Manifest pentru cultura juridică

Dreptul e cea mai puternică dintre școlile imaginației. Niciodată un poet nu a interpretat natura atât de liber, precum un jurist realitatea! Acest fragment din celebra „Războiul Troiei nu a mai avut loc” a lui Giraudoux, dincolo de semnificațiile polisemice ce îi pot fi conferite, ne arată mai ales consistența intrinsecă creatoare a juridicului și, în consecință, capacitățile și manifestările de aceeași natură ce se așteaptă de la slujitorii săi. Criza civilizațională care marchează ultimele decenii, cu punctul culminant reprezentat de consecințele pandemiei de Covid-19 și ceea ce îi urmează în mai toate planurile pune serios sub semnul întrebării statutul juridicului într-o lume în tranziție și a creațiilor menite să prevadă, perceapă și, în ultimă instanță, să transfigureze transformările aferente.

Ca o rezonanță a stărilor de lucruri și frământărilor de acest gen, cel puțin în spectrul neolatin al lumii juridice, dar ușor de extins la nivel global, profesorul Fréderic Audren, director de cercetări la CNRS-Sciences Po din Paris trăgea un serios și îngrijorător semnal de alarmă printr-un editorial intitulat sugestiv SOS culture juridique (Recueil Dalloz, 31 martie 2022). Un binevenit pretext de abordare și la noi a unei atari problematici, cu atât mai mult cu cât ne confruntăm cu realități mult mai preocupante în acest sens, iar „marea relansare” atât de așteptată presupune perspective clarificate și conștient asumate. E și rostul acestor însemnări ce se doresc a constitui, într-un anumit sens, chiar un modest Manifest pentru cultura juridică în România.

1. Ne place să afirmăm și să auzim la rândul nostru că trăim epoca ori pe vremea culturii juridice și a guvernării statului de drept. Și totuși ele rămân, mai ales prima, două noțiuni cu conținuturi, semnificații și mai ales practici mai puțin explicite, insuficient de clare și cu atât mai puțin pe deplin înțelese și practicate ca atare. Așa, de pildă, în privința culturii juridice nici măcar dicționarele și enciclopediile de specialitate, inclusiv prețiosul Dictionnaire de la culture juridique (publicat, în primă ediție, la PUF, Paris, în 2003), nu au reținut și explicat, spre a impune, termenul respectiv. Și asta în împrejurările în care asistăm la o fluorescență de publicații, manifestări și dezbateri publice centrate pe atari subiecte. Mai mult decât atât, în Hexagon reforma examenelor de admitere în profesiile juridice a introdus, din 2016, un „Grand orale” purtând asupra… culturii juridice și au apărut chiar manuale destinate susținerii respectivei probe! Desigur care, la rându-le, nu înțeleg să definească exact noțiunea, rezumându-se la explicații introductive și lecturi reprezentative din marile opere juridice ale vremurilor trecute. Este, de pildă, cazul recentei Culture juridique générale (sub direcția lui B. Blottin și Ch. Vautrot-Schwarz, publicată la Editura LexisNexis, Paris, 2021) destinată pregătirii profesionale și potrivit căreia cultura juridică generală „structurează inteligența materiei care e dreptul și trimite la un creuzet al cunoștințelor fundamentale… pe care orice jurist trebuie ori ar trebui să le cunoască dincolo de specialitatea sa pentru că, prin consensul său, universitar sau nu, ele i-au fost transmise la un moment istoric sau altul”. Cu precizarea că aceasta nu are nimic de a face cu „tradiția juridică”, una caracterizată prin ansamblul elementelor distinctive ale unui sistem juridic într-un cadru geografic – chiar cronologic – determinat (vorbind astfel de cultură juridică franceză, germană, americană, engleză ș.a.). S-ar urmări, așadar, pur și simplu furnizarea „într-un volum rezonabil și potrivit unei abordări practice” a cunoștințelor considerate ca esențiale în fiecare din materiile fundamentale tratate.

Într-un alt exemplu, de astă dată provenit din Elveția (Alain Papaux, Davide Cerutti, Introduction au droit et à la culture juridique, Editions Romandes Schulthess, 2020), asocierea tematică din chiar titlu e edificatoare și relevă rolul preponderent didactic, introductiv, al acestui gen de întreprinderi, dar și confuzia în termenii contiguității între cele două domenii de reflecție și învățare. O atare introducere excede simpla tehnică juridică gândită ca una a mijloacelor devolutive la cum; ea nu coincide cu cultura generală a dreptului care servește la pentru ce, singura în măsură că clarifice amploarea acestei tehnici exprimându-i rațiunile. Dreptul, fiind o artă a sensului, aparține în mare parte și limbajului, el se zice, juris-dictio! Un ansamblu de definiții, încercări de delimitări și de clarificări ce își așteaptă corelările și coerența minimă necesară. Însă, mai e timp și, mai ales, nevoie de o atare întreprindere?

