Adrian Severin: Războiul este o capcană din care nimeni nu mai știe cum să iasă


Alina Matei
Alina Matei
Adrian Severin
Adrian Severin

Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule Profesor Adrian Severin, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. Vom vorbi despre evenimentul numărul 1 din lume. O să vă rog să ne spuneți cum am putea numi/defini, din punct de vedere juridic, ce se întâmplă în Ucraina.

Adrian Severin: Nu este ușor de definit, întrucât sunt mai multe planuri care se suprapun. Într-o abordare clasică, s-ar zice că avem de a face cu o încălcare patentă a dreptului internațional. Chiar dacă, teoretic, Actul final de la Helsinki nu are forță obligatorie din punct de vedere juridic, el nefiind ratificat de către legislativele statelor semnatare, prevederile sale au intrat în sfera cutumei, care, neîndoielnic, în raporturile internaționale, este sursă de drept. Or, instrumentul respectiv, permite modificarea frontierelor dintre state numai prin negocieri și consens. De aceea, de pildă, în tratatul politic de bază dintre România și Ucraina, încheiat în 1997, noi am exclus modificarea frontierelor prin violență, lăsând deschisă posibilitatea aceasta doar prin metode politice. Pe de altă parte, trebuie observat că autodeterminarea Ucrainei, în 1991, respectiv decizia acesteia de a părăsi structura oficial federală a URSS, în conformitate, de altfel, cu Constituția fostei uniuni, a avut loc în frontierele de atunci, din care numai o parte erau recunoscute pe plan internațional. Unul dintre aceste segmente era chiar cel al frontierei cu România, pe care noi am fost nevoiți să o recunoaștem în conformitate cu prevederile convenției internaționale privind succesiunea statelor. În acest context, se pune întrebarea dacă frontierele administrative, adică interne, ale fostei Republici Sovietice Socialiste Ucraina, care niciodată nu au fost înregistrate la ONU și care au fost trasate potrivit logicii și nevoilor geopolitice, identitare (aici facem referire la „homo sovieticus”, iar nu la principiul wilsonian al naționalității) și administrative sovietice, sunt protejate în dreptul internațional, în lipsa unui acord dintre republicile federate sovietice, Rusia și Ucraina, care s-au despărțit prin actul de autodeterminare? Aici mai intervine și problema bazelor juridice ale dreptului la autodeterminare și secesiune. Ea se pune în legătură cu revendicările separatiste care privesc regiunile Crimeea, Lugansk și Doniețk. Cu Crimeea lucrurile sunt ceva mai simple, întrucât aceasta avea deja un statut special în cadrul Ucrainei. Cu alte cuvinte, ea obținuse deja autodeterminarea internă și, în baza drepturilor conferite prin aceasta, ar fi putut cere transformarea ei în autodeterminare externă, pentru ca apoi, în virtutea drepturilor suverane să ceară unirea cu Rusia. Manevrele politice cu origini externe din spatele acestui proces fac obiectul unei alte discuții. O problemă similară s-a mai pus, cu mult dramatism, cu mult mai multă cruzime și cu mult mai multe victime umane decât am văzut până acum în Ucraina, pe la mijlocul deceniului 1990, cu referire la Cecenia. Atunci Cecenia a dorit să se desprindă din Federația Rusă. Noi, adică Occidentul euro-atlantic, inclusiv România, am susținut „cauza cecenă”. Personal am fost direct implicat în acele evenimente, având de îndeplinit misiuni atât la Moscova, cât și în Caucazul de Nord (la Groznâi, Vladicavcaz și alte locuri, din Cecenia, Ingușetia și Kabardino-Balkaria). Atunci, Moscova a cerut Consiliului Europei, care tocmai îi acordase statutul de membru (eu am votat contra), să stabilească cadrul de drept internațional al autodeterminării și secesiunii. Întocmirea raportului mi-a fost încredințată mie. Cu mare dificultate, după dezbateri aprinse, am reușit să obțin aprobarea Comisiei politice a Adunării Parlamentare pentru un ante-raport. După aceea a trebuit să abandonez mandatul spre a deveni ministru de externe în guvernul român, iar succesorului meu, distinsul om politic portughez Motta Amaral, i s-a sugerat, așa cum avea să îmi mărturisească mai târziu, să pună subiectul la „frigider”. Ceea ce a și făcut. Problema a rămas astfel neclarificată, iar SUA și statele NATO, au renunțat, în cele din urmă, să mai susțină pretențiile cecene. Atunci Rusia se opunea secesionismului cecen, iar Occidentul îl susținea. Astăzi Rusia susține secesionismul crimean, iar Occidentul i se opune. Atunci s-a găsit, totuși, o soluție de compromis. Acum nu se mai găsește. Așa se scrie istoria.

Alina Matei: Dar cu Donbasul cum stau lucrurile?

Adrian Severin: Cu Donbasul discuția este diferită. De principiu, dreptul la autodeterminare este recunoscut popoarelor, iar nu minorităților. Cum au ajuns rușii să fie minoritari în Ucraina este o istorie pe care nu avem timp să o povestim aici. Menționez doar că, așa cum în secolul trecut s-a întâmplat cu decolonizarea, care s-a realizat greșit, cu tot felul de rezerve mentale și înțelegeri secrete, ceea ce a determinat dezastre ale căror efecte le simțim și azi, așa s-au petrecut lucrurile și cu dezmembrarea URSS. Controversele pe care le naște suveranitatea asupra Donbasului, teritoriu care sub aspect istoric aparține Rusiei, trebuiau discutate și soluționate în 1991, adică acum treizeci de ani, într-un cu totul alt context internațional. Atunci Rusia nu le-a dat atenție socotind că separarea este provizorie și, în orice caz, doar formală. La Moscova, domnea convingerea că republicile sovietice, deschise toate unei reforme de regim politic, se delimitau tocmai pentru a se putea reuni din nou într-o formulă federală liberală, după ce schimbarea internă se termina. De asemenea, se conta pe promisiunea Occidentului că NATO nu va ocupa teritoriile central și est europene părăsite de armatele sovietice, precum și de controlul politic sovietic, astfel încât nu ar fi fost nici o presiune în realizarea unei reintegrări de tip confederal în cadrul vechilor frontiere sovietice (excepție ar fi făcut, eventual, doar statele baltice); proces văzut la Kremlin ca precedând, dacă nu chiar realizându-se simultan cu integrarea Federației Ruse în structurile europene (ceea ce Mihail Gorbaciov numise „casa comună europeană”) și eventual euro-atlantice. (Să nu uităm că, la un moment dat, însuși Vladimir Putin a sondat terenul, sugerând intrarea Rusiei în NATO; chestiune discutată și într-o întâlnire directă cu mine la începutul anilor 2000.) Socoteala de la Moscova nu a coincis, însă, cu socoteala de la Washington și Bruxelles, astfel încât s-a ajuns la secesionismul malorus care a dat naștere așa ziselor republici Doniețk și Lugansk, neîndoielnic amorsat de Rusia, și de aici la acordurile de la Minsk, care anticipau recunoașterea autodeterminării interne a regiunilor amintite, locuite majoritar de etnici ruși și rusofoni, prin acordarea unui statut special, de definit prin negocieri interne între cei direct implicați. Soluția avută în vedere implica și o modificare a Constituției Ucrainei; modificare pe care eu unul, în calitate de reprezentant împuternicit al Parlamentului European o sugerasem încă de prin 2010 și care era pe cale să se producă dacă nu ar fi intervenit lovitura de stat din 2014. Presiunea exercitată de forțele ucrainene fundamentalist naționaliste de extremă dreaptă (definirea lor astfel aparține OSCE) asupra guvernului de la Kiev a făcut ca Acordurile de la Minsk să nu fie aplicate. Așa s-a ajuns ca Rusia să își modifice argumentația invocând acum nevoia unui spațiu de securitate în vecinătatea sa ucraineană, precum și nevoia de a reacționa față de amenințarea la adresa securității sale având ca sursă nazificarea Ucrainei, respectiv capturarea guvernului ucrainean și a politicii sale de forțele de extremă dreaptă deja amintite, dotate de NATO, după 2014, așa cum a precizat secretarul adjunct al alianței, cu tehnică militară performantă. Aceasta ridică alte probleme de drept internațional.

Alina Matei: Care ar fi acelea?

