Resurse de ostentație

Valentin ConstantinTermenul oligarh, devenit în zilele noastre o vedetă a limbajului public, a rămas pentru mine un termen evaziv. Un oligarh ar putea fi o persoană care aparține unei elite, în sens larg, în cadrul căreia exercită puterea politică în stat, sau cineva care deține o parte importantă din capitalul financiar al statului și un control asupra unor domenii mai importante ale economiei.

Cred că oligarhii ar putea fi numiți și plutocrați, pentru că se poate miza pe coincidența puterii politice cu puterea economică. Ordinul de mărime curent al activelor deținute de oligarhi este miliardul de dolari sau de euro.

Oligarhii-vedete ai momentului sînt oligarhii ruși, persoane cu legături notorii cu o putere politică dezavuată astăzi cvasi-general. Ei sînt însă o specie aparte, care se deosebește în mod clar de alte specii de oligarhi. Dacă în alte părți oligarhii sînt fructe ale economiei de piață, și apar mai ales acolo unde acumularea averilor nu este îngrădită de fiscalitate, și, mai ales, de reguli anticoncurențiale sau, pe scurt, apar acolo unde hazardul îmbogățirii peste noapte face parte din parcul național al comportamentelor protejate, apariția oligarhilor ruși este o creație deliberată a statului [1]. Au rezultat din împărțirea bunurilor „întregului popor”, postulată ca o schemă prealabilă obligatorie pentru trecerea de la economia planificată de stat la economia capitalistă.

Așadar, nimic spontan în apariția lor. Ea a fost rezultatul unei decizii birocratice, iar dezvoltarea lor s-a produs în cadrul unui proces birocratic. S-a putut observa de la bun început că li s-au încredințat monopoluri care au fost protejate mai apoi de intervenția investitorilor străini. Atunci cînd pot fi menținute, monopolurile sînt afaceri care garantează profiturile.

Se realiza astfel menținerea unei concentrări a capitalului și a unui nivel de profituri considerat optim. Producătorii și comercianții ruși de materii prime, produse semifabricate metalurgice, îngrășăminte chimice etc. își asigurau pozițiile pe piața internațională prin dimensiuni. Și, probabil, printr-un acces nerestricționat la credite. S-ar mai putea ca acest tip de concentrări economice să permită transformarea relativ rapidă a economiei de pace în economie de război. Nimeni nu știe conținutul contractului social care îi leagă pe oligarhii ruși de puterea politică. Nu știu cu precizie care sînt misiunile, care sînt limitele „autonomiei oligarhice”, care sînt obligațiile lor necondiționate sau care sînt sancțiunile interne.

Odată cu apariția sancțiunilor internaționale directe, oligarhii ruși inaugurează o etapă nouă în dreptul internațional public actual. După criminalii internaționali, apăruți în secolul al XX-lea, ei reprezintă o a doua categorie de persoane fizice devenite subiecte de facto ale dreptului internațional. Bănuiesc că sechestrele și confiscările speciale aplicate activelor pe care le dețin în străinătate vor genera o vastă și consistentă practică judiciară. Și, de asemenea, un boom al onorariilor avocaților din acest an.

Subiectul preferat al televiziunilor, dar și al presei în general, îl reprezintă luxul oligarhilor. Motivul este explicabil. Așa cum spunea Georg Simmel, „libertatea de utilizare fără limită distinge banii de orice altă valoare” și, tot el, că în vremurile noastre „bogăția e privită ca un fel de merit moral, săracul este tratat ca o ființă culpabilă, iar cerșetorul este vînat”[2].

Așadar, media este atrasă de luxul reședințelor și de luxul iahturilor. Așa cum, vorba poetului, „nu există ducesă la 40 de metri de trăsură”, la fel, nu există oligarh rus fără iaht. Aceste ambarcațiuni sînt dominate de o ideologie. Personal, nu am spus niciodată: „acest mare designer idiot”. Întotdeauna am spus: „acest mare designer care a cedat impetuozității clientului său”. În prim-planul ideologic al designerilor nu se află nici linia, nici culoarea, nici ritmul. În prim-plan se află nevoia de a experimenta. Un buget nelimitat provoacă experimente nelimitate[3]. Așadar, ceea ce vedem în prim-plan este poziția în mercurial a materialelor folosite. Beneficiarul primește, dacă nu unicitatea, măcar extrema raritate. Atunci cînd constatați un fragment de design interior care aduce aminte de bunul gust, fiți sigur că beneficiarul sau clientul nu a avut nici o preferință.

Nu spun nici o noutate aici, pentru că dumneavoastră știți prea bine că toți marii designeri de vestimentație, de la Zegna la Corneliani și de la Armani la Versace produc și pentru clienți din zona elitelor fruste. Sau mai ales pentru ei? Pînă la urmă, e o provocare să oferi grație unui pachet prea voluminos de mușchi sau unei cefe peste măsură de groase.

De fapt, majoritatea producătorilor din prima linie a luxului occidental produce, în proporție de trei pătrimi, haine, încălțări și accesorii urîte și parfumuri irespirabile. Totul pentru niște consumatori fideli. Producătorii rămîn totuși onești, pentru că folosesc aceleași materiale prețioase și pentru cunoscători și pentru cei care nu au fost programați pentru întîlniri cu rafinamentul.

