I. Răspunderea pentru fapta proprie
Art. 1357. Condiţiile răspunderii.
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
1. Comentarii
1.1. Fundamentul răspunderii delictuale. Enunţul de la art. 1357 alin. (1) C. civ. reformulează principiul tradiţional al răspunderii delictuale înscris în art. 998 din vechiul Cod civil, potrivit căruia “orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, text care traducea aidoma prevederea de la art. 1382 C. civ. fr. Comparându-le, s-ar putea spune că noua reglementare nu schimbă cu nimic datele primare ale răspunderii delictuale, în condiţiile în care cei doi piloni ai acesteia rămân fapta şi prejudiciul. Şi totuşi, între cele două enunțuri apar două deosebiri:
– prima dintre ele este că premiza de la care se pleacă, nu mai este fapta omului, ci prejudiciul;
– a doua deosebire priveşte introducerea în limbajul juridic de drept civil a termenului „vinovăţie”, cu scopul declarat de a promova unitatea terminologică prin luarea în considerare a laturii subiective a răspunderii.
Sunt două noutăţi care par a se contrazice între ele: mutând centrul de greutate pe prejudiciul care trebuie reparat, s-ar putea spune că actuala reglementare pune în lumina reflectoarelor funcţia reparatorie a răspunderii civile, rostul fundamental al acesteia. Dimpotrivă, introducerea conceptului de vinovăţie, precum şi a unor “criterii particulare de apreciere a vinovăţiei”, sunt semnele unei orientări contrare specifice funcţiei sancţionatorii a răspunderii civile.
Doctrina clasică analizează răspunderea delictuală începând cu fapta omului, care, de vreme ce a cauzat altuia un prejudiciu, nu poate fi decât ilicită şi culpabilă şi, deci, trebuie sancționată, „o faptă pe care societatea în care trăieşte făptaşul o socoteşte reprobabilă”, aşa cum o spune cea mai reprezentativă monografie privind răspunderea civilă delictuală în dreptul nostru[1].
De la aceeaşi premiză pleacă mai toți autorii de drept civil, constatând că „atât practica judiciară, cât şi literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală”[2], pentru că răspunderea civilă, sub ambele forme ale sale, exprimă condamnarea socială a conduitei ilicite[3], purtând întotdeauna amprenta dezaprobării sociale[4], pentru că ea „acționează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu altuia”[5].
Prin urmare, prejudiciul trebuie reparat pentru că a fost cauzat de o faptă ilicită şi culpabilă.
Potrivit acestei concepții, răspunderea civilă are ca finalitate primordială sancționarea unei fapte, care trebuie să fie, în egală măsură, ilicită şi culpabilă, responsabilitatea însemnând asumarea răspunderii față de rezultatul acțiunii sociale a omului. Toate formele răspunderii, indiferent de ramura de drept aparținătoare, au fost chemate la un efort comun de mobilizare, influențare etc., în vederea realizării funcției educative a dreptului în general. Întregul edificiu al răspunderii civile a fost aşezat pe fundamentul culpei: „nu există la noi, răspundere delictuală fără culpă. Nu există şi nu poate exista!”, afirmă autorii cei mai consacrați ai vremii[6], opinie care pare să comande şi astăzi o bună parte a doctrinei noastre de drept civil[7].
Cu respectul cuvenit acestor autori, suntem obligați de evidență să constatăm că o asemenea căutare a vinovatului şi condamnarea lui de plano pentru o culpă, uneori inexistentă şi doar prezumată, este astăzi contrară noii filosofii impuse de afirmarea drepturilor fundamentale ale omului. O asemenea etichetă pusă a priori pe conduita unei persoane, pare a fi un act de „acuzație publică”, având ca efect un mare paradox, o juridicizare excesivă a unei societăți care vorbeşte tot mai mult de solidaritate.
Dacă majoritatea autorilor noştri de drept civil afirmă că funcția educativă este principala menire a răspunderii civile delictuale, aceasta se datorează ideologizării excesive a acestei instituții şi a dreptului în general, prin afirmații de genul „funcția reparatorie este… numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele între care se statorniceşte îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat”[8].
Altfel spus, în timp ce funcția reparatorie are în vedere interesul privat al părții prejudiciate, funcția preventive-educativă are o finalitate generală, aceasta fiind „noua viziune îmbogățită despre răspunderea delictuală”[9].
În ce ne priveşte, ne îngăduim să credem că pentru a decide care este funcția principală a răspunderii civile, delictuale ori contractuale, trebuie să plecăm de la ce este ea în realitate, de la scopul ei imediat, care nu poate fi altul decât obligarea la repararea prejudiciului injust, şi nu un instrument de modelare a conştiințelor, așa cum ar trebui să fie, într-o viziune idilică. Prin aceasta nu negăm câtuşi de puțin efectul preventiv al răspunderii civile, dar susţinem că el este subsecvent, astfel că, obligând pe cel desemnat la repararea unui prejudiciu sau, de cele mai multe ori, la indemnizarea victimei, prin forţa împrejurărilor se transmite societăţii şi un mesaj educativ, dar care nu este câtuşi de puţin indispensabil, ci doar dezirabil. Este o nouă viziune despre rosturile fundamentale ale răspunderii civile delictuale, tot mai împărtăşită de doctrina noastră.
Astfel, salutăm o opinie, recent exprimată, potrivit căreia „această orientare demonstrează faptul că ideea centrală a răspunderii civile delictuale o constituie repararea integrală a prejudiciului, fiind lăsată în plan secund sancţionarea făptuitorului. Condamnarea faptei prejudiciabile, legată indisolubil de culpabilitatea autorului sau a persoanei responsabile civilmente, a devenit o idee neadecvată condițiilor societății moderne”[10]. O asemenea reconsiderare a răspunderii civile face să se vorbească de o “criză a răspunderii delictuale”[11], de o reconstrucţie a acesteia[12]. Este un proces prin care “răspunderea tinde să devină o simplă tehnică de gestionare a riscurilor”[13], culpa fiind tot mai diluată, ceea ce, după unii, “este un soi de dezumanizare a acestei ramuri de drept”[14]. Imperativul sancţionării conduitei culpabile trece în plan secund, fiind subordonat unui alt imperativ mai generos, cel al reparării prejudiciului injust, marcând astfel “divorţul pagubei de culpă”[15].
Afirmaţia potrivit căreia “a răspunde înseamnă a repara şi a repara înseamnă a răspunde” nu mai poate fi actuală, repararea prejudiciului fiind o categorie supraordonată răspunderii. Înainte de a se întreba cine este vinovat pentru tot mai multe accidente de tot felul, dreptul trebuie să găsească soluţii raţionale de reparare a daunelor, imperativ cu mult mai presant şi mai generos decât cel al sancţionării conduitei vinovate. Apar ipoteze noi de răspundere în care culpa este tot mai supralicitată şi mai deformată, fiind golită de conţinut, spectacol în faţa căruia doctrina se întreabă: “ce exemplu de bună conduită dă un drept care face responsabili autorii unei culpe inexistente?”[16].
