art. 1339 C. civ. Fiind una dintre noutăţile introduse în reglementarea acestui izvor de obligaţii, în privinţa căreia nu există o jurisprudenţă semnificativă, ea n-a constituit încă obiect de reflecţii doctrinare, autorii care au analizat noile prevederi normative limitându-se a o examina exclusiv din perspectiva utilităţii gestiunii iniţiate de gerant. În opinia noastră, nu este vorba doar de o simplă nuanţă. Implicaţiile acestei condiţii sunt mai profunde decât cele aparente. Mai întâi, va trebui să vedem care  este înţelesul şi finalitatea noii condiţii puse gestiunii de afaceri de actualul Cod civil.

Întreaga noastră doctrină care s-a aplecat pe noile texte normative privitoare la gestiunea de afaceri analizează oportunitatea gestiunii iniţiate de gerant din perspectiva utilităţii actelor şi faptelor săvârşite pentru gerat. Autorul principalelor comentarii ale textului normativ de la art. 1339 C. civ. consideră că gestiunea este inoportună când gerantul efectuează cheltuieli voluptuarii la restituirea cărora ar fi îndreptăţit doar dacă i-au procurat geratului un avantaj[101]. Coautorul unui consistent tratat de drept civil elaborat sub actualul Cod civil consideră că “ intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte materiale, trebuie să fie utilă geratului, adică să fi evitat pierderea unei valori patrimoniale sau să fi sporit valoarea unui bun al acestuia”, concluzionând că “la acest aspect se referă legiuitorul când prevede condiţia oportunităţii gestiunii”[102].

La fel, autorul unei importante monografii rezervate faptului juridic afirmă că  ”termenul de gerare oportună a intereselor altuia este utilizat de legiuitor în dispoziţiile art. 1330 alin. (1) C. civ. în scopul înţelegerii mecanismului instituţiei gestiunii de afaceri în interesul altuia, realizând o distincţie clară de instituţia mandatului, unde mandatarul încheie numai acte juridice în numele şi pe seama celui reprezentat”[103].

În acelaşi sens, se susţine că  ”această oportunitate în imixtiunea în administrarea intereselor patrimoniale ale altuia ţine de caracterul util şi necesar al faptului, actului sau a cheltuielilor angajate de gerant pentru gerat”[104]

Doctrina franceză se referă mai puţin la oportunitatea gestiunii de afaceri, având în vedere că  textul de la art. 1372 C. civ. fr. nu prevede o asemenea condiţie, ci se rezumă la condiţia unei “afaceri bine administrate”[105]. Cu toate acestea, s-a afirmat că reglementarea gestiunii de afaceri trebuie  ”să descurajeze imixtiunile lejere şi intempestive în afacerile geratului”[106]. Alteori, s-a afirmat că gestiunea poate fi considerată utilă, chiar dacă gerantul n-a obţinut un rezultat pozitiv, intervenţia sa fiind apreciată totuşi oportună (cazul celui care, dorind să acorde primul ajutor victimei, nu reuşeşte s-o protejeze, fiind totuşi rănită[107]). Când se analizează

Raportându-ne la condiţia de oportunitate prevăzută la art. 1330 C. civ., apreciem că această condiţie nu se reduce la utilitatea ei. Din acest punct de vedere, noua condiţie impusă gestiunii de afaceri de Codul civil din Quebec îi oferă o configuraţie juridică diferită de cea tradiţională, amenajată de Codul civil francez şi chiar de Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor[108]. Pentru a decide care este este înţelesul acestei condiţii, va trebui să ne raportăm la raţiunea care a impus această reglementare (ratio legis),  mai întâi în Quebec, pentru ca abia apoi să vedem dacă ea este compatibilă cu principiile noastre de drept. De principiu, trebuie spus că noua condiţie a oportunităţii gestiunii de afaceri este binevenită. Ea are menirea să asigure un echilibru între două imperative: nevoia încurajării altruismului în relaţiile interumane, care presupune intervenţii salutare şi operative pentru împiedicarea unor evoluţii dăunătoare pentru persoana sau bunurile altuia, pe de altă parte, descurajarea oricărei iniţiative intempestive prin care, în numele solidarităţii, s-ar putea încălca dreptul la viaţă privată al persoanei. Potrivit art. 71 alin. (2) C. civ., ”Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75” . De altfel, finalitatea acestei exigenţe noi prevăzută la art. 1482 cât şi de la art. 1490 CCQ referitoare la oportunitatea gestiunii de afaceri rezultă in terminis din expunerea de motive la instituirea acestei prevederi:  ”nevoia de a evita o imixtiune prea mare în afacerile altuia, chiar şi de către un gerant de bună-credinţă”[109]. Faptul că autorii noştri care au comentat noile reglementări au redus oportunitatea gestiunii la utilitatea ei, are ca explicaţie dispoziţia legală  de la art. 1334 alin. (1) C. civ. potrivit căreia ”gerantul este dator  să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”[110], precum şi cea de la art. 1337 alin. (3) C. civ., potrivit căreia ”Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut”.

Este însă de observat că, în timp ce oportunitatea intervenţiei gerantului este o condiţie sine qua non a oricărei gestiuni de afaceri, aşa cum este definită la art. 1330 C. civ., caracterul necesar şi util al actelor încheiate priveşte doar indemnizarea gerantului pentru cheltuielile avansate în cadrul unei gestiuni deja existente, deci valide. Altfel spus, se poate ca imixtiunea gerantului să fie oportună, fără ca actele sale de gestiune să fie necesare, cum se poate întâmpla în exemplul dat de autorii studiului dedicat gestiunii inoportune în dreptul provinciei Quebec, mai sus citaţi, când cineva repară imobilul vecinului plecat din localitate, scăpând din vedere că acel imobil urma să fie demolat.

În opinia noastră, introducerea condiţiei de oportunitate a gestionării de către gerant acoperă şi o altă condiţie prevăzută de text, aceea în care geratul trebuie să se afle în situaţia de a nu-şi gestiona el însuşi interesele şi când intervenţia gerantului este binevenită, aşa cum însuşi cuvântul oportun o spune, în timp ce lipsa opoziţiei geratului ar trebui să facă parte din însăşi definiţia gestiunii de afaceri, aşa cum este avansată de Proiectul Catala (a se vedea nota de subsol nr. 53)

1.4.8. Gestiunea de afaceri inoportună. Înainte de a examina această nouă construcţie juridică, o primă discuţie priveşte terminologia care îi este rezervată. De ce ”gestiunea inoportună”  şi nu  ”gestiunea de afaceri inoportună”?

Pot fi două explicaţii: fie autorii textului au apreciat că operaţia juridică descrisă de text se deosebeşte de gestiunea de afaceri propriu-zisă, nefiind îndeplinite condiţiile ei specifice, fie au prescurtat pur şi simplu sintagma clasică pentru simplificarea terminologiei, la fel cum şi actul juridic este numit frecvent „act”.

În dezacord cu ambele opţiuni, credem că, fiind vorba de o reglementare operată în cadrul gestiunii de afaceri, toate prevederile subsecvente din Secţiunea I a Capitolului III care i-au fost rezervate trebuiau raportate la acelaşi izvor de obligaţii. Nu poate fi vorba de o altă gestiune diferită de cea de afaceri. Cât priveşte a doua explicaţie posibilă, reamintim că, potrivit normelor care guvernează tehnica legislativă,  noţiunile juridice trebuie să fie denumite prin aceeaşi termeni.

O problemă, de această dată, de importanţă practică, o constituie efectele juridice ale gestiunii inoportune, altfel spus, regimul juridic al obligaţiei geratului în cadrul gestiunii de afaceri inoportune.Dispoziţia normei de la art. 1339 C. civ. prevede că  ”actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate în perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire  numai în măsura în care gestiunea i-a procurat geratului vreun avantaj”. Această reglementare are ca sursă de inspiraţie prevederea de la art. 1490 CCQ, potrivit căreia ”gestiunea inoportun întreprinsă de gerant nu obligă pe gerat  decât în măsura  îmbogăţirii sale”. Întrebarea care aşteaptă un răspuns priveşte temeiul juridic al acţiunii pe care o are gerantul pentru obligarea geratului la contravaloarea avantajului care i-a fost procurat.

La prima vedere, s-ar părea că avantajul procurat geratului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză şi că deci temeiul juridic al restituirii este art. 1345 şi urm. C. civ., soluţie care este avansată şi de Proiectul Catala de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei[111]. Şi totuşi, această calificare întâmpină câteva obstacole:

– o interpretare raţională a noilor texte conduce la concluzia că atunci când codificatorii noştri, ca şi cei din Quebec, au vizat îmbogăţirea fără justă cauză ca izvor de obligaţii, au   nominalizat-o expres în norma de trimitere, aşa cum îl găsim invocat la art. 1330 alin. (2) C. civ. Drept urmare, simpla evocare a avantajului procurat geratului fără a se indica şi calea de urmat pentru restituirea acestuia nu este suficientă, lăsând loc supoziţiilor. Potrivit art. 1345 C. civ., îmbogăţirea fără justă cauză are ca măsură pierderea patrimonială suferită de cealaltă persoană concretizată în însărăcirea acesteia, în absenţa căreia, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au statuat că « lipsesc obiectul şi scopul echilibrării celor două patrimonii”[112]. Or, în cazul gestiunii de afaceri, avantajul geratului poate fi procurat şi prin acte juridice dezinteresate care nu ştirbesc patrimoniul celui care le face şi deci nu poate fi supus regulilor specifice îmbogăţirii fără justă cauză;

– pe de altă parte, invocarea in casu a îmbogăţirii fără justă întâmpină o serie de obstacole. Orice gestiune de afaceri inoportună, fiind intempestivă, iniţiată de gerant din neglijenţă sau din temeritate, este imputabilă acestuia, putând constitui  delict civil dacă a cauzat geratului un prejudiciu. Or, potrivit art. 1345 C. civ. îmbogăţirea fără justă cauză trebuie să se fi produs ”în mod neimputabil”, în timp ce art. 1346 lit. c C. civ. prevede că îmbogăţirea este justificată când rezultă, printre altele, „dintr-un act îndeplinit de cel păgubit {…} pe riscul său”. Un exemplu este furnizat de aceeaşi autori canadieni mai sus invocaţi, speţa în care  a fost respinsă acţiunea formulată de bunică împotriva tatălului unui minor prin care s-a solicitat restituirea cheltuielilor făcute cu întreţinerea acestuia, acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că reclamanta n-a dat curs ordonanţei prin care tribunalul l-a încredinţat tatălui[113]. Aceeaşi soluţie a fost pronunţată de jurisprudenţa franceză şi în acţiunea mecanicului care, fără să-l consulte pe clientul său, a făcut reparaţii suplimentare la autoturismul acestuia[114].

Prin urmare, nu ne rămâne decât să concluzionăm că prin noul text normativ a fost instituit un regim autonom de restituire a avantajului procurat geratului.

1.4.9. Împotrivirea beneficiarului gestiunii.  Potrivit art. 1338 alin. (1) C. civ. teza întâia,  ”Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare”. Norma de la alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că “Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă”.

Împrejurarea că gerantul a iniţiat gestiunea pentru gerat, în condiţiile în care cunoştea ori ar fi trebuit să cunoască opoziţia geratului, sau că a continuat-o după ce a aflat că geratul nu-şi însuşeşte actele sau faptele săvârşite pentru el, are drept consecinţă invalidarea gestiunii de afaceri. Drept urmare, gestiunea operată în aceste condiţii nu va face aplicabile prevederile de la art. 1327 C. civ. privind obligaţiile geratului. Dacă este echitabil ca geratul să nu fie obligat pentru un serviciu pe care l-a refuzat, la fel de echitabil este ca atunci când gerantul a avansat totuşi cheltuieli care s-au dovedit necesare, şi anume cele în lipsa cărora „afacerea geratului s-ar fi putut compromite”[115], ele să fie restituite. De fapt, nu este vorba de o restituire propriu-zisă, operaţie posibilă doar în cazul unui bun privit în materialitatea lui. Ceea ce trebuie să se întâmple în cazul gestiunii de afaceri este indemnizarea gerantului, despăgubirea lui pentru cheltuielile efectuate în vederea evitării riscului la care era supus imobilul, animalul sau persoana geratului. În materia salvării vieţii sau protecţiei integrităţii corporale, orice iniţiativă menită a veni în ajutorul altuia ar trebui încurajată, astfel că indemnizarea autorului pentru daunele suferite, n-ar trebui refuzată chiar şi în situaţia în care victima s-a opus ajutorului acordat, subestimând starea de pericol în care se află. Pentru identitate de motive, apreciem că şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate geratului şi din cea mai uşoară culpă de gerantul animat de intenţii altruiste care a acţionat pentru salvarea vieţii sau integrităţii altuia trebuie examinată cu preocuparea de a nu descuraja oficiile oricărui bun samaritean. În asemenea condiţii gerantul s-ar putea apăra invocând cauzele de exonerare  prevăzute de art. 1354 C. civ., text  potrivit căruia „Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat {…} decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”.

Pe de altă parte, sunt şi reglementări potrivit cărora instanţa investită cu o acţiune în răspundere ar putea modera daunele solicitate pentru o gestiune defectuoasă, aşa cum prevede, de exemplu,  Proiectul Catala[116].

În ce ne priveşte, analizând cele două dispoziţii legale de la art. 1338 C. civ., supunem atenţiei  următoarele rezerve:

– mai întâi, terminologia juridică folosită este criticabilă: termenul uzual pentru a desemna “împotrivirea” unei persoane la o operaţiune juridică este « opoziţia », aşa cum îl regăsim întrebuinţat şi în definiţia gestiunii de afaceri la art. 1328 din Proiectul Catala mai sus citată[117];

– în condiţiile în care, prin definiţie, persoana ale cărei afaceri sunt administrate este numită „gerat”, termeni precum „beneficiarul gestiunii”, folosit în denumirea marginală de la art. 1338 C. civ., sau « titularul afacerii” menţionat în cele două texte normative ale aceluiaşi articol complică inutil terminologia materiei, lăsând a se înţelege că beneficiarul gestiunii ar putea fi şi o altă persoană decât geratul. Se contravine astfel, şi de această dată, normelor de tehnică legislativă potrivit cărora aceleaşi noţiuni juridice trebuie desemnate prin aceeaşi termeni;

– cum lipsa împotrivirii geratului condiţionează gestiunea de afaceri, locul ei firesc ar fi fost în cadrul prevederii de la art. 1330 C. civ., rezervată condiţiilor acesteia, urmând ca dispoziţia vizând restituirea cheltuielilor necesare să fie una subsecventă;

– pe fond, odată convenit că gestiunea inoportună este mai mult decât o gestiune inutilă, ea este o imixtiune intempestivă, deci imputabilă gerantului, împotrivirea geratului nu face decât să configureze o ipoteză distinctă de gestiune inoportună, fiindu-i aplicabilă sancţiunea prevăzută de art. 1338 C. civ., impusă de principiul Ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse;

– repetarea în cadrul prevederii de la alin. (2) al art. 1338 C. civ. a enunţului de principiu de la art. 1357 alin. (2) C. civ. rezervat răspunderii pentru fapta proprie, potrivit căruia „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”, nu era necesară, fiind suficientă doar  trimiterea la acest text normativ[118].

1.5. Noţiune. Văzută din perspectivă individualistă, nicio ingerinţă a unei alte persoane în propriile afaceri nu poate fi agreată. Dacă asemenea imixtiuni în afacerile altuia i-au cauzat prejudicii, ele vor fi supuse regulilor răspunderii delictuale. Există însă şi situaţii în care, privite din perspectivă socială, asemenea intervenţii în gestiunea intereselor altuia sunt generate de spiritul de solidaritate pe care îl presupune comunitatea umană, spirit care determină un anumit altruism  care impune o reacţie spontană din partea celui care asistă la evenimente menite să pună în pericol interesele legitime ale semenilor. Reperul esenţial al calificării unor asemenea acte drept gestiune de afaceri îl constituie intenţia specifică acesteia (animus gerendi) de care este animat autorul lor (negotiorum gestor). Un exemplu la îndemână este situaţia în care imobilul supus pericolului de a se nărui datorită unei fisuri întâmplate în lipsa proprietarului, printr-o intervenţie spontană, este reparat de vecinul proprietarului, fără ca între cei doi să fi existat vreun contract anterior în acest sens. Cel care are o astfel de iniţiativă (gerantul)  mizează pe faptul că proprietarul imobilului aflat în pericol (geratul) nu ar avea motive să se opună unui asemenea gest salutar şi că, dimpotrivă, este de presupus că i-ar fi dat chiar un mandat să acţioneze pentru evitarea ruinării.

Noua reglementare păstrează configuraţia tradiţională a gestiunii de afaceri, cu diferenţa că este mai nuanţată decât cea oferită de vechiul Cod civil, vădind preocuparea de a se evita orice abuz de drept concretizat în eventuale excese de zel din partea celor care, sub aparenţa bunelor intenţii ar fi animaţi mai mult de curiozitatea de a afla cât mai multe despre interesele celui ale cărui interese le gestionează, decât de sentimentul de solidaritate.

1.6. Natură juridică Această operaţie a fost numită cvasicontract tocmai pentru că, nefiind un contract propriu-zis, raporturile dintre cele două părţi sunt rezolvate ca şi cum ar fi generate de contractul de mandat. În acest sens, Codul civil italian prevede la art. 2030 alin. 1 că “gerantul este subiectul aceloraşi obligaţii care derivă din mandat”.

1.7. Condiţii. Din analiza acestor texte se desprind o serie de condiţii care vizează obiectul gestiunii de afaceri, utilitatea acesteia şi atitudinea părţilor.

1.7.1. Obiectul gestiunii de afaceri trebuie să-l  constituie actele juridice şi actele materiale:

acte juridice (contractul pentru efectuarea unei reparaţii, plata unei datorii, întreruperea prescripţiei, plata medicului chemat să trateze o persoană sau un animal aflat în pericol etc) trebuie să nu depăşească sfera actelor de conservare şi a celor de administrare. In această materie, o serie de acte juridice, deşi sunt de dispoziţie, sunt considerate a fi acte de administrare pentru că sunt raportate, nu la un bun individual, ci la întregul patrimoniu. Astfel, vânzarea unor bunuri perisabile, deși sunt acte de dispoziţie, privite din perspectiva patrimoniului, ele apar acte de administrare, ceea ce face ca aprecierea in concreto a actului încheiat să fie făcută în raport de împrejurările în care a fost încheiat.

Actele juridice care constituie obiect al gestiunii de afaceri pot fi încheiate cu sau fără reprezentarea geratului. În cazul celor încheiate prin reprezentare, gerantul acţionează în numele geratului, ceea ce rezultă din intenţia gerantului de a se produce efecte direct în persoana geratului. Actele juridice încheiate fără reprezentare sunt cele în care gerantul acţionează în numele său propriu, acceptând calitatea de creditor sau, după caz, de debitor pe care o produce actul încheiat. Gerantul nu poate încheia însă acte juridice în care persoana nu poate fi reprezentată, chiar dacă sunt doar de administrare;

acte materiale, precum repararea unei conducte, stingerea unui incendiu). In această privinţă gestiunea de afaceri se deosebeşte de mandat care priveşte doar actele juridice.

1.7.2. Modul de gestionare trebuie să fie voluntar şi oportun. Caracterizarea modului de gestionare drept  “voluntar”  la care se adaugă faptul că persoana numită gerant gestionează “fără să fie obligată”  au menirea de a evidenţia lipsa oricărui contract încheiat de cele două părţi, faptul că gerantul acţionează unilateral.

Nu este suficient ca gestiunea să fie voluntară, ea mai trebuie să fie şi „oportună”. Termenul este preluat din definiţia gestiunii de afaceri dată de art. 1482 din Codul civil din Quebec,  în timp ce Codul civil francez are în vedere, la art. 1375 „gestiunea bine administrată”, ceea ce presupune că ea este utilă. S-a remaracat că utilitatea gestiunii este un criteriu insuficient pentru astfel caracterizată, nu rezultă şi că a profitat geratului[119]. Astfel, privită la momentul efectuării ei, gestiunea putea fi caracterizată ca fiind utilă geratului. Dacă însă, ulterior, gestiunea astfel exercitată a cauzat prejudicii mari mari geratului, ea nu va fi validată[120]. Este motivul pentru care tot mai mulţi autori apelează la criteriul oportunităţii atunci când definesc gestiunea de afaceri, criteriu însuşit de  Codul civil din Quebec şi agreat de autorii noii noastre reglementări, un criteriu abstract care se referă la modul cum ar fi acţionat un om rezonabil[121].

În ce privește poziția geratului, dacă, de regulă, aşa cum a fost gândită gestiunea de afaceri, are loc fără consimţământul geratului, nimic nu opreşte ca acesta să fi fost informat despre gestiunea iniţiată, fără a avea însă posibilitatea să desemneze un mandatar sau să se îngrijească într-un alt mod de afacerile sale.

1.7.3. Condiţii privind capacitatea părţilor. Gerantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu pentru că încheie acte juridice. Nu mai puţin, actele de administrare pot fi încheiate de persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitoului legal. Geratului nu i se cere această capacitate de a contracta.

1.8. Intenţia de a gera interesele altuia (animus gerendi) este cea care califică operaţiunea drept gestiune de afaceri. Dispoziția de la art. 1330  alin. 2 C. civ. prevede că cel care lucrează în interesul altuia, fără să ştie, nu va fi ţinut să respecte obligaţiile pe care gerantul le are potrivit legii, tocmai pentru că, de fapt, nu ne aflăm în faţa gestiunii intereselor altuia. Cu toate acestea, având în vedere că geratul este beneficiar al unui act de gestiune, el va trebui să despăgubească pe gerant după regulile îmbogăţirii fără justă cauză. Doctrina se referă la cazul în care o persoană, crezându-se moştenitor legal, aduce imobilului care face parte din masa succesorală o serie de îmbunătăţiri, după care, află de existenţa unui testament prin care este exheredat[122]. În această situaţie, îmbunătăţirile aduse la imobil profită legatarului care va putea fi obligat să despăgubească pe falsul moştenitor.

Doctrina consemnează că, înainte ca îmbogăţirea fără justă cauză să fie recunoscută de jurisprudenţă ca izvor distinct de obligaţii, de-a lungul secolului al XIX-lea, a existat o tendinţă de lărgire a unei aşa-zise “gestiunii de afaceri anormale” , făcând-o eficientă ori de câte ori ea a avut ca rezultat îmbogăţirea unui terţ,  dar fără să fi fost animat de intenţie altruistă. Cum astăzi îmbogăţirea fără justă cauză este recunoscută, o asemenea extindere nu-şi mai găseşte justificare.