Adrian Severin: O primă întrebare ar fi dacă statelor le este recunoscut un drept la zone-tampon în vecinătatea lor, pentru ca astfel să își poată câștiga securitatea? Răspunsul este, cu certitudine, nu. Un asemenea drept nu există. Ce se întâmplă, însă, dacă pe teritoriul statelor vecine celui în discuție, o alianță concurentă, ca să nu îi spunem ostilă, virtual adversă, amplasează tehnică militară, finanțează capacități pentru perfecționarea, testarea și eventual producerea de arme de distrugere în masă sau antrenează forțe militare și paramilitare locale cu potențialul afectării echilibrului de putere în regiune? În anii 2000, administrația Bush / Cheney a răspuns acestei întrebări prin doctrina „loviturii preventive”. În baza acestei doctrine a avut loc invadarea Irakului pentru a împiedica regimul politic irakian să utilizeze împotriva SUA armele de distrugere în masă de care se credea că dispune. Regimul politic a fost schimbat, dar armele de distrugere în masă nu au fost găsite. Care este relația între această doctrină, invocată practic acum de Rusia pentru a „demilitariza” Ucraina, și Carta ONU? Nu prea este. O altă întrebare, privește situația în care o anumită mișcare politico-militară cu caracter naționalist-extremist, xenofob, antisemit, terorist etc., având discurs, dacă nu chiar și practici, genocidare, se dezvoltă într-o anumită țară. Să zicem, prin ipoteză, Ucraina. Au oare statele vecine dreptul să intervină pentru a lichida o asemenea mișcare? Ceea ce Rusia numește „denazificarea” Ucrainei. Nu cred că există un asemenea drept. În măsura în care am avea de a face cu o amenințare la adresa securității unor state terțe, aceasta ar trebui constatată de Consiliul de Securitate al ONU care, după caz, ar urma să adopte și un mandat pentru o intervenție militară de natură a anihila amenințarea. În cazul Ucrainei este greu de crezut că nici unul dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate nu ar opune veto-ul său unei astfel de misiuni, mai ales dacă formațiunile politico-militare puse sub acuzație au fost antrenate și dotate de el, pentru „binecuvântate” rațiuni de agendă geopolitică. Carta ONU prevede, însă, posibilitatea unei intervenții militare externe neautorizată de Consiliul de Securitate în cazul în care aceasta este necesară pentru stoparea unui dezastru umanitar. Această prevedere a fost aplicată, oarecum forțat, în anii 1990, de statele membre NATO, pentru a interveni în fosta Iugoslavie. Pe urmele unui astfel de  precedent pare a merge acum Rusia. După cum precedentul recunoașterii autodominării internaționale a Kosovo, pare a fi inspirat Rusia în recunoașterea autodeterminării Republicilor Populare Donețk și Lugansk, după ce același lucru făcuse, în condițiile unor critici internaționale formulate doar din vârful buzelor, cu recunoașterea autodeterminării regiunilor georgiene separatiste Osetia de Sud și Abhazia, în 2008. Desigur, încălcarea Cartei ONU și a Actului final de la Helsinki de către criticii de azi ai Rusiei, nu scuză în nici un fel Rusia. Punerea cap la cap a acestor practici, dincolo de relevarea politicii dublelor standarde, care, în sine, subminează predictibilitatea și securitatea relațiilor internaționale, atestă moartea clinică a dreptului internațional.

Alina Matei: Cum și de ce s-a ajuns în această situație?

Adrian Severin: Ce a garantat în trecut respectul pentru principiile și regulile dreptului internațional? Un sistem internațional bazat pe echilibrul sau simetria mai multor poli sau centre de putere. Dreptul internațional nu poate fi înțeles decât dacă reținem că în mersul relațiilor internaționale două elemente sau două variabile sunt decisive: jocul intereselor și balanța puterii. Când se întâlnește cu interesul strategic, soarta regulii de drept depinde de puterea celui care este titularul interesului, iar raportul de drept se consumă în funcție de raportul de putere. În asemenea situații tinerii juriști sau cei care nu reușesc să se maturizeze, cunoscând perfect regulile, vor spune că ne aflăm în afara dreptului; bătrânii juriști, însă, desigur, bătrâni în sensul experienței și înțelepciunii profesionale acumulate, vor spune că s-a intrat pe terenul excepțiilor, în dreptul internațional cu mult mai vast decât cel al regulii. Și tocmai excepția întărește regula. Altminteri ajungem la război, ca acum în Ucraina, unde rigoarea, ca să nu spunem rigiditatea, în interpretarea și aplicarea dreptului internațional, împing părțile cu spatele la zid lipsindu-le de posibilitatea de a găsi drumul spre pace. Profesorii de drept internațional ar trebui să pornească de aici, iar nu de la deziderate pioase, dar utopice, când le predau studenților. Prevalența forței dreptului asupra dreptului forței este doar o dorință imposibil de atins. În realitate cele două nu pot fi separate. Forța dreptului singură nu va prevala niciodată asupra dreptului forței, tot așa cum morala singură nu va învinge niciodată sabia. Doar unită cu dreptul forței, forța dreptului va prevala asupra dreptului forței singur, astfel cum morala asociată cu sabia va învinge în fața oricărei alte săbii. În timpul Războiului Rece s-a elaborat un sistem splendid de drept internațional care a fost respectat atât timp cât a funcționat echilibrul terorii. Când Războiul Rece a încetat sau a părut că încetează și s-a trecut de la bipolarism la unipolarism dreptul internațional a intrat în criză. Așa am revenit la războiul cald. Ceea ce este de făcut acum, nu este să plângem, să condamnăm, să implorăm și să blestemăm. Asta este inutil. Trebuie, pe de o parte, să revizuim sistemul dreptului internațional pentru a-l face să răspundă sfidărilor, oportunităților și amenințărilor noilor raporturi de putere și noilor interese alte actorilor globali, regionali și locali, iar pe de altă parte, să stimulăm, în contextul globalizării, ca fenomen obiectiv, apariția unui multicentrism simetric sau a unei simetrii a globalismului multipolar. Altminteri ne întoarcem la legea junglei. În acest mare cadru istoric, situația de pe frontul ucrainean al confruntării globale, are și explicații specifice.

Alina Matei: Care ar fi acestea?

Adrian Severin: În 1962, lumea se găsea, ca și astăzi, la o neatenție sau la un acces de nervi distanță de un război mondial nuclear. Mă refer la criza rachetelor cubaneze cu care se aseamănă foarte bine actuala criză ucraineană. Atunci, liderii american și sovietic, John Kennedy și Nikita Sergheevici Hrușciov au găsit compromisul salvator. Fiecare dintre ei au afirmat, ceea ce afirmă azi Președintele Vladimir Putin, că prezența, în proximitatea frontierelor sale (adică în Cuba și, respectiv, în Turcia) a tehnicii militare de vârf (atunci era vorba de rachete balistice) aparținând celuilalt îi afectează securitatea și îl îndreptățește la o intervenție militară pe un teritoriu străin. „Demilitarizarea țării care găzduiește armamentul amenințător”, cum ar zice domnul Putin astăzi, cu referire la armele NATO transferate în Ucraina, armata ucraineană antrenată și dotată de NATO, din 2014 încoace, și la laboratoarele care dezvoltă arme de distrugere în masă situate pe teritoriul ucrainean și care sunt finanțate de SUA. Cu privire la realitatea acestora, informația sau confirmarea ei vin din surse NATO și americane, deci este în afara dubiului. Deosebirea dintre criza din 1962 și cea din 2022, în ultimă instanță opunând tot SUA și Rusia (acum post-sovietică), constă în aceea că atunci, în 1962, părțile și-au arătat mușchii ducând lucrurile „până la marginea prăpastiei”, după expresia secretarului de Stat american din timpul administrației Truman, Dean Acheson, dar au evitat să se umilească, insultându-se una pe alta, să își aplice calificative juridice care le-ar fi exclus, pur și simplu, dintr-un proces de negocieri, să încadreze situația în considerente juridice care nu mai permiteau compromisul politic, să își aplice unilateral sancțiuni economice sau personale una alteia, să întrerupă comunicarea și să ceară negocieri cu condiții prealabile. Dimpotrivă, s-a negociat și s-a ajuns la un compromis echitabil, fezabil și durabil: fiecare parte și-a retras rachetele din vecinătatea celeilalte și a oferit garanții politico-juridice că nu va folosi forța militară împotriva statului rămas fără pretinsa protecție a armelor retrase. Pacea a fost salvată și omenirea a putut răsufla liniștită. Astăzi, în 2022, lucrurile stau cu totul altfel. Părțile se acuză de crime de război și de nazism, negându-și una alteia, totodată, legitimitatea de a-și conduce statul. Acesta este un început prost pentru că nu ai cum negocia cu criminalii sau cu liderii nelegitimi. Implicarea Curții Internaționale de Justiție sau a Curții Penale Internaționale, a căror jurisdicție nu a fost recunoscută de cel puțin una dintre părțile în conflict, mai ales pentru a cerceta acuzația fantezistă de genocid care ar fi fost comisă de Rusia (dacă vorbim de intenții sau gesturi genocidare acestea ar putea fi mai degrabă reproșate mișcărilor de extremă dreaptă ucrainene care au în program eliminarea elementului rusesc din societatea națională), constituie forțări ale dreptului care împiedică găsirea unei soluții politico-juridice adecvate pentru încetarea războiului. Se pune astfel în lumină politizarea sistemului justiției internaționale, care s-a construit cu greu după cel de al Doilea Război Mondial, care era pe drumul dificil al câștigului de credibilitate și pe care eu personal l-am susținut cu entuziasm acum câțiva ani ca membru fondator al mișcării parlamentare internaționale pentru Curtea Penală Internațională. Declarația lui Franklin Delano Roosevelt de la Casablanca, din 1943, privind „capitularea necondiționată” a Germaniei a prelungit războiul cu cel puțin un an și a amplificat enorm distrugerile și suferințele tuturor până când Germania a fost pusă cu adevărat la pământ și a acceptat să capituleze. Până atunci, declarația respectivă i-a unit pe nemți în jurul lui Hitler, în loc să încurajeze grupurile care i se opuneau. Să îl înlături pe dictator și să oprești războiul în condițiile unei păci echilibrate era una; să capitulezi necondiționat era alta. Nici un patriot german nu a putut accepta capitularea necondiționată. Ce lider rus care l-ar înlocui pe Vladimir Putin va accepta necondiționat cererile Ucrainei și ale susținătorilor ei din NATO, renunțând la teritorii istorice pe care deja le-a ocupat și de pe care nimeni nu are puterea să îl alunge? În trecut am vorbit despre ceea ce am numit legea eficienței degresive a presiunii excesive. Cu cât SUA vor mări presiunea asupra Rusiei dincolo de o anumită limită, reacția de conformare a acesteia la exigențele americane, inițial direct proporțională cu creșterea presiunii, va fi tot mai slabă până când va dispărea cu totul. Aproape că ne aflăm acolo. Războiul nu mai este un proces de trecere către o nouă ordine menită a organiza și garanta pacea, ci o capcană din care nimeni nu mai știe cum să iasă.