Asistăm astfel la un declin al răspunderii individuale şi implicit al culpei ca fundament al răspunderii civile, precum şi la o explozie a asigurărilor pe fondul unui proces de socializare a riscurillor[17], la apariţia unor regimuri speciale pentru prejudiciile cauzate în accidente de muncă, transport, produse defectuoase, accidente medicale etc. fenomen care aduce în discuţie “criza răspunderii civile[18]. Cenzura morală a conduitei tinde să rămână o exprimare pur decorativă, practica fiind chemată să selecteze prejudiciile care aspiră la reparare prin raportarea lor la constanta legitimităţii care devansează caracterul ilicit şi culpabil al faptei ca fundament al răspunderii.
Ceea ce cândva s-a putut spune că “a vorbi de răspundere fără culpă, de culpă fără un act ilicit (…) înseamnă a vorbi de un om fără cap, de o maşină fără motor, de un silogism fără premize”[19], astăzi nu mai poate fi valabil. Culpa, fundament tradiţional al răspunderii nu mai poate da răspuns rezonabil pentru tot mai multe prejudicii care nu mai pot fi imputate unei conduite individuale, făcând să apară teorii noi care aduc în discuţie riscul, garanţia, culpa obiectivă în fundamentarea răspunderii delictuale.
În optica pe care o propunem, paguba este singura premiză a răspunderii. Am putea spune că momentul fundamentului reparațiunii precede pe cel al examinării faptei, pentru că echitatea este aceea care impune repararea prejudiciului injust, chiar de la producerea lui, iar fapta este punctul terminus al nexului cauzal.
De altfel, nevoia de aplecare spre victima care încearcă o pagubă injustă a fost afirmată încă din perioada lucrărilor pregătitoare ale Codului civil Napoleon. Adresându-se Corpului Legislativ, Tarrible spunea: „Când o daună a fost pricinuită prin greşeala cuiva, dacă punem în cumpănă interesul nenorocitului care o suferă şi cel al omului culpabil sau imprudent care a cauzat-o, un strigăt al justiției se înalță şi ne spune că această pagubă trebuie reparată”[20].
O faptă concretă care cauzează altuia un prejudiciu o putem identifica doar la răspunderea pentru fapta proprie, directă, nu şi la celelalte ipoteze de răspundere. Dar chiar şi în prima ipoteză, fapta interesează doar în măsura în care a cauzat altuia un prejudiciu, și nu orice prejudiciu, ci doar un prejudiciu injust.
1.2. Et culpa levissima venit. Dispoziţia legală de la alin. 2 care prevede că autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, vine să reconfirme regula din dreptul roman In Lege Aquilia et culpa levissima venit. Ea are astăzi o încărcătură specială dată fiind de nevoia de securitate individuală impusă de o nouă ierarhie a valorilor. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului presupune garantarea dreptului la securitate. O protecţie eficientă a oricărei victime care suferă un prejudiciu injust cere ca cel care l-a cauzat să fie obligat la reparare chiar şi când fapta sa a fost săvârşită cu cea mai uşoară culpă. Astfel, se realizează efectul preventiv al răspunderii, obligându-ne să fim mai severi cu propria conduită şi să reflectăm mai mult la efectele virtual nocive ale faptelor noastre.
Dacă fundamentul răspunderii era cândva centrat la nivel individual, pe culpa agentului, fapta fiind punctul de plecare al oricărei ipoteze de răspundere, astăzi victima se situează tot mai insistent în prim planul răspunderii delictuale, imperativul reparaţiei fiind transferat tot mai mult în plan social, în condiţiile în care o simplă neatenţie poate afecta întreaga planetă. “Latura subiectivă” a faptei interesează mai puţin, căci, aşa cum remarca în mod remarcabil Mihail Eliescu, “atunci când când culpa este atât de levissima, ea nu mai este decât un omagiu formal adus noţiunii tradiţionale de culpă”[21].
2. Aprecieri critice
2.1. Asimilarea conceptului de “vinovăţie” în limbajul juridic de drept civil prin definiţia dată de art. 16 C. civ., motivată de nevoia unificării terminologiei în cadrul celor două răspunderi, civilă şi penală, nu reprezintă, în opinia noastră, un semn de progres. De această dată noua construcţie terminologică nu mai este inspirată de reglementarea Codului civil Quebec, deloc interesat de latura subiectivă a faptei prejudiciabile. La fel se dovedeşte a fi şi Proiectul Catala.
În opinia noastră, interesul apropierii, fie şi doar din raţiuni terminologice, a celor două răspunderi, penală şi civilă, nu profită unei mai bune înţelegeri a funcţiilor şi fundamentului acestora. Dimpotrivă. Evoluţia lor urmează direcţii total diferite: în timp ce răspunderea penală este esenţialmente subiectivă şi sancţionatorie, fiind individualizată în funcţie de pericolul social concret al faptei săvârşite, a cărei componentă principală este vinovăţia infractorului, răspunderea civilă este tot mai reparatorie, iar măsura reparaţiei o dă întinderea prejudiciului suferit de victimă, rareori făcându-se apel la subiectivitatea făptuitorului. Orientarea actualului Cod Civil spre latura subiectivă a faptei, aşa cum este ea înţeleasă în răspunderea penală, este în dezacord cu procesul tot mai des afirmat de obiectivizare a culpei[22], de renunţare la imputabilitate.
Un exemplu la îndemână îl constituie noua reglementare propusă de Proiectul Catala, care, referindu-se la fapta persoanei morale, o defineşte ca fiind, nu doar fapta reprezentanţilor acesteia, ci şi cea care rezultă dintr-o greşită organizare sau funcţionare[23]. În care dintre cele patru alienate ale art. 16 C. civ. ar urma să fie încadrată o asemenea formă de “vinovăţie”?
Pe de altă parte, noua reglementare dată la art. 1368 C. civ. obligaţiei subsidiare de indemnizare a victimei de către cel lipsit de discernământ, este o ipoteză de răspundere subsidiară obiectivă, indiferentă de vinovăţia făptuitorului.
Concluzia pe care o formulăm este că singurul efect cert pe care îl produce această “inovaţie” este bulversarea limbajului juridic civil[24], în general, şi al celui normativ, în special.
În argumentarea acestei afirmaţii, supunem atenţiei faptul că, introducând termenul de “vinovăţie” prin art. 16 alin. 1 potrivit căruia “dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă”, actualul Cod civil instituie implicit principiul răspunderii pentru vinovăţie, exprimare care, în dreptul civil, are o rezonanţă stranie, pentru a nu mai vorbi de efectul şocant al diverselor “prezumţii de vinovăţie”, cum ar urma să fie numite actualele prezumţii de culpă, în coliziune deschisă cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, de largă respiraţie în drept.
În ce ne priveşte, am susţinut că, până şi prezumţiile de culpă, chiar dacă au ca finalitate declarată uşurarea sarcinii probaţiunii pe care o are victima, nu pot coexista cu principiul bonna fides praesumitur[25]. Cu atât mai neobişnuită este “vinovăţia debitorului”, în materia răspunderii contractuale, denumirea marginală a art. 1547 C. civ., sintagmă care va intra cu greu în limbajul uzual al profesioniştilor. Poate tocmai pentru a evita reacţia spontană de respingere a unei asemenea construcţii, norma următoare de la art. 1548 C. civ., continuă să fie denumită “prezumţia de culpă” şi nu “prezumţia de vinovăţie”, cum ar urma să fie denumită. Odată ce se prevede că simplul fapt al neexecutării obligaţiei este ceea ce are de dovedit creditorul, înseamnă că prezumţia vizează vinovăţia debitorului, şi nu doar culpa acestuia.