2. Explicațiile situației sunt multiple, ca dimensiuni și sensuri. Noțiunea în sine de cultură juridică cuprinde și exprimă semnificații diverse, mai greu de coagulat în termeni ficși și preciși. Ea este mai degrabă precum promisiunea unui răspuns la anumite crize traversate periodic de sistemul juridic și de învățământul său. Fréderic Audren ne invită, în articolul lui, să reflectăm mai întâi dacă e posibil ca o disciplină intitulată „cultură juridică” să poată apărea mai atractivă și seducătoare decât tradiționala „introducere în studiul dreptului”. O atare perspectivă presupune depășirea principalelor diviziuni disciplinare și traversarea diferitelor ramuri de drept, sau într-o translatare românească punerea în discuție a manualelor de „teorie generală a dreptului”, devenite clasice pentru rolul inițiator, atribuit altădată „enciclopediei juridice”. În această utlimă privință, valorificând deja tradiții multiculturale, o altă direcție de dezvoltare a subiectului o reprezintă „abordarea inițiatică, colectivă și enciclopedică” menită să releve unitate dreptului, printr-o formare inițială globală și integrată (Initiation au droit. Introduction encyclopédique aux études et métiers juridiques, ouvrage collectif, sous la direction de M. Touziel-Divina). O perspectivă potrivit căreia un învățământ juridic, pentru a fi cât mai complet, ar trebui să poată conține trei aspecte complementare prin intermediul genezei (sau explorării izvoarelor istorice și fundamentalelor filosofice), exegezei (ori expozeul regulilor pozitive, inclusiv în dreptul comparat) și, de asemenea, practicii normelor și instituțiilor. Apoi urmează întrebarea: referința la „cultura juridică generală” nu implică în sine preexistența unui stoc de cunoștințe în materie necesare aprofundării, diversificării și nuanțării lor în cadrul unui demers ulterior mai sistematizat și elaborat? În contextul concurenței crescânde dintre sistemele juridice nu ar fi vorba și de o misiune cu tentă istorică de „apărare a culturii juridice” europene, de drept civil, inclusiv în aspectele sale ținând de evoluțiile temporale și afirmarea identității proprii într-o lume a globalizării, care se vrea una a „hibridizării” și manifestării în diversitate, și nu a înglobării și uniformizării forțate?

A valoriza cultura juridică nu înseamnă a pretinde reconcilierea juriștilor cu istoria lor națională? În orice caz, „cultura juridică” apare în acest fel un candidat ideal pentru a deveni sloganul mobilizator al oricărei generații de juriști care înțeleg a-și împărtăși temerile și speranțele față de viitorul propriu și al profesiilor pe care le practică. Un fapt și un instrument de solidaritate intra- și interguvernamentală a comunității profesionale, din ce în ce mai necesară într-o lume globală și globalizată.