Alina Matei: Vreți să spuneți că SUA și NATO au exagerat?

Adrian Severin: Așa cum recomanda Secretarul Acheson, în rivalitatea cu Rusia, SUA trebuiau să meargă până la marginea prăpastiei, dar să nu facă nici un pas în plus. Respectând formula, SUA au evitat până la finele sistemului mondial bipolar transformarea războiului rece în război fierbinte. După aceea, chiar și noi, românii, eu însumi de pe pozițiile de putere publică pe care le-am avut, am îndemnat SUA să nu fie timidă, să arate viziune și să meargă cu curaj spre marginea prăpastiei, mutată acum pe Nistru și la Marea Neagră. În același timp, am atras atenția că dincolo de această linie este genunea și de aceea linia nu trebuie depășită. În legătură cu asta a avertizat și Vladimir Putin. A spus-o în repetate rânduri. A spus-o direct în discuțiile cu omologii săi americani și vest-europeni, a spus-o la Summitul NATO de la București, a spus-o și în întâlnirea avută cu mine pe când eram Președinte al AP-OSCE. SUA nu a ținut seama și a făcut un pas în gol refuzând „finlandizarea” și „federalizarea” Ucrainei, și tratând-o pe aceasta ca pe un membru de facto al NATO. Acum pare a dori să îl facă și pe al doilea în loc ca, după exemplul președintelui Kennedy, să ajungă la compromisul pe care mulți, inclusiv fostul Secretar de Stat Henry Kissinger, îl susținem, și anume să renunțe la o Ucraină cu un guvern „pro-american”, în condițiile în care și Rusia va renunța la o Ucraină cu un guvern „pro-rus”, lăsând Ucraina … ucrainenilor. Cea mai bună garanție în acest sens ar fi chiar Constituția Ucrainei pe care eu și alții îi convinseserăm pe Președintele Ucrainei, Victor Ianukovici, și guvernul Azarov, să o modifice. În schimbul acestei garanții constituționale și Ucraina poate căpăta garanții de drept internațional de la membrii permanenți ai ONU și vecinii săi. Explicația fundamentală a ciocnirii de pe frontul ucrainean stă tocmai în dezechilibrul de putere care s-a produs aici, de fapt în toată Europa centrală și de est post-bipolaristă, și care, în mod obiectiv caută să se refacă, indiferent de personalitatea liderilor aflați în fruntea statelor direct sau indirect implicate.

Alina Matei: Ucraina mai căpătase garanții prin Memorandumul de la Budapesta din decembrie 1994. Cum rămâne cu acelea?

Adrian Severin: Așa este. Merită să discutăm despre acest Memorandum, precum și să analizăm măsura în care agresiunea Rusiei, căci din punct de vedere tehnic nu se poate nega că avem de a face cu un act de agresiune împotriva Ucrainei, a fost neprovocată, așa cum susțin unele școli euro-atlantice de gândire, nu toate, sau provocată. Încadrarea juridică a acțiunii Rusiei diferă mult în funcție de răspunsul la această întrebare. În primul rând, să precizăm că Memorandumul de la Budapesta este un instrument politic, iar nu juridic. Înțelegerea pe care o cuprinde nu a fost ratificată de parlamentele naționale. Ca și înțelegerea privind renunțarea la extinderea NATO dincolo de frontiera estică a Germaniei reunificate. Dacă le invocăm, ar trebui să le invocăm pe amândouă. Revenind la documentul de la Budapesta, convenit între Ucraina, SUA, Rusia și UK, el avea ca obiectiv principal demilitarizarea Ucrainei sub aspectul renunțării la arsenalul nuclear al acesteia și transferarea lui în Rusia. În schimbul renunțării la respectivul arsenal celelalte semnatare ale înțelegerii se obligau să respecte independența, suveranitatea și, atenție, „frontierele existente” ale Ucrainei, în conformitate cu Actul final de la Helsinki. O problemă ar fi aceea că la data la care prin Actul final de la Helsinki frontierele statelor europene au fost confirmate și înghețate, singurele frontiere recunoscute pe plan internațional erau cele externe ale URSS. Se puteau angaja oare semnatarii actului să respecte frontiere care despărțeau două state suverane înainte ca acestea să fie convenite de statele respective? Partea și mai interesantă se regăsește în angajamentul ca forța să nu fie folosită împotriva Ucrainei, decât pentru „auto-apărare” sau pentru „alt motiv conform cu Carta ONU”. Conceptul de „auto-apărare” este destul de ambiguu și la limită se poate spune că o lovitură preventivă este o acțiune de autoapărare. În orice caz, ideea centrală era că SUA, Rusia și UK ar fi trebuit să nu folosească arma nucleară împotriva Ucrainei denuclearizate și totodată să acorde sprijin Ucrainei, rămasă fără armament nuclear, dacă un stat terț ar fi atacat-o cu un asemenea armament. Cum ar fi trebuit să facă asta? Sesizând Consiliul de Securitate al ONU, dar nu intervenind direct. Dacă s-ar fi ivit probleme în legătură cu respectarea acelor angajamente cele trei state garante ar fi trebuit să se… consulte între ele. Nimic mai mult. Dacă am considera că prin acel Memorandum Rusia a recunoscut vechea frontieră internă sovietică ca fiind linia despărțitoare dintre ea și statul suveran Ucraina, însemna că atunci Rusia a acceptat aproximativ granița stabilită prin umilitoarea Pace de la Brest Litovsk, din 1918, impusă de Imperiul German, după revoluția bolșevică din 1917. Acea graniță marca cel mai mare recul teritorial din istoria Rusiei moderne. Revenind la ea în 1994, după ce în 1989 acceptase să reculeze pe linia de frontieră din 1940, stabilită prin efectul Pactului Ribbentrop-Molotov, Rusia accepta, oarecum simbolic și mai mult decât atât, că ieșise înfrântă din Războiul Rece, la fel cum ieșise din Primul Război Mondial purtat împotriva Puterilor Centrale, și că astfel pierduse tot ceea ce câștigase prin sacrificiul făcut în Marele Război pentru Apărarea Patriei, așa cum numesc rușii cel de al Doilea Război Mondial. Aceste remarci permit să înțelegem de ce pentru mulți dintre observatorii politici de atunci era limpede că frontiera respectivă nu era decât provizorie, iar pentru observatorii de azi explică susținerea populară oferită de ruși oricărei politici, fie ea și războinică, menită a face „Rusia măreață din nou”.

Alina Matei: Considerați așadar că atunci s-a rupt echilibrul de putere din Europa care fundamenta și garanta o anumită ordine de drept internațional și că ceea ce a urmat a fost cumva consecința naturală a unei asemenea situații?