1.9. Potrivit art. 1330 alin. (3) C. civ., nu ne vom afla în prezenţa unei gestiuni de afaceri când cel care administrează afacerile altuia acţionează cu intenţia de a gratifica (animus donandi). Jurisprudenţa a reţinut că intenţia liberală nu trebuie să fie mobilul unic al actului de gestiune, fiind suficient şi un mobil parţial de a face o liberalitate, cum este cazul coindivizarului care, animat de propriul interes, prin actele sale de gestiune a bunurilor succesorale, face implicit o liberalitate celorlalţi coindivizari.

2. Aprecieri critice

 2.1. În locul unei preluări, aproape aidoma a textului de la art. 1482 CCQ, enunţul normativ de la art. 1330 alin. 1 putea fi mult mai explicit construit. O primă lacună a acestuia priveşte faptul că nu se precizează în ce constă obiectul gestiunii de afaceri, care, cum se ştie, este reprezentat de acte juridice sau materiale, aşa cum, de exemplu, prevede art. 1328 din Anteproiectul Catala[123].

2.2. Enunţul potrivit căruia “există gestiune de afaceri când, fără a fi obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar…” nu este suficient de clar şi poate lăsa loc interpretării că o asemenea operaţie n-ar presupune nicio obligaţie din partea gerantului, contrar prevederii de la art. 1333 NCC, potrivit căreia „gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută..”. Nici caracterizarea ca „voluntar” a modului de gestionare nu spune nimic despre ceea ce este esenţial pentru gestiunea de afaceri, anume faptul că gerantul acţionează spontan şi din proprie iniţiativă. De aceea, în loc de a caracteriza doar “voluntar” modul de gestiune, era preferabilă sintagma „cu titlu benevol”, aşa cum propune Anteproiectul Catala la art. 1328.

2.3. Enunţul de la alin. 2 este criticabil pentru cel puţin două motive:

– potrivit enunţului din fraza a doua de la alin. 2, “el (gerantul s.n.) este îndreptăţit la restituire după regulile îmbogăţirii fără justă cauză”. Fiind vorba, nu doar de cheltuielile utile efectuate de gerant dar şi de despăgubirea acestuia pentru prejudiciile suferite cu ocazia gestiunii, termenul juridic cel mai potrivit este “indemnizare”[124], şi nu “restituire”, având în vedere faptul că uneori se pune problema despăgubirii gerantului pentru toate pentru prejudiciile personale suferite cu prilejul gestiunii

2.4. În considerarea celor spuse anterior, având în vedere tendinţa jurisprudenţei de a admite existenţa gestiunii de afaceri şi atunci când mobilul gratificării este doar parţial, cum este cazul raporturilor dintre coindivizari, se simţea nevoia unei astfel de nuanţări, aşa cum o face Anteproiectul Catala potrivit căruia „regulile gestiunii de afaceri se aplică şi când gestiunea a fost efectuată nu doar în interesul exclusiv al altuia dar şi în interesul comun al altuia şi al geratului”[125]. În acest caz, cheltuielile ocazionate de gestiune vor fi repartizate în mod proporţional cu interesele care au fost avute în vedere.

Propuneri

Art. 1330. Noţiune. Există gestiune de afaceri când o persoană numită gerant îşi asumă în mod spontan şi din proprie iniţiativă gestiunea intereselor unei alte persoane numită gerat care, fie nu cunoaşte gestiunea iniţiată, fie o cunoaşte dar nu se opune ei şi nici nu este în măsură de a desemna un mandatar sau să gestioneze ea însăşi propriile interese, încheind acte juridice ori săvârşind acte materiale utile şi necesare cu respectarea obligaţiilor pe care le-ar presupune mandatul expres.

Cel care nu ştie că lucrează în favoarea altuia nu este ţinut de obligaţiile impuse acestuia prin lege. El este îndreptăţit să despăgubiri potrivit regulilor îmbogăţirii fără justă cauză.

Cel care administrează interesele altuia cu intenţia de a-l gratifica nu poate invoca gestiunea intereselor altuia.

Art. 1331. Obligaţia de înştiinţare.

Gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.

1. Comentarii

1.1. Pentru că gestiunea de afaceri reprezintă o imixtiune în afacerile geratului, admisă doar cu respectarea strictă a condiţiilor deja analizate, legea obligă pe gerantul care are iniţiativa de a-şi asuma gestiunea geratului să informeze de îndată pe titularul afacerii că a iniţiat gestiunea. Nu se prevede un termen înăuntrul căruia gerantul ar urma să-şi îndeplinească o asemenea obligaţie, rezumându-se a dispune că ea trebuie îndeplinită “de îndată”, ceea ce înseamă că lasă judecătorului sarcina de a stabili dacă gerantul şi-a executat obligaţia într-un termen rezonabil. Rostul acestei prevederi este acela de a oferi geratului posibilitatea de a accepta sau de a se opune gestiunii iniţiate de gerant, pentru că, aşa cum vom vedea, potrivit prevederii de la art. 1338 C. civ., cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere rambursarea doar a cheltuielilor necesare. Prin urmare, este important de stabilit dacă gerantul a cunoscut sau dacă ar fi putut cunoaşte gestiunea iniţiată de gerant, în raport de care vom putea decide răspunderea pe care acesta şi-a asumat-o.

2. Aprecieri critice

2.1. Enunţul potrivit căruia gerantul are „obligaţia de a înştiinţa pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru (s.n.) este posibil” nu este exprimarea cea mai fericită, pentru că:

– mai întâi, ceea ce trebuie să facă gerantul este, nu doar să înştiinţeze pe gerat,  rezumându-se la o simplă anunţare a acestuia ci, mai mult, el trebuie să-l informeze pe gerat, în sensul de a-i raporta despre ce acţiuni a întreprins în favoarea sa. Însuşi CCQ, modelul avut în vedere de autorii textului, se referă la „informare” şi nu la o simplă „înştiinţare”[126], distincţie pe care doctrina de drept civil o face[127];

– expresia “îndată ce acest lucru (s.n.) este posibil” nu aduce vreun plus de precizie textului normativ, fiind, în egală măsură, nepotrivită şi inutilă, aşa cum se poate observa din forma enunţului propusă mai jos.

Propuneri

Art. 1331. Obligaţia de informare 

Gerantul trebuie să informeze de îndată pe gerat despre gestiunea iniţiată.  

Art. 1332. Continuarea gestiunii.

Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.

1. Comentarii

1.1. Spre deosebire de contractul de mandat care, potrivit art. 2031 NCC,  poate fi oricând revocat, expres sau tacit, indiferent de forma în care a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil, gestiunea de afaceri trebuie continuată până la data când gerantul o poate abandona fără riscul vreunei pierderi sau până când geratul, reprezentantul, moştenitorii acestuia vor fi în măsură să o preia. Este de presupus că dacă gerantul care a avut iniţiativa de a încheia acte juridice, cu sau fără reprezentarea geratului, dacă a început o activitate în interesul geratului, firesc este ca ea să fie continuată, evitând astfel producerea de prejudicii pe care le-ar presupune o întrerupere intempestivă a acesteia. Este ceea ce doctrina numeşte “obligaţia de perseverenţă”[128] a gerantului.

Abandonarea gestiunii poate fi făcută în două situaţii:

– oricând, cu condiţia de a nu produce nicio pierdere geratului;

– la momentul în care gestiunea iniţiată de gerant poate fi preluată şi continuată de gerant personal, de reprezentantul ori de moştenitorii acestuia. Nu întâmplător textul are în vedere momentul când reprezentantul ori moştenitorii geratului sunt în măsură să preia gestiunea, pentru că, aşa cum vom vedea, norma următoare obligă pe moştenitori să continue gestiunea doar dacă aceştia cunosc gestiunea.

Art. 1333. Continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului.

Moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.

1. Comentarii

1.1. Dacă mandatul este un contract intuitu personae, astfel că încetează, printre altele, prin moartea mandatarului, gestiunea de afaceri trebuie continuată de moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea autorului lor. Soluţia continuării gestiunii de către moştenitori este impusă de faptul că o întrerupere a acesteia ar putea constitui, prin ea însăşi, un fapt prejudiciabil pentru gerat. Dar, pentru ca moştenitorii gerantului să fie obligaţi la continuarea gestiunii începute de autorul lor, se cere ca ei să cunoască existenţa gestiunii iniţiate. Condiţia este firească, nimeni neputând fi obligat pentru continuarea unei operaţii despre care nu are cunoştinţă.

2. Aprecieri critice

2.1. Din perspectiva sistematizării materiei, constatăm că, după ce norma de la art. 1332 NCC dispune că gestiunea poate fi continuată de reprezentantul gerantul sau de moştenitorii acestuia, când sunt în măsură să o preia, printr-o nouă prevedere, cea de la art. 1332, se dispune că, în ce priveşte pe moştenitorii gerantului, aceştia sunt obligaţi să continue gestiunea în aceleaşi condiţii ca şi gerantul. Ni se pare excesiv ca două articole să vizeze continuarea gestiunii astfel că menţiunea privind condiţiile în care moştenitorii pot continua gestiunea putea fi înserată în cadrul primului articol, conform propunerii pe care avansăm mai jos.

Apoi, analizat din perspectiva termenilor, textul trezeşte  următoarele rezerve:

– odată ce toate prevederile acestei secţiuni privesc gestiunea de afaceri, apare excesivă exprimarea “gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea…”;

– apoi, într-un limbaj juridic uniform, riscul priveşte producerea unei “pagube”, şi nu a unei “pierderi”. Când se analizează diligenţa datorată de gerant, prevederea de la alin. 2 al art. 1334 are în vedere noţiunea de “pagubă”, şi nu pe cea generică de “pierdere”.

Propunere

Art. 1333. Continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului.

Gerantul este obligat să continue gestiunea începută până când ar putea-o abandona fără riscul de a produce vreo pagubă sau până când geratul, reprezentantul sau, după caz, moştenitorii acestuia vor fi  în măsură să o preia.

După moartea gerantului, moştenitorii acestuia care cunosc gestiunea sunt obligaţi să continue afacerile  în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.

Art. 1334. Diligenţa datorată de gerant.

(1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.

(2) Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Diligenţa este maniera în care o persoană gestionează interesele altuia. Sintagma “bun proprietar” este traducerea locuţiunii latineşti bonus pater familias, un standard abstract  care se referă la diligenţa pe care orice ins mediu avizat şi înzestrat o manifestă în gestionarea propriilor sale interese. Reprezintă un reper abstract la care se face apel pentru a stabili dacă cel însărcinat cu gestionarea intereselor altuia poate fi suspectat de o eventuală culpă. Este aceeaşi diligenţă impusă mandatarului în cazul mandatului oneros de art. 2018 alin. 1 C. civ.

1.2. Excepţie. Prevederea de la alin. 2 instituie o excepţie de la regulă, astfel că, ori de câte ori gerantul a urmărit să evite o pagubă iminentă care putea fi cauzată geratului, răspunderea sa va opera doar dacă prejudiciile au fost cauzate de o gestionare animată de intenţie sau de culpă gravă. De observat este că, dacă de regulă răspunderea delictuală operează şi pentru cea mai neînsemnată dintre culpe, potrivit adagiului latinesc in lege Aquillia et culpa levissima venit, în cazul de faţă gerantul va răspunde doar pentru prejudiciile cauzate cu intenţie sau culpă gravă, adică acea culpă care, fiind atât de grosieră, este asimilată intenţiei, potrivit adagiului culpa lata dolo aequiparatur.

Două pot fi explicaţiile acestei soluţii: prima priveşte preocuparea de a acorda o mai mare independenţă gerantului, când el urmăreşte să evite o pagubă (certat de damno vitando) geratului; cea de-a doua are în vedere că gestiunea de afaceri este  o operaţie gratuită, ceea ce determină o uşoară relaxare a exigenţei rezervate gerantului în desfăşurarea gestiunii.

2. Aprecieri critice

2.1. Împrejurarea că obligaţiile gerantului sunt aceleaşi cu cele ale mandantului, în cazul mandatului gratuit, impune soluţii similare în ce priveşte standardul de apreciere a răspunderii la care sunt expuşi gerantul şi mandatarul (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse). Or, examinând prin comparaţie cele două reglementări, vom constata standarde diferite: în timp ce art. 1334 C. civ. se raportează la “diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”, dispoziția de la  art. 2018, fraza a doua din acelaşi cod, aplicabilă  mandatului  gratuit, prevede că mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri”, ceea ce nu este acelaş lucru: în timp ce standardul bunului proprietar este invariabil, aprecierea diligenţei făcându-se in abstracto (culpa levis in abstracto) prin raportarea la etalonul bunului proprietar, diligenţa mandatarului în propriile afaceri este mai mică, fiind mereu alta, diferită de la un mandatar la altul și apreciată in concreto. Or, referindu-se la “diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale (s.n.)”, textul pare să aibă în vedere standardul abstract al bunului proprietar când, în realitate, este de presupus că autorii textului au vizat standardul concret, cel care se referă la diligenţa pe care o manifestă gerantul în propriile afaceri. aplicabil mandatului gratuit, ceea ce presupune o exigenţă mai relaxată. Aceeaşi diferenţă de tratament juridic o prevedea şi vechiul Cod civil la art. 1540 alin. 2 potrivit căruia “pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz contrariu”.

2.2. Sub un alt aspect, remarcăm o lipsă de acurateţe terminologică: deşi este vorba de gestiunea de afaceri, enunţul de la art. art. 1334 alin.1 are în vedere diligenţa în “administrarea bunurilor”, în timp ce art. 2018 din materia mandatului se referă la diligenţa  în “propriile afaceri”. O minimă consecvenţă de limbaj, obligatorie în cadrul legiferării, cere ca aceleaşi noţiuni să fie exprimate prin aceeaşi termeni.

Sunt motive pentru care avansăm propunerea de mai jos pentru acest enunţ.

Propuneri

Art. 1334. Diligenţa gerantului.

(1) Gerantul este obligat să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care o depune în administrarea propriilor afaceri.

Art. 1335. Obligaţiile gerantului.

La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.

1. Comentarii

1.1. Pentru că gerantul nu face decât să gestioneze afacerile gerantului, aşa cum şi mandatarul o face în favoarea mandantului, conform art. 2019 C. civ., el trebuie să dea socoteală geratului la încetarea gestiunii, ceea ce presupune obligaţia de a-i raporta geratului toate acţiunile întreprinse în favoarea sa şi de a-i restitui tot ce a primit pentru el.

Art. 1336. Actele încheiate de gerant.

(1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.

(2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.

1. Comentarii

1.1. În relaţiile cu terţii, gerantul poate acţiona, atât în nume propriu, fără reprezentarea geratului, cât şi în numele geratului, prin reprezentare. Potrivit alin. 1 al normei, când gerantul acţionează în nume propriu, el va trebui să respecte toate obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de terţi, actele juridice încheiate de acesta producându-şi efectele normale, cu condiţia ca aceste obligaţii să nu fi fost executate de gerat. Când însă gestiunea n-a fost oportună, aşa cum prin definiţie i se cere, sau când actele juridice încheiate de gerant n-au fost ratificate de titularul afacerii, terţii se pot îndrepta împotriva acestuia, dacă, în mod culpabil, a lăsat să se creadă că l-ar fi împuternicit pe gerant.

Când gerantul acţionează prin reprezentarea geratului, încheind acte juridice în numele acestuia, el nu va putea fi obligat faţă de terţi, cu excepţia situaţiei în care geratul însuşi s-a obligat faţă de ei.

2. Aprecieri critice

2.1. Ca în multe alte situaţii, enunţurile normei nu corespund denumirii marginale a acesteia. Citind sintagma “actele încheiate de gerant”, era de aşteptat ca textul normativ să prevadă că gestiunea de afaceri se înfăptuieşte atât prin acte juridice cât şi prin acte materiale. Or, textele se referă la cu totul altceva şi anume la obligaţiile gerantului, motiv pentru care ambele enunţuri ar fi  trebuit plasate printre prevederile de la art. 1335 C. civ., în continuarea obligaţiei de a da socoteală, conform propunerii de mai jos.

Propuneri

Art. 1335. Obligaţiile gerantului.

(1) La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.

(2) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.

(3) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.

Art. 1337. Obligaţiile geratului.

(1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.

(2) Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.

(3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.

(4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.

1. Comentarii

1.1. Urmare a gestiunii de afaceri, geratul va fi obligat atât faţă de gerant cât şi faţă de terţii care au contractat cu gerantul. Prevederea de la alin. 1 al normei de la art. 1337 C. civ. are în vedere obligaţiile pe care geratul le are faţă de gerant care constau în rambursarea cheltuielilor necesare şi utile, în limita sporului de valoare, chiar dacă rezultatul gestiunii n-a fost atins. Nu vor fi rambursate cheltuielile voluptuarii, excepţie făcând cele care au fost ratificate de gerat şi nici cele efectuate de gerant cu titlu de servicii dezinteresate, mai puţin cazul în care gerantul este un profesionist. Sumele de bani reprezentând asemenea cheltuieli sunt purtătoare de dobânzi din ziua în care au fost efectuate. În măsura în care efectuarea gestiunii a cauzat gerantului prejudicii cauzate în afara oricărei culpe a acestuia, gerantul va fi obligat să-l despăgubească.

1.2. Geratul va răspunde pentru obligaţiile contractate de gerant în numele sau în beneficiul său. Dacă geratul a ratificat gestiunea retroactiv, aceasta se va converti într-un contract de mandat (ratihabitio mandato auequiparatur), caz în care geratul va fi ţinut de toate actele încheiate de gerant în numele său, chiar dacă au fost sau nu utile.

1.3. Aprecierea caracterului necesar sau util al cheltuielilor se face în raport de momentul la care au fost făcute de gerant. Este motivul pentru care, din perspectiva gerantului, este preferabilă calea acţiunii întemeiate pe gestiunea de afaceri decât actio de in rem verso, specifică îmbogăţirii fără justă cauză.

1.4. Potrivit alin. 4, gerantul are dreptul de a cere instanţei pe calea ordonanţei preşedinţiale înscrierea unei ipoteci legale în cartea funciară pentru garantarea cheltuielilor necesare efectuate pentru gestiunea efectuată.

2. Aprecieri critice

2.1. Precizarea pe care o face textul de la primul alineat în prezentarea ipotezei “atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite” este inutilă. Altfel, ar trebui ca această formulă să fie utilizată la toate prevederile rezervate gestiunii de afaceri, ceea ce ar fi excesiv.

2.2. Noua reglementare nu răspunde la întrebarea privind întinderea obligaţiilor pe care le are geratul faţă de gerant de restituire a cheltuielilor făcute în cadrul unei gestiuni care s-a dovedit a fi defectuoasă. Într-o astfel de situaţie, Anteproiectului Catala prevede că judecătorul va putea modera cheltuielile datorate de gerat[129], soluţie pe care o găsim amenajată şi în Codul civil italian[130], o altă sursă de inspiraţie pentru autorii noilor texte normative.

Art. 1338. Împotrivirea beneficiarului gestiunii.

(1) Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire.

(2) Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă.

1. Comentarii

1.1. Dacă în privinţa oricărei gestiuni de afaceri gerantul acţionează ca şi cum geratul l-ar fi împuternicit, raporturile dintre ei putând fi analizate ca un mandat tacit, în cazul opoziţiei acestuia din urmă, nu mai există niciun motiv raţional pentru continuarea gestiunii. Geratul are dreptul suveran să hotarăscă limitele de acţiune a gerantului, care, dacă ignoră o asemenea informaţie, va răspunde pentru prejudiciile astfel cauzate. Faptul că răspunderea va opera şi pentru cea mai uşoară culpă, sugerează că răspunderea va fi delictuală, pentru că de un contract nu poate fi vorba.

2. Aprecieri critice

2.1. Termenul “împotrivire”, care este în egală măsură, greoi  şi neuzual, se depărtează în mod nejustificat de terminologia juridică tradiţională în cadrul căreia manifestarea de voinţă destinată a împiedica încheierea unui act juridic se numeşte “opoziţie”. În perspectiva elaborării unui drept european al contractelor este preferabilă o terminologie juridică unitară. Or, Anteproiectul Catala, de exemplu, foloseşte termenul “opposition” în chiar definiţia gestiunii de afaceri, la fel cum întreaga doctrină o face.

2.2. Aşa cum am mai avut prilejul să reamintim, unitatea terminologică a legilor impune ca aceleaşi noţiuni să fie exprimate prin aceeaşi termeni, mai ales când sunt consacraţi prin tradiţie. În cazul nostru, “beneficiarul gestiunii”, “titularul afacerii” sau “stăpânul” sunt termeni prin care se desemnează aceeaşi persoană care, potrivit definiţiei date de textul pe care îl analizăm, se numeşte “gerat”. Utilizarea unor termeni diferiţi pentru a nominaliza  aceleaşi persoane crează şi dificultăţi în procesul de asimilare a noilor prevederi legale

2.3. Aşa cum este redactată dispoziţia de la art.1338, fraza a doua C. civ., privitoare la acordarea unui termen de către instanţă pentru executarea obligaţiei de restituire ar trebui să privească orice cheltuieli necesare. Nu se vede de ce doar în cazul opoziţiei geratului instanţa poate acorda un termen de graţie gerantului. Pe de altă parte, norma ţine de procedura civilă şi nu dreptul substanţial.

Propuneri

Art. 1338. Opoziţia geratului

(1) Gerantul care începe sau continuă gestiunea, cunoscând sau trebuind să cunoască opoziţia geratului, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare.

(2) Cel care ignoră opoziţia geratului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă.

 Art. 1339. Gestiunea inoportună.

Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.

1. Comentarii

1.1. Această prevedere face parte din noutăţile noii reglementări a gestiunii de afaceri şi este preluată din Codul civil Quebec, art. 1490, potrivit căruia “gestiunea inoportună întreprinsă de gerant nu obligă pe gerat decât în măsura îmbogăţirii sale”.

2. Aprecieri critice

2.1. Noua prevedere de la art. 1339 C. civ. ar putea avea sens doar dacă din noua reglementare ar fi rezultat că gestiunea de afaceri poate fi atât oportună cât şi inoportună, ceea ce ar fi însemnat ca denumirea marginală de la art. 1330 C. civ. să nu vizeze “condiţiile” gestiunii, ci “gestiunea oportună”, pentru ca abia apoi să fie reglementată “gestiunea inoportună”. Or, odată convenit că gestiunea de afaceri există doar când gerantul acţionează în mod oportun în gestionarea afacerilor altuia, introducerea în limbajul juridic a sintagmei “gestiune inoportună” este inutilă, complicând inutil terminologia juridică în această materie. Este cazul să ne întrebăm pe ce temei juridic se va întemeia geratul într-o eventuală acţiune? Dat fiind caracterul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză ar urma să conchidem că un astfel de temei îl va constitui norma pe care o analizăm şi să acceptăm un nou izvor de obligaţii, ceea ce nu ni se pare deloc “oportun”. Odată ce prin această gestiune a fost procurat un avantaj geratului, nimic nu va opri pe gerant să-l acţioneze după regulile îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce face ca prevederea pe care o analizăm să fie şi superfluă. Un argument de text îl constituie reglementarea dată de Anteproiectul Catala care, prin art. 1329-1, prevede că “dacă acţiunea gerantului nu răspunde la condiţiile gestiunii de afaceri dar profită geratului, acesta din urmă trebuie să-l indemnizeze pe gerant după regulile îmbogăţirii fără justă cauză”, text cu mult preferabil celui avut în vedere de autorii enunţului pe care îl analizăm.