2.2. În ideea de a conserva acceaşi exprimare concisă a principiului răspunderii, textul primului alineat al art. 1357 C. civ., continuă să acorde mai multă atenţie faptei prejudiciabile, pe care o califică ilicită şi săvârşită cu vinovăţie, în timp ce, despre prejudiciu nu ni se furnizează nicio altă determinare. În opinia noastră, erau strict necesare trei precizări:
– prima dintre ele priveşte mult discutata distincţie dintre prejudiciile patrimoniale şi cele morale. După ce, atât doctrina cât şi jurisprudenţa au interpretat vechea prevedere de la art. 998 C. civ. în sensul că ea ar viza şi prejudiciile morale, invocându-se regula de interpretare Ubi lex non distinguit, era de aşteptat un răspuns explicit al noii reglementări. S-ar putea susţine că şi sub noul Cod civil operează aceeaşi interpretare extensivă a textului normativ şi că, drept urmare, art. 1357 C. civ. ar reprezenta dreptul comun al răspunderii delictuale pentru fapta proprie, urmând să considerăm că textele normative de la art. 253 şi următoarele C. civ., precum şi art. 1391 din același Cod, privind repararea prejudiciului corporal şi cel privind prejudiciul prin ricoşeu suferit de persoanele vizate în alin. 2 al acestui din urmă text să fie calificate drept reglementări speciale. Prin urmare, ori de câte ori este vorba de prejudicii cauzate într-un alt mod decât cele pentru care actualul Cod civil prevede soluţiile speciale, ar urma să se aplice dispoziţiile de la art. 1357 şi urm. C. civ. Ce s-ar opune acestei interpretări a textelor?
Mai întâi, voinţa explicită a legiuitorului a cărui tăcere nu are a fi altfel interpretată. În condiţiile în care discuţia privitoare la distincţia dintre cele două feluri de prejudicii este una clasică, nu s-ar putea crede că noul legiuitor ar fi lăsat să opereze, prin inerţie, aceeaşi interpretare şi în cazul noului text. Altfel spus, dacă într-adevăr ar fi considerat că prevederile răspunderii delictuale pot fi aplicabile deopotrivă celor două feluri de prejudicii, nimic nu l-ar fi oprit s-o prevadă expres.
Dar, deosebit de apelul la logică în susţinerea acestei interpretări, avem în vedere şi două argumente de text:
– când în cadrul altor prevederi a fost nevoie să se distingă între cele două feluri de prejudicii, legiuitorul s-a referit la “despăgubirile sau, după caz, reparaţia patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial” (art. 253 alin. 4), sugerând caracterul excepţional al unei astfel de despăgubiri;
– la fel, art. 1391 alin. 1 C. civ. potrivit căruia „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, formulă care vizează despăgubirile pentru prejudiciile corporale.
În noile condiţii, lipsa distincţiei dintre prejudiciul patrimonial şi cel moral în cadrul enunţului de la art. 1357 C. civ. nu mai poate fi interpretată în mod tradiţional conform regulii ubi lex non distinguit..., urmând a considera că textul vizează ambele prejudicii. Soluţia vine însă în coliziune cu prevederea de la art. 1381 alin. 1 C. civ. potrivit căreia „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”. Sunt aspecte neavute în vedere de autorii textelor rezervate răspunderii delictuale.
În opinia noastră, două erau opţiunile legiuitorului român în această problemă: fie să admită principiul reparaţiei prejudiciului, indiferent de natura sa patrimonială sau morală, ceea ce ar fi impus ca textul să distingă între cele două categorii de prejudicii, fie să prevadă că reparaţia prejudiciilor morale are loc doar în cazurile prevăzute de lege, aşa cum dispune, de exemplu, Codul civil italian[26]. Chiar dacă art. 1391 C. civ. este plasat în secţiunea privind “repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, ceea ce înseamnă că doar pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii precum şi pentru faptele prevăzute de art. 253 C. civ. se acordă despăgubiri, era nevoie de o normă expresă care să facă explicită voinţa legiuitorului român;
– a doua precizare pe care o datora textul primului alineat privește o minimă determinare a prejudiciului, urmând să se prevadă în ce constă acesta, problemă la fel de controversată în doctrină şi jurisprudenţă şi care constă în a şti dacă prejudiciul este doar urmarea încălcării drepturilor subiective sau poate fi reprezentat şi de vătămarea simplelor interese. Actualul Cod civil ne oferă un răspuns implicit la art. 1359, prin reglementarea reparării prejudiciului constând în vătămarea unui interes. Fiind vorba de o nouă orientare, se impunea ca ea să fie evidenţiată în cadrul normei de principiu a răspunderii delictuale. Plecând de la faptul că dreptul pozitiv protejează, nu doar drepturile subiective, dar şi simplele interese, în condiţiile prevăzute de art. 1359, era nevoie ca această nouă orientare, cu caracter de principiu, să fie evidenţiată, în primul rând, în cadrul dispoziţiilor generale[27], urmând a fi reluată în enunţul de la art. 1357 cu privire la prejudiciul cauzat de fapta proprie. O soluţie putea fi găsită şi fără a face o astfel de distincţie, soluţia perfect funcţională fiind cea avansată de Proiectul Catala[28];
– ultima observaţie care constituie şi obiectul unei propuneri, priveşte caracterizarea prejudiciul reparabil drept injust, aşa cum îl califică Codul civil italian[29]. Dacă este adevărat că prejudiciul este premiza oricărei ipoteze de răspundere și că trăim un proces evident de obiectivizare a răspunderii, fundamentarea reparaţiei va trebui făcută de partea victimei care suportă pe nedrept un prejudiciu injust, şi nu pe sancţionarea unei fapte care de multe ori nu se dovedeşte a fi întotdeauna ilicită şi vinovată. Or, din această perspectivă, doar prejudiciul injust trebuie reparat, ştiut fiind că, aşa cum am văzut, în cazul clauzelor de neresponsabilitate sau a acceptării riscului pe care îl presupun o serie de activităţi virtual periculoase, cum este cazul competiţiilor sportive, prejudiciul suferit de victimă nu are a fi reparat. Ni se pare mai logic să apelăm la caracterizarea prejudiciului supus reparaţiei decât la calificarea faptei ca ilicită. Iliceitatea faptei este dată de injusteţea prejudiciului cauzat victimei.
Propuneri
Orice daună injustă cauzată altuia obligă pe cel implicat direct sau indirect în provocarea ei, la reparaţiune.
Art. 1358. Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei.
Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
1. Comentarii
1.1. Împrejurările în care s-a produs prejudiciul, criteriu de apreciere a vinovăţiei. Textul normativ de la art. 1358 C. civ. este interpretat de autorii care au comentat noile prevederi în sensul consacrării unui sistem intermediar de apreciere a vinovăţiei delictuale[30]. “Este de remarcat că prima variantă a Proiectului noului Cod civil, publicată în anul 2004, nu conţinea această prevedere comportamentul unui om normal care acţionează cu prudenţă şi diligenţă, în raport de circumstanţele concrete de timp şi loc”, adică tocmai “împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului” menţionate de enunţul normativ. Faptul că noua reglementare are în vedere asemenea împrejurări străine de persoana autorului, poate fi interpretat în sensul unei noi concepții a noilor reglementări privind evaluarea vinovăţiei prin raportare la un standard de conduită, şi nu la particularităţile subiective ale făptuitorului.