Adrian Severin: Acceptarea graniței de la Brest Litovsk a fost vândută pe plan intern cu următoarele explicații: NATO nu se va extinde în Ucraina și, în general, pe teritoriul părăsit de armatele sovietice; din punctul de vedere al dotării militare, Ucraina va rămâne așa cum se găsea după predarea voluntară a armamentului nuclear, raportul de putere armată dintre ea și Rusia existent în acel moment urmând să fie conservat; occidentul euro-atlantic va oferi un masiv ajutor economic Rusiei pentru a-i permite să iasă din marasmul în care o lăsase prăbușirea URSS; occidentul european va permite și sprijini integrarea Rusiei în structurile sale politico-economice. Ce s-a întâmplat după aceea, se știe: NATO s-a extins în cinci valuri succesive și, după ce a proclamat, în 2008, vocația Ucrainei și Georgiei de a-i deveni membri, a înarmat Ucraina, tratând-o ca pe un membru de facto, astfel încât, chiar dacă armata acesteia nu a ajuns chiar în situația de a câștiga un război cu Rusia, a dobândit capacitatea de a nu-l pierde; ajutorul economic oferit Rusiei a fost minor și el a venit la pachet cu acapararea activelor economice rusești de către corporațiile occidentale singure sau în asociere cu plutocrația rusă îmbogățită prin acumularea primitivă de capital, preluat ostil din vechiul capital de stat sovietic; integrarea Rusiei în structurile politice, economice sau militare europene și euroatlantice nu a avut loc. Așa se face că, invocând principiul de drept internațional rebus sic stantibus, Rusia s-a putut considera eliberată de anumite prevederi ale Memorandumului de la Budapesta. Angajamentele sale din 1994 fuseseră asumate în condiții și în perspective complet schimbate, pe care dacă le-ar fi cunoscut nu s-ar fi angajat în acel fel. Punctul de maximă tensiune a fost atins în februarie 2014, când un acord mediat de reprezentanții UE, între guvernul legitim al țării, cu reputația de a fi pro-rus, dar care, în realitate, încerca promovarea unei politici așa zis „multivectoriale” de balans între occident și orient, și forțele contestare, mobilizate și organizate de anumite state NATO, care se revoltaseră și trecuseră la lupte de stradă, a fost anulat prin intervenția SUA. În acest context, încins și de apariția unor lunetiști fără identitate care au tras în mulțime aducând-o în stare de isterie,  guvernul în funcție a fost răsturnat și înlocuit cu un guvern și un președinte etichetați ca „pro-occidentali”. Asta într-o țară având legături vechi etno-culturale și politico-economice cu Rusia, și în care, la fel ca în Belarus și Moldova, sentimentul identității naționale era foarte confuz. Vorbim de o societate mai degrabă de tip sovietic, decât național, în care nu originea culturală comună sau proiectele comune reprezentau criteriile de coeziune, ci egalitatea grijilor existențiale creată și întreținută pe deasupra liniilor de demarcație etno-culturală, precum și fidelitatea față de centrul puterii. În atari circumstanțe, aplicând rețete vechi, Occidentul, care își procurase, prin efectul loviturii de forță, o suprastructură politică favorabilă lui, chemată însă a guverna un popor în mentalul colectiv al căruia NATO lăsase amintirea inamicului ereditar, a considerat că promovarea agendei sale politice în Ucraina depinde de realizarea coerenței naționale și de renașterea vechiului naționalism ucrainean în formele sale cele mai pure, adică cele mai radicale, exclusiviste și brutale. Aceasta a distrus proiectul privind democratizarea Ucrainei, și pe cale de consecință a făcut imposibilă asanarea economiei sale marcate de elitele economice de pradă cu ambiții monopoliste, aflate în concurență neloială cu oligarhii ruși. Reacția Rusiei a constat în fomentarea unor revolte locale, în Crimeea și în Donbas. Acestea au generat crize politice interne în Ucraina care, mergând într-un cerc vicios, pe de o parte, au întărit exclusivismul naționalist ucrainean, iar pe de altă parte, au stimulat secesionismul rus. Din 2014 de când aceste tendințe s-au accelerat și până în 2022, atât Ucraina, cu ajutor occidental, cât și Rusia, prin efort propriu, s-au pregătit de confruntare. Germania și Franța, mediind așa numitele acorduri de la Minsk, au încercat să evite războiul prin soluția federalizării Ucrainei, ca o formulă de compromis care să o facă mai ușor de integrat în UE și mai flexibilă în politica externă. SUA au favorizat însă o politică radicală ca răspuns la pretențiile ruse privind recuperarea teritoriilor sale istorice și a pozițiilor strategice pierdute la Marea Neagră, și astfel Ucraina a încălcat acordurile de la Minsk, a declanșat o politică de persecuție sistematică împotriva comunităților etno-culturale neucrainene, a amenințat cu folosirea forței sau a utilizat forța pentru a pune capăt secesionismului malorus, pornind practic tot un război, dar unul civil, și a ajuns un fel de bombă cu ceas rusofobă așezată la poarta Rusiei. Singura întrebare rămasă era legată de cel care va ataca primul. Cel care a ales, în cel din urmă, să atace a fost Rusia. Astfel ea a devenit, sub aspect formal, agresor și a încălcat normele dreptului internațional care condamnă folosirea forței pentru rezolvarea disputelor dintre state. În condițiile istoriei descrise, se poate spune, însă, că agresiunea a fost neprovocată? Am serioase dubii în această privință.

Alina Matei: Care sunt părțile conflictului, în opinia dumneavoastră?

Adrian Severin: Depinde de unde privim lucrurile. Dacă privim peisajul din apropiere, ajungem la concluzia că avem de a face cu un conflict între Rusia și Ucraina. Cauza conflictului este geostrategică. Rusia nu poate accepta ca Ucraina să iasă din sfera sa de influență și să treacă în sfera unei superputeri rivale, SUA, doritoare și capabilă să impună federației ruse o ordine internațională croită după principii și interese americane. Cu atât mai puțin Rusia acceptă ca Ucraina să se comporte și să fie tratată ca un membru de fapt al NATO, puternica alianță politico-militară condusă de SUA. Potrivit teoriei lui Zbigniew Brzezinski, aceasta ar însemna ca Rusia să renunțe la vocația sa imperială, vocația de superactor global, pentru a deveni doar o mare putere printre altele, o simplă putere regională. Este limpede că atrăgând Ucraina, inclusiv cu sprijinul României, în sfera sa de influență, SUA tocmai asta dorește. Procesul de schimbare a situației geostrategice a avut un punct de inflexiune în februarie 2014. Ucraina, singură, oricât s-ar înarma prin forțe proprii, nu poate fi o amenințare vitală la adresa siguranței Rusiei. Înarmată de NATO și condusă de regimuri ruso-sceptice, alimentate de naționalismul ucrainean (comparat de mulți ca forță cu cel maghiar și polonez, forjat în secole de luptă pentru emancipare națională), ea poate crea, cel puțin, o îngrijorare majoră Moscovei. Aceasta cu atât mai mult cu cât în mod tradițional Rusia a fost dominată de obsesia „cetății asediate”, stare de spirit asociată cu concepția nefastă potrivit căreia securitatea sa este cu atât mai mare cu cât insecuritatea vecinilor săi este mai mare. Probabil că, în ultimă instanță, Rusia ar fi acceptat, totuși, o Ucraină neutră. În misiunile mele primite de la UE, am pledat pentru „finlandizarea” și federalizarea Ucrainei și am avut sentimentul că Rusia s-ar fi putut acomoda cu această formulă, înțelegând că nu mai are nici forța, nici interesul pentru a redeveni o altă URSS. Europenii (în special Germania și Franța, dar și Italia, Spania sau Grecia) au fost mai deschiși față de această idee, între interesele lor strategice și cele rusești, la nivel continental și global, existând o anume congruență. SUA nici nu a vrut să audă. Acum, în condițiile în care, Rusia nu a putut avea în Ucraina măcar un spațiu tampon, s-a trecut la revendicări sau cvasi revendicări teritoriale. Aici intră în discuție problema „drepturilor istorice”, pe care și pe la noi, nejuriștii și pseudo juriștii o mai agită din când în când. Sintagma „drepturi istorice” este doar o metaforă fără valoare juridică. „Dreptul istoric” nu are „obligație corelativă” și, prin urmare, nu are cum fi nici exercitat, nici transmis, adică cedat, cesionat, cum vreți să spuneți. Prin el istoricii acreditează ideea unui fel de uzucapiune, ca să folosesc, totuși, un termen juridic, care face ca posesia îndelungată a unor teritorii de către un anumit popor, să dea naștere dreptului acestuia de a pretinde exercitarea suveranității asupra lor, respectiv de a se organiza politic în spațiul respectiv. Acest drept a fost invocat acum de Rusia pentru a spune că teritorii precum Crimeea sau Donbasul au aparținut în trecut Rusiei imperiale și ele i-au fost luate, prin decizia liderilor Rusiei bolșevice (Lenin, Stalin și Hrușciov), ca să se poată constitui, înăuntrul frontierelor acesteia, un stat ucrainean, destinat a fi, în realitate, doar o provincie a marelui imperiu sovietic rus. Întrucât această provincie a ales desprinderea de vechiul imperiu, Rusia post-sovietică solicită restituirea „teritoriilor sale”, asupra cărora deține „dreptul istoric” de a-și exercita suveranitatea. Desigur, istoria relatată astfel este reală. Lucrurile cam așa au stat. Așa au ajuns în compunerea statului ucrainean de azi, aș zice, sub supravegherea istoricilor, desigur, fără vina acestuia, vechi teritorii aparținând altor popoare, precum rușii, tătarii, românii, polonezii, maghiarii etc., care s-au format în mod organic acolo. Adevărul istoric trebuie afirmat, așa zisul „drept istoric” putând fi invocat ca argument în eventuale negocieri purtate pe baza principiilor Actului final de la Helsinki cu scopul convenirii unor modificări teritoriale echitabile. Neavând valoare juridică, orice formă de executare silită este ilegală. Mai mult, în istoria modernă, statele-națiune europene nu s-au format prin recunoașterea „drepturilor istorice”, ci prin invocarea „principiului naționalităților”, fiecărui popor recunoscându-i-se dreptul de a trăi în propria sa formă de organizare politică, adică în propriul stat, pe teritoriul pe care trăiește efectiv și legitim. Acesta este „dreptul națiunilor” și deocamdată el este cel recunoscut din punct de vedere juridic în ordinea internațională. Națiunea rusă trăiește pe teritoriul statului rus, așa cum este el delimitat azi. Problemele teritoriale care constituie obiectul disputei cu Ucraina ar fi trebuit ridicate și soluționate cu prilejul autodeterminării Rusiei și Ucrainei prin desprinderea din URSS. Persoanele aparținând comunităților etno-culturale minoritare trăitoare în mijlocul unui popor a cărui identitate culturală caracterizează un stat-națiune, așa numitele minorități naționale, au „drepturi culturale”. Acestea sunt drepturi cu valoare juridică. Recunoașterea lor are ca scop păstrarea identității culturale a persoanelor respective. Încălcarea  lor sistematică și brutală, în măsura în care afectează ireversibil raporturile de încredere între majoritatea națională și minoritățile naționale, distrugând criteriile de coeziune civică ale unei societăți multiculturale, poate justifica, în primul rând, exercitarea dreptului la autodeterminare internă, ca modalitate de a împăca principiul autodeterminării cu cel al integrității teritoriale, și, abia la limită, externă. Autodeterminarea internă a fost susținută ca soluție pentru rezolvarea crizelor din Nagorno-Karabah și Transnistria, iar precedentul autodeterminării externe a unei comunități minoritare naționale s-a încercat să se aplice în cazul Kosovo. Fapt este că Ucraina, în dorința de a se debarasa de identitatea sa sovietică și a consolida identitatea culturală a națiunii ucrainene, respectiv de a schimba baza culturală sovietică a statului cu o bază ucraineană, a încălcat multe din drepturile culturale ale minorităților care nu numai că trăiesc în limitele frontierelor sale de azi, dar și pe pământurile lor istorice. Așa se face că pretențiile teritoriale ale Rusiei s-au adăpostit în spatele dreptului la autodeterminare. Pentru Crimeea, așa cum am mai spus, deja regiune autonomă în cadrul Ucrainei, s-a trecut la autodeterminarea externă, iar pentru cele două regiuni din Donbas, Doniețk și Lugansk, s-a avut în vedere, prin acordurile de la Minsk, autodeterminarea internă. Eșecul încercării din urmă, forțele naționaliste ucrainene neputând-o accepta, a dus la recunoașterea celor două republici secesioniste de către Rusia, urmată de intervenția militară a Rusiei, cu motivul formal al protejării lor împotriva acțiunilor militare anti-secesioniste ucrainene. Cam acestea ar fi aspectele juridice. Din punct de vedere politic, foarte probabil, fără contribuția mai mult sau mai puțin ocultă a Rusiei, mișcările secesioniste de care vorbim nu s-ar fi manifestat ori nu s-ar manifestat în formele cunoscute și cu rezultatele cunoscute. Aici interesele, puterea și dreptul se împletesc.