2.2. În condiţiile în care gestiunea de afaceri presupune acte juridice şi materiale, distincţia dintre “acte şi cheltuieli” pe care o face textul pe care îl analizăm nu are a mai fi făcută.

Art. 1340. Ratificarea gestiunii.

În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.

1. Comentarii

1.1. Orice gestiune de afaceri ratificată de gerat se converteşte în mandat, producând efectele specifice acestui contract. Odată ratificată, gestiunea de afaceri va produce efecte, indiferent dacă actele gerantului au fost sau nu utile.

V. Plata nedatorată

 Art. 1341. Noţiune.

(1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.

(2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.

1. Comentarii

1.1. Noțiune. În limbaj juridic,  plata nedatorată (condictio indebiti), nu se rezumă la remiterea unei sume de bani, ci semnifică executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei. Potrivit art. 1469 alin. 1 C. civ., “plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”. În terminogia latină, ea se numeşte solutio, care are sens de dezlegare, rezolvare, în timp ce solvens este cel care face plata iar accipiens, cel care o primeşte.

Referindu-se la temeiul plăţii, art.1470 C. civ.  prevede că “orice plată presupune o datorie”, ceea ce face ca plata care nu este datorată să dea naştere la un raport juridic în cadrul căruia cel care a primit-o, solvens-ul, devine creditor al acţiunii în repetiţiune, iar accipiens-ul capătă calitatea de debitor.

Primul alineat al art. 1341 C. civ., este inspirat de reglementarea dată de Codul civil italian[131], care impune obligaţia de restituire a celui care face o plată nedatorată. Acţiunea pe care el o are la îndemână este acţiunea în repetiţiune (condictio indebiti).

1.2. Condițiile de admisibilitate sunt următoarele:

existenţa unei plăţi, care poate consta în remiterea unei sume de bani ori a unui bun. Dacă prestaţia constă într-o obligaţie de a face, nu se pune problema restituirii, ci a daunelor interese reprezentând contravaloarea operaţiei efectuate de solvens, putându-se invoca îmbogăţirea fără justă cauză a accipiens-ului. Ceea ce se cere este ca prestaţia efectuată de solvens să fi fost făcută cu tiltu de plată. Altfel, o asemenea prestaţie poate avea o altă semnificaţie juridică;

plata să fi urmărit o datorie inexistentă din punct de vedere juridic, altfel spus, să reprezinte un indebitum.

În teoretizarea acestei condiţii, doctrina franceză distinge trei situaţii[132] : prima dintre ele vizează datoria imaginară, când nici cel care plăteşte nu este debitor şi nici cel care primeşte plata nu este creditor (plata nedatorată obiectiv)[133]; a doua situaţie priveşte situaţia în care plata este făcută unei alte persoane decât celei care este datorată (plata nedatorată subiectivă). Este cazul în care se face o plată unui fals succesor al creditorului; a treia situaţie, calificată tot subiectiv nedatorată, priveşte plata făcută adevăratului creditor, dar de o altă persoană decât debitorul, cum este cazul falsului succesor al debitorului.

Prin tradiţie, aceste trei situaţii au fost supuse aceleaşi condiţii privind eroarea în care s-a aflat solvens-ul. Printr-o soluţie pronunţată de Curtea de casaţie franceză la data de 2 aprilie 1993, evocată de autorul mai sus citat, s-a decis că în cazul plăţii absolut nedatorate singura condiţie a plăţii este ca ea să fie nedatorată, fără a se mai analiza eroarea în care s-a aflat solvens-ul, rezolvare aprobată de doctrină[134] doar în privinţa plăţii nedatorate absolut.

Sunt şi alte situaţii în care condiţia erorii nu este cerută: când obligaţia de plată exista la momentul executării ei dar, ulterior, are loc anularea sau rezoluţiunea contractului, când solvens-ul pierde chitanţa liberatorie fiind nevoit să plătească a doua oară iar ulterior găseşte chitanţa, în cazul nulităţii relative a contractului în care plata poate fi calificată drept confirmare tacită a acestuia[135].

Este de remarcat că nici CCQ[136] şi nici Anteproiectul Catala de reformă a dreptului obligaţiilor şi prescripţiei nu consacră această soluţie, menţinând calificarea tradiţională a plăţii din eroare[137], în timp ce Codul nostru civil nu mai trimite la eroarea solvens-ului, aşa cum o făcea vechiul Cod civil la art. 993. Dimpotrivă, obligaţiile naturale nu sunt supuse repetiţiunii, de vreme ce acela care face plata a priori nu este ţinut de nicio datorie.

1.3. Dispoziția de la alin. 2 se referă la două cazuri în care nu se va restitui ce s-a plătit: în cazul liberalităţilor, care, fiind făcute cu animus donandi, nu sunt supuse restituirii şi nici în cazul gestiunii de afaceri, când plata este supusă unui alt regim juridic special amenajat, cum am văzut. Ele vor fi mai pe larg comentate la pct. 4 din observaţiile de  mai jos.

1.4. Dispoziţia finală de la art. 1341 instituie o prezumţie relativă (iuris tantum) potrivit căreia orice plată este considerată a fi fost făcută cu intenţia de a stinge o datorie proprie. Principiul prevăzut de art. 1472 C. civ. este că “plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”. Cu toate acestea, este dreptul creditorului să refuze plata oferită de terţ dacă în prealabil a fost încunoştiinţat de debitor că se opune acesteia, excepţie făcând cazul în care un asemenea refuz l-ar prejudicia. Potrivit art. 1474 C. civ., plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului, caz în care solvens-ul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Solvens-ul care are interes să dovedească faptul că datoria era a altuia, are sarcina probei, conform principiului actori incumbit probatio. 

 2. Aprecieri critice

2.1. Este mai puţin uzual în cadrul legiferării ca denumirile marginale ale unor instituţii să privească noţiuni juridice, ştiut fiind că dreptul pozitiv operează cu definiţii legale în timp ce teoria dreptului are menirea de a explica noţiunile juridice. De aceea, ni se pare că denumirea marginală a art. 1341 C. civ. este nepotrivită. Ea este şi singulară în peisajul celor trei fapte juridice licite reglementate de Codul civil, în condiţiile în care, atât la gestiunea de afaceri, cât şi la îmbogăţirea fără justă cauză, denumirea marginală este termenul „condiţii” pe care îl găsim mai potrivit, fie şi din perspectiva unei terminologii juridice unitare.

2.2. Avem a constata că enunţul de la alin. 1 al art. 1341 C. civ., menit a defini noţiunea de plată nedatorată se referă la dreptul de restituire al celui care plăteşte, deşi nu este dator. Or, fiind reglementată ca un izvor de obligaţii, plata nedatorată ar fi trebuit definită prin ceea ce este ea in se, şi nu prin efectele pe care le produce. Este ca şi cum am defini răspunderea delictuală, un alt izvor de obligaţii, ca fiind dreptul victimei la despăgubiri. Prin urmare, înainte de a vedea ce drepturi are cel care a făcut o plată nedatorată, ceea ce interesează mai întâi este să ştim în ce constă acest izvor de obligaţii. Unei astfel de logici se supun, atât Codul civil francez[138], vechiul nostru Cod civil[139], cât  şi CCQ[140], iar la nivel de proiecte europene, Anteproiectul Catala[141].

2.3. În sens juridic, “a plăti” înseamnă a stinge o obligaţie, ceea ce face ca enunţul potrivit căruia “cel care plăteşte fără a datora” să fie un non sens. Enunţul ar putea avea înţeles dacă am considera că a plăti înseamnă doar a remite cuiva o sumă de bani, fără a avea în vedere cu ce titlu o face, ceea ce contravine, nu doar înţelesului juridic, dar şi sensului obişnuit al termenului, aşa cum apare el în Dicţionarul explicativ al limbii române, potrivit căruia a plăti înseamnă a achita contravaloarea, în bani sau în natură, a unui bun cumpărat, a unei consumaţii, a recompensa. Dacă noţiunea de “plată” a intrat deja în conştiinţa juridică drept un mod de stingere a obligaţiilor, în sensul de solutio,  când avem în vedere modul cum se execută plata, verbul “a plăti” nu are aceeaşi plasticitate, motiv pentru care ar trebui evitat şi înlocuit cu termenul generic “prestaţie”.

2.4. Dispoziţia de la art. 1341 alin. 2 este inutilă pentru două motive:

– în primul rand, pentru că, atât liberalităţile cât şi actele încheiate cu titlu de gestiune de afaceri, nu constituie ceea ce numim „plată”, în înţelesul dreptului civil. Sintagma „plata unei liberalităţi” nu face decât să evidenţieze o contradicţie în termeni, câtă vreme, potrivit art. 1470 C. civ. “orice plată presupune o datorie”, iar liberalitatea presupune, prin definiţie, animus donandi, pentru a nu mai vorbi de gestiunea de afaceri unde gerantul acţionează cu animus gerendi şi unde avem o reglementare distinctă. Dacă, aparent Anteproiectul Catala propune o soluţie similară prin dispoziţia de la art. 1330 alin. 2 potrivit căreia, când cel care primeşte plata dovedeşte că ea a fost făcută cu intenţia liberală a unei obligaţii naturale sau dintr-o altă cauză, restituirea nu are loc[142], trebuie remarcat că între cele două texte există o diferenţă notabilă: în timp ce textul românesc se referă la plata făcută cu titlul de liberalitate, ceea ce este o contradicţie în termeni, textul francez are în vedere situaţia în care cel care primeşte plata dovedeşte că pretinsa plată s-a făcut în realitate cu animus donandi. Prin urmare, temeiul restituirii invocat de solvens este chiar plata nedatorată, iar dacă restituirea ei nu are loc este pentru că se dovedeşte intenţia gratificării;

– sub un alt aspect, multe altele sunt situaţiile în care simpla achitare a unei sume de bani nu are semnificaţie de plată în sens juridic. Ar fi însă nepotrivit ca ele să fie inventariate de lege. Ajunşi aici, ne-am putea întreba de ce n-au fost avute în vedere alte situaţii aflate, cu adevărat, la limita dintre plata datorată şi cea nedatorată, dată fiind inexistenţa dreptului material la acţiune. Avem în vedere obligaţiile naturale, cele executate în considerarea unor îndatoriri morale. Includerea lor printre prestaţiile exceptate de la restituire era cu mult mai nimerită, cu atât mai mult cu cât noua reglementare a prescriţiei extinctive nu prevede, în mod expres, în cazul renunţării la beneficiul prescripţiei, reglementată de art. 2507 – 2510 C. civ., soluţia validării plăţii efectuate de debitor după scurgerea termenului de prescripţie, aşa cum dispunea art. 20 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Cum se ştie, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit şi dreptul la acţiune în sens material al creditorului s-a stins, din raţiuni care ţin de echitate, dreptul subiectiv al creditorului supravieţuieşte, astfel că prestaţia efectuată nu va fi supusă restituirii, fiind considerată obligaţie naturală. Enumerarea unor asemenea situaţii n-ar trebui făcută exhaustiv, ci mai potrivit ar fi să se lase loc şi altor cauze prevăzute de lege, o formulă, de altfel, frecvent utilizată de actualul Cod Civil şi pe care o regăsim inclusiv în Anteproiectul Catala în textul deja analizat, precum şi în art. 2034 din Codul civil italian[143].

Propuneri

Art. 1341. Condiţii.

(1) Cel care, din eroare sau cu bună-ştiinţă primeşte o prestaţie nedatorată este obligat să o restituie celui care a făcut-o. 

(2) Ori de câte ori prestaţia a fost făcută cu intenţie liberală sau în executarea unei obligaţii naturale precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, restituirea nu va avea loc.         

Art. 1342.  Plata primită cu bună-credinţă de creditor.

(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.

(2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.

1. Comentarii

1.1. Textul are în vedere situaţia în care plata se face de o altă persoană decât debitorul. În sensul acestei prevederi, creditorul este de bună-credinţă când s-a încrezut în intenţia acestui fals debitor de a-i face o plată valabilă, motiv pentru care nu acţionează în termenul de prescripţie pe adevăratul său debitor sau se lipseşte de titul său de creanţă, crezând că nu-i mai este util. Este vorba doar de situaţia în care titlul de creanţă era constatat de un înscris sub semnătură privată. Altfel, dacă titlul său era autentic, îl poate dovedi cu copie de la notarul care a instrumentat actul sau de un alt organ care l-a emis. Nu are importanţă circumstanţele în care creditorul s-a lipsit de titlul său de creanţă. Aceeaşi soluţie se impune şi când creditorul a renunţat la garanţiile creanţei.

1.2. Cum ar fi inechitabil ca falsul debitor care a făcut plata să fie păgubit prin efectuarea unei plăţi la care nu este obligat, legea îi conferă acestuia dreptul de a se regresa împotriva adevăratului debitor. Este concretizarea a ceea ce art.1474 alin. (3) C. civ. potrivit căruia plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

 Art. 1343. Restituirea plăţii anticipate.

Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.

1. Comentarii

1.1. Textul normativ de la art. 1343 C. civ. priveşte efectele plăţii anticipate în două situaţii în care obligaţia este afectată de modalităţi. Prima dintre ele priveşte plata unei obligaţii afectate de termen suspensiv. Potrivit art. 1413 alin. (1) C. civ., „Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”. Drept urmare, plata făcută de debitor înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui, chiar dacă este nedatorată. Când plata a fost făcută prin dol sau violenţă, o asemenea plată poate fi supusă restituirii, cel ce a făcut-o putând exercita acţiunea specifică plăţii nedatorate condictio indebiti. Urmare aceleaşi acţiuni, cel care a făcut o plată nedatorată înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive, adică înainte de îndeplinirea evenimentului viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea obligaţiei, aşa cum prevede art. 1400 C. civ., poate cere restituirea ei.

2. Aprecieri critice

2.1. Dispoziția de la art. 1343 C. civ. este criticabilă pentru că nu este vorba de restituirea oricărei plăţi efectuate pentru stingerea unei obligaţii, ci doar de restituirea unei plăţi nedatorate, aşa cum prevede art. 1344 C. civ.

Art. 1344. Reguli aplicabile restituirii.

Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649.

1. Comentarii

1.1. Dispoziţii aplicabile. Prevederea de la art. 1344 C. civ. este o normă de trimitere la dreptul aplicabil acestei materii, constituit dintr-un un set de reguli instituite prin Titlul VIII denumit  “Restituirea prestaţiilor”.

VII. Îmbogăţirea fără justă cauză

Art. 1345. Condiţii.

Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Fiind nereglementată de codurile civile clasice, îmbogăţirea fără justă cauză este o creaţie pretoriană care s-a născut din nevoia unui temei juridic pentru situaţia în care, prin acelaş fapt, o persoană se îmbogăţeşte în detrimentul alteia care sărăceşte, fără ca restituirea sporului de valoare celui sărăcit să poată fi dispusă prin invocarea izvoarelor de obligaţii consacrate deja. Fiind tot mai confruntată cu situaţii în care bunul simţ juridic impunea restituirea a ceea ce a procurat altuia un avantaj nejustificat, pentru a nu risca un eventual delict de denegare de dreptate, jurisprudenţa a apelat la soluţii de împrumut, considerând că o astfel de situaţie juridică ar reprezenta o gestiune de afaceri anormală[144], în care gerantul a lucrat fără a avea intenţia de a îmbogăţi pe gerat. Curând însă, această asimilare a fost contestată, afirmându-se că nu poate fi concepută gestiunea de afaceri fără intenţia de a gera (animus gerendi). Drept urmare, între refuzul unei soluţii juridice, riscând săvârşirea delictului de denegare de dreptate şi aplicarea forţată, prin analogie, a altor izvoare de obligaţii improprii, jurisprudenţa a ales să se întemeieze pe un principiu de echitate potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia. Este îndemnul unuia dintre preceptele morale cele mai convingătoare dintotdeauna de a nu leza pe altul (alterum non laedere)şi face parte dintr-un triptic atribuit jurisconsultului roman Ulpian potrivit căruia “Praecepta iuris sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere et suum cuinque tribuere”. Se consideră că punctul de plecare al unei asemenea orientări a jurisprudenţei îl constituie cazul Boudier soluţionat de Curtea de casaţie franceză la 15 iunie 1892, când, în motivarea soluţiei, se afirmă că persoana care, printr-un sacrificiu sau un alt fapt personal, procură unei alte persoane un avantaj nejustificat de nicio altă cauză legală, are deschisă împotriva celui îmbogăţit acţiunea  de in rem verso. Pe lângă fundamentul său esenţialmente moral, doctrina a adăugat şi nevoia de a se asigura un echilibru între patrimonii, cel care impune ca tot ce a ieşit dintr-un patrimoniu sporind patrimoniul altuia, să fie restituit.

1.2. Reglementare. După modelul de la art. 1493 CCQ, art. 1345 C. civ. defineşte îmbogăţirea fără justă cauză din perspectiva celui obligat la restituire şi nu a celui îndreptăţit la restituire, precum în cazul plăţii nedatorate.

1.3. Condiții. Pentru a ne afla în faţa unei îmbogăţiri fără justă cauză sunt necesare câteva condiţii:

îmbogăţirea unui patrimoniu. Este vorba de orice avantaj care poate fi apreciat în bani şi care poate consta  în dobândirea unui bun, în sporul de valoare al activului patrimonial sau în diminuarea pasivului patrimonial concretizat în evitarea unor cheltuieli sau a datoriilor ce ar fi urmat a fi plătite;

– îmbogăţirea să fie neimputabilă celui căruia îi profită. Aşa cum vom vedea, îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor subsidiar de obligaţii, astfel că, ori de câte ori sporirea unui patrimoniu are loc ca urmare a unei fapte imputabile a titularului său, ea va fi supusă unei sancţiuni speciale, în raport de natura faptei prin care a avut loc îmbogăţirea;

sărăcirea unui alt patrimoniu. Prin simetrie, se cere ca patrimoniul celui care va fi obligat la indemnizare să fi suferit o diminuare a elementelor active, care poate consta într-o pierdere efectivă sau chiar în lipsirea de un avantaj care ar fi urmat să fie procurat.

Având a soluţiona acţiuni fondate pe îmbogăţirea fără justă cauză, jurisprudenţa franceză a fost confruntată cu situaţii în care sărăcirea invocată de reclamant era datorată propriei culpe. Soluţiile au fost de multe ori contradictorii. Astfel, într-o primă etapă s-a afirmat că simpla imprudenţă sau neglijenţă a reclamantului sărăcit nu-i răpeşte acestuia dreptul de a uza de acţiunea de in rem verso, pentru ca, în alte cauze, să fie respinsă acţiunea în cazul culpei reclamantului. Decelând particularităţile fiecărui caz în parte, jurisprudenţa franceză a statuat că trebuie distinse situaţiile în care sărăcitul, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă (culpa lata dolo aequiparatur), şi-a diminuat patrimoniul, caz în care trebuie să i se refuze acţiunea şi cele în care o asemenea însărăcire este datorată simplei sale imprudenţe sau neglijenţe, când, din considerente ce ţin de echitate, acţiunea urmează a fi admisă[145];

corelaţia dintre sărăcire şi îmbogăţire. Condiţia ca îmbogăţirea să fie pe măsura pierderii patrimoniale presupune ca ambele modificări să fi fost cauzate de acelaş fapt. Nu este vorba de un raport de cauzalitate între îmbogăţire şi sărăcire, ci de o anumită conexitate care poate fi atât directă,  când între cele două patrimonii nu există niciun alt patrimoniu interpus sau indirectă, când valoarea care a ieşit din patrimoniul celui sărăcit traversează patrimoniul unui terţ.

Conform noii reglementări, întinderea restituirii va fi apreciată în raport de pierderea patrimonială suferită de reclamant şi de limita propriei îmbogăţiri a pârâtului. Drept urmare, restituirea nu poate excede nici pierderii suferite de primul şi nici îmbogăţirii realizată de al doilea. Altfel, dacă beneficiarul îmbogăţirii va fi obligat să restituie mai mult decât sporul de valoare care i-a fost furnizat va fi victima unei injustiţii, în timp ce titularul acţiunii va fi cel care va profita de pe urma acestei injustiţii;

absenţa cauzei. Dacă primele trei condiţii ţin de componenta materială sau economică a acestui izvor de obligaţii, lipsa cauzei priveşte componenta sa juridică. Multă vreme lipsa cauzei în această materie a fost privită drept absenţa oricărei contraprestaţii. Or, analizată exclusiv din perspectiva componentei sale materiale, însăşi denumirea de îmbogăţire fără justă cauză riscă să fie definită printr-un pleonasm, motiv pentru care lipsa cauzei a fost înţeleasă ca fiind lipsa oricărui titlu legal, convenţional sau judiciar  care ar putea justifica îmbogăţirea.

2. Aprecieri critice

2.1. Plecând de la etimologia acţiunii de in rem verso, atât doctrina de drept civil românească cât şi noul Cod Civil au în vedere „obligaţia de restituire”[146], ca sancţiune a îmbogăţirii fără justă cauză. În realitate, rareori se întâmplă ca obligaţia celui îmbogăţit să privească o valoare determinată care se transferă din patrimoniul acestuia în patrimoniul reclamantului. Este adevărat că reclamantul acestei acţiuni nu poate pretinde mai mult decât valoarea propriei diminuări şi că nici pârâtul n-ar putea fi obligat la o valoare mai mare decât sporul de valoare, numai că ceea ce are loc de fiecare dată este „indemnizarea” reclamantului, termen utilizat de CCQ[147], CCI[148], Anteproiectul Catala[149] şi care exprimă mai bine mecanismul acestei acţiuni.

2.2. Condiţia prevăzută de text ca îmbogăţirea să se fi realizat „în mod neimputabil” este de prisos, de vreme ce acţiunea este subsidiară, astfel că, ori de câte ori, printr-o conduită culpabilă, cineva îşi sporeşte patrimoniul, va fi supus sancţiunilor speciale de drept civil, diferite în raport de fiecare caz în parte. Dimpotrivă, aşa cum am văzut, doctrina de drept civil este preocupată de culpa celui care sărăceşte şi nu de cea a titularului acţiunii.

