3,061 citiri

Cadrul înfăptuirii justiției (II). Cronică succintă a „reformării” instanței supreme de către puterea executivă

ESSENTIALS-Marin-Voicu

* Prima parte a articolului o puteți consulta aici.

1. Cadrul înfăptuirii justiției la ICCJ

I. ”Reformarea” instanței supreme – CSJ, denumită ICCJ din octombrie 2003

1. Perioada 1996-2000 – convertirea procuror-judecător

1.1. Judecătorul Sorin Moisescu de la Secția penală a CSJ, coleg la Facultatea de Drept cu președintele României, este numit procuror general, iar, după un an și jumătate, este “restituit” la CSJ ca judecător și, deodată, “avansat” în funcția de președinte pentru a finaliza dosarele de la Parchetul de pe lângă ICCJ.

În două dosare de mare răsunet în media – BANCOREX și DAC-AIR – “păstorite” de fostul procuror general și, apoi, președintele CSJ, CEDO a decis că a fost încălcată prezumția de nevinovăție în cursul urmăririi penale, efectuată la Parchetul de pe lângă CSJ.

1.2. De reținut că, în aceeași perioadă, a fost numit judecător și președintele secției comerciale a ICCJ, un domn procuror din Parchetul de pe lângă ICCJ, fără nicio experiență judiciară în materia dreptului comercial, deși în secție existau judecători apreciați pentru experiența în specialitate (această secție soluționa recursul în litigiile comerciale, în cauzele având ca obiect privatizări și alte contracte cu valori însemnate).

1.3. De asemenea, în aceeași perioadă a fost numit președintele secției civile un alt domn procuror din Parchetul de pe lângă CSJ, care, însă, nu avea nicio experiență ca judecător, în competența secției, fiind, în principal, cauzele privind retrocedările imobiliare.

1.4. Nu în ultimul rând, tot în aceeași perioadă, este numit, în același „stil”, judecător la CSJ – secția de contencios administrativ și fiscal, secretarul general adjunct al Guvernului, fost procuror, precum și alți procurori din Parchetul CSJ.

2. Perioada 2001-2014

2.1. În perioada 2005-2014, timp de 10 ani, peste 90% din “vechii”  judecători ai ICCJ au fost trecuți în pensie anticipată și înlocuiți cu “tineri”, unii fiind obiectul reconversiei din funcția de procuror în Parchetul de pe lângă ICCJ, la DIICOT sau DNA.

2.2. Această operație de „convertire” directă și fără criterii obiective s-a impus și la celelalte instanțe, sub tutela „bolnăvicioasă” a CSM și cu sprijinul puterii executive. În mandatul 2012-2015 al Guvernului s-a ajuns la situația, nemaiîntâlnită în istoria judiciară a țării, ca președintele CSM să fie procuror, președinte ICCJ, fost procuror și, apoi, judecător cu vechime, prim-ministrul, fost procuror, ministrul justiției – procuror detașat din Parchetul ICCJ ca secretar general al MAE și, apoi, “înscăunat” la conducerea Ministerului Justiției și a Ministerului Public (?!), iar la secția penală a ICCJ să fie numiți direct de CSM în funcția de judecător (?!) numeroși procurori.

2.3. În mandatul 2001-2004 al ministrului justiției au fost numiți judecători la CSJ (din 2003 ICCJ), 3 secretari de stat, un director din Ministerul Justiției și procurori din Parchetul de pe lângă CSJ, iar un număr mare de judecători, cu experiență îndelungată, cărora le încetaseră mandatele, ministrul justiției le-a refuzat reînvestirea în funcție, deși se bucurau de inamovibilitate în condițiile art. 125 alin. (1) din Constituție.

2.3.1. Primul adjunct al procurorului general a fost numit judecător la secția civilă, iar adjunctul acestuia, ca judecător la secția penală.

2.3.2. Procurori financiari și judecători financiari de la Curtea de Conturi au fost numiți direct și fără criterii sau evaluări (examen) judecători la CSJ, în timp ce judecătorii de la Curțile de apel erau supuși unor condiții de exigență profesională.