Alina Matei: Sugerați mai devreme că dacă am lărgi orizontul am descoperi și alte părți implicate în conflict. Care ar fi acestea?

Adrian Severin: Așa este, dacă am lărgi puțin orizontul în peisaj ar intra și SUA. În realitate acesta nu este un război între Rusia și Ucraina, ci între Rusia și SUA, miza lui nefiind câteva teritorii ucrainene, ci arhitectura de securitate în Europa centrală și de est, la Marea Neagră și Gurile Dunării. În plus, Rusia, nemaiputând fi una dintre cele două superputeri care garantează ordinea mondială, contestă rolul de unic jandarm mondial al SUA. Dimpotrivă, SUA vrea să își păstreze rolul de lider maxim la scară globală și cum, atât din punct de vedere practic cât și simbolic, este mai greu să o facă în confruntare directă cu China, care este nu doar o putere militară de prim rang emergentă, dar, spre deosebire de Rusia, și o mare putere economică, a ales să tranșeze problema în confruntare cu rușii. O confruntare în care este implicată prin ajutorul militar și prin sancțiunile economice, ca și prin asistența umanitară, dar pe care evită să îl declare ca fiind un război ruso-american formal. De aceea îl poartă prin intermediul Ucrainei, pe pământ ucrainean și prin suferințele poporului ucrainean. Plecând de aici și lărgind orizontul și mai mult, constatăm că avem de a face de fapt, cu un război între SUA și China sau între America și Asia, purtat pe teritoriul Europei, miza fiind definirea ordinii mondiale postamericane în secolul Asiei. SUA înțelege, pare-se că vechea pax americana nu mai rezistă și ar vrea să treacă la o nouă ordine, numită „noua normalitate”, printr-o „mare resetare” la scară globală a raporturilor de putere dintre state sau dintre state și actorii nestatali, precum și a regulilor de drept internațional. Dacă ar învinge în războiul cu Rusia, ar avea o poziție mult mai solidă în negocierea cu China și alte puteri asiatice. După părerea mea, Rusia poate fi slăbită, dar nu învinsă. De asemenea, în războiul ruso-american, UE va fi secătuită, căci sancțiunile economice impuse Rusiei o vor lovi cel mai tare pe ea. Astfel, marele câștigător, cel puțin în această etapă a războiului mondial hibrid în curs de desfășurare, pare a fi China. Deocamdată, SUA a reușit doar să împingă Rusia în alianță fără limite cu China, ceea ce configurează un raport de putere net defavorabil alianței euro-atlantice. Deci avem un război de tip matrioșcă, spre a folosi un cuvânt rusesc: războiul ruso-ucrainean ascunde războiul ruso-american, iar acesta ascunde războiul principal, cel americano-chinez; adică cel dintre principala superputere decadentă și principala superputere emergentă.

Alina Matei: Cum rămâne cu scopul nr.1 al Națiunilor Unite de menținere a păcii și securității internaționale, prevăzut de Carta Națiunilor Unite din 1945?

Adrian Severin: Scopul rămâne. Orice ordine mondială nu poate avea alt scop. Orice putere, oricât de războinică ar fi, nu are alt obiectiv decât să asigure pacea impunând reguli ale jocului care să fie conforme cu identitatea sa culturală și convenabilă pentru asigurarea accesului său la bunăstare. Așadar, nu scopul se va schimba, ci instrumentele, metodele și căile pentru atingerea lui. Bătălia se dă acum exact pentru stabilirea acestora. Ceea ce în final va duce și la revizuirea Cartei ONU.

Alina Matei: O dată făcut pasul de către Rusia la 24 februarie 2022 în Ucraina, au fost aruncate în aer (să folosim o expresie de război) reglementările internaționale – Carta, tratate, acorduri?

Adrian Severin: Toate acestea au fost aruncate în aer de mult. Nu Rusia a omorât ordinea de drept internațională pe 24 februarie 2022. Ea poate i-a pus doar ultima lopată de pământ în cap defunctului. Reglementările internaționale au fost aruncate în aer de mult, odată cu intervenția militară „umanitară” a statelor NATO în fosta Iugoslavie, odată cu „lovitura preventivă” aplicată de SUA în Irak, odată cu războiul pentru înlăturarea regimului politic al talibanilor în Afganistan, odată cu sprijinul dat fundamentalismului islamic împotriva guvernului legitim în Siria, odată cu închiderea spațiului aerian și bombardarea Libiei prin abuzarea permisiunii limitate a Consiliului de Securitate al ONU, odată cu declanșarea Primăverii arabe etc. Așa cum am spus deja, vechiul drept internațional a decedat și nu are nici un rost să îi plângem la groapă. Actualul raport de putere în lume nu permite resuscitarea lui. Ceea ce trebuie să facem este să revenim la masa negocierilor pentru a conveni asupra unor noi reguli de drept internațional juste, viabile și durabile.

Alina Matei: La facultatea de drept studenții învață despre răspunderea statelor în dreptul internațional. Va fi antrenată această răspundere?

Adrian Severin: Așa este. România sau școala de drept românesc au avut o contribuție majoră în această direcție. Poate una dintre contribuțiile cele mai semnificative la evoluția dreptului internațional și la dezvoltarea științei dreptului. Românul Vespasian Pella a fost primul care a teoretizat „criminalitatea colectivă a statelor” și a anticipat nevoia răspunderii penale a statelor pentru acțiunile lor în relațiile internaționale. Contribuind la redactarea și coordonarea lucrărilor de elaborare a Enciclopediei juridice române, ajunsă deja la al treilea volum, am menționat aportul lui Vespasian Pella la dezvoltarea dreptului penal internațional. Această ramură de drept s-a dezvoltat în ultimele decenii, adoptarea Statutului Curții Penale Internaționale, cu toate limitele sale, fiind un pas important înainte. Acestea fiind spuse, trebuie subliniat că războiul în sine nu este scos în afara legii, ci numai modul său de a fi purtat, ceea ce intră în domeniul dreptului umanitar. Nu știu dacă să spun din păcate sau din fericire, războiul este considerat a fi ultimul recurs legitim în cazul în care conflictele dintre state nu se pot rezolva altfel. De ce din fericire? Pentru că pregătirea de război și posibilitatea recurgerii la soluția militară este tocmai de natură să descurajeze războiul. Amatorii de război sunt descurajați să declanșeze războiul știind că ceilalți sunt gata de război și pot apela la el nu numai în legitimă apărare, ci și cu caracter preventiv. Nu poți păzi eficient pacea, anunțând că renunți la război în orice împrejurare. De ce din păcate? Pentru că nu a fost criminalizat nici războiul de agresiune. Din câte știu, cele mai reputate democrații din lume, Franța fiind un exemplu, s-au opus ca judecarea agresiunii să intre în competența Curții Penale Internaționale. Nu mai vorbesc de SUA. Motivul este acela că definiția agresiunii și agresorului sunt atât de elastice încât, aplicate pentru calificarea unor situații concrete, pot duce la interpretări extensive susceptibile de abuz. În plus, mai este și problema privind recunoașterea competenței curților internaționale care ar putea antrena răspunderea statelor implicate în război. În speța ucraineană, părțile nu au recunoscut de plano jurisdicția internațională. Or, un tribunal internațional, de principiu, nu se poate pronunța decât în privința litigiilor dintre părți care i-au acceptat competența. O decizie care ar fi pronunțată în alte condiții nu ar contribui la întărirea ordinii de drept, ci la decredibilizarea justiției internaționale. Deja, mulți judecători ai CIJ au exprimat rezerve cu privire la implicarea Curții în judecarea chestiunilor legate de războiul ruso-ucrainean.