1.2. Vinovăţia în raporturile dintre profesioniști. Potrivit art. 3 alin. 1 C. civ., “dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”. La alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că “sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Textul de la art. 1358 C. civ., teza finală, are în vedere specificitatea obligaţiilor asumate de profesionişti în raport cu cele civile, faptul că vinovăţia acestora trebuie examinată în raport de standardul fiecărei profesii în parte, cu luarea în considerare a regulilor specifice, tehnice şi deontologice. De regulă, există o mai mare severitate în evaluarea vinovăţiei profesioniştilor, explicată de nevoia unei protecţii juridice sporite în situaţii în care riscurile producerii unor prejudicii sunt sporite. O serie de reglementări speciale sunt impuse de protecţia consumatorilor şi de răspunderea pentru produse defectuoase, răspunderea pentru accidentele de circulaţie.
2. Aprecieri critice
2.1. Această prevedere nu face decât să confirme susţinerile noastre anterioare privind inutilitatea asimilării vinovăţiei din dreptul penal. Odată definită după modelul penal, vinovăţia nu poate fi apreciată decât în raport de atitudinea făptuitorului faţă de rezultatul faptelor sale. În dreptul penal, de unde se împrumută vinovăţia, asemenea criterii pot influenţa individualizarea pedepsei. Or, în dreptul civil, măsura despăgubirii pe care o urmăreşte răspunderea civilă este cea a prejudiciului însuşi. Rareori despăgubirea sancţionează atitudinea blamabilă a autorului, situaţii în care ne aflăm în faţa unei pedepse private.
2.2. Fiind “particulare” şi cel puţin neobişnuite în dreptul civil, asemenea criterii cu caracter de noutate, ar fi trebuit explicate sau exemplificate. Departe de asemenea exigenţe minimale ale codificării, enunţul normativ nu oferă nici măcar cele mai vagi precizări, cum ar fi metoda exemplificării, spre a vedea ce au avut în vedere autorii textului normativ.
Art. 1359. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
1. Comentarii
1.1. Legitimitatea interesului. Deşi inundă întregul drept, atât privat cât şi public, legitimitatea nu are un contur bine determinat, fiind şi ea, prea curând, supralicitată în cadrul unui proces de multiplicare exponenţială a prejudiciilor care aspiră la reparare. Evocarea legitimităţii în această materie este făcută din perspective diferite, doctrina folosind formule dintre cele mai diverse: de la “prejudiciu legitim”, care ar însemna “legitimitatea şi liceitatea interesului lezat”[31], la “caracterul licit al prejudiciului”[32], fiind vizate “legitimitatea interesului lezat şi liceitatea prejudiciului invocat”[33] sau la “conformitatea interesului lezat cu constanţa legitimităţii”[34].
Cu toate că ştiinţa dreptului este poate cea mai avidă de definiţii[35], când vorbim de interes, concept pe care îl întâlnim în toate ramurile dreptului, nu avem a ne raporta la o definire analitică a acestuia[36]. Celebra formulă elaborată de Rudolf von Ihering potrivit căreia dreptul subiectiv este un interes juridiceşte protejat[37] a marcat decisiv doctrina de drept civil, ceea ce a făcut ca interesul să fie examinat ca o componentă a drepturilor subiective, fără ca el însuşi să constituie obiect al preocupării doctrinare, astfel că referirile privitoare la acest concept sunt exprimări vagi, generale şi vizează sensul comun, lingvistic al acestuia.
Potrivit Vocabularului juridic elaborat sub egida Asociaţiei Henri Capitant, interesul este “tot ce contează, tot ce atrage sau preocupă o persoană din punct de vedere moral sau economic”[38], sinonim cu sensul comun privind “tot ce convine cuiva”[39], “tot ce aspiră la un avantaj personal, particular”[40].
Unii autori, definesc interesul “fie, în sens pozitiv, avantajul, utilitatea sau beneficiul avut în vedere de persoană prin acţiunile sau inacţiunile sale, fie în sens negativ, atingerea unui interes, ca dezavantaj sau prejudiciu personal suferit sau care se tinde a fi evitat”[41]. Se afirmă că noţiunea de definit este atât de prezentă în existenţa noastră încât, privită in se, reprezintă o evidenţă care nici nu mai trebuie fixată printr-o definiţie[42]. Nu este mai puţin adevărat că, din perspectivă individuală nici nu putem vorbi de un interes în general, ci doar de interese, care sunt mereu altele şi “în mod necesar egoiste”[43].
Alţi autori văd interesul ca o construcţie piramidală cu trei etaje[44]: la bază se află interesul simplu care nu este luat în considerare de ordinea juridică, la al doilea nivel se află dreptul subiectiv fără acţiune, cel căruia îi corespunde obligaţia naturală iar la ultimul nivel, dreptul subiectiv înzestrat cu acţiunea în justiţie, cel care concretizează concepţia cea mai exigentă privind repararea prejudiciilor.
Teoria interesului juridic protejat introdusă în Franţa de jurisprudenţa Métenier din 27 iulie 1933[45] a fost virulent contestată de o bună parte a doctrinei de drept civil pentru caracterul acesteia prea selectiv, propunând ca efectul pervers al soluţiei să fie înlăturat prin interpretarea extensivă a sintagmei “interes legitim protejat” astfel încât să fie supuse protecţiei şi prejudiciile cauzate unor drepturi imperfecte pentru care obligaţia reparării este naturală[46].
Constanta legitimităţii este de regulă raportată la trei repere fundamentale: liceitatea, ordinea publică şi bunele moravuri, afirmându-se că liceitatea şi moralitatea sunt cele două componente ale acesteia.
Dacă prin legalitate înţelegem tot ce este conform cu legea, tot ce permite dreptul pozitiv, legitimitatea este un concept mai larg fiind definit drept “conformitatea unei instituţii cu o normă juridică sau etică superioară, percepută ca fundamentală de către o colectivitate care acceptă moral şi politic autoritatea acestei instituţii”[47] sau, într-o altă formulă, “conformitatea unui interes sau a unei situaţii juridice cu adevărul, justiţia şi echitatea”[48].
La rândul lor, bunele moravuri sunt definite ca “un ansamblu de reguli impuse printr-o morală socială certă, într-un timp şi un loc dat, care, în paralel cu ordinea publică, în care sunt uneori incluse bunele moravuri, constituie o normă de referinţă prin care sunt apreciate comportamentele…”[49] Conţinutul bunelor moravuri nu este încremenit în perimetrul unor standarde morale imuabile, ci variază în raport cu principalele curente de idei ale unei epoci, cu schimbările de mentalitate pe care evoluţia socială le determină şi chiar cu moda timpului.
Cu motivarea că prejudiciul este ilicit, jurisprudenţa a respins acţiunea în daune-interese formulată de o menajeră, victima unui accident de circulaţie, prin care solicita indemnizarea orelor de muncă efectuate “la negru”, reţinându-se că reclamanta “putea obţine repararea remuneraţiei pierdute numai dacă era licită”[50].
Alte situaţii vizează, nu atât caracterul licit al pierderii suferite de victimă dar şi situaţia ilicită în care se afla victima la momentul producerii prejudiciului. Este cazul călătorului clandestin, victimă a unui accident de circulaţie. Poate el obţine despăgubiri?