3. Dar spre a oferi o perspectivă generală asupra problemei, universitarul parizian coautor, printre altele, al unei prestigioase La culture juridique française. Entre mythes et réalités XIX e -XX e siècles (CNRS Editions, Paris, 2013, în colaborare cu Jean-Louis Halpérin), își pune întrebări de genul celor cu răspunsuri ferme, automate: dar ce este cultura juridică? O limbă? O istorie? O cunoaștere partajată? Un soclu minimal de cunoștințe? Ce diferențe sunt între cultura generală, cultura juridică generală ori tradiția juridică? Trebuie să vorbim de „cultură juridică” ori, mai degrabă, de „culturi juridice”? Am adăuga noi, ce diferențieri apar în privința „culturii judiciare”. În lucrarea citată cei doi autori vorbesc de o pluralitate de culturi juridice, fiecare grup de juriști dispunând de practici, de savoire-faire și maniere de a fi diferite. Pretinsele principii juridice atemporale inerente unui sistem de drept sunt puse astfel în discuție. În explicarea conceptuală ei pleacă de la considerentul că dreptul se prezintă istoricului ca discurs sau, mai degrabă, ca un ansamblu de discursuri. Tradițional, printre acestea, se face distincție între dreptul constituit din regulile operaționale și știința dreptului, formată din opiniile asupra sa. După secolul al XIX-lea, aceasta din urmă a dobândit denumirea de doctrină. Pentru a ține seama de varietatea acestor discursuri și practici ce îi sunt asociate, mai mult sau mai puțin în mod explicit, în literatura anglo-americană se utilizează expresia de „cultură juridică”. În anii 1970 specialiștii domeniului au propus studierea, deopotrivă, a culturii profesioniștilor dreptului (judecători, avocați, profesori) și cea, mai populară, a profanilor (lay people). Alții apără o abordare mai centrată pe profesiile dreptului și se dovedesc mai sensibili la aspectele lor de ordin ideologic. În Franța, expresia cultura juridică întâlnită în literatura de specialitate, începând din prima jumătate a veacului al XIX-lea, popularizată în perioada interbelică, este utilizată în prezent fără a fi cu adevărat definită, percepută inclusiv într-un sens de „combat nationaliste” de apărare a țărilor de drept civil în fața invaziei (presupuse) a common law. Abordarea celor doi autori invocați e radical diferită, fiind vorba de a acoperi o lacună în raport cu perspectivele clasice ce sunt centrate pe evoluția normelor (coduri, legi, jurisprudență constituind dreptul unei țări la o epocă determinată) ori pe cea a gândirii juridice (doctrină, filosofia ori teoria dreptului, așa cum s-au dezvoltat ele). Așadar, o tentativă de istorie culturală ce vizează mai degrabă să integreze în câmpul istoriei juridice obiectele în mod tradițional neglijate: învățământul dreptului în formele sale cele mai ritualizate, transmiterea anumitor valori în cadrul profesiilor juridice, literatura juridică în producțiile sale cele mai diverse, inclusiv genurile minore ori mai „populare”, locurile de savoir și de sociabilitate ale juriștilor. În fine, s-a pornit în demersul monografic menționat de la o definiție minimalistă care vede în culturile juridice un ansamblu de valori, cunoștințe și savoire-faire ce orientează, dau sens și coerență activităților diferiților profesioniști ai dreptului. Ele ocupă spațiile deschise libertății, creativității individuale și, în același timp, de atitudini colective susceptibile a exercita presiuni asupra actorilor implicați. În câmpul juridic e vorba, de asemenea, de activități unde spiritul se manifestă liber, practică loisirul și asociază diferite profesii (în special bara și catedra).

În realitate, nimeni nu se preocupă serios de a le defini și a le trasa contururile cu precizie. Unii, animați mai mult sau mai puțin de obsesii identitare, țin să vorbească de o cultură monolitică, oarecum transcendentă ce ar trebui să ne guverneze dincolo de vremuri, de genul susținerilor existenței unui ius commune în Europa. Dar cel mai frecvent termenul (sintagma) e invocată nu în sensuri și viziuni paseistice asupra dreptului, ci mai ales din dorința de a concepe, a da consistență și a conferi formă a ceea ce e important de a ști și a transmite în cadrul mediului juridic. În alți termeni, a face referință la „cultura juridică” nu pentru a determina un conținut precis, substanțial (precum cel pretins, dacă un cod al culturii juridice ar fi posibil), ci a adresa practicilor noastre juridice provocarea calității lor. Ce e un bun jurist, uneori chiar unul „mare, care face școli”, ori care e o formare adecvată acestuia, ca simplu profesionist? Așa încât nu e surprinzător faptul că referirea la cultura juridică emerge atunci când sunt evocate riscurile hiperspecializării formării în domeniu, aspectele crizei învățământului juridic, concurența sistemelor juridice ori teama unei pierderi de prestigiu social a profesiilor dreptului.

Și, spre a conchide, distinsul cercetător parizian consideră că, în definitiv, „cultura juridică” nu e în realitate nimic altceva decât un enunț colectiv, în numele căruia juriștii pretind că ei constituie o comunitate structurată în jurul problemelor comune: ce pretindem a fi? ce trebuie să împărtășim? ce aptitudini trebuie să posedăm? etc., sunt întrebări ale căror răspunsuri contribuie la clarificările necesare. Ea este un standard pentru a regla, reglementa, chestiona criteriile de apartenență la diferite comunități juridice. Putem de aici reduce „cultura juridică” la un fel de fond comun, unitar, coerent, vechi, de trăsături culturale ce vin să condiționeze modurile noastre de a gândi, a ne comporta și a acționa. Fără nicio îndoială, regulile, credințele, valorile orientează manierele de a acționa ale unui jurist. În plus, lucrările istorice demonstrează că această categorie de „cultură juridică” e prea dispersată și pluralistă pentru a explica în mod serios ceea ce ar fi activitățile noastre juridice. Cultura juridică în mod decisiv nu fondează absolut nimic; ea invită la a inventa bune practici de învățare, a elabora mai bine și colectiv cunoștințe și savoir-faire robuste aplicabile și menite să reziste la „asalturile” contemporane îndreptate împotriva drepturilor noastre. Cu mari rezerve față de o atare reducționistă minimalizare, ne limităm să o înregistrăm mai degrabă ca un S.O.S.!