Alina Matei: Cum apreciați reacția Uniunii Europene, a statelor?

Adrian Severin: Reacția UE a fost și rămâne slabă, mioapă și duplicitară. Adevărul este că statele membre ale UE și UE în ansamblul său au mult mai multe interese congruente, mai multe legături, mai multe complementarități și mai multe interdependențe cu Rusia, decât are SUA. De aceea, ruperea UE de Rusia sau chiar și numai un război economic al UE cu Rusia sunt greu de conceput întrucât aduc imense prejudicii cetățenilor europeni și economiei europene. Neavând o strategie de apărare proprie, ci fiind dependenți sub aspectul securității militare de SUA, așa cum sunt dependenți sub aspectul securității energetice de Rusia, europenii s-au văzut nevoiți sau au crezut că sunt nevoiți să afirme solidaritatea cu politica americană, tocmai pentru că nu erau de acord cu ea și nu intenționau să o pună în aplicare. În loc să spună „nu” Americii cu privire la escaladarea conflictului cu Rusia, UE a spus „da”, lăsându-i apoi pe membrii săi să aplice sancțiunile economice concepute de americani după cum le dictează interesele naționale. De asemenea, pentru a bloca unanimitatea cu care deciziile ar fi trebuit luate, au fost scoase la înaintare, conform unei tactici vechi, statele mici precum Luxemburgul sau Ungaria. Or, când vorbește Luxemburgul, vorbește nu doar Beneluxul, ci însăși Germania. Iar dacă Germania se opune politicii americane, Franța, care este „oponentul legitim”, nu mai are de ce vorbi. Și tot așa. UE are, și în mare măsură pe bună dreptate, sentimentul că nu poartă nici o vină pentru războiul din Ucraina și de aceea nu are de ce plăti pentru el. Singurul reproș pe care și-l poate face este că nu a știut să impună respectarea acordurilor de la Minsk, al căror garant din partea UE au fost Germania și Franța. Pe de altă parte, UE și cu precădere Germania și Franța consideră, nedeclarat public, că Ucraina, în frontierele în cadrul cărora s-a autodeterminat, este prea mare pentru a fi asimilată de o UE atât de mică. O micșorare teritorială a Ucrainei cu reducerea liniilor ei de fractură internă, așadar, le convine. Totul este cum să vândă public această soluție, păstrând aparența respectului pentru dreptul internațional. Probabil că, până la urmă, se va apela la un referendum prin care cetățenii ucraineni vor fi chemați să răspundă dacă preferă continuarea actualei tragedii sau intrarea în UE ca stat neutru beneficiind de garanții de securitate internaționale, cu un teritoriu redus pe criteriul majorității naționale; așa cum, de altfel, s-au format și alte state-națiune europene precum România, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia etc. Personal, alte soluții nu văd. Iar ideea de a ne dota cu o altă criză înghețată trebuie evitată. Asta ar însemna să trecem de la un război la altul.

Alina Matei: Dar reacția oamenilor, a lumii?

Adrian Severin: Dacă vorbim de oameni, ei judecă în funcție de ceea ce simt și de informațiile pe care le primesc. Informațiile care li s-au furnizat au făcut mai mult rău decât bine. În război toate părțile recurg la propagandă, adică la răspândirea de minciuni. Nici de această dată lucrurile nu au stat și nu stau altfel. Toată lumea minte, iar excepțiile sunt denunțate de ambele părți ca fiind colportare de neadevăruri, când tocmai acolo se găsește adevărul. Minciunile sunt crezute cu atât mai ușor cu cât sunt mai gogonate și, desigur, cu cât sunt mai mult repetate. În atari condiții, este greu să mai distingi adevărul de minciună. Se apelează la simțul comun, dar acesta este mereu afectat de prejudecăți. Cei care îi simpatizează pe ucraineni, măcar și pentru faptul că se opun rușilor antipatizați, nu pot crede că ucrainenii își maltratează propriii cetățeni numai pentru a-i putea acuza pe ruși de crime de război, punând atrocitățile pe seama acestora, într-un context în care sursa de informație obiectivă lipsește. Cei care îi simpatizează pe ruși nu pot crede că aceștia au bombardat spitale și școli expunându-se fără sens oprobiului public și izolării internaționale, dacă acolo nu erau adăpostite efective sau active militare inamice. Dincolo de toate acestea, oamenii au arătat o imensă empatie pentru suferințele civililor goniți de la casele lor de război. Solidaritatea cu refugiații este emoționantă. Ea se va estompa, însă, pe măsură ce timpul va trece și războiul, clasic, economic sau hibrid, vor duce la înrăutățirea dramatică a vieții celor din statele neimplicate în război. Atunci liderii politici naționali vor avea multe necazuri și vor fi obligați la schimbarea liniei de conduită a statelor lor. În fine, dacă și în acest caz lărgim orizontul, vom constata că se impun nuanțări de natură a surprinde pozițiile diferite ale diferitelor state din afara Europei. Astfel, state precum China, Brazilia, Iranul, Pakistanul, India, Africa de Sud, Venezuela și altele, sunt înclinate să pună răspunderea pentru războiul ucrainean pe seama SUA și a puterilor euro-atlantice, refuzând aplicarea sancțiunilor economice la care acestea vor să supună Rusia. Este limpede că și populația acestor state are alte aprecieri cu privire la ceea ce se petrece. Asta mă face să conchid că, așa cum ne învață istoria, sancțiunile economice nu au putut niciodată pune capăt unui război, unanimitatea cerută pentru eficientizarea lor nefiind niciodată întrunită în condițiile absenței unei solidarități de interese. Sancțiunile economice au putut doar amplifica și generaliza mizeriile războiului. Tot astfel cum furnizarea de armament părților în război nu a putut conduce niciodată la pace, ci doar la întețirea luptelor. Oricâtă tehnică militară ar fi transferată Ucrainei, aceasta nu are cum câștiga singură războiul cu Rusia. Astfel se poate doar prelungi conflictul și se pot amplifica suferințele civililor ucraineni nevinovați. Ce este moral în asta? Nimic! Iar implicarea NATO în luptă, pe lângă că ar fi neconformă cu însuși Tratatul de la Washington, ar duce la declanșarea formală a celui de al treilea Război Mondial, pe care nimeni nu îl dorește și care, în condițiile actualului raport global de putere, nu va putea fi câștigat de alianța euro-atlantică. Soluția este, deci, exclusiv politică, și diabolizarea adversarului sau împingerea lui cu spatele la zid nu este o soluție și respectiv nu favorizează găsirea unei soluții, ci este substitutul lamentabil al lipsei de soluție ori de dorință de a o găsi.

Alina Matei: Românii s-au dovedit puternici în aceste zile? Au uitat că accesul minorităților din Ucraina la educația maternă era deficitar, la interzicerea limbii române în Ucraina…