Art. 1346.  Îmbogăţirea justificată.

Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:

a) din executarea unei obligaţii valabile;

b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;

c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

1. Comentarii

1.1. Aceste prevederi sunt inspirate de Codul civil din Quebec[150]. De observat este că reglementarea luată drept model se referă la justificarea îmbogăţirii sau a însărăcirii şi nu la îmbogăţirea justificată.

Potrivit normei de la art. 1346 C. civ., cazurile prevăzute la lit. a-c constituie îmbogăţire justificată.

1.2. Executarea unei obligaţii valabile. Un prim caz îl constituie acela în care îmbogăţirea are loc prin executarea unei obligaţii valabile. Este vorba de situaţia în care sporul de valoare este realizat ca urmare a executării unei obligaţii valabile de către o altă persoană care are calitatea de debitor în raport cu cel care s-a îmbogăţit. Obligaţia este valabilă când, de exemplu, rezultă dintr-un contract care a fost valabil încheiat şi care n-a fost anulat sau când rezultă din oricare alt izvor de obligaţii prevăzut de lege.

1.3. Neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit. Al doilea caz vizând îmbogăţirea care rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit, priveşte situaţiile în care o persoană, deşi păgubită, nu-şi exercită dreptul la acţiune în condiţiile legii împotriva autorului prejudiciului. Principiul disponibilităţii în procesul civil face ca orice persoană care este victima unui prejudiciu să poată decide, în mod suveran, dacă va acţiona sau nu pe autorul faptei prin care i s-a creat un prejudiciu. Cum dreptul la acţiune în sens procesual se cere exercitat înăuntrul termenelor de prescripţie, autorul prejudiciului nu va mai putea fi obligat să repare prejudiciul, ceea ce face ca el să beneficieze de contravaloarea acestuia.

1.4. Ultimul caz prevăzut de textul analizat îl constituie actul încheiat cu intenţia de a gratifica (animus donandi), care, în mod evident, n-ar putea fi invocat în susţinerea unei îmbogăţiri fără justă cauză de către beneficiar. Textul are în vedere situaţia în care păgubitul săvârşeşte orice act, în interes exclusiv personal, pe riscul său, ori, după caz, cu intenţia de a gratifica. Deşi se părea că îmbogăţirea fără justă cauză are o configuraţie obiectivă, jurisprudenţa modernă are în vedere şi aspectul psihologic al acesteia. Astfel, cel care săvârşeşte un act, cunoscând riscurile la care se supune, nu va putea invoca îmbogăţirea fără justă cauză. Jurisprudenţa franceză a refuzat acţiunea bunicii îndreptată împotriva tatălui unui copil prin care a solicitat obligarea lui la contravaloarea întreţinerii prestate minorului, deşi, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, fusese obligată să-l restituie[151]. Aşa cum am arătat însă, tendinţa jurisprudenţei este de a nuanţa soluţiile, refuzând acţiunea celui păgubit doar în ipoteza intenţiei sau culpei grave, nu şi când acesta a acţionat din culpa propriu-zisă, ceea ce ne îndreptăţeşte să propunem ca această distincţie să fie operată în cadrul textului pe care îl analizăm.

Cât priveşte actul săvârşit de cel păgubit pe riscul său, o situaţie posibilă este aceea în care o persoană realizează lucrări de extindere a reţelei electrice prin amplasarea de stâlpi şi cabluri până la propria casă, după care invocă în raporturile cu vecinii subsecvenţi îmbogăţirea fără justă cauză constând în avantajul creat prin scurtarea reţelei la care ar urma să se racordeze în viitor aceştia din urmă.

2. Aprecieri critice

2.1. Rostul declarat al acestei norme este acela de a explica noţiunea de îmbogăţire fără justă prin antonimul ei, îmbogăţirea justificată, procedeu cel puţin discutabil. În opinia noastră, cu mult mai potrivit ar fi fost ca cele trei cazuri menţionate la lit. a-c să fie circumscrise aceleaşi noţiuni de definit, şi nu unei noţiuni noi, neuzuală. În ideea de a fixa cât mai bine înţelesul noţiunii de definit, după definiţia avansată acesteia la art. 1336, Anteproiectul Catala enumeră la art. 1337 aceleaşi situaţii printre cazurile care nu constituie îmbogăţire fără justă cauză.

2.2.  Enunţul de la lit. a) este eliptic pentru că nu precizează despre obligaţia cui este vorba. Înscriindu-se printre cazurile de îmbogăţire justificată, la o primă citire s-ar putea înţelege că este vorba de executarea unei obligaţii de către îmbogăţit, când, de fapt, este vizată executarea unei obligaţii de către cel care invocă pierderea, deci de către păgubit.

3. Propuneri

Art. 1346.  Îmbogăţirea justificată.

Cel care beneficiază de o îmbogăţire nejustificată în detrimentul altuia este obligat faţă de cel păgubit la o indemnizare într-un cuantum care nu trebuie să depăşească îmbogăţirea sau însărăcirea.

Imbogăţirea este nejustificată când nu provine din executarea de către păgubit a unei obligaţii legale, convenţionale sau judiciare şi nici nu este rezultatul unei liberalităţi în favoarea celui căruia profită îmbogăţirea sau al oricărui act animat de un interes pur personal.

Art. 1347. Condiţiile şi întinderea restituirii.

(1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.

(2) Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele.

1. Comentarii

1.1. Data determinării îmbogăţirii. Potrivit prevederii de la alin. (1) al art. 1347 . civ. Enunţul primului alineat este cât se poate de firesc, în condiţiile în care una dintre condiţiile de admisibilitate a oricărei acţiuni în justiţie este interesul legitim (pas d’intérêt, pas d’action).

1.2. Modalităţile restituirii. Dispoziţia de la alin. 2 trimite la regulile instituite în materia restituirii prestaţiilor. Potrivit art. 1639 NCC restituirea prestaţiilor se face în natură, prin restituirea bunului primit, restituire care se realizează în condiţiile prevăzute de art. 1639 şi urm. NCC.

2. Aprecieri critice

2.1. Deși în comentariul de mai sus am afirmat că prevederea de la primul alineat este firească,  evaluând-o, ne îngăduim să apreciem că ea este superfluă, pentru că nu face decât să reia un alt imperativ care priveşte exercitarea oricărui drept la acţiune întemeiat pe un interes legitim şi actual. Este motivul pentru care o asemenea prevedere o regăsim doar în Codul civil din Quebec[152], nu şi în propunerile franceze de reformare a dreptului obligaţiilor.

2.2. Mai importantă decât condiţia privind existenţa îmbogăţirii fără justă cauză la momentul sesizării instanţei, este cea privitoare la momentul la care se evaluează îmbogăţirea şi sărăcirea corelativă, prevedere pe care o cuprinde inclusiv Codul civil din Quebec în alin. 2 al art. 1495, redat mai jos la nota 1 de subsol  şi pe care o regăsim în art. 1339 din Anteproiectul Catala[153]. Potrivit acestor reglementări, momentul evaluării îmbogăţirii şi sărăcirii este cel al declanşării acţiunii în justiţie, spre deosebire de regimul răspunderii civile delictuale unde evaluarea se face la data judecăţii[154].

2.3. Potrivit art. 1640 alin. 2 la care face trimitere art.1347 alin 2 C. civ., valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie. Or, principiul consacrat în materia îmbogăţirii fără justă cauză este că evaluarea se face la momentul introducerii acţiunii, excepţie făcând situaţia în care cel îmbogăţit a fost de rea-credinţă, caz în care evaluarea se face la momentul în care acesta a beneficiat de îmbogăţire.

3. Propuneri

 Art. 1347. Condiţiile şi întinderea restituirii. Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire în condiţiile prevăzute de art. 1639 şi următoarele, cu excepţia evaluării indemnizării datorate de acesta care se face  la data introducerii acţiunii în justiţie.

 Art. 1348. Caracterul subsidiar.

Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Fiind nereglementată de codurile civile clasice, am fost obişnuiţi să spunem că  îmbogăţirea fără justă cauză este o creaţie pretoriană care s-a născut din nevoia unui temei juridic pentru situaţia în care, prin acelaşi fapt, o persoană se îmbogăţeşte în detrimentul alteia care sărăceşte, fără ca restituirea sporului de valoare celui sărăcit să poată fi dispusă prin invocarea izvoarelor de obligaţii consacrate deja. Fiind tot mai confruntată cu situaţii în care bunul simţ juridic impunea restituirea a ceea ce a procurat altuia un avantaj nejustificat, pentru a nu risca un eventual delict de denegare de dreptate, jurisprudenţa a apelat la soluţii de împrumut, considerând că o astfel de situaţie juridică ar reprezenta o gestiune de afaceri anormală[155], în care gerantul a lucrat fără a avea intenţia de a îmbogăţi pe gerat. Curând însă, această asimilare a fost contestată, afirmându-se că nu poate fi concepută gestiunea de afaceri fără intenţia de a gera (animus gerendi). Drept urmare, între refuzul unei soluţii juridice şi aplicarea prin analogie a altor izvoare de obligaţii improprii, jurisprudenţa a ales să se întemeieze pe un principiu de echitate potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia. Este îndemnul unuia dintre preceptele morale cele mai convingătoare dintotdeauna de a nu leza pe altul (alterum non laedere) şi face parte dintr-un triptic atribuit jurisconsultului roman Ulpian potrivit căruia “Praecepta iuris sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere et suum cuinque tribuere”. Se consideră că punctul de plecare al unei asemenea orientări a jurisprudenţei îl constituie cazul Boudier soluţionat de Curtea de casaţie franceză la 15 iunie 1892, când, în motivarea soluţiei, se afirmă că persoana care procură unei alte persoane un avantaj nejustificat de nicio altă cauză legală, are deschisă împotriva celui îmbogăţit acţiunea  de in rem verso. Pe lângă fundamentul său esenţialmente moral, doctrina a adăugat şi nevoia de a se asigura un echilibru între patrimonii[156].

1.2. Reglementare. După modelul art. 1493 din Codului civil din Quebec,  art. 1345 C. civ. defineşte îmbogăţirea fără justă cauză din perspectiva celui obligat la restituire şi nu a celui îndreptăţit la restituire, precum în cazul plăţii nedatorate. Pentru a ne afla în faţa unei îmbogăţiri fără justă cauză sunt necesare câteva condiţii:

îmbogăţirea unui patrimoniu. Este vorba de orice avantaj care poate fi apreciat în bani şi care poate consta în dobândirea unui bun, în sporul de valoare al activului patrimonial sau în diminuarea pasivului patrimonial concretizat în evitarea unor cheltuieli sau a datoriilor ce ar fi urmat a fi plătite;

 – îmbogăţirea să fie neimputabilă celui căruia îi profită. Aşa cum vom vedea, îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor subsidiar de obligaţii, astfel că, ori de câte ori sporirea unui patrimoniu are loc ca urmare a unei fapte imputabile a titularului său, ea va fi supusă unei sancţiuni speciale, în raport de natura faptei prin care a avut loc îmbogăţirea;

sărăcirea unui alt patrimoniu. Prin simetrie, se cere ca patrimoniul celui care va fi obligat la indemnizare să fi suferit o diminuare a elementelor active, care poate consta într-o pierdere efectivă sau chiar în lipsirea de un avantaj care ar fi urmat să fie procurat.

Având a soluţiona acţiuni fondate pe îmbogăţirea fără justă cauză, jurisprudenţa franceză a fost confruntată cu situaţii în care sărăcirea invocată de reclamant era datorată propriei culpe. Soluţiile au fost de multe ori contradictorii. Astfel, într-o primă etapă s-a afirmat că simpla imprudenţă sau neglijenţă a reclamantului sărăcit nu-i răpeşte acestuia dreptul de a uza de acţiunea de in rem verso, pentru ca, în alte cauze, să fie respinsă acţiunea în cazul culpei reclamantului. Decelând particularităţile fiecărui caz în parte, jurisprudenţa franceză a statuat că trebuie distinse situaţiile în care sărăcitul, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă (culpa lata dolo aequiparatur), şi-a diminuat patrimoniul, caz în care trebuie să i se refuze acţiunea şi cele în care o asemenea însărăcire este datorată simplei sale imprudenţe sau neglijenţe, când, din considerente ce ţin de echitate, acţiunea urmează a fi admisă;

corelaţia dintre sărăcire şi îmbogăţire. Condiţia ca îmbogăţirea să fie pe măsura pierderii patrimoniale presupune ca ambele modificări să fi fost cauzate de acelaşi fapt. Nu este vorba de un raport de cauzalitate între îmbogăţire şi sărăcire, ci de o anumită conexitate care poate fi atât directă,  când între cele două patrimonii nu există niciun alt patrimoniu interpus, sau indirectă, când valoarea care a ieşit din patrimoniul celui sărăcit traversează patrimoniul unui terţ.

Conform noii reglementări, întinderea restituirii va fi apreciată în raport de pierderea patrimonială suferită de reclamant şi de limita propriei îmbogăţiri a pârâtului. Drept urmare, restituirea nu poate excede nici pierderii suferite de primul şi nici îmbogăţirii realizată de al doilea. Altfel, dacă beneficiarul îmbogăţirii va fi obligat să restituie mai mult decât sporul de valoare care i-a fost furnizat va fi victima unei injustiţii, în timp ce titularul acţiunii va fi cel care va profita de pe urma acestei injustiţii;

absenţa cauzei. Dacă primele trei condiţii ţin de componenta materială sau economică a acestui izvor de obligaţii, lipsa cauzei priveşte componenta sa juridică. Multă vreme lipsa cauzei în această materie a fost privită drept absenţa oricărei contraprestaţii. Or, analizată exclusiv din perspectiva componentei sale materiale, însăşi denumirea de îmbogăţire fără justă cauză riscă să fie definită printr-un pleonasm, motiv pentru care lipsa cauzei a fost înţeleasă ca fiind lipsa oricărui titlu legal, convenţional sau judiciar  care ar putea justifica îmbogăţirea.

2. Aprecieri critice

2.1. Plecând de la etimologia acţiunii de in rem verso, atât doctrina de drept civil românească, cât şi actualul Cod Civil au în vedere „obligaţia de restituire”[157], ca sancţiune a îmbogăţirii fără justă cauză. În realitate, rareori se întâmplă ca obligaţia celui îmbogăţit să privească o valoare determinată care se transferă din patrimoniul acestuia în patrimoniul reclamantului. Este adevărat că reclamantul acestei acţiuni nu poate pretinde mai mult decât valoarea propriei diminuări şi că nici pârâtul n-ar putea fi obligat la o valoare mai mare decât sporul de valoare, numai că ceea ce are loc de fiecare dată este indemnizarea reclamantului, termen utilizat de CCQ[158], CCI[159], Proiectul Catala[160] şi care exprimă mai bine mecanismul acestei acţiuni.

2.2. Îmbogăţirea fără justă cauză pune în discuţie doar temeiul juridic al îmbogăţirii (cauza obligaţiei), şi nu imputabilitatea sporirii propriului patrimoniu. Prin urmare, condiţia impusă de lege ca îmbogăţirea să aibă loc „în mod neimputabil” nu profită definiţiei avansate.

VIII. Răspunderea civilă

Art. 1349. Răspunderea delictuală.

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.

1. Comentarii

1.1. Poate că nicio altă zonă a dreptului civil nu impune un efort normativ mai consistent decât dreptul responsabilităţii, despre care Josserand afirma cândva că reprezintă “punctul nevralgic al tuturor instituţiilor[161]”. Caracterizarea este cât se poate de inspirată dacă avem în vedere că răspunderea se adresează unor situaţii anormale şi iminent conflictuale, punând în discuţie însăşi finalitatea dreptului ca mecanism de reglementare a vieţii sociale. Ea este o componentă organică a oricărui sistem de drept pozitiv, prin reglementare dându-i acestuia valoare şi eficienţă, iar prin intervenţia efectivă cât mai rară, confirmând virtutea tehnică a sistemului. Cum se ştie, dreptul este făcut pentru a fi realizat iar nu neaparat aplicat. Sfidând parcă, prin permanenţa şi gravitatea ei, însăşi etimologia termenului ce o numeşte, responsabilitatea nu este un răspuns, ci o continuă întrebare, mereu actuală, menită a oferi soluţii adecvate în relaţia individ-societate, ceea ce face ca soluţiile normative avansate la un moment dat să fie întotdeauna provizorii, aflate într-o perpetuă căutare a perfecţiunii.

1.2. Alterum non laedere. Prevederile legale de la art. 1349 C. civ. referitoare la răspunderea delictuală, fac parte din cele două dispoziţii generale rezervate  răspunderii civile, menite a evidenţia caracterul unitar al acestei instituţii şi de a prefigura un drept comun în materie.

Inspirate de prevederile de la art. 1457[162] şi art. 1458 din Codul civil Quebec[163], ambele prevederi au ca punct de plecare încălcarea unor îndatoriri. Ceea ce însă le separă este că, în cazul răspunderii delictuale, fapta constă în încălcarea unor îndatoriri generale de prudenţă şi diligenţă care, într-o exprimare sintetică, ar putea fi reduse la imperativul moral alterum non laedere, în timp ce la răspunderea contractuală fapta constă în încălcarea obligaţiilor asumate prin contract prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a acestora.

Nu întâmplător textul normativ are în vedere “îndatorirea”, şi nu “obligaţia” respectării regulilor de conduită. Deosebirea dintre cei doi termeni constă în aceea că, în timp ce obligaţia are un obiect determinat, îndatorirea priveşte o conduită de urmat, o anumită mentalitate  care nu se rezumă la un gest concret. Ea are aspectul unei veritabile “directive”, cum recent a fost caracterizată de un autor francez, potrivit căruia obligaţiile “nu sunt datorii care se plătesc, ci datorii de urmat”[164]. Aşa cum vom vedea, textele următoare contrazic asemenea distincţii.

1.3. Potrivit dispoziţiei de la art. 1349 alin. 2 C. civ., “Cel care, având discernământ,  încalcă îndatorirea respectării regulilor de conduită prevăzute în alin. 1, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Acest enunţ nu epuizează condiţiile răspunderii delictuale, cum s-ar fi cuvenit,  ci priveşte doar condiţia discernământului a celui care răspunde de prejudiciul cauzat prin fapta sa culpabilă. (A se vedea aprecierile critice care urmează).

1.4. Potrivit art. 1349 alin. (3) C. civ.,  “În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”. Cum aceste cazuri constituie ipoteze legale distincte de răspundere delictuală indirectă, le vom analiza pe larg în comentariile  corespunzătoare fiecăreia dintre ele.

Ceea ce ni se pare a fi important de remarcat, este faptul că, potrivit acestui text normativ, în cazurile anume prevăzute de lege, respectiv art. 1372-1378 C. civ., persoana “este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia”. Este aici prezentă o nuanţă de limbaj importantă care nu poate fi ignorată, pentru că face parte dintr-o dispoziţie generală, de principiu în materia răspunderii delictuale: respondentul nu răspunde, ci este doar desemnat să repare prejudiciul cauzat de alţii, în temeiul unor raţiuni diferite care privesc relaţia dintre el şi făptuitor. Nu poate fi vorba doar de o deosebire accidentală de exprimare, ci de o chestiune crucială în materia răspunderii delictuale: oare a repara înseamnă şi a răspunde?

Răspunsul afirmativ dat de o parte a doctrinei noastre, potrivit căreia “a răspunde înseamnă a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”[165], nu mai este astăzi actual. Într-o perioadă dominată de interesele victimei, imperativul reparaţiei devine primordial, surclasând pe cel al sancţionării conduitei vinovate. Apar tot mai multe tehnici de indemnizare a prejudiciilor, reparaţia capătă o funcţie socială cu mult mai importantă decât preocuparea de a găsi un vinovat, ceea ce face ca răspunderea delictuală, aşa zisă indirectă, să se rezume la desemnarea respondentului în considerarea altor raţiuni morale preferabile culpei, ca fundament al răspunderii. Se pare însă că autorii acestor texte n-au avut în vedere asemenea distincţii de vreme ce, pentru desemnarea aceleaşi realităţi, folosesc exprimări atât de diferite în substanţa lor cum ar fi: „răspunderea pentru faptă”, “răspunderea pentru prejudiciu”, „răspunderea pentru prepuşi”.

1.5. Ultimul alineat de la art. 1349 C. civ. prevede că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială, spre deosebire de Proiectul Noului Cod Civil care reglementa răspunderea pentru produse defectuoase în cadrul răspunderii pentru paguba produsă pentru lucruri, în art. 1115-1116. Reglementarea specială aplicabilă în prezent acestei răspunderi este dată de Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată în anul  2008.

2. Aprecieri critice

2.1. Spre deosebire de Codul civil român de la 1864 (în vigoare de la 1 decembrie 1865) reproduce în art. 998 – 1003 reglemetarea franceză din art. 1382 – 1386 C. Napoleon (Legea din 30 ventose anul XII – 21 martie 1804) ce consacră sistemul actualmente în vigoare, al responsabilităţii subiective, bazat pe „greşeală”. Acest  sistem, aşa cum a fost caracterizat, nu este “logic ordonat, având puritatea unei construcţii abstracte. Este, dimpotrivă, sistemul stufos pe care ni l-a adus cu sine o dezvoltare de mai multe ori milenară. Un sistem în care se întrepătrund ideea de pedeapsă, care ar trebui să atragă după sine o sancţiune măsurată numai după gravitatea greşelii, indiferent de prejudiciul cauzat şi ideea de reparaţie, care, dimpotrivă, ar trebui să fie măsurată numai cu întinderea pagubei pricinuite, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei greşeli sau gravitatea acesteia”[166].

2.2. O primă critică priveşte inconsecvenţa legiuitorului în sistematizarea izvoarelor de obligaţii civile. Astfel, după ce denumeşte Titlul II al Cărţii a V-a “Izvoarele obligaţiilor”, Codul civil urmăreşte succesiunea  anunţată la art. 1165 doar până la  Capitolul IV, care, potrivit ordinii anunţate, trebuia  rezervat faptei ilicite, cu atât mai mult cu cât Capitolul III este intitulat “Faptul juridic licit”. Acest capitol este denumit însă “Răspunderea civilă”, care, cum se ştie, nu poate fi calificată drept izvor de obligaţii, ea fiind  doar mecanismul prin care se înfăptuieşte repararea prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei contractuale sau de victima faptei prejudiciabile.