Dacă primul impuls ne-ar îndemna să apreciem că un asemenea prejudiciu n-ar trebui reparat opunându-se principiul Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, cel care spune că nimeni nu poate face din propria nedemnitate un titlu pentru a-şi valorifica un drept în justiţie[51], la o analiză mai atentă a incidenţei acestui adagiu în practică vom vedea că soluţiile sunt diferite. În problema care ne preocupă, potrivit unei prime opinii, acest adagiu nu se aplică în materia răspunderii delictuale, astfel că, deşi victima se afla într-o situaţie ilegală, poate obţine despăgubiri când a suferit un prejudiciu[52].
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de casaţie franceză, care, având a examina această excepţie, a decis că instanţa “nu va fi ţinută să răspundă la o argumentare inoperantă trasă dintr-un adagiu care este străin răspunderii civile”[53], soluţie susţinută de doctrină. Tot astfel, într-o altă cauză vizând despăgubiri cerute de călătorul clandestin care n-a putut dovedi că are bilet de călătorie, aceeaşi instanţă a decis la 19 februarie 1992 că despăgubirea victimei se impune “indiferent de caracterul fraudulos al călătoriei”[54].
Într-o altă opinie, s-a afirmat că “este temerar să se considere că adagiul nemo auditur... este străin răspunderii civile în condiţiile în care există şi alte precedente unde principiul a fost invocat”[55].
Nu este mai puţin adevărat că diversitatea situaţiilor în care se poate plasa victima face imposibilă orice tentativă de tipizare a lor. Astfel, dacă au fost indemnizate prejudiciile suferite de toxicomanul care se deplasa pentru a-şi procura droguri, a prostituatei accidentate la locul unde îşi exercita meseria, cu motivarea că nu există o legătură directă de cauzalitate între situaţia ilicită a victimei şi prejudiciul suferit, în alte cazuri, cum este cel al jucătorului care avea interdicţie de a intra în cazinou sau al comerciantului căruia proprietarul terenului i-a interzis să-şi expună marfa cu ocazia unei sărbători, au fost respinse acţiunile formulate de victime. Se poate concluziona că situaţia ilegală în care se află victima nu este un impediment absolut pentru acordarea despăgubirilor pretinse, astfel că instanţa investită va trebui să evalueze, de la caz la caz, contribuţia cauzală efectivă a fiecărui caz în parte[56].
În alte situaţii în care victima a participat la fapta prejudiciabilă, cum a fost cazul agresorului care a pretins că victima a depăşit limitele unei legitime apărări sau al proxenetului care a invocat imoralitatea prostituatei în susţinerea soluţiei de respingere a sumelor datorate acesteia, soluţiile jurisprudenţei au oscilat între a da eficienţă principiului nemo auditur..., refuzând daunele solicitate sau făcând un partaj de răspundere şi calificând fapta victimei drept o cauză de exonerare parţială de răspundere.
În preocuparea de a dezdăuna victima pentru orice prejudiciu suferit, Curtea de casaţie franceză a consacrat cea de-a doua soluţie[57], care a fost virulent criticată de doctrină[58], considerându-se că legitimitatea se află într-un proces de declin, fiind astăzi mai relaxată ca oricând.
Asemenea sintagme precum “prejudiciu legitim” sau “prejudiciu licit”, chiar dacă sunt întrebuinţate de autori de prestigiu, de jurisprundenţă sau chiar în proiectele de codificare europeană a dreptului răspunderii, sunt cel puţin discutabile. Această nouă dihotomie propusă în doctrina mai recentă, “prejudiciu legitim-prejudiciu nelegitim” este menită doar a distinge între prejudiciul demn de reparare şi cel care nu merită a fi reparate sau indemnizate. Privită în contextul în care este folosită de regulă, condiţia de legitimitate a prejudiciului are aceeaşi semnificaţie ca şi legitimitatea intereselor lezate ale victimei. Or, dacă interesele sunt legitime, prejudiciul, care este rezultatul încălcării lor, nu poate fi şi el tot legitim. Fiind, prin definiţie, un rău, o lezare a persoanei sau a bunurilor pe care dreptul n-o poate tolera, prejudiciul, privit din perspectiva victimei care îl încearcă, este prin el însuşi injust, aşa cum este calificat de Codul civil italian în enunţul principiului răspunderii delictuale[59]. Orice prejudiciu se concretizează într-o leziune a unor valori economice sau morale care nu ni le putem imagina a fi legitime la propriu, decât în ipotezele în care operează clauzele de neresponsabilitate, cum este cazul celor cauzate în timpul unor competiţii sportive. El este supus reparării, nu pentru că ar fi just şi legitim, ci tocmai pentru că este injust şi deci nelegitim. Pe de altă parte, dacă acceptăm distincţia “prejudicii licite – prejudicii ilicite”, vom ajunge să vorbim şi de “prejudicii morale – prejudicii imorale”, această din urmă sintagmă complicând şi mai mult terminologia juridică într-o materie atât de sensibilă cum este răspunderea civilă, unde nevoia de rigoare este vitală. De aceea credem că pentru a desemna calitatea prejudiciului de a fi supus reparaţiei trebuie făcut apel doar la “legitimitatea interesului lezat” al victimei, şi nu la „legitimitatea prejudiciului” sau la „liceitatea” acestuia.
În ce ne priveşte, considerăm că prima determinare a prejudiciului este aceea de lezare a unor drepturi subiective sau interese legitime. Distincţia dintre cele două concepte comportă numeroase discuţii, atât doctrina cât şi jurisprudenţa fiind oscilante de-a lungul timpurilor. Definiţia dată de Ihering dreptului subiectiv ca fiind un interes juridiceşte protejat, pare să nu lase loc unei categorii intermediare de “simple interese”. Se poate spune că interesul, fie este protejat juridic şi atunci el este drept subiectiv, fie nu se bucură de protecţie juridică şi atunci nici nu interesează dreptul. Şi totuşi, între cele două concepte există o categorie intermediară de interese, cele care, “prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Ele nu pot fi numite “simple interese”, aşa cum le întâlnim uneori în doctrină, formulă prea generală, riscându-se a fi confundate cu cele nelegitime. De aceea, credem că ar putea fi numite drepturi subiacente, situaţii juridice aflate in statu nascendi, care, deşi n-au ajuns să fie consacrate de lege, sunt totuşi respectate[60].
Consacrarea lor ţine de reacţia dreptului la “presiunea faptelor”, de raţiuni care privesc politica legislativă, de statistica socială. Este adevărat însă că distincţia este tot mai greu de făcut, într-o perioadă de explozie a prejudiciilor reparabile a căror indemnizare este tot mai permisivă.
Despre legitimitatea interesului vătămat al victimei a început să se vorbească în prima parte a veacului trecut, în contextul relaţiilor de concubinaj. De fapt, discuţia a plecat de la aprecierea caracterului nelegitim al concubinajului care făcea ca despăgubirile pretinse de către unul dintre concubini, reprezentând prejudiciul suferit prin ricoşeu, ca urmare a decesului partenerului, să fie considerate ca expresie a unor interese nelegitime. Este motivul pentru care, un rafinat autor român, constată, pe bună dreptate, că în problema legitimităţii “se confundă “interesul” cu “calitatea” de a acţiona, ca destinatar al regulii în virtutea căreia victima unui prejudiciu are, în anumite condiţii, un drept la reparaţie”[61]. Privită doar secvenţial, constatarea este impecabilă, numai că legitimitatea nu trebuie privită doar în acest context, aşa cum o face încă, în mod inexplicabil, doctrina, ci trebuie văzută cu valoare de principiu pentru orice ipoteză de răspundere, aşa cum este consacrată în proiectele europene de codificare a dreptului privat la care ne vom referi în cele ce urmează.