Veți întreba de unde această pasiune uniformă pentru iahturi la oligarhi? În primul rînd, cred că se datorează faptului că reședințele luxoase nu au suficientă vizibilitate. Sînt, în cel mai bun caz, ostentative și agresive doar pentru vecini. Iar la aeronave utilitatea domină nevoia de ostentație. Iahtul, în schimb, îți permite să-ți prezinți opulența, sau dacă doriți, puterea, urbi et orbi. El nu este făcut să se legene în pustietatea mării libere. Este făcut să se legene în porturi și în apropierea țărmului, înconjurat de „gloata” bărcilor de agrement.

În al doilea rînd, unii ar putea detecta în interesul pentru iahturi o pasiune a snobilor pentru ceea ce pare să incarneze, dacă nu aristocrația, măcar un anumit elitism stabil. Nimic nu se asortează mai bine cu un sac de crose de golf ca un brevet de navigație.

Și totuși, cred că adevăratul motiv al pasiunii oligarhilor ruși pentru iahturi s-ar putea să vină din altă parte. Afișarea în cel mai ostentativ mod cu putință a opulenței sau, altfel spus, afișarea eficientă a opulenței nu este consecința egocentrismului și a pasiunilor pentru confort. S-ar putea ca oligarhii să aibă sarcina, sau să îndeplinească funcția de a deveni cît mai reprezentativi pentru noua Rusie. Ar fi un fel de echivalare a puterii lor cu puterea Rusiei.

La începutul invaziei financiare a Europei Occidentale, oligarhii ruși încercau să ocupe poziții sociale importante. De pildă, Roman Abramovici a țintit o poziție de prim-plan în societatea britanică. Cea pe care establishment-ul rus o admiră cel mai mult. A reușit o mișcare inteligentă, proporțională cu scopul urmărit, și unică, pentru că nici un oligarh nu a mai reușit să o transforme în precedent. A cumpărat un club de fotbal din prima ligă engleză, pe numele său Chelsea Londra. Era un club de tradiție, fără prea mare strălucire în acel moment. Abramovici și-a propus să-l transforme într-un club de vîrf în plan internațional.

Ținta a fost aleasă cu grijă. A investit fără măsură în Chelsea și a fost recompensat cu celebritatea. Este probabil singurul oligarh celebru. Cred că Roman Abramovici a fost distribuit în rolul de reprezentant al noii Rusii.

Din cele scrise pînă aici, nu vreau să se înțeleagă că în capitalism contează în zilele noastre ponderea asceților în raport cu hedoniștii. S-a banalizat în sfîrșit faptul că imaginile sînt mai puternice decît realitatea. Însă, atunci cînd o societate își determină   anumită elită, te aștepți ca eficiența ei să crească progresiv, te aștepți la mai multă creativitate, te aștepți ca Rusia să fi devenit deja un competitor economic și financiar al Uniunii Europene. În anii care au trecut de la crearea sistemului oligarhic a existat o creștere economică, însă în nici un caz cea la care ne-am fi putut aștepta.

Mă urmărește de mulți ani o, să-i zicem, mărturisire a Lordului Keynes. Nu este o speculație intelectuală a unei minți strălucite. Nici fructul unei cercetări empirice care să fi lăsat urme. Este o simplă opinie. Omul despre care Bertrand Russell a spus că a fost inteligența cea mai rapidă pe care a cunoscut-o vreodată a spus într-un eseu scris în 1925, după o călătorie cu soția în Rusia: „Nu știu ce-l face pe un om mai conservator. Să nu cunoască nimic în afara prezentului sau nimic în afara trecutului”[4].

Pentru oamenii din Rusia cărora li s-a spus și li s-a repetat că întreg prestigiul țării este depozitat și ascuns în faldurile trecutului, iar prezentul nu este nimic altceva decît o continuă sursă de umilință, s-au pus bazele utopiei conservatoare războinice, magnetul actualei puteri politice.

Însă primul cerc al puterii, acolo unde lumea exterioară îi plasează pe oligarhi, ar trebui să fie populat de oameni care să nu cunoască nimic în afara prezentului. Keynes ne spune că aceștia ar putea fi uneori mai conservatori decît paseiștii. Oare de ce? Poate pentru că și-au recunoscut limitele de acțiune în capitalism. Poate pentru că au văzut indexul calităților care le lipseau. Poate că prin formația lor ideologică inițială, înainte de a fi desemnați campioni naționali ai economiei și finanțelor capitaliste, erau deja fascinați de trecut și așteptau pe cineva hotărît să-i reîntoarcă acolo.


[1] Una dintre cele mai simpatice limitări ale îmbogățirii vine din Strasbourg. În 1536, un edict local destinat corporației lăcătușilor stabilea că în după-amiaza zilei de luni era interzis să lucreze toți cei care cîștigau mai mult de 8 crăițari (apud Georg Simmel, Philosophie de l’argent, Flammarion, Paris, 2009, p. 83).
[2] Georg Simmel, ibid, p. 83
[3] Observația se verifică și în lumea arhitecturii, eg. în experimentele din Dubai.
[4] J. M. Keynes, La pauvreté dans l’abondance, Gallimard, Paris, 2002, p. 64.


Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția martie 2022