Explicaţia acestui procedeu îl constituie doar semnalul prin care legiuitorul anunţă unitatea celor două forme de răspundere, contractuală şi delictuală. Numai că, în loc să avem ambele reglementări, răspunderii contractuale îi este rezervat un singur text normativ, cel de la art. 1350 C. civ., şi acela incomplet, pentru că nu sunt prevăzute cazurile în care operează neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract. Celelalte dispoziții privesc doar răspunderea delictuală, în timp ce răspunderea contractuală este reglementată în Capitolul IV denumit “Executarea silită a obligaţiilor”.

2.3. Potrivit dispoziţiei de la art. 1349 alin. 1 C. civ.,  regulile de conduită pe care trebuie să le respecte orice persoană sunt cele “pe care legea sau obiceiul locului le impune”.

Privit din perspectivă exclusiv gramaticală, textul are două deficienţe:

– prima este că legea şi obiceiul locului sunt despărţite prin conjuncţia adversativă “sau”, când, în realitate regulile vizate pot proveni, atât din lege cât şi din obiceiuri, ceea ce impunea, fie conjuncţia copulativă “şi”, fie o simplă virgulă între ele;

– din faptul că legea şi obiceiul n-ar trebui opuse, rezultă şi că acordul corect dintre subiect şi predicat trebuie făcut folosind verbul a impune la plural (“impun”). S-a ajuns la acest text printr-o traducere lejeră a enunţului normativ de la art. 1457 alin. 1 CCQ potrivit căruia “orice persoană are îndatorirea de a respecta regulile care, în funcţie de circumstanţe, uzanţe sau lege, îi sunt impuse”. Prin urmare, textul luat drept model, el însuşi discutabil, nu ne spune că regulile pe care persoana trebuie să le respecte sunt cele pe care legea sau obiceiul le impun, ci doar că asemenea reguli i se impun în raport de circumstanţe[167];

– pe fond, este surprinzător cum, vorbind de reguli care se impun persoanei, textul normativ nu are în vedere regulile de morală, de fapt cele mai importante, în condiţiile în care întreaga organizare tehnică a răspunderii civile are un fundament esenţialmente moral[168], imperativul alterum non laedere.

2.4. Examinând primele două enunţuri ale art. 1349 C. civ., vom observa că, deşi în cadrul primului alineat sunt menţionate două îndatoriri ale persoanei: să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane, ultima fiind imperativul roman neminem laesi, norma următoare de la art. 1349 alin. 2 are în vedere o singură îndatorire, dispunând că “cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire…”. De fapt, ultima formulare este cea corectă, pentru că nu se poate vorbi de mai multe îndatoriri, când de fapt imperativul neminem laesi este o chintesenţă a tuturor îndatorilor care vizează caracterul civiliter al conduitei aplicabil răspunderii delictuale.

2.5. Aşa cum am mai menționat[169], termenul “atingere”, tradus ca atare din terminologia juridică folosită de Codul civil din Quebec, nu are aceeaşi rezonanţă în limba română, unde poate desemna, atât faptele prejudiciabile, cât şi pe cele care n-au cauzat un prejudiciu propriu-zis care să fie supus reparaţiunii. Este motivul pentru care ar fi trebuit evitat în enunţul de la alin. 1 al art. 1349 C. civ. care dispune că “orice persoană are îndatorirea {…} să nu aducă atingere (s.n.) drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Înţelesul voit al normei este cel menit a transpune imperativul moral alterum non laedere. În limba română, leziunea poate presupune însă, atât o ştirbire a patrimoniului, cum este cazul leziunii în contracte, cât şi afectarea unei valori morale, care nu întotdeauna se concretizează într-o pierdere materială. Astfel, în bună măsură, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt ele inventariate la art. 74 C. civ., sunt independente de orice prejudiciu patrimonial.

2.6. Privit în sine, textul normativ de art. 1349 alin. 2 C. civ. este lacunar putând crea confuzia că prezenţa discernământului ar fi singura condiţie a răspunderii delictuale, când, în realitate, răspunderea delictuală continuă, în mare măsură, să fie fundamentată pe fapta ilicită şi culpabilă. Dacă totuşi, s-a apreciat că enunţul şi-ar găsi locul în cadrul dispoziţiilor generale, ar fi trebuit să fie completat cu formula “în condiţiile legii”, aşa cum o găsim folosită în cazul răspunderii contractuale, la art.1350 alin. 2, pentru ca astfel această prevedere să fie pusă în acord cu celelalte dispoziţii subsecvente privitoare la răspunderea directă şi indirectă privind condiţiile angajării acestora.

Cât priveşte obligaţia de a repara integral prejudiciile cauzate, ea constituie un principiu prevăzut în art. 1385 alin. 1, în cadrul unei alte secţiuni, (Secțiunea a 6-a), alocată reparării prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, ceea ce face inutilă orice repetare care nu profită noii reglementări, ci dimpotrivă îi afectează rigoarea.

Pe de altă parte, în condiţiile în care, potrivit art. 1368 C. civ. “lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii…”, soluţie impusă de echitate şi amenajată pentru prima dată în legislaţia noastră civilă, era necesar ca dispoziţia pe care o analizăm să o evoce într-o manieră oarecare, una dintre formulele posibile fiind cea avansată în cadrul propunerilor de mai jos.  Deşi nu poate fi vorba de o reparare propriu-zisă, ci doar de indemnizare (distincţie care poate fi încă discutată, asupra căreia vom reveni în comentariul la textul mai sus invocat),  ea s-ar fi cuvenit a fi totuşi menţionată în dispoziţia de principiu.

2.7. Dispoziția de la art. 1349 alin. 4 C. civ. este superfluă, în condiţiile în care, prin reglementări subsecvente asemenea ipoteze de răspundere indirectă sunt în detaliu reglementate.

 Art. 1350. Răspunderea contractuală.

(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

1. Comentarii

1.1. Noţiune. Spre deosebire de vechiul Cod civil care reglementa răspunderea contractuală în cadrul efectelor obligaţiilor, fiind una dintre prerogativele dreptului pe care îl are creditorul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiilor asumate de debitor, actualul Cod civil avansează cele trei enunţuri la art. 1350 menite a semnala că răspunderea contractuală face parte din instituţia unică a răspunderii civile. O răspundere care are aceeaşi natură şi finalitate, dar care este supusă unui regim juridic diferit.  Aşa se explică de ce actuala reglementare renunţă la premiza clasică “orice faptă a omului…”, sintagmă care evoca doar răspunderea delictuală vizând “încălcarea” îndatoririi de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, în timp ce răspunderea contractuală cazul răspunderii delictuale, şi “neîndeplinirea obligaţiilor” pe care le-a asumat, în cazul răspunderii contractuale. Cum vom vedea, acest semnal de unitate se rezumă la atât, noua reglementare fiind exclusiv preocupată să evidenţieze unitatea instituţiei răspunderii civile, fără să avanseze o definiţie propriu-zisă a răspunderii contractuale din care să putem extrage condiţiile sale specifice. Potrivit doctrinei, răspunderea contractuală este obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiilor care s-au născut dintr-un contract valabil încheiat.

1.2. Condiții. Din definiția mai sus menționată, pe care o regăsim în toate manualele de drept civil, rezultă şi condiţiile răspunderii contractuale:

un contract valabil încheiat. Această condiţie separă cele două răspunderi: în timp ce răspunderea delictuală este declanşată de orice faptă ilicită prin care se cauzează altuia un prejudiciu, răspunderea contractuală poate fi angajată doar ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate prin contract. Raportul dintre cele două răspunderi este exprimat de adagiul specialia generalibus derogant, şi priveşte exclusiv regimul juridic al acesteia. În situaţiile în care contractul a fost anulat, răspunderea nu poate fi decât delictuală. Potrivit art. 1257 C. civ., în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ a fost viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese. Temeiul juridic îl va constitui însă art. 1357 C. civ. La fel, în caz de leziune (art. 1222 alin. (1) C. civ.);

prejudiciul cauzat celeilalte părţi a contractului, este premiza oricărei ipoteze de răspundere civilă. El reprezintă generic toate consecinţele dăunătoare cauzate prin nerespectarea contractului. Şi pentru că vorbim de unitatea răspunderii civile, prejudiciul cauzat prin nerespectarea contractului poate fi, atât patrimonial, cât şi nepatrimonial, aşa cum se prevede expres la art. 1531 alin. (3) C. civ. Potrivit art. 1537 C. civ., dovada neexecutării obligaţiilor nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care, prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel;

 – neexecutarea obligaţiilor contractate, sintagmă generică prin care înţelegem neexecutarea obligaţiilor în sens restrâns, executarea necorespunzătoare şi executarea cu întârziere a obligaţiilor. Sarcina probei neexecutării este diferită, după cum ne aflăm în faţa unei obligaţii de rezultat sau de mijloace. La obligaţiile de rezultat simpla neexecutare a obligaţiei este suficientă pentru declanşarea răspunderii contractuale, în timp ce la obligaţiile de diligenţă, creditorul are a dovedi, pe lângă prejudiciul suferit, şi faptul că el a fost cauzat ca urmare a lipsei de diligenţe din partea debitorului. Practic, în primul caz operează o prezumţie de culpă, în cel de-al doilea, probaţiunea implică dovada modului neglijent de a-şi fi executat obligaţiile (cum este cazul medicului care nu se obligă să vindece pe pacient, ci doar să-i administreze tratamentul adecvat).

Înainte de apariţia actualului Cod civil, profesorul Liviu Pop considera că “în cazul obligaţiilor de rezultat, culpa debitorului nu este o condiţie a răspunderii sale. Răspunderea este obiectivă, fără culpă; nu este şi nu poate fi vorba despre o răspundere subiectivă întemeiată pe ideea de culpă prezumată”[170].

Aceeaşi idee este exprimată şi în Comentariile la noul Cod civil, cu motivarea că un astfel de tratament favorizează victima, oferind o soluţie eficientă creditorului.

Dacă suntem în deplin acord cu această teză, noi înşine susţinând că în practică niciodată vinovăţia nu face obiect distinct al probaţiunii, creditorul având a proba doar neexecutarea obligaţiilor, nu putem ignora că, potrivit art. 1547 C. civ. “Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”, iar potrivit art. 1548 din acelaşi Cod, “Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”. Or, prezumţia de culpă instituită prin lege exclude ideea unei răspunderi obiective;

raportul de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor, privită generic, şi prejudiciul cauzat creditorului, ceea ce exclude ipoteza neexecutării fortuite a obligaţiilor;

vinovăţia debitorului. Preocupat de uniformizarea terminologiei juridice, actualul Cod civil înlocuieşte culpa cu vinovăţia. O face doar la nivel de intenţie, pentru că, aşa cum vom vedea, art. 1548 C. civ. instituie regula potrivit căreia simplul fapt al neexecutării prezumă culpa, când de fapt, prezumţia ar urma să privească vinovăţia, dacă avem în vedere noua terminologie în materie.

1.3. Respectarea obligaţiilor contractuale. Primul enunţ de la alin. (1) prevede obligaţia pe care o are partea care a încheiat un contract de a-şi executa obligaţiile asumate. Este vorba de acelaşi principiu pacta sunt servanda, specific contractului, pe care l-am examinat în comentariile şi observaţiile la art. 1270 C. civ. Textul are menirea să sugereze simetria celor două forme ale răspunderii civile : aşa cum în cazul răspunderii delictuale orice persoană are îndatorirea de a respecta regulile de conduită şi de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altuia, tot astfel, partea contractantă are, de această dată, obligaţia de a-şi respecta angajamentul, sub sancţiunea răspunderii contractuale.

 1.4. Regulile răspunderii contractuale. Ca şi în cazul răspunderii delictuale, enunţul de la alin. (2) al art. 1350  C. civ. instituie obligaţia părţii care se leagă prin contract de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul cauzat celeialte părţi prin nerespectarea obligaţiile asumate. Reglementarea este preluată din prevederile Codului civil din Quebec[171]. Dacă în cazul răspunderii delictuale reperul îl constituie doar imperativul moral neminem laedere (neminem laesi), când analizăm încălcarea unei prevederi a contractului, vorbim de obligaţia respectării acesteia. Doar nerespectarea unei obligaţii contractuale atrage răspunderea întemeiată pe contract, idee asupra căreia vom reveni prin observaţiile care urmează.

1.5. Cumulul răspunderilor. O întrebare pe care şi-a pus-o dintotdeauna doctrina priveşte „cumulul răspunderilor”, situaţia în care creditorul prejudiciat ar putea apela, atât la regulile răspunderii delictuale, favorabile victimei în privinţa reparării integrale a prejudiciului, indiferent dacă a fost sau nu prevăzut, precum şi la regulile răspunderii contractuale, pentru a se putea invoca eventuale clauze de neresponsabilitate, favorabile debitorului.

Potrivit textului de la alin. (3), inspirat de enunţul normativ de la art. 1458 alin. 2 CCQ, mai sus citat, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, mai puţin când legea prevede altfel. Aşa cum s-a remarcat, nu poate fi vorba de un „cumul al răspunderilor”, formulă greşit aleasă, de vreme ce  victima nu poate obţine o reparaţie dublă pentru prejudiciul suferit, la fel cum nu poate formula o acţiune hibrid, întemeiată pe ambele răspunderi, în ideea de a beneficia, în mod selectiv, de avantajele unuia sau altuia dintre regimurile juridice distincte ale acestora[172]. De exemplu, partea prejudiciată prin neexecutarea unei obligaţii contractuale, ar putea fi tentată să califice neexecutarea obligaţiei drept delict civil, pentru a putea beneficia şi de repararea prejudiciului imprevizibil, ştiut fiind că, în cazul răspunderii delictuale, este supus reparaţiei întregul prejudiciu, previzibil sau neprevizibil, în timp ce, la răspunderea contractuală este incidentă prevederea de la art. 1533 C. civ., potrivit căreia debitorul răspunde numai de prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă, excepţie făcând situaţia în care neexecutarea contractului este intenţionată sau este datorată culpei grave a debitorului. Excepţia vine să concretizeze o sancţiune ad-hoc împotriva debitorului recalcitrant, refuzându-i-se beneficiile răspunderii contractuale, expresie a principiului malitiis non indulgendum est, potrivit căruia nicio indulgenţă nu trebuie manifestată împotriva celui animat de rea-credinţă[173]. Cât priveşte probaţiunea, regimul juridic al acţiunii în pretenţii întemeiată pe contract i-ar fi favorabilă victimei, pentru că, potrivit art. 1548 C. civ. culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. Prin urmare, creditorul are de dovedit doar faptul neexecutării, nu şi vinovăţia debitorului.

2. Aprecieri critice

2.1. Prima dispoziție de la art. 1350 alin. (1) C. civ.  enunţ nu face decât să reia, în alţi termeni, principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), definit la art. 1270 alin. 1 C. civ., potrivit căruia  “contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Reluarea aceleaşi idei, altfel exprimate, nu profită coerenţei noii reglementări. Semnalul de unitate a celor două răspunderi pe care legiuitorul a vrut să-l dea putea fi dat şi în mai puţine cuvinte, aşa cum o face, de exemplu, Proiectul Catala, care, la art. 1340 alin. 1 defineşte răspunderea delictuală dispunând că “Orice faptă ilicită sau anormală care a cauzat altuia o pagubă, obligă pe cel căruia îi este imputabil să-l repare”, în timp ce alin. 2 prevede că „Tot astfel orice neexecutare a unei obligaţii care a cauzat o pagubă creditorului îl face pe debitor răspunzător”[174].

2.2. Ceea ce surprinde este lejeritatea limbajului juridic preluată cu generozitate din CCQ. Astfel, după ce la alin. 1 al art. 1350 C. civ. se prevede că “părţile trebuie să-şi execute obligaţiile”, la alin. (2) se prevede că „Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii”. Dacă în cazul răspunderii delictuale putem vorbi de încălcarea unei îndatoriri morale de a nu leza pe altul (neminem laedere), când analizăm răspunderea contractuală, vorbim de obligaţii.

Potrivit gândirii juridice româneşti, odată încheiat un contract, nu mai putem vorbi de “îndatorirea” părţilor de a-l respecta, cum prevede art. 1458 alin. 1 CCQ (le devoir d’honorer les engagements qu’elle a contractés), ci de “obligaţia” părţilor de a se conforma contractului. O minimă consecvenţă de limbaj cere ca, după ce la alin. 1 al art. 1350 C. civ. se prevede că “părţile trebuie să-şi execute obligaţiile”, aceleaşi repere trebuie avute în vedere şi când se definesc efectele nerespectării ipotezei vizate. Este adevărat că principiul pacta sunt servanda are ca fundament imperativul moral al respectării cuvântului dat, numai că punerea în operă a răspunderii contractuale nu poate fi făcută invocând comandamentele morale, ci doar obligaţiile propriu-zise, cele care pot fi aduse la îndeplinire prin sancţiunea statală (sanctio praecepti iuris). Altfel, s-ar putea crede că autorii acestor texte normative au avut în vedere îndatorirea morală a respectării unor obligaţii contractuale, ceea ce ar fi prea mult. În toate cazurile, obligarea la repararea prejudiciului pe care o presupune răspunderea contractuală, este urmarea  încălcării obligaţiilor asumate prin contract, adică neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a acestora. Dacă, pe lângă obligaţiile propriu-zise, părţile au şi o serie de îndatoriri morale reciproce, printre care aceea de a executa obligaţiile cu bună-credinţă, de a fi loiale, nerespectarea lor constituie delict,  animat fie de intenţie, fie de culpă gravă (culpa lata dolo aequiparatur).

2.3. De la regula instituită de art. 1350 alin. (3) C. civ. privind imposibilitatea părţii de a a opta în favoarea altor reguli mai favorabile decât răspunderea contractuală, ar trebui recunoscut regimul de favoare pe care trebuie să-l aibă victima prejudiciului corporal, în semn de respect faţă de integritatea fizică şi morală a persoanei, valori supreme ce se cer protejate în mod special.

Bunăoară, după ce Proiectul Catala menționează regula mai sus arătată, prevede la alin. (2) a art. 1341 că atunci când neexecutarea privește un prejudiciu corporal, cocontractantul poate obține repararea acestui prejudiciu optând în favoarea regulilor care îi sunt mai favorabile[175], soluție care ar cum ar trebui s-o prevadă orice codificare modernă a dreptului răspunderii, în semn de respect faţă de integritatea fizică şi morală a persoanei, valori supreme ce se cer protejate în mod special.

2.4. O situație pe care actualul Cod civil ar fi trebuit s-o reglementeze este aceea în care  neexecutarea obligaţiilor contractuale de către unul dintre contractanţi prejudiciază o terţă persoană, situație în care  victima ar putea invoca, răspunderea delictuală, urmând a dovedi fapta cauzatoare de prejudiciu, așa cum prevede art. 1342 din Proiectul Catala[176].

2.5. Alin. 3 de la art. 1349 C. civ. prevede că, “În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”. Cum aceste cazuri constituie ipoteze legale distincte de răspundere delictuală indirectă, le vom analiza pe larg în comentariile noastre corespunzătoare fiecăreia dintre ele.

Ceea ce ni se pare a fi important de remarcat este faptul că, potrivit acestui text normativ, în cazurile anume prevăzute de lege, respectiv art. 1372-1378 C. civ., persoana “este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia”. Este aici prezentă o nuanţă de limbaj importantă care nu poate fi ignorată pentru că face parte dintr-o dispoziţie generală, de principiu în materia răspunderii delictuale: respondentul nu răspunde, ci este doar desemnat să repare prejudiciul cauzat de alţii, în temeiul unor raţiuni diferite care privesc relaţia dintre el şi făptuitor. Nu poate fi vorba doar de o deosebire accidentală de exprimare, ci de o chestiune crucială în materia răspunderii delictuale: a repara înseamnă oare şi a răspunde?

Răspunsul afirmativ dat de o parte a doctrinei noastre că “a răspunde înseamnă a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”[177], nu mai este astăzi actual. Într-o perioadă dominată de interesele victimei, imperativul reparaţiei devine primordial, surclasând pe cel al sancţionării conduitei vinovate. Apar tot mai multe tehnici de indemnizare a prejudiciilor, reparaţia capătă o funcţie socială cu mult mai importantă decât preocuparea de a găsi un vinovat, ceea ce face ca răspunderea delictuală aşa zisă indirectă să se rezume la desemnarea respondentului în considerarea altor raţiuni morale preferabile culpei, ca fundament al răspunderii. Se pare însă că autorii acestor texte n-au avut în vedere asemenea distincţii de vreme ce, pentru desemnarea aceleaşi realităţi, folosesc exprimări atât de diferite în substanţa lor cum ar fi: „răspunderea pentru faptă”, “răspunderea pentru prejudiciu”, „răspunderea pentru prepuşi”.

 Art. 1351. Forţa majoră şi cazul fortuit.

(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.

(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.

1. Comentarii

1.1. Potrivit dispoziţiei de la alin. 1, forţa majoră (vis maxima) şi cazul fortuit (casus) sunt cauze care înlătură răspunderea civilă. De această dată reglementarea este uşor diferită de cea a CCQ[178], unde cazul fortuit nu este expres prevăzut ca o cauză de exonerare de răspundere iar cauza străină este asimilată forţei majore, spre deosebire de reglementarea NCC potrivit căreia fapta străină exonerează de răspundere, chiar dacă nu îndeplineşte condiţiile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit. Dimpotrivă, Anteproiectul Catala asimilează forţa majoră cazului fortuit şi prevede că răspunderea nu este angajată când paguba este datorată unei cauze străine care prezintă caracterele forţei majore şi care poate proveni dintr-un caz fortuit, fapta victimei sau fapta unui terţ pentru care pârâtul nu poate răspunde[179].

Condiţia pe care o pune textul privind înlăturarea răspunderii doar dacă legea nu prevede altfel este explicată de existenţa cazurilor de răspundere civilă obiectivă şi a celor în care, prin contract, debitorul garantează pe creditor de toate prejudiciile suferite prin neexecutarea contractului, chiar dacă neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere este datorată unui caz de forţă majoră.