Privită în timp, deşi unii autori localizează discuţia privitoare la legitimitate în anii 1960 în contextul acţiunii în pretenţii formulată de concubină pentru prejudiciul “prin ricoşeu” suferit prin decesul partenerului său[62], controversa este ceva mai veche şi ea începe în anul 1937 când Camera civilă a Curţii de casaţie franceză pronunţă o soluţie în cazul Métenier prin care întrerupe practica indemnizării solicitate de concubini cu motivarea că, potrivit art. 1382 C. civ. fr., “trebuie justificat nu doar un simplu prejudiciu oarecare ci lezarea unor interese legitime juridiceşte protejate”[63]. Prin aceeaşi motivare s-a reţinut că în lipsa unei legături juridice între cei doi parteneri relaţiile stabilite în cadrul concubinajului nu pot avea legitimitate. Se deschide o nouă cutie a Pandorei, momentul reprezentând punctul de plecare a unei largi dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale care a urmat, centrată pe efectele juridice ale concubinajului.
În evoluţia ei, jurisprudenţa anterioară anului 1937 s-a dovedit a fi permisivă faţă de prejudiciile prin ricoşeu admiţând acţiunile în pretenţii ca urmare a vătămării simplului interes lezat al victimei. Încă din anul 1983 jurisprudenţa franceză considera că “articolul 1382 C. civ. nu limitează nici natura prejudiciului încercat, nici natura legăturii care uneşte, în caz de deces, victima de fapt cu cel îndreptăţit la reparaţie”[64]. Motivarea a fost preluată şi în soluţiile date acţiunilor formulate de concubini, făcându-se apel la obligaţia naturală. Aşa s-a ajuns să fie despăgubită concubina pentru pierderea susţinerii financiare întrerupte prin decesul partenerului său cauzat printr-o faptă prejudiciabilă. Tot astfel, apelând la principiul ubi lex non distinguit.. jurisprudenţa franceză a admis acţiunea formulată de logodnică pentru prejudiciul material şi moral suferit prin decesul viitorului soţ[65]. Deşi mentalitatea epocii era ostilă stării de concubinaj, jurisprudenţa epocii s-a dovedit mai permisivă decât doctrina, admiţând, în câteva situaţii excepţionale, asemenea acţiuni, prin apelul la legitimitatea interesului susţinut de victimă, în condiţiile în care aceasta întreţinuse relaţii de concubinaj cu defunctul o perioadă de mai mulţi ani, timp în care s-a născut şi un copil[66].
Pe măsură ce conceptul de legitimitate pătrunde în dreptul substanţial al răspunderii, jurisprudenţa se dovedeşte tot mai restrictivă. Momentul care declanşează o nouă etapă în evoluţia jurisprudenţei este anul 1937 când Camera civilă a Curţii de casaţie franceză, întrerupe practica indemnizării solicitate de concubini cu motivarea că, potrivit art. 1382 C. civ. fr., “trebuie justificat nu doar un simplu prejudiciu oarecare ci lezarea unor interese legitime juridiceşte protejate”[67]. Prin aceeaşi motivare s-a reţinut că în lipsa unei legături juridice între cei doi parteneri relaţiile stabilite în cadrul concubinajului nu pot avea legitimitate.
A treia etapă în evoluţia jurisprudenţială privitoare la legitimitatea interesului lezat începe în Franţa la 27 februarie 1970, dată la care, în cauza Dangereux, Curtea de casaţie franceză se pronunţă în sensul unificării soluţiilor în materia indemnizării prejudiciului prin ricoşeu, menţinând restricţia doar pentru concubionajul homosexual cu motivarea că “starea de concubinaj nu poate rezulta decât dintr-o relaţie stabilă şi continuă având aparenţa unei căsătorii, dar numai între un bărbat şi o femeie”[68]. Rămânea totuşi de ştiut dacă şi relaţiile adulterine se pot bucura de aceeaşi favoare, întrebare la care jurisprudenţa a pronunţat soluţii contradictorii, acordând iniţial despăgubiri doar în cazul unor relaţii de concubinaj care “ofereau garanţii de stabilitate şi nu prezentau un caracter delictual”, adică nu implica adulterul[69]. Ulterior, urmare Legii din 11 iulie 1975 care a dezincriminat infracţiunea de adulter, asemenea pretenţii ale concubinei au fost admise şi în cazul concubinajului adulterin, mergând până a indemniza atât soţia cât şi amanta, în concurs[70], ceea ce a trezit reacţia doctrinei potrivit căreia o asemenea jurisprudenţă încurajează bigamia şi de ce nu, şi poligamia, contrare ordinii publice[71].
Jurisprudenţa românească s-a aliniat acestei tendinţe, încă din anii 1960[72], dezdăunând atât pe concubină cât şi pe copiii născuţi în afara căsătoriei, dacă ei s-au aflat în întreţinerea victimei şi prestarea întreţinerii avea caracter de stabilitate, soluţii aprobate de doctrină[73].
Momentul cu deschiderea cea mai liberală în această evoluţie îl constituie art. 515-8 C. civ. fr. introdus prin Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999 prin care a fost instituit Pactul civil de solidaritate care a instituţionalizat concubinajul. Potrivit acestui text concubinajul este “o uniune de fapt, caracterizată prin o viaţă comună prezentând caracter de stabilitate şi de continuitate, între două persoane, de sex diferit sau de acelaşi sex, care trăiesc în cuplu”. Doctrina a sancţionat această nouă viziune a legiuitorului francez privind relaţiile homosexuale, caracterizând-o drept ”o violare a ceea ceea ce ar trebui să fie constanta legitimităţii”[74], afirmând că “societatea permisivă contemporană face să dispară aceste norme permiţând libertăţi ale unei societăţi a plăcerilor, sub-produse ale societăţii industriale a căror exercitare riscă să întreţină exploatarea şi umilirea persoanei”[75]. Indemnizarea unor astfel de prejudicii nu face decât să afecteze consistenţa conceptului de legitimitate. Lista lor este în continuă creştere şi tinde să includă ipoteze cel puţin discutabile de răspundere civilă delictuală, printre care şi cele la care ne vom referi în cele ce urmează.
1.2. Trăsăturile interesului legitim. Autorul unei monografii dedicate interesului surprins în zona dintre drept şi non-drept[76], identifică patru caracteristici ale acestuia: omniprezent, imprecis, suplu şi rebel. Cum ultimele două trăsături pot fi subsumate caracterului imprecis al interesului legitim, ne însuşim doar primele două caracterizări ale acestui concept, aflat astăzi în plină expansiune.
– Omniprezent. Văzută din perspectiva interesului, viaţa juridică este spaţiul de confruntare a intereselor, unele recunoscute în cadrul drepturilor subiective, altele nerecunoscute de ordinea de drept. Interesul este atât sursa cât şi măsura principalelor concepte juridice. Însăşi legea este generată de un interes, acela de a impune standarde de conduită necesare convieţuirii. De aceea s-a putut afirma că interesul este un veritabil “passe-partout”[77].