Adrian Severin: Da, capacitatea de a trece peste resentimente și a întinde o mână celui aflat în nevoie față de care nu ai nici o obligație de gratitudine este un semn de putere și de superioritate morală, într-adevăr. Aceasta nu trebuie însă să ne facă a nu aprecia corect contextul politic și a uita de interesele noastre naționale și de obligațiile noastre morale față românii din Ucraina, atât de rău tratați de autoritățile ucrainene înainte de izbucnirea războiului cu Rusia. Toate au timpul lor. În politică momentul este esențial. Este contraindicat să profiți de slăbiciunea celuilalt pentru a-ți promova interesele, dar este perfect moral să ceri prețul sprijinului tău, mai ales când acesta se plătește în „moneda” drepturilor tale până atunci încălcate. Este de necontestat că Ucraina a încălcat tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate, așa numitul tratat politic de bază, încheiat cu România în 1997, cel puțin în ceea ce privește drepturile persoanelor aparținând comunității române din Ucraina. În acest context, menționez și aspectul frecvent ignorat al diferențierii artificiale între români și moldoveni. Ucraina, care cere azi intrarea în UE, continuă să întrețină teoria stalinistă a moldovenismului și să susțină ideea că românii și moldovenii reprezintă două etnii diferite. Consecința imediată este că din punct de vedere statistic comunitatea cetățenilor ucraineni de origine română este împărțită în două și astfel ocupă un loc mult mai modest în ierarhia minorităților naționale din Ucraina stabilită în funcție de ponderea lor în totalul populației, cu o reducere corespunzătoare de drepturi. Nu mai vorbim despre restricțiile în folosirea limbii românii și în desfășurarea învățământului în limba română. Drepturi de care minoritatea ucraineană din România beneficiază din plin. Sursa profundă a problemei este aceea că Ucraina s-a constituit ca stat național independent și suveran, aspirație pe care România a susținut-o consecvent, nu pe baza principiului naționalităților, așa cum s-a întâmplat cu statele-națiune europene după Primul Război Mondial, ci pe baza principiilor staliniste de constituire a republicilor populare sovietice. Iată de ce Ucraina are nevoie de un Trianon. Adică de un tratat multilateral care să îi ofere garanția existenței sale independente și suverane pe teritoriul pe care cei ce se declară de naționalitate ucraineană sunt majoritari. Așa s-a născut și statul națiune Ungaria și chiar dacă, inclusiv astăzi, mai sunt mulți maghiari care au nostalgia regatului Ungariei cezaro-crăiești, națiunea maghiară trăiește în libertate, demnitate și siguranță, având toate motivele de a fi fericită, desigur în limitele pe care le permit calitatea guvernării interne și evoluțiile globale. Înțeleg că acum Președintele Zelenski, în contextul în care, absolut logic, solicită statelor vecine garanții de securitate în schimbul neutralității țării sale, respectiv al renunțării la ideea intrării Ucrainei în NATO, propune încheierea unor tratate privind folosirea limbii materne de către minoritățile naționale din Ucraina. Este prea târziu și prea puțin. În primul rând, cel puțin România, dar, cred, și Ungaria și Polonia nu au nevoie de asemenea tratate, problema fiind reglementată în tratatele bilaterale deja existente, în conformitate cu doctrina Balladur și standardele Consiliului Europei. Prin tratatul din 1997 cu România, Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a căpătat forță juridică în raporturile româno-ucrainene, ca și în cele româno-maghiare, și aceasta înseamnă că, după caz, teritoriile pe care locuiesc comunități naționale minoritare la nivelul statului și pe care etnia majoritară la nivel statal este minoritară, pot beneficia de dreptul la autonomie administrativă sau de un statut special definibil în funcție de particularitățile situației concrete de pe teren. În baza tratatului amintit și ținând seama de negarea continuă a drepturilor culturale ale etnicilor români din Bucovina de nord, Hotin și Bugeac, România este în drept, din punct de vedere juridic, și obligată, din punct de vedere moral, să solicite ca prin viitoarea Constituție a Ucrainei și tratatul de garanții ce se va negocia cu vecinii acesteia, să se stabilească un statut special pentru unitățile administrativ-teritoriale organizate pe teritoriile amintite, statut care să includă și garanția dreptului la autodeterminare internațională. De asemenea, tratatul de garanții, care va trebui semnat de toți membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și recunoscut de UE, va trebui să acorde și recunoașterea și susținerea necesară euroregiunilor Prutul de Sus (Bucovina de nord) și Dunărea de Jos, create prin tratatul româno-ucrainean din 1997, oferindu-le un statut privilegiat în cadrul UE, până la completa integrare europeană a Ucrainei. După toate sacrificiile făcute pentru Ucraina, după exemplara mobilizare în sprijinul victimelor confruntării militare ruso-ucrainene, România merită un răspuns pozitiv la asemenea cereri. În acest context se mai poate agrea că garantarea securității Ucrainei neutre în cazul unui atac din partea unui stat terț, pe de o parte, este condiționată de respectarea drepturilor celor aparținând minorităților naționale de către Ucraina, iar pe de altă parte, include posibilitatea ca statele vecine să asigure, inclusiv sub aspect militar, apărarea acelor teritorii locuite majoritar de minorități naționale având aceeași origine culturală cu majoritatea cetățenilor lor, pe principiul unicității națiunii culturale.

Alina Matei: Credeți că vom asista la nașterea unei noi reglementări internaționale diferite de orice tratat, cartă, acord de până acum?

Adrian Severin: Vechile principii ale egalității suverane, neamestecului în treburile interne, nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța și altele asemenea, consacrate de Carta ONU, de Actul Final de la Helsinki și de alte importante instrumente de drept internațional, nu se mai aplică. În schimb au apărut doctrinele „datoriei de a proteja” și a „dreptului la intervenție”. Cel din urmă este consecința logică a celui dintâi. În siajul concepției neoconservatoare, dreptul la intervenție a fost exercitat nu doar din rațiuni umanitare, așa cum, la limită, ar permite Carta ONU, ci și pentru a „apăra” popoarele ale căror conducători folosesc în mod „disproporționat” forța spre a menține stabilitatea politică și a păstra sub control nemulțumirile sociale interne. Reamintesc că, potrivit ideilor neoconservatoare, de natura regimului politic intern, democratică sau autoritară, depinde comportamentul extern al statului în cauză, pacifist sau agresiv, și, pentru a evita pericolele generate de agresivitate la adresa păcii mondiale, intervenția externă în vederea schimbării regimurilor autoritare devine necesară și este legitimă. Evident, pot recurge la astfel de intervenții numai statele care dispun de puterea adecvată, în primul rând militară. Încă pe la finele deceniului 1990, într-o comunicare prezentată de mine la o conferință organizată la Moscova pe tema decăderii respectului pentru dreptul internațional, în contextul intervenției internaționale în Balcanii de Vest, am arătat că nu ne putem opune curentelor propulsate de doctrinele amintite, dar că trebuie să dezvoltăm un sistem de reguli noi care să evite aplicarea lor abuzivă. Astfel, pledam atunci și pledez și acum, pentru a stabili: cine are dreptul să determine proporționalitatea unei reacții guvernamentale justificate de apărarea securității interne și externe a unui stat; care sunt criteriile esențiale ale acestei proporționalități; cine decide că datoria de a proteja și dreptul subsecvent la intervenție s-au născut; cum se stabilește titularul acestei obligații, respectiv al acestui drept, și cine o face; cum și cine stabilește proporționalitatea dintre cauza care a dat naștere obligației și întinderea dreptului; care sunt modalitățile admise pentru a îndeplini datoria de a proteja și ce obligații trebuie îndeplinite odată cu exercitarea dreptului de a interveni; cine are competența de a supraveghea îndeplinirea obligației de a proteja, respectiv exercițiul dreptului de a interveni; care este răspunderea celui care intervine pentru abuzurile comise și cum se angajează ea? Dacă am fi avut răspunsul la aceste întrebări ne-ar fi fost mai ușor acum să calificăm intervenția armată a Rusiei pentru „demilitarizarea” și „denazificarea” Ucrainei sub aspect juridic. În același context mai trebuie remarcată și tendința recunoașterii unui fel de „suveranitate a persoanelor fizice”, comparabilă cu suveranitatea statelor ai căror cetățeni sunt. Astfel, cetățenii unui stat devin subiect de drept internațional și pot invoca tratate încheiate între state pentru a cere părților la acestea, cu care nu au raporturi de cetățenie, să le garanteze drepturile în fața statelor ai căror cetățeni sunt. Un asemenea caz este cel care rezultă din aderarea statelor la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În mod normal, tratatele leagă între ele părțile semnatare, iar încălcarea lor de către una dintre părți dă dreptul celorlalte să cheme la ordine partea recalcitrantă. Iată, însă, că statul român poate fi chemat să răspundă pentru încălcarea unui tratat privind drepturile omului, nu de către alte părți, ci de către un cetățean român și asta în fața unei instanțe supranaționale. Inovația este salutară, deși forțează puțin teoria dreptului internațional. Problema apare atunci când această figură juridică se extinde pentru a permite oricărui stat să intervină în treburile interne ale altuia sub cuvânt că apără drepturile și libertățile unei alte „entități suverane” care nu este nimeni alta decât un cetățean al acestuia din urmă. Sistemul apărării internaționale a drepturilor omului este splendid, numai că el constituie o armă cu două tăișuri, susceptibilă de utilizare abuzivă. Până și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dovedit că nu există vaccin împotriva politizării justiției. În acest sens îmi vin în minte cazurile Timoșenco contra Ucrainei și Koveși contra României. Când cetățeanul primește protecție în privința drepturilor sale fundamentale de la alte state decât cel cu care se află în raportul juridic de cetățenie, criteriile de coeziune națională, adică motivele pentru care o persoană fizică se simte datoare la loialitate față de statul al cărui cetățean este, se reduc ori își pierd din forță. Contractul de cetățenie, dintr-unul sinalagmatic devine un contract unilateral, în care cetățeanul este exclusiv creditor. Raportul de cetățenie, dintr-unul bilateral, devine unul unilateral, cetățeanul având față de statul de cetățenie numai drepturi, ori preponderent drepturi, dar nu și obligații; sau, cel puțin, exercițiul drepturilor sale nu se mai sprijină pe drepturile statului față de el. Astfel, statul, ca subiect de drept internațional, având tot mai puține drepturi în raporturile cu naționalii săi și o coeziune națională tot mai relativă, slăbește, devenind vulnerabil în fața celor care invocând caracterul universal al drepturilor omului și al apărării lor, doresc, de fapt, să își promoveze agendele geopolitice. Iar până la urmă, „cetățeanul universal” rămâne „cetățeanul nimănui”, și ceea ce părea o protecție consolidată se dovedește a fi o protecție iluzorie. Iar asta vi-o spun eu, care am fost raportor special al Comisiei ONU pentru drepturile omului și vicepreședinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a PACE. În mod normal ordinea internațională dotată cu reguli și instrumente care garantează drepturile omului și cetățeanului, este una care are șanse sporite pentru a-și atinge obiectivul ultim, respectiv pacea universală. Derapajele despre care am pomenit au creat, însă, tensiuni politice și chiar militare, punând în pericol pacea. Iată teme care trebuie să stea în atenția celor care resetează dreptul internațional și în special cel al tratatelor. Vechile tratate sunt obsolite în mare parte. Este nevoie să revenim de pe teatrele de război la masa negocierilor pentru a actualiza și dezvolta dreptul tratatelor în funcție de realitățile prezente post-bipolare. Altfel, acolo unde dreptul tace vorbește tunul.