1.2. Forţa majoră. Potrivit alin. 2, pentru a ne afla în faţa forţei majore, evenimentul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii expres prevăzute:

– să fie extern, adică să reprezinte o “cauză străină”, cum o califica art. 1082 C. civ., condiţie pe care o îndeplinesc evenimente precum cutremure, război, sau un act al autorităţii. Această condiţie este cerută îndeosebi la răspunderea delictuală. Potrivit unei jurisprudenţe constante, când prejudiciul a fost cauzat de un viciul intern al lucrului de care ne folosim sau când neexecutarea obligaţiilor a fost datorată îmbolnăvirii imprevizibile a debitorului, nu poate fi invocată forţa majoră;

– să fie imprevizibil. Prin tradiţie, s-a considerat că imprevizibilitatea, ca şi caracterul irezistibil, trebuie să fie absolute, condiţie pe care însă jurisprudenţa franceză a moderat-o începând cu anul 1955, când Curtea de casaţie a decis că imprevizibilitatea trebuie să fie normală[180], în tendinţa de “umanizare” a răspunderii civile, considerându-se imprevizibil acel eveniment despre care orice persoană rezonabilă n-ar fi avut motive să creadă că se va produce. Aşa se poate explica, probabil, de ce autorii acestui text au avut în vedere doar caracterul imprevizibil al evenimentului, dar impunând condiţia de a fi fost absolut invincibil şi inevitabil. Imprevizibilitatea trebuie să caracterizeze atât producerea evenimentului cât şi efectele acestuia. La răspunderea contractuală imprevizibilitatea trebuie să fi existat la momentul încheierii contractului;

– să fie absolut invincibil, adică să fie irezistibil, nu atât pentru cel chemat să răspundă dar şi pentru orice altă persoană, condiţie care este în acord cu regula ad imposibillium, nulla obligatio. De aceea, aprecierea acestei condiţii se face prin raportare la posibilităţile oricărei persoane şi nu doar la posibilităţile concrete pe care le-ar fi putut avea cel chemat să răspundă. În cazul răspunderii contractuale, imposibilitatea executării unei obligaţii privitoare la bunuri generice nu exonerează pe debitor, el putându-se libera prin livrarea unor bunuri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi calitate (genera non pereunt);

– să fie absolut inevitabil, adică să nu poată fi preîntâmpinate, atât evenimentul ca atare cât şi consecinţele sale prejudiciabile.

Deosebit de aceste însuşiri pe care trebuie să le îndeplinească forţa majoră, obiect de discuţii în doctrină şi jurisprudenţă l-a constituit şi condiţia ca forţa majoră să nu fie imputabilă debitorului, adică să nu fie datorată faptei culpabile a celui care o invocă, situaţie în care fapta ar fi cea care şi-ar produce efectele prin mijlocirea evenimentului de forţă majoră. S-a afirmat, pe bună dreptate, că în această cauză “culpa absoarbe forţa majoră”[181], căci “dacă evenimentul putea să fie prevăzut şi nu a fost prevăzut, pârâtul rămâne responsabil de vreme ce este în culpă, după cum, tot astfel, dacă evenimentul nu era irezistibil, făptuitorul care nu l-a evitat este în culpă şi prin urmare va răspunde”[182].

1.3. Cazul fortuit. Dispoziţia de la alin. 3 defineşte cazul fortuit prin două însuşiri pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment pentru a exonera de răspundere civilă: să nu poată fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Cum se poate constata, nici acest text nu face o delimitare clară între forţa majoră şi cazul fortuit. Şi totuşi, diligenţa impusă debitorului este mai relaxată, atât caracterul imprevizibil cât şi posibilitatea ca evenimentul să fi fost împiedicat se raportează, de această dată, la cel chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Este vorba de o apreciere in concreto, prin raportare la datele speţei şi nu in abstracto, ca în cazul forţei majore. Este motivul pentru care, multă vreme doctrina a definit cazul fortuit ca fiind spaţiul între locul unde sfârşeşte culpa şi cel unde începe forţa majoră[183].

Cât priveşte caracterul extern sau intern al acestui caz de exonerare, în tăcerea textului, vom face apel la doctrină şi jurisprudenţă, potrivit cărora cazul fortuit este intern, ţine de activitatea debitorului. Potrivit unui exemplu de şcoală, explozia unui pneu de la autoturism datorată viciului acestuia, constituie caz fortuit, în timp ce căderea intempestivă pe şosea a unui arbore datorată descărilor electrice, este forţă majoră.

1.4. Potrivit dispoziţiei de la alin. 4, atunci când legea prevede exonerarea de răspundere contractuală a debitorului, el va fi exonerat şi în caz de forţă majoră. Acest enunţ vine să nuanţeze diferenţa dintre cele două cauze de exonerare în sensul că, dacă legea prevede că debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru cazul fortuit, se înţelege că el va fi exonerat şi pentru forţă majoră (qui potest maius potest et minus).

2. Aprecieri critice

2.1. Caracterizarea evenimentului care constituie forţă majoră ca fiind, în egală măsură “invincibil” şi “inevitabil” nu se justifică. Oricât de perfecţionată ar putea fi tehnica, ambiţia de a învinge un rău natural nu poate fi decât deşartă. Prin urmare, nu se pune problema de a învinge un rău natural ci doar de a evita efectele acestuia. De aceea, ni se pare cu mult mai potriviţi termeni precum “insurmontabil”, pe care îl regăsim în doctrină sau “irezistibil”[184], termen folosit atât de CCQ[185] cât şi de Anteproiectul Catala[186].

2.2. Pentru că nu sunt reglementate efectele cazului de forţă majoră, credem că ar fi fost necesară o menţiune care să prevadă că exonerarea de răspundere are loc doar în situaţia în care  forţa majoră este cauza exclusivă a prejudiciului[187].

2.3. În timp ce forţa majoră este definită la alin. 2 ca un “eveniment extern”, potrivit dispoziţiei de la alin. 3, cazul fortuit este definit ca un simplu “eveniment”. Limitându-ne doar la text, am fi tentaţi să interpretăm aceste două afirmaţii per a contrario şi să deducem că ultimul dintre evenimente ar fi intern. Şi totuşi, aceasta să fi fost intenţia reală a legiuitorului? Dacă da, suntem în prezenţa unei omisiuni iar dacă nu, textul ar fi trebuit să o spună expressis verbis, evitând orice efort de interpretare (in claris non fit interpretatio).

2.4. Enunţul de la alin. 4, aşa cum este redactat, nu se constituie într-o dispoziţie  propriu-zisă, specifică oricărei norme, ci este o consecinţă logică a configuraţiei celor două cauze exoneratoare de răspundere civilă, nefăcând decât să explice ceea ce rezultă implicit din însăşi reglementarea dată acestora. Intenţia autorilor este aceea de a spune că, ori de câte ori legea prevede că debitorul unei obligaţii contractuale este exonerat pentru cazul fortuit, el va fi exonerat şi pentru cazul de forţă majoră, chiar dacă legea n-o spune în mod expres. Întrebare: în lipsa acestui enunţ ar putea fi cineva tentat să creadă că forţa majoră nu poate fi invocată pentru că legea prevede doar cazul fortuit drept cauză de exonerare? Noi credem că nu, căci dacă un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de cel chemat să răspundă îl exonerează pe debitor, cu atât mai mult el trebuie exonerat când evenimentul este nu doar imprevizibil ci şi absolut invincibil şi inevitabil.  O asemenea explicaţie ţine de domeniul ştiinţei dreptului civil şi nu al legii, dacă avem în vedere afirmaţia unui distins dascăl, coautor al noilor texte normative, potrivit căruia “când scrii norme juridice, nu eşti profesor. Codul Civil dispune, nu explică”[188].

 Art. 1352. Fapta victimei sau a terţului.

Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

1. Comentarii

1.1. Reacţia instinctuală a celui chemat să răspundă este, de multe ori, aceea de a se apăra susţinând că prejudiciul a fost cauzat de fapta culpabilă a victimei. În dreptul roman opera regula quod si quis ex culpa sua damnum sentit, non intellegitur damnum sentire (dacă victima a participat prin fapta sa la producerea prejudiciului, nu va avea nicio reparaţie).

Înlăturărea răspunderii în cazurile în care prejudiciul este cauzat de victimă sau de o terţă persoană prin faptele victimei sau a terţului care au caracteristicile cazului fortuit, este o soluţie diferită de cea adoptată de Anteproiectul Catala, potrivit căruia răspunderea nu este angajată când prejudiciul a fost cauzat de o cauză străină care prezintă caracterele forţei majore, soluţie similară cu cea prevăzută de CCQ, potrivit căreia “orice persoană poate înlătura răspunderea pentru prejudiciul cauzat altuia dacă ea dovedeşte că prejudiciul rezultă dintr-o forţă majoră, cu excepţia cazului în care nu s-a angajat să-l repare”[189].

Potrivit noii reglementări, fapta victimei sau a terţului care îndeplineştele cerinţele cazului fortuit, înlătură răspunderea doar în cazurile în care legea prevede că o asemenea cauză este exoneratoare de răspundere. Tot astfel, nimic nu opreşte pe debitor să-şi asume răspunderea şi în cazul în care prejudiciul este urmarea faptei victimei sau a terţului.

 Art. 1353. Exerciţiul drepturilor.

Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

1. Comentarii

1.1. Potrivit unui adagiu care străbate secolele, qui suo iure utitur neminem laedit (nimeni nu lezează pe altul când îşi exercită  unui drept)[190]. Acelaş principiu îl regăsim înscris în art. 51 din Codul penal italian potrivit căruia fapta săvârşită prin exercitarea unui drept conferit de lege nu este ilicită din punct de vedere penal.

Această regulă a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpurilor, fiind ori exacerbată ori contestată. Adepţii absolutismului drepturilor subiective au preluat-o tale quale, deformându-i înţelesul originar, ceea ce presupune implicit recunoaşterea dreptului de a leza pe altul[191]. Potrivit art. 2 din Declaraţia franceză a drepturilor şi libertăţilor de la 1789 “scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”. În concepţia revoluţionarilor francezi, legile sunt făcute doar pentru a asigura respectarea drepturilor individuale. Doctrina de drept civil a reacţionat afirmând că o asemenea interpretare ar antrena “consecinţe absurde suprimând principiul răspunderii civile“[192] şi că, reformulat, adagiul ar putea fi exact dacă ar fi exprimat astfel: “cel care exercită dreptul său cu prudenţă şi atenţie nu va fi responsabil de prejudiciul pe care îl poate cauza altuia[193].

În lipsa unei reglementări speciale şi chiar înainte de a se fi constituit o teorie propriu-zisă a abuzului de drept, jurisprudenţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a acordat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate altuia prin exercitarea excesivă a dreptului de către titularul care nu a dovedit un interes serios şi legitim[194], calificând drept delicte fapte precum efectuarea unui coş fals pe acoperişul propriei case doar pentru a stingheri pe vecin, exercitarea unor căi de atac în scop şicanator, concedieri făcute fără un motiv serios, exercitarea abuzivă a drepturilor părinteşti etc.

Teoria abuzului de drept s-a născut ca o reacţie împotriva absolutismului drepturilor civile. Cel ce avea să intre în istoria dreptului civil ca fondator al acesteia este Louis Josserand[195], potrivit căruia “drepturile subiective, produse sociale, conferite de societate, nu sunt atribuite abstract pentru ca noi să le exercităm discreţionar ad nutum; fiecare dintre ele are raţiunea sa de a fi, misiunea sa de îndeplinit. Atunci când le exercităm, suntem datori să ne conformăm acestui spirit, să acţionăm în această direcţie. Altfel vom deturna dreptul de la destinaţia sa, vom abuza comiţând o greşeală de natură a angaja răspunderea”[196]. Potrivit aceluiaşi autor, chiar şi “prerogativele aparent absolute trebuie să se plieze aceleaşi finalităţi, fără ca dreptul de proprietate, care constituie dominium, puterea-tip, să facă excepţie”[197]. Este teoria care face loc concepţiei obiective despre abuzul de drept fundamentând răspunderea titularului pe destinaţia antisocială pe care a dat-o dreptului său astfel deturnat. Chiar dacă o asemenea atitudine ţine tot de voinţa autorului, fundamentarea răspunderii este dată de ideea de risc. În concepţia autorului, abuzul şi riscul sunt cei doi poli ai răspunderii moderne care vin să asigure echilibrul drepturilor individuale[198].

Contrar acestei viziuni despre abuzul de drept, un alt clasic al doctrinei de drept civil franceze, Marcel Planiol, susţine că teoria este fără sens pentru că “dacă am dreptul să fac un act determinat, nu sunt vinovat că l-am făcut iar dacă am dreptul de a mă abţine, nu mi se poate imputa greşeala de a-l fi omis”[199] (feci sed iure feci). Potrivit acestui autor, “omul abuzează de lucruri, nu şi de drepturi”, astfel că, în concepţia lui, abuzul de drept “este o logomanie; el nu constituie o categorie juridică distinctă de actul ilicit şi deci nu trebuie să fim păcăliţi de cuvinte: dreptul încetează acolo unde începe abuzul; un act nu poate fi în acelaşi timp conform cu dreptul şi contrar dreptului”[200]. Aceeaşi concepţie este preluată şi de o parte a doctrinei noastre interbelice potrivit căreia cel care a trecut peste limitele drepturilor sale a comis un fapt ilicit dar în acest caz este necontestat că a ieşit din domeniul exerciţiului dreptului său şi a încălcat drepturile terţului păgubit[201].

Abuzul de drept intrase deja în terminologia juridică de uz la începutul veacului trecut, ceea ce l-a determinat pe Raymond Saleilles să propună, prin Raportul prezentat în anul 1905 Comisiei de revizuire a Codului civil francez, introducerea unei prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis abuzul de drept. Deşi propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv dreptul, a rămas ca un reper important în evoluţia teoriei abuzului de drept. Ceva mai târziu, Georges Ripert, autorul unei lucrări de referinţă vizând interferenţa regulii morale în obligaţiile civile, are în vedere abuzul de drept ca “o greşeală care constă într-un exerciţiu anormal al dreptului, pentru că impune omului datoria de a nu dăuna altuia”[202], concepţie dominantă în doctrina clasică franceză de drept civil[203] care fundamentează abuzul de drept pe răspunderea civilă delictuală[204].

Recent, autoarea unui dicţionar de dreptul consumului vede abuzul de drept ca fiind “exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv de către titularul acestuia, cu încălcarea finalităţii recunoaşterii legale a respectivului drept ori a scopului economic/social în vederea căruia a fost consacrat prin lege”[205]. Aceeaşi concepţie o regăsim şi la un alt autor potrivit căruia  abuzul de drept presupune două elemente dintre care cel subiectiv constă în “exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil”[206]. Şi mai tranşant, profesorul Corneliu Bîrsan propune să se considere că un drept este exercitat abuziv “doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a păgubi o altă persoană”[207], exprimări care evidenţiază concepţia potrivit căreia “prin finalitatea sa, abuzul de drept este o conduită ilicită care se cere sancţionată”[208].

Pe acest aspect, doctrina interbelică subliniază că abuzul de drept este “o culpă în înţelesul art. 998”[209] C. civ. pentru că “jurisprudenţa nici n-ar putea proceda altcumva, căci nu are la îndemână alt mijloc pentru a legitima o condamnare la daune”[210].

Sunt şi definiţii prin care se afirmă concepţia obiectivă despre abuzul de drept, care este definit ca o “încălcare a bunei-credinţe”[211], văzută ca standard de conduită abstract.  Într-o altă formulă “drepturile subiective sunt ocrotite de lege dacă nu sunt exercitate împotriva destinaţiei lor economice şi sociale”[212]. Autorii se delimitează de doctrina majoritară susţinând că “abuzul de drept nu poate fi indentificat cu delictul civil”[213], în timp ce alţii preferă un enunţ general, singura formulă căreia nu i se poate aduce vreun reproş, prin care se afirmă că abuzul de drept este “exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale”[214].

În ce ne priveşte, ne alăturăm celor care promovează îndeosebi concepţia obiectivă despre abuzul de drept şi apreciem că sancţiunea acestuia ar trebui fundamentată, nu atât pe imperativul sancţionării conduitei titularului ci mai ales de cel al reparării prejudiciului injust suferit de victimă. Dacă este adevărat că exercitarea dreptului cu intenţia de a leza pe altul este forma cea mai acuzată a abuzului de drept şi că sunt numeroase cazurile în care drepturile sunt exercitate doar pentru a şicana pe altul, aşa cum se întâmplă mai ales în plan procesual, unde sancţiunea conduitei blamabile are în primul rând o finalitate punitivă, la fel de adevărat este că abuzul de drept nu se rezumă la atât. Condiţionarea sancţiunii abuzului de drept de existenţa intenţiei rău-făcătoare a titularului antrenează două consecinţe grave pentru victima, care, deşi este nevinovată, se vede sacrificată: în primul rând refuzul oricărei protecţii în faţa unei vătămări prin exercitarea culpabilă a dreptului de către titular, ceea ce ar putea reprezenta o denegare de dreptate şi în al doilea rând îngreunarea sarcinii probaţiunii unei intenţii, de multe ori obscure.

Revenind la definiţiile la care ne-am referit, caracterizarea abuzului de drept prin deturnarea dreptului de la finalitatea lui cu intenţia de a păgubi pe altul nu face decât să supună cele două modalităţi distincte de înfăptuire sub semnul aceleaşi intenţii malefice, făcând inutilă distincţia clasică dintre concepţia subiectivă şi cea obiectivă în această materie. Una este “exercitarea dreptului cu intenţia de păgubi pe altul” şi alta este „exercitarea dreptului în mod excesiv şi nererezonabil, contrar bunei-credinţe”. Prin urmare, nu poate fi vorba de exercitarea cu rea-credinţă de către titular, cu (prin) încălcarea finalităţii dreptului ci de exercitarea cu intenţie sau deturnarea dreptului de la scopul social pentru care a fost recunoscut. Or, deturnarea dreptului, exercitarea lui excesivă, nerezonabilă, contrar bunei-credinţe poate fi săvârşită şi din culpă. Şi aceasta nu numai pentru că s-ar aplica regula  culpa lata dolo aequiparatur dar şi pentru că, aşa cum in lege Aquilia et culpa levissima venit, principiu aplicabil răspunderii delictuale, tot astfel ar trebui raţionat şi în materia abuzului de drept (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse).

Contrar definiţiilor care cantonează abuzul de drept în zona intenţiei de a leza pe altul, majoritatea autorilor noştri de drept civil consideră că abuzul de drept se săvârşeşte atât cu intenţie cât şi din culpă[215] iar jurisprudenţa tinde să se detaşeze de concepţia subiectivă privind exercitarea dreptului raportându-se la criterii tot mai obiective de apreciere a abuzului de drept, modalităţi care, raportate la noţiunea de vinovăţie introdusă de noul Cod civil la art. 16, n-ar putea fi săvârşite decât din culpă, o culpă abstractă raportată la un standard abstract – buna-credinţă. Odată ce am convenit că şi exercitarea nerezonabilă a dreptului constituie abuz de drept, apelul la reaua-credinţă devine aproape inutil.

Dintre toate definiţiile avansate, ne raliem formulei sintetice la care s-a oprit Dimitrie Gherasim  potrivit căruia “abuzul de drept este o formă de încălcare a bunei-credinţe”[216]. Nu întâmplător acest enunţ are în vedere încălcarea bunei-credinţe şi nu exercitarea cu rea-credinţă a dreptului, pentru că reaua-credinţă nu este opusul bunei-credinţe, ele nefiind cele două feţe ale aceluiaşi fenomen, astfel că nu totdeauna cel care are o conduită contrară bunei-credinţe este şi de rea-credinţă. Pentru acest motiv  nici noul Cod civil nu are în vedere la definirea abuzului de drept doar reaua-credinţă a titularului prezentă când acesta exercită dreptul cu scopul de a vătăma pe altul. Exercitarea excesivă şi nerezonabilă a unui drept, contrar bunei-credinţe, sunt modalităţi de înfăpturie a abuzului de drept care pot fi săvârşite şi din culpă.  În timp ce buna-credinţă este o regulă de conduită, un standard abstract şi prezumat, nesupus probaţiunii, care are în vedere atitudinea ideală a unui om rezonabil şi echilibrat, reaua-credinţă nu mai este un standard ci ea caracterizează o anumită conduită, cea pe care o are în mod concret titularul dreptului şi de aceea este supusă probaţiunii. Faptul că  definiţia abuzului de drept are în vedere exercitarea excesivă şi nerezonabilă a dreptului întemeiază concluzia că el poate fi săvârşit şi din culpă.

2. Aprecieri critice

2.1. În ce ne priveşte, nu putem fi de acord cu calificarea exerciţiului unui drept ca o cauză exoneratoare de răspundere civilă. A exonera înseamnă a scuti pe cineva de o obligaţie. În cazul răspunderii delictuale, obligaţia de a repara prejudiciul se naşte când ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 1357 C. civ., atunci când un prejudiciu a fost cauzat printr-o faptă ilicită. Însuşi textul pe care îl analizăm prevede că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare. Or, dacă nu este obligat, de ce ar trebui exonerat?

Potrivit doctrinei noastre de drept civil “cel care exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit”[217], motiv pentru care “paguba pricinuită în exerciţiul unui drept nu angajează răspunderea”[218]. Prin urmare, exerciţiul normal al dreptului este o cauză care exclude caracterul ilicit al faptei şi implicit existenţa însăşi a răspunderii delictuale.

Şi totuşi, cum s-a ajuns la o asemenea calificare? Răspunsul ni-l oferă succesiunea în timp a textelor, începând cu Proiectul Noului Cod Civil, în varianta aprobată de Senat la 13 septembrie 2004[219]. În această primă variantă, “exerciţiul drepturilor” constituia denumirea marginală a normei de la art. 1095 care avea două dispoziţii generale menite a defini răspunderea delictuală. După ce prima dintre ele definea principiul răspunderii, a doua dispoziţie prevedea regula că “cel care cauzează altuia un prejudiciu prin chiar exercitarea drepturilor sale nu este ţinut să îl repare” şi excepţia potrivit căreia “dacă, însă, acesta a depăşit cu rea-credinţă, limitele dreptului său ori scopul în vederea căruia acesta i-a fost recunoscut, este dator la reparaţie”. Printr-o nouă sistematizare a acestor prevederi, enunţurile menite a defini abuzul de drept au fost “metamorfozate” într-o singură prevedere căreia i s-a dat o altă denumire marginală pentru a putea fi inclusă în cauzele exoneratoare de răspundere. Între timp, Titlul preliminar intitulat “Despre legea civilă” este completat cu Capitolul III denumit “Interpretarea şi efectele legii” în cadrul căruia apar câteva enunţuri privitoare la câteva noţiuni juridice, alese parcă aleatoriu, din mulţimea de concepte care meritau a fi definite. Printre ele se află şi abuzul de drept, definit la art. 15, potrivit căruia “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”[220]. Cum Noul Cod Civil trebuia să apară, oricum dar să apară, presaţi de timp, autorii acestor texte normative noi n-au mai putut armoniza noile prevederi cu cele existente deja, astfel că, în materia pe care o analizăm, avem două texte paralele privitoare la abuzul de drept, dintre care ultimul, care se cuvenea a fi eliminat, a fost rebotezat în cauză exoneratoare de răspundere, în ciuda expunerii de motive ale amendamentului care ne spune că această reformulare trebuia făcută pentru a da expresie “concepţiei subiective asupra abuzului de drept” şi pentru ca noul enunţ să fie conform cu prevederea de la art. 11 din Proiect referitoare la abuzul de drept cât şi cu prevederea de la art. 57 din Constituţia României  potrivit căreia “cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Art. 1354.  Alte cauze de exonerare.

Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă.

1. Comentarii

1.1. Echitatea cere ca ori de câte ori victima a fost ajutată în mod benevol şi dezinteresat de autorul prejudiciului cauzat, să nu poată pretinde despăgubiri. Doctrina şi jurisprudenţa au fost confruntate cu despăgubiri pretinse de victimele transportului gratuit. Multă vreme le-au fost refuzate despăgubiri pentru prejudiciile suferite, atât lor cât şi urmaşilor lor, victime prin ricoşeu, ca urmare a prejudiciilor suferite în accidente de circulaţie, tocmai datorită caracterului gratuit al transportului.

 Art. 1355. Clauze privind răspunderea.

(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.

(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.

(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.

(4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.

1. Comentarii

1.1. Clauzele de modificare a răspunderii în cazul intenţiei şi culpei grave. Potrivit enunţului de la alin. 1, sunt prohibite clauzele prin care se tinde la limitarea sau excluderea răspunderii pentru prejudiciile cauzate cu intenţie sau din culpă gravă.

Soluţia este preluată de la art. 1474 CCQ[221] care dispune că “persoana nu poate exclude sau limita răspunderea pentru prejudidiciul material cauzat altuia prin fapta sa intenţională sau culpa gravă; culpa gravă este aceea care evidenţiază o indiferenţă, imprudenţă sau neglijenţă grosiere”. Soluţia vine să concretizeze  regula Malitiis non indulgendum est, cea care exclude orice indulgenţă faţă de cei animaţi de rea-credinţă. Este vorba, în primul rând, de cei care cauzează victimei un prejudiciu cu intenţie. Prin tradiţie, regimul juridic al răspunderii delictuale ţine de ordinea publică, astfel că orice clauză prin care s-ar atenua rigorile legii, nu poate fi decât lovită de nulitate absolută. Acelaşi tratament este rezervat şi celor a căror conduită prejudiciabilă este datorată unei culpe grave (culpa lata), concretizată într-o imprudenţă sau neglijenţă care nu poate fi scuzate, situaţii care, aflându-se în vecinătatea apropiată a intenţiei, sunt asimilate acesteia, aşa cum prevede regula Culpa lata dolo aequiparatur.

Alta este situaţia în cazul răspunderii contractuale, unde rigoarea este mult mai relaxată. Rod al libertăţii de voinţă, contractul poate încorpora clauze de limitare sau de excludere a răspunderii.

Deşi noua reglementare nu distinge, asemenea clauze de nerăspundere vizate de alin. (1) sunt admise în cadrul răspunderii contractuale în temeiul libertăţii de voinţă a părţilor, fiind aplicabilă regula Volenti non fit iniuria, potrivit căreia consimţământul victimei înlătură caracterul ilicit al faptei[222]. Eficienţa diferită a unor asemene clauze este evidenţiată, în dreptul francez, de Proiectul Catala, care prevede expres la art. 1382 valabilitatea convenţiilor având ca obiect excluderea sau limitarea reparaţiei, atât în materie contractuală cât şi în cea delictuală, după care, la art. 1382-4 dispune că “ în materie extracontractuală, nu se poate exclude sau limita reparaţia prejudiciului cauzat prin fapta sa. În celelalte cazuri, convenţia nu are efecte decât dacă cel care o invocă poate proba că victima a acceptat-o fără echivoc”[223].

1.2. Valabilitatea clauzelor exoneratoare de răspundere. Potrivit textul normativ de la alin. (2), clauzele de excludere a răspunderii sunt valabile când, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă se aduc prejudicii bunurilor victimei. În comentariile la acest text, se afirmă că “aceste dispoziţii sunt aplicabile exclusiv în materie contractuală, când părţile au posibilitatea ca, la încheierea contractului sau ulterior, prin act adiţional, să însereze o clauză în acest sens”[224].

În ce ne priveşte, aşa cum vom arăta în observaţiile care urmează, credem că enunţul constituie de fapt regula în materia clauzelor de înlăturare sau de limitare a răspunderii civile, în general. Chiar dacă noua reglementare nu prevede expres această regulă, ea îşi găseşte aplicare, atât la răspunderea delictuală, cât şi la cea contractuală. Faptul că textul are în vedere „clauzele” prin care se exclude sau limitează răspunderea, nu poate constitui semnalul că ar fi vizată doar răspunderea contractuală. Clauza este de fapt, ea însăşi o convenţie care poate interveni în cadrul ambelor răspunderi. Textul, deşi criticabil aşa cum vom vedea, nu lasă loc unei alte interpretări.

1.3. Interdicţia clauzelor modificare a răspunderii pentru prejudiciile corporale. Excluderea clauzelor prin care răspunderea pentru prejudiciile corporale ar putea fi înlăturată sau diminuată în cazul prejudiciilor corporale prevăzută de textul de la alin. (3) este explicată de faptul că integritatea fizică sau psihică precum şi sănătatea omului nu pot face obiect al negocierii părţilor prin contract, nimeni neputând renunţa la ele, în tot sau în parte. Răspunderea pentru asemenea prejudicii nu poate fi înlăturată sau diminuată decât în condiţiile legii, când asemenea atingeri sunt menite să salveze viaţa altuia, având deci un scop umanitar, cum sunt transfuziile de sânge, transplantul de organe etc.

1.4. Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu. Prin dispoziţia de la alin. (4) al art. 1355 C. civ., se prevede că declaraţia prin care victima acceptă riscul producerii unui prejudiciu, nu constituie prin ea însăşi, o renunţare la dreptul de a obţine despăgubiri. Practic, enunţul este continuarea prevederii de la alin. (3) privitor la prejudiciile corporale, când bunăoară, în cazul unor intervenţii chirurgicale, simpla declaraţie de asumare a riscului producerii unor urmări vătămătoare nu este de natură să paralizeze acţiunea victimei în pretenţii. Dacă urmarea vătămătoare integrităţii fizice sau sănătăţii pacientului a fost cauzată ca urmare a culpei profesionale a personalului medical, declaraţia de acceptare a riscului nu va exonera pe autorul prejudiciului produs. Riscul acceptat de victimă priveşte doar acele urmări care sunt  independente de orice culpă a medicului sau a personalului auxiliar. Pacientul nu poate declara printr-un act juridic unilateral şi nici conveni prin contract că renunţă la orice pretenţii privitoare la prejudiciul cauzat sănătăţii prin fapta culpabilă a medicului.

2. Aprecieri critice

2.1. Enunţul negativ de la art. 1355 alin. 1 C. civ. potrivit căruia „nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă”, este criticabil.

Deşi clauzele avute în vedere privesc, atât răspunderea delictuală cât şi pe cea contractuală, aşa cum rezultă implicit din denumirea marginală a normei care are în vedere clauzele privind răspunderea în general, fără a distinge între celor două răspunderi, textele normative sunt circumscrise răspunderii pentru faptă, exprimare care evocă doar răspunderea delictuală.

O reglementare mai coerentă care ar fi trebuit avută în vedere, este cea avansată de Proiectul Catala care prevede la art. 1382 regula potrivit căreia convenţiile care au ca obiect excluderea sau limitarea reparaţiei sunt în principiu valabile, atât în materie contractuală cât şi extracontractuală.

2.2. Atât succesiunea enunţurilor precum şi exprimarea lor puteau fi mai elaborate. Cum se ştie, în dreptul civil regula o constituie normele dispozitive, cele care permit părţilor să aibă o anumită conduită, interdicţiile reprezentând excepţiile de la regulă. Privită din această logică, ordinea firească a noilor prevederi legale de la art. 1355 C. civ. ar fi trebuit să înceapă cu enunţul afirmativ de la alin. (2) privind valabilitatea clauzelor prin care se exclude răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin simpla imprudenţă sau neglijenţă bunurilor victimei, urmând ca celelalte prevederi, excepţii de la regulă, să fie exprimate prin enunţuri negative.

2.3. În mod nejustificat regula de la alin. (2) are în vedere doar clauzele prin care se exclude răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin simpla imprudenţă sau neglijenţă, nu şi pe cele prin care se limitează răspunderea, potrivit distincţiei de la alin. (1).

Art. 1356.  Anunţuri privitoare la răspundere.

(1) Un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului.

(2) Printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile art. 1371 alin. (1).

1. Comentarii

1.1. Avertismentul privind excluderea sau limitarea răspunderii.  Textul de la alin. (1) este preluat de la art. 1474 CCQ[225] şi este menit a suplini obligaţia de informare reciprocă pe care o au părţile care se leagă prin contract. Termenul “anunţ” desemnează avertismentul pe care o parte a contractului îl face celor dispuşi să apeleze la diverse servicii oferite publicului, privind asumarea unor riscuri, cum sunt cele pe care le întâlnim în grădinile zoologice, staţiunile de schi, în special în locurile de agrement. Pentru ca aceste anunţuri să producă efectele specifice clauzelor de nerespundere, ele trebuie să fie cunoscute de cealaltă parte a contractului şi să rezulte că aceasta şi-a asumat riscurile de care a fost avertizat, indiferent dacă ele au fost aduse sau nu la cunoştinţa publicului.

1.2. Eficienţa juridică a anunţului de modificare a răspunderii delictuale. Avertismentul privind riscul asumat de victima unei fapte cauzatoare de prejudicii nu exclude şi nici nu limitează răspunderea delictuală a făptuitorului. Dacă totuşi, deşi avertizată, victima se dovedeşte a fi imprudentă, i se va putea aplica prevederea de la art. 1371 C. civ. privind la vinovăţia comună şi la pluralitatea de cauze. Potrivit alin. (1) al acestui text, dacă victima a contribuit cu intenţie sau din culpăla cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut să răspundă doar pentru partea din prejudiciul pe care l-a cauzat. Potrivit alin. (2), aceeaşi prevedere se aplică şi dacă la producerea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor cât şi forţa majoră, cazul fortuit sau fapta terţului pentru care autorul nu răspunde.