Între simplul interes, cel care nu este avut în vedere de drept şi drepturile subiective, există însă o zonă în care întâlnim tot mai multe situaţii juridice care, deşi nu se bucură de consacrare juridică, aspiră la protecţie prin continuitate şi stabilitate, cele pe care le-am putea numi drepturi subiective in statu nascendi, drepturi virtuale. Însăşi legea este determinată de interesul de a ocroti anumite valori sociale şi de a impune reguli în diferitele materii ale dreptului.
– Imprecis. Interesul privit în general este cu greu de surprins în cadrul unei definiţii, pentru că, aşa cum am văzut, el este de fiecare dată altul. Aşa cum s-a afirmat, “definiţiile interesului se dovedesc a fi prea vagi când sunt juste şi defectuoase când se vizează precizia”[78]. Ele nu se referă la interes în general, ci la anumite interese, cum ar fi interesul la acţiune, interesele minorilor, interesul victimei etc. Deşi interesul are un rol fundamental în drept prin aceea că promovează, crează drepturi noi sau relativizează prerogativele juridice, el se dovedeşte a fi un concept rebel prin aceea că nu se supune principiilor şi mecanismelor general admise. Impunându-se în materia răspunderii civile ca premiză a acesteia, marchează un moment important în evoluţia ei, fapt care trezeşte o serie de rezerve din partea unora dintre doctrinari care văd în interes “o noţiune eminamente periculoasă pentru că este imprecisă şi elastică (…) şi care face ca nimeni să nu ştie unde se va opri”[79].
Spre deosebire de drepturile subiective, care sunt rigide prin impunerea unor parametri prestabiliţi, interesele care aspiră la reparare operează în afara limitelor instituite de dreptul pozitiv şi privesc valori care nu sunt predeterminate cum ar fi creditul unei bănci, clientela unui profesionist, reputaţia unui medic[80], plecând de la convenienţe până la simplele dorinţe ale titularului. În timp ce în materia drepturilor subiective se aplică regula De minimis non curat praetor, interesul operează şi în afara acestui perimetru, având intensităţi variabile, trecând astfel din registrul situaţiilor de fapt în ordinea de drept, de la un interes individual la cel colectiv sau public. Tocmai de aceea s-a putut afirma că interesul este “marele comunicator al ordinii juridice”[81], o veritabilă “monedă a dreptului”[82].
1.3. Autonomia legitimităţii în dreptul substanţial. Prin tradiţie, legitimitatea interesului reprezintă o condiţie de promovare a acţiunii în justiţie, văzută ca fine de neprimire a acesteia (pas d’interet pas d’action), principiu exprimat în art. 31 din noul Cod de procedură civilă francez, text potrivit căruia “acţiunea este deschisă celor care au un interes legitim…” precum şi de Codul de procedură penală art. 33 C. proc. civ., care, referindu-se la interesul de a acţiona, dispune că el trebuie să fie “determinat, legitim, personal, născut şi actual”.
Concomitent însă, legitimitatea este evocată tot mai insistent şi în dreptul civil substanţial, în cadrul răspunderii civile delictuale, ca o condiţie a prejudiciului reparabil: Codul civil italian, enunţând principiul răspunderii la art. 2043, are în vedere doar “dauna injustă”[83]; Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi a dreptului prescripţiei prevede la art. 1343 că “este reparabil orice prejudiciu cert constând în leziunea unui interes legitim, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”; Principiile dreptului european al răspunderii civile (EGTL) califică legitimitatea prejudiciului în art. 2:103 ca o condiţie a răspunderii civile.
O bună parte a doctrinei de drept civil consideră că legitimitatea interesului “nu este decât o prelungire în materia răspunderii civile a unei reguli de drept procesual civil consacrată de texte”[84], în timp ce alţii consideră că “acţiunea conferă doar puterea de a cere judecătorului să examineze pe fond pretenţia. Acest drept este în mod evident diferit de dreptul substanţial invocat în susţinerea pretenţiei… Acţiunea nu este decât dreptul de a statuta pe fond şi nimic altceva”[85], pentru că, “sub pretextul aprecierii legitimităţii interesului de a acţiona, judecătorii sesizaţi apreciază deja legitimitatea pretenţiei în rezolvarea cererii de reparare a prejudiciului, astfel că existenţa acţiunii ţine de însuşi fondul dreptului”[86].
Alteori, privită din perspectivă morală, exigenţa legitimităţii interesului este contestată, atât din punct de vedere procesual, afirmându-se că legitimitatea nu poate însemna mai mult decât “interesul personal de a acţiona”[87], cât şi al dreptului substanţial, unde ni se spune că “repararea decurge din daună, care este un fapt şi nu un drept prealabil”[88].
Şi sub aspect terminologic, formula “interes legitim juridiceşte protejat” a fost criticată pentru că ea nu face decât să asocieze “două elemente dintre care unul se ataşează exigenţelor prealabile de primire a cererii, iar celălalt exigenţelor cerute pentru admiterea ei”[89].
Problema raportului dintre dreptul subiectiv şi acţiunea în justiţie este cu mult mai complexă şi ea excede oarecum preocupării de faţă. În ce ne priveşte, credem că legitimitatea intereselor lezate ale victimei este o condiţie autonomă a prejudiciului reparabil, soluţie care se impune chiar şi fără a face o întreagă incursiune în abordările atât de nuanţate ale doctrinei[90]. Câtă vreme, atât proiectele europene de codificare a dreptului răspunderii, cât şi Codul civil prevăd in terminis, condiţia de legitimitate a interesului pentru repararea prejudiciului, ea constituie deja un bun câştigat astfel că discuţia îşi pierde din consistenţă. Dar, odată convenit că legitimitatea interesului trebuie analizată din perspectiva dreptului substanţial, aceeaşi condiţie transpusă în plan procesual devine tot mai discutabilă. Ea ar putea fi distinct examinată doar în anume situaţii prevăzute de lege, cum este cazul asigurării de dovezi, reglementat de art. 235 C. proc. civ. sau cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ.: cererea de predare a unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune, făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen, cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii prevăzute de text. În rest, legitimitatea rămâne o condiţie de fond a dreptului sau interesului invocat în justiţie.
1.4. Condițiile interesului. Potrivit noii reglementări, pentru ca prejudiciul încercat de altul să fie reparabil, el trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– seriozitatea interesului vătămat. Potrivit noii reglementări, pentru ca prejudiciul încercat de altul să fie reparabil, el trebuie să fie urmarea atingerii unui interes “serios”.
Semantic, această nouă exigenţă poate fi înţeleasă, atât în sens calitativ, moral, fiind vizat interesul demn de protecţie juridică, opus interesului imoral sau frivol, cât şi cantitativ, adică acel interes care are o minimă semnificaţie. Potrivit unora dintre autorii care au comentat şi explicat prevederile actualului Cod civil, interesul este serios când este „rezonabil şi în acord cu bunele moravuri”[91]. În opinia noastră, legitimitatea interesului, prima condiţie prevăzută de text, implică moralitatea acestuia. Prin urmare, “seriozitatea” priveşte de fapt altceva, şi anume urmările încălcării interesului, prejudiciul, cel care trebuie să aibă o minimă semnificaţie cantitativă pentru a fi supus reparării (quantum-ul leziunii suferite de victimă). Seriozitatea interesului astfel văzut o dă semnificaţia prejudiciului suferit de victimă.