Alina Matei: Orice război schimbă lumea. O să vă rog să anticipați în ce fel se va schimba lumea.

Adrian Severin: Am mai spus-o și cu alte prilejuri: drumul istoriei este supus unui număr imens de variabile și este rezultanta compunerii necesității cu întâmplarea. Prin urmare, nu avem cum cunoaște cu certitudine viitorul. Tot ce putem face este să stabilim anumite probabilități prin raportare la certitudinile trecutului. În acest sens, așa cum am afirmat ceva mai înainte, războiul pe care îl numim ruso-ucrainean nu este decât un episod al unui război global a cărui miză este redefinirea ordinii mondiale. Prin urmare, dacă acesta îi este scopul, putem prognoza că lumea care va urma acestui război nu va mai semăna cu lumea care i-a precedat. Ne aflăm, deci, la sfârșitul unei lumi. Cum ceea ce se prefigurează a urma este secolul Asiei, cred că lumea care se sfârșește este nu numai lumea creată de America, lumea păcii americane, succesor al vechii ordini europene a „concertului națiunilor imperiale”, ci lumea iudeo-creștină. Noi vom rămâne creștini, probabil, deși secularismul ne asaltează din interiorul „cetății”, dar mentalitatea în lumina căreia va fi disciplinată omenirea nu va mai fi creștină. Corporațiile americane vor realiza posibile mari profituri de pe urma acestui război (mă gândesc la complexul militar-industrial, la petroliști și producătorii de gaz lichefiat, eventual la industria farmaceutică și la unele firme de construcții), dar America va ieși înfrântă din punct de vedere strategic, în sensul că ordinea mondială concepută de ea va fi ținută să facă locul unei alte ordini, iar SUA va înceta să fie liderul lumii euro-atlantice și va fi obligată să renunțe la privilegiile de care se bucură jandarmii globali. Dolarul își va pierde importanța, instituțiile finanțatoare internaționale vor avea de ales între democratizare și irelevanță, piața mondială la liberalizarea căreia SUA a lucrat din greu, se va fragmenta, aparent pe criterii ideologice, în așa zisa luptă între „democrație” și „autoritarism”, dar, în realitate, pe criterii geopolitice și geoeconomice. Ca inițiator și fondator al parteneriatului strategic româno-american, dar și ca federalist european, îmi pare nespus de rău. În mod corespunzător, Rusia, care a escaladat și acutizat confruntarea militară, va înregistra o victorie strategică. În măsura în care a pornit la luptă pentru a nega ordinea americană a lumii, victoria ei va consta în atingerea acestui obiectiv. Prețul va fi, însă, pe măsură. Nu numai că Rusia va rămâne pe termen lung doar o putere regională, dar se va transforma identitar dintr-o putere europeană într-una euro-asiatică, aliat junior al superputerii globale emergente care este China. UE va avea dificultăți imense pentru a supraviețui acestui război ca o putere cu vocație globală. Europa se va lupta cu dezindustrializarea ca urmare crizei energetice cu care se va confrunta în siajul rupturii de furnizorul rus. De asemenea, cel puțin pentru o vreme, închiderea pieței rusești va îngheța creșterea economică europeană, provocând inflație și șomaj. În fine, Europa, dar nu numai, este amenințată de o mare criză alimentară, care va aduce cu sine noi valuri de imigranți, cu bunele, dar mai ales cu relele lor. Pentru a face față acestor sfidări, europenii (mă refer la statele membre ale UE), care nu vor mai putea conta pe un alt Plan Marshall, ar trebui să aprofundeze integrarea, în sensul adoptării unei formule de organizare mai federale compatibilă cu suveranitatea statelor-națiune, să creeze un sistem real de democrație transnațională și să se transforme dintr-o piață într-o putere. În condițiile actuale nu se prea vede că o poate face, afectată deopotrivă de o criză de încredere și una de conducere, precum și decuplată de spațiul economic rusesc. Cât timp și ce costuri va cere repararea acestei fracturi nu se știe. Personal cred că lucrurile se vor petrece relativ repede, sub presiunea necesităților, dar cei mai mulți analiști sunt sceptici. China, Turcia și puterile asiatice vor ieși în câștig din acest război. Urmează – nu-i așa? – secolul Asiei, țările acesteia deținând acum supremația din punct de vedere economic, demografic și moral, ba chiar militar și cultural. Ordinea mondială care se va instaura va fi multipolară și garanția păcii va fi echilibrul între cercurile de putere, variabile sub aspectul compunerii, spre a menține armonia globală. Libertățile individuale vor fi restrânse, interesele colective vor fi protejate prioritar în raport cu cele individuale, și cele publice vor avea prioritate față de cele private. Democrația pluralistă și cea participativă vor face locul democrației suverane și controlate. Valoarea muncii va fi recalculată în funcție de importanța sa socială. În general, modelul de organizare socială liberal și egalitar, de tip latin, sau inegalitar, de tip anglo-saxon, va fi înlocuit de un model autoritar și egalitar, dominant în Asia. În istoria Europei acest model a generat la dreapta fascismul, iar la stânga comunismul. Probabil că asemenea extremisme vor fi evitate prin recurgere la terapiile păcii și armoniei recomandate de filosofii și fondatorii religiilor asiatice, promotoare ale păcii interioare și ale armoniei globale. Probabil vom avea mai multe sisteme de drepturi ale omului. Globalizarea va merge înainte, dar ea va fi multipolară, iar multipolarismul va căuta în mod obiectiv simetria. Nu știu ce se va întâmpla cu organizațiile internaționale și în special cu ONU, dar este clar că sistemul actual va trebui drastic reformat. Cu rigiditatea conservatoare și nerealistă a actualului Consiliu de Securitate și cu frivolitatea iresponsabilă și ineficientă a actualei Adunări Generale, precum și cu birocratismul oligarhic al agențiilor sale, ONU și-a atins limita istorică. E limpede că nu mai poate menține omenirea în pace și securitate, nici măcar întreținând iluzia dialogului. Cât despre Ucraina, ca să încheiem cu personajul zilei, ea va ieși zdrobită economic și amputată teritorial din actuala confruntare, fără o perspectivă reală de a se reabilita prin intrarea în UE, care și aceea probabil va veni la calendele grecești. Singura șansă reală pentru a se salva a națiunii ucrainene luptătoare, însetată de recunoaștere și de suveranitate, este aceea ca Ucraina să se transforme dintr-un succesor al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, într-un stat națiune standard, așezat pe principiul naționalității. Cu alte cuvinte, ca tratatul de pace prin care se va încheia războiul mondial pe frontul ucrainean, să fie un Trianon al Ucrainei, iar nu un alt Munchen sau o nouă Ialtă, cu conciliatorism imperialist sau acorduri de procentaj.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii J.

Adrian Severin: Trăim vremuri grele și periculoase. Pentru a le face față cu bine trebuie să ne menținem libertatea gândirii și să ne debarasăm de frică. În sinteză, să nu ne fie frică nici să gândim critic, nici să ne mărturisim convingerile. Sfidările momentului nu trebuie abordate nici de pe pozițiile filiei, nici de pe cele ale fobiei. Cea mai rea este, însă, apatia. Presupun că majoritatea cititorilor JURIDICE.ro sunt juriști. În mod normal, această profesie ne antrenează pentru viziuni holistice și limpezimea raționamentului. Acestea sunt condiții esențiale pentru a supraviețui agresiunilor de azi, dar și a evita seducția cântecelor de sirenă. Vulnerabilitatea profesiei noastre stă în „jurism”. Adică în credința că legea poate schimba realitatea și că totul se poate rezolva prin aplicarea strictă a procedurilor raportat la aparențe. Asta ne face, adesea, să evadăm din realitate și să trăim într-o lume paralelă cu ea. Or, când legea juridică, în actul conceperii ei sau în cel al aplicării, este paralelă cu realitatea sfârșim prin a fi confruntați cu revolta faptelor împotriva dreptului. Ceea ce vedem și în războiul actual de la granițele noastre. Forma bate fondul este o expresie care nici în instanța judecătorească nu mai satisface nevoile istorice ale momentului. Important nu este să câștigăm procesul, ci să câștigăm cauza. Nu cine triumfă în dispută este esențial, ci cine găsește calea justă, fezabilă și durabilă pentru a evita disputa sau pentru a ieși din ea. Sper ca ceea ce oferă JURIDICE.ro cititorilor săi să îi ajute a merge pe această cale și, de asemenea, ca aceia care îi sunt cititori să afle aici inspirația pentru a se deplasa în această direcție.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine!

Adrian Severin: Cu plăcere. A durat mai mult decât m-am așteptat. Sper ca aceia care vor găsi în cele spuse de mine idei cu care nu sunt de acord să nu se supere prea tare și să îmi acorde dreptul de a nu avea dreptate.