2.3.3. Tot în perioada 2001-2004, Ministrul Justiției a desemnat pe președintele Tribunalului Olt în funcția de judecător la CSJ, care, apoi, a fost numită vicepreședintele acestei instanțe supreme și a continuat să decidă în mod unilateral și fără justificare reînvestirea în funcție de conducere sau refuzul de reînvestire a judecătorilor la celelalte instanțe.

2.3.4. Ca urmare a faptului că în bugetele anuale (2002-2003-2004) ale instanțelor, gestionate de minister, ministrul justiției a refuzat să introducă unele drepturi salariale legale, cuvenite judecătorilor și grefierilor, s-au produs mii de procese ale acestora, iar hotărârile definitive s-au executat, integral, abia în anii 2012-2015, situație unică în istoria justiției romane.

Este această faptă abuz în serviciu?

3. Alte anomalii care au completat „reformele

3.1. Detașarea unui număr semnificativ de procurori și, chiar, judecători, în diverse funcții din cadrul autorităților centrale executive – M.A.E. (diplomați în minister, consuli sau atașați în oficiile și misiunile diplomatice), secretari de stat, directori în ministere, ș.a.

3.2. Acordarea directă, fără examene profesionale și condiții stricte de vechime în profesie, a gradului profesional de procuror în Parchetul de pe lângă ICCJ, printr-o decizie a ICCJ secția CAF, la un număr mare de procurori detașați la Parchetul de pe lângă ICCJ-DNA, de la parchetele inferioare.

3.3. Practica istorică” a delegării unor procurori cvasi-stagiari sau fără experiență atestată profesional, la Parchetul de pe lângă ICCJ (DIICOT, DNA) pentru a efectua urmărirea penală în anumite dosare, cu impact mediatic, cu efecte nocive față de calitatea actelor de urmărire penală și față de principiul legalității procesului penal.

3.4. Ignorarea de către CSM a misiunii sale, consacrate de art. 133 alin. (1) din Constituție de “garant al independenței justiției”, de gestionar unic și responsabil deplin al carierei profesionale a judecătorilor, prin acceptarea, fără rezerve a acestor practici, impuse de ministrul de justiție (2001-2004, 2005-2009).

II. Supravegherea cadrului de înfăptuire a justiției judiciare de către puterea executivă bicefală

1Numirea sau reînvestirea în funcția de judecător la CSJ, de președinte de secție, de președinte/vicepreședinte de instanță (judecătorie, tribunal, curte de apel, CSJ) și în funcțiile de conducere din parchete, la expirarea mandatului, a constituit un drept  exclusiv, absolut, neîngrădit și fără criterii, la dispoziția Ministrului de Justiție, în perioada 1997-2004 (?!).

S-a creat, astfel, puterii executive bicefale un “culoar” de control direct și de supraveghere a înfăptuirii actului de justiție, judecătorii și procurorii vizați fiind „puși” în situația în care cariera lor profesională a fost dependentă de voința subiectivă și de control a puterii executive și a clasei politice, aflată temporar la putere.

2Supravegherea și controlul vieții judiciare a luat chiar forma unei “poliții politice” de tip nou, judecătorii, procurorii și personalul din instanțe și parchete, precum și auxiliarii procedurilor judiciare, fiind “cedați oficial serviciilor secrete ale MAI (?!) printr-un Protocol din februarie 2000, semnat de Ministrul de Interne (1.III.2000), Procurorul General (31.I.2000) și Ministrul Justiției (23.II.2000).

Potrivit art. II.3. din acest Protocol, intitulat „Plan de Măsuri al Grupului Operativ Central” (care nu conține niciun text de lege), “persoanele în atenție prin monitorizarea acțiunii” (?!) sunt, între altele: “procurori, judecători, grefieri ori alți funcționari implicați în înfăptuirea actului de justiție” (?!), care vor face obiectul “supravegherii, surprinderii și înregistrării audio-video a conduitei în exercițiul funcțiunii”, prin mijloace tehnice de fixare și interceptare a comunicațiilor din dotarea UM 0962 (fost 0215) sau atrase de la SRI si SIE și realizarea de „legende, jocuri și combinații operative”.