[1] J. Goicovici, Utilitarism juridic – contractul înţeles ca valoare patrimonială cesibilă, în Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, lucrare coordonată de P. Vasilescu, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 73 şi urm.
[2] Art. 9.3.1(Définitions)
Une “cession de contrat” est le transfert par convention effectué par une personne (le“cédant”) à une autre (le “cessionnaire”) des droits et obligations du cédant nés d’un contrat avec une autre personne (l’“autre partie”).
[3] Art. 1406 Nozione
Ciascuna parte può sostituire a se un terzo nei rapporti derivanti da un contratto con prestazioni corrispettive, se queste non sono state ancora eseguite, purché l’altra parte vi consenta.
[4] III.— 5:301: Transfert d’une situation contractuelle
(1) Une partie à une relation contractuelle peut convenir avec un tiers que ce dernier lui sera substitué en tant que partie contractante. La substitution ne prend effet que si l’autre partie accepte que la substitution libère ainsi son cocontractant originel.
(2) Dans la mesure où la substitution de contractant implique une cession de créance, les dispositions de la section 1 reçoivent application; dans la mesure où il y a cession de dette, on applique les dispositions de la section 1 du présent chapitre.
[5] Art. 118. Notion
1. Chacune des parties, si le rapport le permet concrètement, peut céder à titre gratuit ou onéreux, totalement ou partiellement à un tiers (ou à plusieurs autres sujets), sa propre position contractuelle relative à un contrat qui n’a pas encore épuisé ses effets.
[6] I-Fl. Popa, în L. Pop, I-Fl. Popa, St. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 676.
[7] P. Vasilescu, Preluarea datoriei şi cesiunea contractului: două figuri legale noi, în Culegere de studii: In honorem Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 289.
[8] H. Dumitrescu, în F.A. Baias şi colab., Noul Cod civil. Comentarii pe articole, ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 1378.
[9] Termenul „preţ”, folosit pentru a desemna chiria, este incorect. Îndată ce s-a dispus la art. 1777 C. civ. că „locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie (s.n.)”, acest termen trebuie folosit ca atare în toate celelalte prevederi normative. Şi pentru că avem în faţă acest text, nu putem trece cu vederea o altă deficienţă de exprimare: în timp ce definiţia legală mai sus citată, avansată contractului de locaţiune are în vedere prestaţia. „…celeilalte părţi, numite locatar”, într-o altă definiţie, cea de la art. 2009 privitor la mandat, textul prevede, de această dată corect, „…pe seama celeilalte părţi, numită mandant”.
[10] H. Dumitrescu, op cit., p. 1381.
[11] Art. 9.3.5 (Libération du cédant)
1) L’autre partie peut libérer le cédant.
2) L’autre partie peut également conserver le cédant comme débiteur pour le cas où le cessionnaire n’exécuterait pas correctement ses obligations.
3) En tout autre cas, le cédant et le cessionnaire sont engagés solidairement.
[12] CEC Article 120. Droits et devoirs des sujets
1. Lorsque la cession devient efficace, le cédant est libéré envers le cédé de ses obligations, qui sont reprises au même instant par le cessionnaire. Le cédé peut, toutefois, lors de son adhésion préventive, contextuelle ou successive, déclarer ne pas vouloir libérer le cédant ; dans ce cas il peut alors agir contre le cédant si le cessionnaire n’exécute pas ses obligations, à condition qu’il ait donné luimêmen connaissance au cédant de l’inexécution dans les quinze jours à compter de celui où celle-ci a été constatée, sous peine, à défaut, de la reparation du dommage.
[13] Este vorba de un caz de forţă majoră.
[14] Pe lângă cauzele menţionate şi de noul nostru Cod civil, art. 128 pct. 1 din Codul european al contractelor prevede: moartea sau incapacitatea survenite în cazurile prevăzute de lege, rezoluţiunea, nulitatea, anularea, resciziunea, novaţia. În ce priveşte novaţia, trebuie spus că nu este un caz de încetare a contractului, în condiţiile în care, potrivit art. 1609 pct. 3 NCC novaţia prin substituirea creditorului poate fi analizată ca o cesiune a contractului, respectiv a poziţiei contractuale, prin care contractul continuă, nu încetează.
[15] R. Saleilles, De la déclaration de volonté, contribution à l’étude de l’acte juridique dans le code civil allemand, 1901.
[16] P. Vasilescu, Relativitatea efectelor actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 154.
[17] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 131.
[18] M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 23, subsol, nota nr. 2.
[19] Ibidem.
[20] P. Vasilescu, Relativitatea…, op. cit., p. 176.
[21] Ibidem, apud G. Roujou de Boubée, Essai sur l’acte juridique colectif, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1961, p. 243.
[22] M. Avram, op. cit., p. 36.
[23] L’acte juridique unilatéral est un acte accompli par une seule ou plusieurs personnes unies dans la considération d’un même intérêt en vue de produire des effets de droit dans les cas admis par la loi ou par l’usage.
[24] M. Avram, op. cit., p. 69.
[25] În acelaşi sens, I-Fl. Popa, în L. Pop ş.a., Tratat Obligaţiile, op. cit., p. 334.
[26] P. Vasilescu, Drept civil. Obligațiile (În reglementarea noului Cod civil), Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 224.
[27] Sintagma “recunoaşterea copilului” folosită de noul Cod civil este nepotrivită, în condiţiile în care nu poate fi vorba de recunoaşterea identităţii copilului ci doar de recunoaşterea filiaţiei.
[28] A-G. Uluitu, în F.A. Baias şi colab., op. cit., p. 1386.
[29] Article 1:303: Notifications.
(1) Une notification peut être faite par tout moyen approprié aux circonstances, que ce soit par écrit ou d’une autre façon.
(2) Sous réserve des dispositions des alinéas (4) et (5), une notification produit effet lorsqu’elle atteint son destinataire.
(3) Une notification atteint son destinataire lorsqu’elle lui est remise, ou est remise à son établissement ou son adresse postale, ou, s’il s’agit d’une personne physique n’ayant pas d’établissement ou d’adresse postale, à sa residence habituelle.
(4) Si, en application des présents Principes, une partie fait une notification à l’autre en conséquence de l’inexécution de cette dernière ou parce qu’il est raisonnable de prévoir l’inexécution, et que la notification est dûment faite ou expédiée, un retard ou une inexactitude dans sa transmission, ou le fait qu’elle ne parvienne pas à destination, ne l’empêche pas de produire effet. La notification produit effet au moment où, dans les conditions normales, elle serait parvenue à destination.
(5) Une notification ne produit aucun effet si sa révocation atteint son destinataire avant elle, ou au même moment.
(6) Dans le présent article, le terme “notification” s’applique aussi à la communication d’une promesse, une déclaration, une offre, une acceptation, une demande, une requête ou toute autre énonciation.
[30] ARTICLE 1.10 (Notifications). 3) Aux fins du paragraphe précédent, une notification parvient à son destinataire lorsqu’elle lui est faite verbalement ou est délivrée à son établissement ou à son adresse postale.
[31] Article 2:205.: Moment de conclusion du contrat.
(1) Si le destinataire de l’offre expédie son acceptation, le contrat est conclu lorsque celle-ci parvient à l’offrant.
[32] 1387. Le contrat est formé au moment où l’offrant reçoit l’acceptation et au lieu où cette acceptation est reçue, quel qu’ait été le moyen utilisé pour la communiquer et lors même que les parties ont convenu de réserver leur accord sur certains éléments secondaires.
[33] Art. 1335 Presunzione di conoscenza.
La proposta, l’accettazione, la loro revoca e ogni altra dichiarazione diretta a una determinata persona si reputano conosciute nel momento in cui giungono all’indirizzo del destinatario, se questi non prova di essere stato, senza sua colpa, nell’impossibilità di averne notizia.
[34] Article 21. Présomption de connaissance
1. L’offre, l’acceptation, leur retrait et leur revocation ainsi que le retrait et la révocation de toute autre manifestation de volonté, y compris des actes prévus à l’article précédent, sont réputés connus par le destinataire à l’instant où ils lui sont communiqués oralement ou alors quand la declaration écrite lui est livrée en main propre ou qu’elle parvient à l’adresse de son entreprise ou de son lieu de travail, à son adresse postale, à sa demeure habituelleou au domicile qu’il a choisi d’élire.
2. Le destinataire peut prouver qu’il a été, sans sa faute, dans l’impossibilité d’en prendre connaissance.
[35] Article 2:107: Promesses obligatoires sans acceptation
La promesse qui veut être juridiquement obligatoire sans acceptation lie son auteur.
[36] A-G. Uluitu, op. cit., p. 1388.
[37] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, Les obligations 1. L’acte juridique, 14-e édition, Paris, 2010, p. 472.
[38] Art. 1987 Efficacia delle promesse
La promessa unilaterale di una prestazione non produce effetti obbligatori fuori dei casi ammessi dalla legge.
[39] Art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative, republicată şi actualizată.
[40] A-G. Uluitu, op. cit., p.1385.
[41] Ibidem.
[42] II. — 4: 303: Possibilité de refuser le droit ou l’avantage résultant de l’acte unilatéral. Quand un acte juridique unilatéral confère un droit ou un avantage à la personne à laquelle il est adressé, celle-ci peut le refuser par une notification à son auteur, à condition qu’elle le fasse sans retard excessif et avant l’acceptation expresse ou implicite du droit ou de l’avantage. En conséquence d’un tel refus, le droit ou l’avantage est réputé n’avoir jamais profité au destinataire.
[43] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 473.
[44] Ph. Malaurie, L. Aynès. Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e édition, Éd. Defrénois, Paris, 2009, p. 219.
[45] § 657 BGB: “Celui qui promet par annonce publique une recompense pour procéder à un acte, et notamment pour l’obtenir d’un résultat, est tenu de payer la récompense à celui qui a éffectué cet acte, même si ce dernier a agi sans tenir compte de cette promesse”.
[46] 1395. L’offre de récompense à quiconque accomplira un acte donné est réputée acceptée et lie l’offrant dès qu’une personne, même sans connaître l’offre, accomplit cet acte, à moins que, dans les cas qui le permettent, l’offrant n’ait révoqué son offre antérieurement d’une manière expresse et suffisante.
[47] Termenul polisemantic “act” este folosit în sensul actului de conduită.
[48] I. Turcu, A-G. Uluitu, în F.A. Baias şi colab., op. cit., p. 1389.
[49] E. Chevreau, Y. Mausen, C. Bougle, Histoire du droit des obligations, Ed. LexisNexis, Paris, 2011, p. 25.
[50] C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 14.
[51] În sens larg, termenul negotium s-a format din reunirea negaţiei ne şi cuvântul otius (nefolositor).
[52] C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, ibidem.
[53] 1372. L’obligation naît du contrat et de tout acte ou fait auquel la loi attache d’autorité les effets d’une obligation.
Elle peut être pure et simple ou assortie de modalités.
[54] Art. 1173 Fonti delle obbligazioni. Le obbligazioni derivano da contratto (Cod. Civ. 1321 e seguenti), da fatto illecito (Cod. Civ. 2043 e seguenti), o da ogni altro atto o fatto idoneo a produrle (Cod. Civ. 433 e seguenti,651, 2028 e seguenti, 2033 e seguenti, 2041 e seguenti) in conformità dell’ordinamento giuridico.
[55] Ibidem.
[56] Art. 1101. Les obligations naissent d’actes ou de faits juridiques.
Certaines obligations naissent également de l’autorité seule de la loi, comme les obligations de voisinage et les charges publiques dont il est traité dans les matières qui les concernent.
[57] Art. 1101-2. Les faits juridiques sont des agissements ou des événements auxquels la loi attache des effets de droit.
Le fait qui procure à autrui un avantage auquel il n’a pas droit constitue un quasi-contrat. Les obligations qui en découlent sont régies par le Sous-titre Des quasi-contrats.
Le fait qui cause sans droit un dommage à autrui oblige son auteur àle réparer. Cette obligation est régie par le Sous-titre De la responsabilité civile.
[58] A se vedea S. Neculaescu, Gestiunea de afaceri într-o nouă configurație în cuprinsul actualului Cod civil, Dreptul nr. 1/2014.
[59] C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 105.
[60] I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Faptul juridic (În reglementarea NCC), Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 17.
[61]Art. 1329. Les règles de la gestion d’affaires s’appliquent semblablement lorsque la gestion est entreprise non dans l’intérêt exclusif d’autrui mais dans l’intérêt commun d’autrui et du gérant.
Dans ce dernier cas, la charge des engagements, des dépenses et des pertes se répartit à proportion des intérêts de chacun.
[62] P. Vasilescu, Obligaţiile…, op. cit., p. 204.
[63] 1482. Il y a gestion d’affaires lorsqu’une personne, le gérant, de façon spontanée et sans y être obligée, entreprend volontairement et opportunément de gérer l’affaire d’une autre personne, le géré, hors la connaissance de celle-ci ou à sa connaissance si elle n’était pas elle-même en mesure de désigner un mandataire ou d’y pourvoir de toute autre manière.
[64] ICCJ, secţia civilă, decizia nr. 271/20 ianuarie 2012, www. scj.ro.
[65] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 10-e édition, Paris, 2009, p.1040.
[66] Art. 1329 – vezi nota 61.
[67] Vădind aceeaşi lejeritate de limbaj juridic, promisiunea unilaterală (art. 1327 C. civ.) şi promisiunea publică de recompensă (art. 1328 C. civ.), acte juridice unilaterale prin excelenţă, sunt plasate în cadrul Secţiunii a 2-a din Capitolul II, Titlul II al Cărţii a V-a intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii”.
[68] Vezi nota 53.
[69] B. Moore, De l’acte et du fait juridique: un critère de distinction incertain, Revue juridique Themis, 31-2 (1997- 01-01) p. 284.
[70] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2004, p. 174 și urm.
[71] L. Josserand, Cours de droit civil positiv français, tome deuxième, Librairie du Recueil Sirey Paris, 1930, p. 691
[72] Această nuanţă se regăseşte evidenţiată în Codul civil al Portugaliei (Art. 464. Noção. Dá-se a gestáo de negocios, quando una pessoa assume a direcção de negócio alheio, no interesse e por conta do respectivo dono, sem para tal estar autorizada).
[73] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 97. În acelaşi sens C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.
[74] A.-G. Uluitu, op cit., p. 1391.
[75] F. Laurent, Principes de droit civil français, tome vingtième, Paris, 1887, p. 349.
[76] M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, tome 2, Les sources des obligations, les quasicontrats, Éd. LGDJ, 1931, p. 283.
[77] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1029.
[78] F. Laurent, op. cit., p. 342.
[79] I s-ar putea reproşa acestei calificări că cele trei specii nu epuizează sfera genului din care fac parte, fiind multe alte asemenea fapte licite care nu constituie izvor de obligaţii, la fel cum sunt şi alte fapte licite, diferite de cele menţionate de care legea leagă totuşi efecte juridice.
[80] O concepţie unitară a reglementării ar fi impus ca textele normative rezervate gestiunii de afaceri să respecte aceeaşi ordine a textelor normative, începând cu definiţia legală a fiecărui izvor de obligaţii, aşa cum este respectată la art. 1341 C. civ. privitoare la plata nedatorată. Condiţiile acesteia puteau rezulta din definiţia legală sau dintr-un text subsecvent.
[81] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1040.
[82] Ibidem.
[83] Si l’un des indivisaires se trouve hors d’état de manifester sa volonté, un autre peut se faire habiliter par justice à le représenter, d’une manière générale ou pour certains actes particuliers, les conditions et l’étendue de cette représentation étant fixées par le juge.
A défaut de pouvoir légal, de mandat ou d’habilitation par justice, les actes faits par un indivisaire en représentation d’un autre ont effet à l’égard de celui-ci, suivant les règles de la gestion d’affaires.
[84] Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 412/2002 îl obligă pe comandantul navei la acte, fapte juridice, şi operaţiuni menite a salva persoanele altei nave în caz de sinistru maritim. Aceeaşi obligaţie o are comandantul navei participante la o coliziune pe mare.
[85] Art. 1327. Les quasi-contrats sont des faits purement volontaires, comme la gestion sans titre de l’affaire d’autrui, le paiement de l’indu ou l’enrichissement sans cause dont il résulte, un engagement de celui qui en profite sans y avoir droit, et parfois un engagement de leur auteur envers autrui.
[86] Art. 1328. Celui qui, spontanément, se charge à titre bénévole de l’affaire d’autrui, à l’insu ou sans opposition du maître de cette affaire, se soumet, dans l’accomplissement des actes juridiques ou matériels de sa gestion, à toutes les obligations d’un mandat exprès qu’il en aurait reçu.
[87] I-Fl. Popa, Tratat, op. cit., p. 351.
[88] C. Stătescu, în op. cit., p. 108.
[89] I. Adam, op. cit., p. 29.
[90] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. Contrat, Ed. Litec, Paris, 1998, p. 756.
[91] M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, tome deuxième,  Éd. LGDJ, Paris, 1909, p. 725.
[92] C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Naţională, București, 1929, p. 787.
[93] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. Le fait juridique, 13-e édition, Ed. Dalloz, 2009, pp. 12-13.
[94] F. Laurent, op. cit.
[95] D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iași, 1898,  p. 312.
[96] Sunt şi autori care evită, pe bună dreptat, noţiunea de «acte materiale» ale gerantului, denumindu-le «fapte juridice» (a se vedea P. Vasilescu, op. cit. p. 206, I-Fl. Popa, în L. Pop, I-Fl. Popa, St. I. Vidu, op. cit, p. 348).
[97] Apud B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 749.
[98] M. Planiol, op. cit., p. 725.
[99] Art. 1328 – vezi nota 86.
[100] Gh. Beleiu, op. cit., p. 134.
[101] A.-G. Uluitu, op. cit, p. 1395.
[102] I-Fl. Popa, op. cit., p. 349.
[103] I. Adam, op. cit., p. 25.
[104] P. Vasilescu, Obligaţiile…, op. cit., p. 206.
[105] C. civ. fr: Art. 1372. Lorsque volontairement on gère l’affaire d’autrui, soit que le propriétaire connaisse la gestion, soit qu’il l’ignore, celui qui gère contracte l’engagement tacite de continuer la gestion qu’il a commencée, et de l’achever jusqu’à ce que le propriétaire soit en état d’y pourvoir lui-même; il doit se charger également de toutes les dépendances de cette même affaire.
Il se soumet à toutes les obligations qui résulteraient d’un mandat exprès que lui aurait donné le propriétaire.
[106] A. Bénabent, Droit civil, Les obligations, 3-e édition, Éd. Montchrestien, Paris, 1991, p. 181.
[107] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit. p. 1042.
[108] A se vedea în acest sens R.B. Kouri, C. Lemieux, La gestion d’affaires inopportune, l’indemnisation du faux gérant, et la portée de l’article 1490 C.C.Q., Revue de droit de l’Université de Sherbrooke (RDUS 1992-1993, vol. 23, nr. 2.)
[109] Office de Révision du Code civil, Rapport sur le Code civil, vol. 2, t. 2, Commentaires, p. 636 (apud R.B. Kouri, C. Lemieux, op. cit.).
[110] Fiind de sorginte legală, corect ar fi să vorbim de obligaţia gerantului şi nu de datoria acestuia care, cum se ştie, este impusă doar de normele de morală.
[111] Art. 1329-1. Si l’action du gérant ne répond pas aux conditions de la gestion d’affaires mais tourne néanmoins au profit du maître de cette affaire, celui-ci doit indemniser le gérant selon les règles de l’enrichissement sans cause.
[112] L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil, Dreptul nr. 7/2013, p. 27.
[113] Cass. civ. 1re, 6 mai 1953, D. 1963. 609 (note Goré), apud R. B. Kouri, C. Lemieux, op. cit., p. 514.
[114] Cass. com. 8 juin 1968, J.C.P. 1969.II. 15724, ibidem.
[115] I-Fl. Popa, op. cit., p. 354.
[116] Art. 1328-2 Les circonstances qui l’ont conduit à se charger de l’affaire peuvent autoriser le juge à modérer les dommages-intérêts qui résulteraient d’une gestion défectueuse.
[117] V. nota nr. 30.
[118] De această dată, noul text normativ care are în vedere «chiar şi cea mai uşoară culpă» este cel corect, evocând celebra formulă In lege Aquilia et culpa levissima venit, în timp ce textul de la art. 1357 alin. (2) C. civ., interpretat literal, ar putea fi înţeles că autorul prejudiciului răspunde doar pentru cea mai uşoară culpă, ceea ce, evident, este eronat.
[119] A. Sériaux, Droit des obligations, Éd. Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 1992, p. 267.
[120] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p 750.
[121] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 16.
[122] Ibidem, p. 10.
[123] Vezi nota 86.
[124] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 109. În acelaşi sens, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1045.
[125] Art. 1329. Les règles de la gestion d’affaires s’appliquent semblablement lorsque la gestion est entreprise non dans l’intérêt exclusif d’autrui mais dans l’intérêt commun d’autrui et du gérant.
Dans ce dernier cas, la charge des engagements, des dépenses et despertes se répartit à proportion des intérêts de chacun.
[126] Art. 1483 CCQ: Le gérant doit, dès qu’il lui est possible de le faire, informer le géré de la gestion qu’il a entreprise.
[127] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p 753
[129] Art. 1328-2 – vezi nota 116.
[130] Art. 2030 Obbligazioni del gesture.
Il gestore è soggetto alle stesse obbligazioni che deriverebbero da un mandato (1703 e seguenti).
Tuttavia il giudice, in considerazione delle circostanze che hanno indotto il gestore ad assumere la gestione, può moderare il risarcimento dei danni ai quali questi sarebbe tenuto per effetto della sua colpa (1223 e seguenti).
[131] Art. 2033 Indebito oggetivo. Chi ha eseguito un pagamento non dovuto ha diritto di ripetere ciò che ha pagato. Ha inoltre diritto ai frutti (820 e seguenti) e agli interessi (1284) dal giorno del pagamento, se chi lo ha ricevuto era in mala fede, oppure, se questi era in buona fede (1147), dal giorno della domanda (Cod. Proc. Civ. 163).
[132] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 25.
[133] A se vedea în acest sens Defrénois-Souleau, La répétition de l’indu objectif – Pour une application sans erreur de l’article 1376 du Code civil, Revue trimestrielle de droit civil, 1989, p. 243.
[134] În acelaşi sens, Fr. Terre, op. cit., p. 1050.
[135] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 113.
[136] Potrivit art. 1491 CCQ: “Le paiement fait par erreur, ou simplement pour éviter un préjudice à celui qui le fait en protestant qu’il ne doit rien, oblige celui qui l’a reçu à le restituer”.
[137] Art. 1330. Celui qui reçoit, par erreur ou sciemment, ce qui ne lui est pas dû, s’oblige à le restituer à celui de qui il l’a indûment reçu.
[138] Art. 1376 C. civ. fr. Celui qui reçoit par erreur ou sciemment ce qui ne lui est pas du s’oblige à le restituer à celui de qui il l’a indument reçu.
[139] Art. 993 C. civ. rom. Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit
[140] Art. 1491 CCQ – vezi nota 136.
[141] Art. 1330 – vezi nota 137.
[142] Art. 1330 alin. 2. C. civ. fr. Si toutefois il prouve que le paiement procède d’une intention libérale, d’une obligation naturelle ou d’une autre cause, il n’y a pas lieu à restitution.
[143] Art. 2034 Obbligazioni naturali.
Non è ammessa la ripetizione di quanto e stato spontaneamente prestato in esecuzione di doveri morali o sociali, salvo che la prestazione sia stata eseguita da un incapace.
I doveri indicati dal comma precedente, e ogni altro per cui la legge non accorda azione ma esclude la ripetizione di ciò che e stato spontaneamente pagato, non producono altri effetti (627-2, 1933, 2331, 2940).
[144] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 38, G. Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, Éd. LGDJ, Paris, 1925, p. 40.
[145] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 53.
[146] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 117.
[147] CCQ. Art. 1493. Celui qui s’enrichit aux dépens d’autrui doit, jusqu’à concurrence de son enrichissement, indemniser ce dernier de son appauvrissement corrélatif s’il n’existe aucune justification à l’enrichissement ou à l’appauvrissement
[148] CCI. Art. 2041 Azione generale di arrichimento. Chi, senza una giusta causa, si è arricchito a danno di un’altra persona è tenuto, nei limiti dell’arricchimento, a indennizzare quest’ultima della correlativa diminuzione patrimoniale.
[149] Avant-projet de la reforme du droit des obligations et du droit de la prescription. Art. 1336. Quiconque s’enrichit sans cause au détriment d’autrui doit à celui qui s’en trouve appauvri une indemnité égale à la moindre des deux sommes auxquelless’élèvent l’enrichissement et l’appauvrissement
[150] CCQ. Art. 1494. Il y a justification à l’enrichissement ou à l’appauvrissement lorsqu’il résulte de l’exécution d’une obligation, du défaut, par l’appauvri, d’exercer un droit qu’il peut ou aurait pu faire valoir contre l’enrichi ou d’un acte accompli par l’appauvri dans son intérêt personnel et exclusif ou à ses risques et périls ou, encore, dans une intention libérale constante.
[151] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p 52.
[152] CCQ: Art. 1495. L’indemnité n’est due que si l’enrichissement subsiste au jour de la demande.
Tant l’enrichissement que l’appauvrissement s’apprécient au jour de la demande; toutefois, si les circonstances indiquent la mauvaise foi de l’enrichi, l’enrichissement peut s’apprécier au temps où il en a bénéficié.
[153] Avant-projet Catala: Art. 1339. L’enrichissement et l’appauvrissement s’apprécient au jour de la demande. Toutefois, en cas de mauvaise foi de l’enrichi, l’enrichissement s’appréciera au temps où il en a bénéficié.
[154] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1070.
[155] J. Flour, J-L Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 38.
[156] G. Ripert, op. cit., p. 40.
[157] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 117.
[158] CCQ: Art. 1493 – vezi nota 147.
[159] CCI: Art. 2041 – vezi nota 148.
[160] Pr. Catala: Art. 1336. Quiconque s’enrichit sans cause au détriment d’autrui doit à celui qui s’en trouve appauvri une indemnité égale à la moindre des deux sommes auxquelless’élèvent l’enrichissement et l’appauvrissement
[161] L. Josserand, Rapports et domains des reponsabilité contractuelle et delictuelle, Éd. Sirey, Paris, 1931, p. V.
[162] Art. 1457. Toute personne a le devoir de respecter les règles de conduite qui, suivant les circonstances, les usages ou la loi, s’imposent à elle, de manière à ne pas causer de préjudice à autrui.
Elle est, lorsqu’elle est douée de raison et qu’elle manque à ce devoir, responsable du préjudice qu’elle cause par cette faute à autrui et tenue de réparer ce préjudice, qu’il soit corporel, moral ou matériel.
Elle est aussi tenue, en certains cas, de réparer le préjudice causé à autrui par le fait ou la faute d’une autre personne ou par le fait des biens qu’elle a sous sa garde.
[163] Art. 1458. Toute personne a le devoir d’honorer les engagements qu’elle a contractés.
Elle est, lorsqu’elle manque à ce devoir, responsable du préjudice, corporel, moral ou matériel, qu’elle cause à son cocontractant et tenue de réparer ce préjudice; ni elle ni le cocontractant ne peuvent alors se soustraire à l’application des règles du régime contractuel de responsabilité pour opter en faveur de règles qui leur seraient plus profitables.
[164] Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 67-70.
[165] I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1979, pp. 24-25.
[166] Ibidem,  p. 30.
[167] Este unul dintre exemplele care confirmă sintagma italienească „traduttore-traditore”.
[168] G. Ripert, op. cit., p. 212.
[169] A se vedea S. Neculaescu, Noul Cod Civil, între tradiţie şi modernitate în ceea ce priveşte terminologia juridică normativă, Dreptul nr. 12/2010.
[170] L. Pop, Tratat… Obligaţiile. Vol. II. Contractul, op. cit., p. 649.
[171] CCQ: Art. 1458 – vezi nota 163.
[172] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 884.
[173] Această soluţie a fost criticată de o parte a doctrinei juridice franceze (B. Starck, Droit civil. Obligations, Éd. Librairie technique, Paris, 1972, p. 668). Se susţine că nimic nu se opune ca agravarea răspunderii debitorului recalcitrant să fie făcută în cadrul răspunderii contractuale şi nu apelând la răspunderea delictuală.
[174] Pr. Catala: Art. 1340. Tout fait illicite ou anormal ayant causé un dommage à autrui oblige celui à qui il est imputable à le réparer.
De même, toute inexécution d’une obligation contractuelle ayant cause un dommage au créancier oblige le débiteur à en répondre.
[175] Pr. Catala: Art. 1341. En cas d’inexécution d’une obligation contractuelle, ni le débiteur ni le créancier ne peuvent se soustraire à l’application des dispositions spécifiques à la responsabilité contractuelle pour opter en faveur de la responsabilité extracontractuelle.
Toutefois, lorsque cette inexécution provoque un dommage corporel, le co-contractant peut, pour obtenir réparation de ce dommage, opter en faveur des règles qui lui sont plus favorables.
[176] Pr. Catala: Art. 1342. Lorsque l’inexécution d’une obligation contractuelle est la cause directe d’un dommage subi par un tiers, celui-ci peut en demander réparation au débiteur sur le fondement des articles 1362 à 1366. Il est alors soumis à toutes les limites et conditions qui s’imposent au créancier pour obtenir réparation de son proper dommage.
Il peut également obtenir réparation sur le fondement de la responsabilité extra-contractuelle, mais à charge pour lui de rapporter la preuve de l’un des faits générateurs visés aux articles 1352 à 1362.
[177] I. Albu, V. Ursa, op. cit., pp. 24-25.
[178] 1470. Toute personne peut se dégager de sa responsabilité pour le préjudice causé à autrui si elle prouve que le préjudice résulte d’une force majeure, à moins qu’elle ne se soit engagée à le réparer.
La force majeure est un événement imprévisible et irrésistible; y est assimilée la cause étrangère qui présente ces mêmes caractères.
[179] Art. 1349. La responsabilité n’est pas engagée lorsque le dommage est dû à une cause étrangère présentant les caractères de la force majeure.
La cause étrangère peut provenir d’un cas fortuit, du fait de la victime ou du fait d’un tiers dont le défendeur n’a pas à répondre.
La force majeure consiste en un événement irrésistible que l’agent ne pouvait prévoir ou dont on ne pouvait éviter les effets par des mesures appropriées.
[180] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 338.
[181] M. Eliescu, op. cit., p. 211.
[182] Ibidem.
[183] M. Eliescu, op. cit., p. 206, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 207.
[184] Ph. Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 414, G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 2-e édition, Éd. LGDJ, Paris, 1998, p. 237.
[185] Art. 1470 – vezi nota 178.
[186] Art. 1349 – vezi nota 179.
[187] M. Eliescu, op. cit.
[188] Juridice.ro, 19 octombrie 2011, Lucian Mihai in dialog cu Andrei Săvescu despre noul Cod civil”.
[189] 1470 al. 1 – vezi nota 178.
[190] Acelaşi principiu îl regăsim înscris în art. 51 din Codul penal italian potrivit căruia fapta săvârşită prin exercitarea unui drept conferit de lege nu este ilicită din punct de vedere penal.
[191] Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 749.
[192] A. Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, tome deuxième, huitième edition, Éd. Librairie Dalloz, Paris, 1933, p. 187.
[193] Ibidem.
[194] H.L. Mazeaud, Traité théorique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, tome premier, troisième edition,  Éd. Librairie du Recueil Sirey, 1938, p. 604.
[195] L. Josserand, De l’abus de droits, Éd. Rousseau, Paris, 1905, De l’esprit des droits et de leurs relativité, Éd. Dalloz, Paris, 1927.
[196] L. Josserand, Cours de droit civil positif français, Éd. Librairie du Recueil Sirey, 1930, p. 206.
[197] Ibidem.
[198] L. Josserand, apud S. Carnal, La construction de la responsabilité civile, Éd. PUF, Paris, 2001, p. 175.
[199] M. Planiol, op cit., p. 286.
[200] Ibidem.
[201] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,  p. 761.
[202] G. Ripert, op. cit., p. 171.
[203] Receptarea acestei teorii în legislaţiile europene s-a făcut diferit. Codul civil german (BGB) îmbrăţişează concepţia subiectivă. Norma de la §226 dispune că “exerciţiul unui drept este ilicit dacă are ca scop unic cauzarea unui prejudiciu altuia”. Sunt şi reglementări care doar în aparenţă adoptă concepţia subiectivă. Astfel, Codul civil elveţian prevede la art. 2 că “fiecare este ţinut să exercite drepturile şi să execute obligaţiile potrivit regulilor bunei-credinţe” iar la alin. 2 se prevede că “abuzul manifest al unui drept nu este protejat de lege”. Codul civil portughez dispune la art. 334 că “exerciţiul unui drept este nelegitim când titularul său excede în mod manifest limitelor impuse de buna-credinţă sau de scopul social şi economic al acestui drept”. În aceste din urmă exemple criteriul de referinţă nu mai este intenţia titularului ci standardul obiectiv pe care îl reprezintă buna-credinţă şi scopul declarat al dreptului exercitat.
[204] A se vedea în acest sens Ph. Stoffel-Munck, L’abus dans le contrat, essai d’une théorie, Paris, Éd. LGDJ, Paris, 2000.
[205] J. Goicovici, Dicţionar de dreptul consumului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 1.
[206] G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 89.
[207] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 181.
[208] I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil , ediţia a 2-a, Ed. Colecţia Universitaria. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 315.
[209] Termenul “culpă” are aici semnificaţia faptei săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpa propriu-zisă
[210] I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Socec, București, 1943, p. 93.
[211] D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981, p. 114.
[212] E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2006, p. 117.
[213] Ibidem.
[214] Gh. Beleiu, op. cit., p. 87.
[215] I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 66, I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 827, D. Gherasim, op. cit.,  p. 115.
[216] Ibidem, p. 105.
[217] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 181.
[218] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 162. În acelaşi sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 181, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 366.
[219] În lipsa unor „lucrări pregătitoare”, vom face apel la amendamentele publicate.
[220] Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Ambiguităţi ale teoriei abuzului de drept, revista Dreptul nr. 3/2011.
[221] CCQ: 1474. Une personne ne peut exclure ou limiter sa responsabilité pour le préjudice matériel causé à autrui par une faute intentionnelle ou une faute lourde; la faute lourde est celle qui dénote une insouciance, une imprudence ou une négligence grossières.
Elle ne peut aucunement exclure ou limiter sa responsabilité pour le préjudice corporel ou moral causé à autrui.
[222] M. Eliescu, op. cit., p. 159.
[223] Pr. Catala: Art. 1382-4. En matière extra-contractuelle, on ne peut exclure ou limiter la réparation du dommage qu’on a causé par sa faute.
Dans les autres cas, la convention n’a d’effet que si celui qui l’invoque prouve que la victime l’avait acceptée de manière non équivoque.
[224] L.R. Boilă, în F.A. Baias şi colab., op. cit., p. 1413.
[225] CCQ: 1475. Un avis, qu’il soit ou non affiché, stipulant l’exclusion ou la limitation de l’obligation de réparer le préjudice résultant de l’inexécution d’une obligation contractuelle n’a d’effet, à l’égard du créancier, que si la partie qui invoque l’avis prouve que l’autre partie en avait connaissance au moment de la formation du contrat


Prof. univ. emerit dr. Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România

« Partea a IX-a