4. O atare (scurtă) incursiune în problematica culturii juridice și a provocărilor sale actuale ar impune, fără îndoială, și referiri pertinente la situația românească. Din păcate, deși de o importanță excepțională în infrastructura dezvoltării noastre juridice, și chiar decisivă pentru etapa sa modernă, tema aproape că lipsește cu desăvârșire din preocupările intelighenției noastre juridice. Cu excepția a două lucrări interbelice ale lui Andrei Rădulescu (din 1922 și 1942) și alte câteva intervenții incidentale consacrate culturii juridice românești, prea tributare timpului de abordare și, evident, aferente crizei identitare de creștere a civilizației naționale, care practic nu pot fi plasate într-un context precum cel evocat prin rândurile de față, nu există. Încercările din ultimul deceniu de a repune în discuție tematica culturii juridice românești, mai ales în condițiile integrării și noii globalizări, au rămas cu puțin ecou în lumea juridică, în pofida faptului că ofereau, pentru prima dată, o viziune occidentală, integrată și mai completă asupra subiectului. În plus, naivele tentative reduse la a cita din „clasici”, spre a justifica afirmații anodine, în formulări de compuneri scolastice, nu pot fi luate în considerare și degajă, mai degrabă, serioase neputințe, decât eforturi de ieșire din impas! Cu toate acestea, în spiritul tradiționalei „dependențe” juridice neolatine, și în special franceze, a dreptului românesc, am îndrăznit să extindem rezonanțele problemei și în spațiul românesc, având astfel consolarea că, cel puțin prin ricoșeu, nu rămânem străini frământărilor cu care se confruntă reflecția occidentală în materie.

5. Dincolo de atari considerații semantice și experiențe de practică culturală concretă, situația generală a dreptului pornește de la esența sa de a nu avea sens decât relativ la altul! Fără prezența actuală sau potențială a altuia nimic din ceea ce înseamnă drept nu are consistența necesară. El este și rămâne prin esență relație, ceea ce ne învață dreptul roman prin venerabila sa înțeleaptă expresie: ubi societas, ibi jus (acolo unde e societate e și drept). Natura relațională a dreptului antrenează cel puțin două consecințe: pe de o parte, orice definiție a sa va trebui să reflecte această prezență a altuia, un altul juridic, persoană fizică sau persoană juridică; pe de alta, el nu poate dobândi corp fără limbaj, mijlocul privilegiat de stabilire și întreținere a relațiilor cu altul și împlinire a misiunii sale sociale. Acest adevăr juridic ultim este pe cale a-și pierde rațiunea de a fi în condițiile digitalizării absolute și justiției în termeni de algoritmi. Însă, în orice caz, totul se transformă cu o rapiditate și o amploare dificil de a fi citite și acceptate în termeni culturali clasici.

Într-adevăr, izolat în fața calculatorului, recurgând la telemuncă și socializând pe diversele rețele de comunicare on-line, individul, inclusiv în ipostaza sa de jurist, nu se mai raportează direct și natural la alții, ci aproape numai virtual! La rândul său, invadată de „faza scrisă” și uzitând din ce în ce mai mult la videoconferințe, justiţia devenită „la distanță” își pierde solemnitatea inerentă actului pe care îl îndeplinește și se transformă într-o simplă operațiune a mecanismului social de rezolvare cvasiautomată a conflictelor deduse spre analiză. Iar cultura juridică tinde și ea a fi una de calculator, schematizată în informații de observat și eventuale reguli de respectat. Adică una simulată și mai puțin trăită. Totul într-o ecuație de schimbare radicală, rapidă și cu prea multe necunoscute. Ce mai e ori ar trebui să fie atunci cultura juridică?

*

*              *

… Potrivit unei formule atribuite lui Edouard Herriot (1872 – 1957), cultura ar fi „ceea ce rămâne omului după ce a uitat totul”, iar aplicată în domeniul dreptului semnificația generală, în esența ei, se păstrează. Oricum arareori definită, puțin utilizată de juriști, expresia „cultura juridică” se exprimă azi mai ales în scriptele instituțiilor de formare a avocaților și magistraților, și aceasta nu peste tot. Marginalizată intelectual, ignorată și tratată ca inutilă „meseriașului” robotizat, precară prin contribuțiile actuale ale „specialiștilor” domeniului, cultura juridică se pregătește să moară.

Chiar mai înainte ca aceasta să intre sub perfuzii, rândurile de față doresc a fi un apel la trezire și un îndemn la acțiune cultuală. Mai ales într-o țară precum România, cu o civilizație și dezvoltare juridică încă nematerializate și definitivate în sens istoric și efectiv. În numele dreptului la identitate, gândire liberă și trăire civilizațională.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române