Conform art. IV.1., “Datele și informațiile deținute de UM 0962, de celelalte unități și formațiuni din MAI, de parchete, vor fi centralizate la Parchetul de pe lângă CSJ, în vederea evaluării lor”, de către o grupă operativă condusă de un adjunct al Procurorului general, un secretar de stat de la MAI și 4 generali de divizie din MAI (?!)”.

3. O știre, prezentată recent în Parlament, ne informează că în anul 2014 judecătorii români (cei câțiva desemnați special) au dat de 16 ori mai multe mandate de interpretare pe siguranța națională decât în SUA, rezultând, astfel, că SRI a cerut de 16 ori mai multe mandate decât FBI (raportare la numărul populației).

Dacă, în ultimii doi ani, reacția instanțelor de judecată este notabilă în cauzele penale cu inculpați nevinovați sau în care s-au comis încălcări de procedură și ale drepturilor fundamentale, este de neînțeles cum cvasi-totalitatea cererilor formulate de SRI sau de parchete (numeroase la ICCJ), având ca obiect supravegherea comunicațiilor unor cetățeni, au fost admise de plano, pentru ca, într-un procent foarte mic, să fie urmate de tragerea la răspundere penală a celor astfel supravegheați (?!).

III. Efecte majore negative produse “reformei” justiției și încălcarea gravă a drepturilor și libertăților cetățenești

1. Din cauza acestor cauze, a presiunilor efectuate de puterea executivă bicefală asupra cadrului înfăptuirii justiției și a condițiilor precare și chiar umilitoare la care au fost supuși judecătorii, cât și din cauza gravelor defecțiuni ale actelor normative impuse de puterea legislativă și de cea executivă, au fost posibile hotărâri judecătorești greșite și erori judiciare care au mutilat ființa umană, fără a atrage răspunderea juridică a autorilor multiplii.

Edificatoare sunt numeroasele hotărâri ale Curții Europene de la Strasbourg prin care s-au constatat încălcări ale unor drepturi fundamentale, precum dreptul la libertate și siguranță, dreptul la apărare, principiul prezumției de nevinovăție, ș.a.

2. ”Ratificarea” erorilor judiciare în cauzele penale și oficializarea unui procent permis de 10% de inculpați nevinovați, achitați definitiv, teză prezentată ca „europeană”, a constituit și rămâne cea mai gravă trăsătură negativă a statului nostru de drept și un atentat la drepturile și libertățile cetățenilor.

A accepta și, mai ales, a acoperi asemenea practici și nedreptăți judiciare, sistematice, constituie în mod evident atentate la democrația constituțională și abuzuri ale puterilor statului, care nu pot fi trecute cu vederea prin comparație cu „procente europene” sau cu asemenea situații produse în justiția transatlantică.

Faptul că 10-12% din inculpații trimiși în judecată de către procurori într-un an judiciar, după efectuarea urmăririi penale proprii, au fost achitați definitiv, în ultimii ani, de către instanțele judecătorești, nu poate fi considerat ca un „risc firesc” al justiției penale, și nici ca fiind permis conform unui anumit “model” american, confirmat într-un raport al FBI, potrivit căruia, în anul 2014, instanțele americane au declarat nevinovați 149 de condamnați pe nedrept, care deja au executat, în medie, 14 ani de temniță (vezi Revista “Lumea” – XXII, nr. 7, iulie 2016, p. 4).

Edificatoare este declarația dată de un pușcaș american la eliberare, după ce a executat 33 de ani de temniță pentru fapte pe care nu le-a comis: “Nu căutau adevărul, voiau doar să obțină o condamnare” (iunie 2016, Keith Howard, ”Lumea” nr. 7/2016).

3.3. La toate aceste cauze, în mod direct, s-a alăturat lipsa oricăror forme de control, sistematic, exigent și de înaltă calitate, a activității profesionale a procurorilor și judecătorilor, de natură a consolida independența și imparțialitatea, dar, mai ales, răspunderea profesională pentru actele și hotărârile adoptate, pentru respectarea strictă a Constituției și a legilor.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Preşedintele Asociaţiei “Themis-Casaţia” a foştilor judecători ai ICCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ICCJ