Înţeleasă astfel, „seriozitatea” prejudiciului a fost tangenţial evocată în contextul evaluării unor adagii tradiţionale ale dreptului civil printre care şi cel care spune că pretorul nu se preocupă de lucruri mărunte (de minimis non curat praetor[92]). Mai apoi, această maximă este analizată dintr-o perspectivă sociologică a ceea ce Jean Carbonnier numeşte a fi “non-dreptul”[93], autor care afirmă că“tot ce nu este serios este non-drept”[94]. Ilustrul autor recunoaşte însă că sunt şi situaţii în care dreptul trebuie să se aplece asupra unor lucruri mărunte, ceea ce s-ar traduce în reversul de minimis curare debemus. Lipsa de reacţie a dreptului în faţa unor prejudicii nesemnificative a fost criticată de alţi autori care avertizează că “refuzul accesului la justiţie poate fi considerat denegare de dreptate”[95];
– aparenţa unui drept subiectiv. Impunând această condiţie interesului, se consacră soluţiile jurisprudenţei prin care au fost supuse reparării şi prejudiciile cauzate prin încălcarea simplului interes şi nu doar pe cele rezultate prin încălcarea unui drept subiectiv. Cele mai frecvente cazuri în care se pune problema simplului interes sunt cele legate de pierderea întreţinerii datorate în temeiul unor situaţii de fapt şi nu de drept. Legea însăşi consacră uneori asemenea situaţii cum este cazul art. 87 C. fam. potrivit căruia “soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie”. Drept urmare, în situaţia în care soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este victima unui deces, copilul întreţinut poate pretinde de la autorul faptei cauzatoare a decesului, despăgubiri reprezentând întreţinerea de care a fost privat. Dacă în exemplul de mai sus, copilul are un drept subiectiv recunoscut de lege sunt şi multe alte situaţii în care beneficiari ai întreţinerii acordate benevol (părinţi, copii, persoane vârstnice, concubini, persoane apropiate victimei directe) pot aspira la repararea prejudiciului suferit “prin ricoşeu” ca urmare a pierderii întreţinerii, fără a exista un temei legal propriu-zis. Dar, pentru a putea fi supusă reparaţiei, întreţinerea trebuie să fi avut o suficientă continuitate şi să nu se fi rezumat la ajutoare sporadice sau nesemnificative. Soluţia îşi găseşte motivarea în ideea că, deşi o asemenea prestaţie nu este făcută în temeiul unei legături de rudenie de care legea leagă obligaţia de întreţinere, deşi, privită din perspectiva celui care a asigurat întreţinerea, este o simplă favoare, din perspectiva celui întreţinut ea reprezintă un bun câştigat, “o permanenţă îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat şi în viitor”[96], ceea ce face ca “interesul beneficiarului prestaţiei să fie apropiat în conţinutul său de un adevărat drept subiectiv”[97], care, odată pierdut, îl îndreptăţeşte să ceară repararea prejudiciului astfel suferit.
Singura obiecţie care ar putea fi invocată celui care pretinde repararea unui astfel de prejudiciu ar fi nelegitimitatea interesului. Aici avem doar în vedere acea susţinere bănească făcută în alte scopuri decât acela de a-i asigura persoanei apropiate o subzistenţă. De exemplu, dacă cel care a prestat întreţinerea cuiva a fost animat de preocuparea de a-l răsplăti pentru nedenunţarea unei infracţiuni sau pentru că i-a favorizat, prin poziţia pe care o deţinea, obţinerea unui avantaj la care n-ar fi fost îndreptăţit, o asemenea prestaţie nu poate constitui obiect al reparării.
2. Aprecieri critice
2.1. O primă observaţie priveşte lipsa de claritate a textului de la art. 1359 C. civ. potrivit căruia “autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul şi când acesta este urmarea atingerii unui interes…”, fără a fi enunţată mai întâi regula că prejudiciul este urmarea încălcării unui drept subiectiv. În logica urmărită de text, corect era să fie vizate, atât prejudiciile cauzate prin încălcarea unui drept subiectiv, cât şi cele rezultate ca urmare a vătămării unui interes. Or, dacă avem în vedere că dreptul subiectiv este el însuşi un interes legitim protejat de lege, textul putea să aibă în vedere orice interes legitim care îndeplineşte şi celelalte condiţii, fără a institui o excepţie de la o regulă care nu este prevăzută. Prima determinare a prejudiciului este aceea că reprezintă vătămarea drepturilor subiective sau intereselor legitime. Distincţia dintre cele două concepte comportă numeroase discuţii, atât doctrina cât şi jurisprudenţa fiind oscilante de-a lungul timpurilor. Definiţia dată de Ihering dreptului subiectiv ca fiind un interes juridiceşte protejat, pare să nu lase loc unei categorii intermediare de “simple interese”. S-ar putea spune că interesul, fie este protejat juridic şi atunci el este drept subiectiv, fie nu se bucură de protecţie juridică şi atunci nici nu interesează dreptul. Şi totuşi, între cele două concepte există o categorie intermediară de interese, cele care, “prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Ele nu pot fi numite “simple interese”, aşa cum le întâlnim uneori în doctrină, formulă prea generală, riscând a fi confundate cu cele nelegitime. Ele sunt drepturi subiacente, situaţii juridice aflate in statu nascendi, care, deşi n-au ajuns să fie consacrate de lege, sunt totuşi respectate[98]. Consacrarea lor ţine de reacţia dreptului la “presiunea faptelor”, de raţiuni care privesc politica legislativă, de statistica socială. Este adevărat însă că distincţia este tot mai greu de făcut, într-o perioadă de explozie a prejudiciilor reparabile a căror indemnizare este tot mai permisivă. Cum noţiunea de interes legitim este mai largă decât cea a dreptului subiectiv, textul normativ pe care îl examinăm ar fi trebuit să privească orice interes licit, patrimonial sau moral, individual sau colectiv, enunţ avansat de Proiectul Catala[99]. O asemenea determinare a prejudiciului este preferabilă pentru că evită o serie de distincţii între dreptul subiectiv şi alte interese care, deşi nu sunt consacrate juridic, sunt demne de a fi protejate de drept. Sub un alt aspect, pe lângă prejudiciul individual, cu mult mai grave sunt cele colective, neavute în vedere de actualul Cod civil, cum sunt prejudiciile ecologice.
2.2. Interesul vătămat al altuia poate fi atât al victimei directe, cât şi al altor persoane îndreptăţite la despăgubiri, cele cărora li se cauzează un prejudiciu prin ricoşeu. Care este interesul vizat de normă: al victimei directe sau al victimelor colaterale?
Având aspectul unei excepţii de la regulă, enunţul de la art. 1358 C. civ. care priveşte prejudiciul cauzat şi când este urmarea unui interes al altuia pare a avea în vedere ultima dintre cele două interpretări, fiind vizate persoanele îndreptăţite la întreţinere prevăzute la art. 1390 alin. 1 sau cele prevăzute de art. 1391 alin. 2: ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul, îndreptăţite, de această dată, la repararea prejuciului nepatrimonial. Dovada cea mai convingătoare a unei asemenea interpetări o constituie Comentariile la acest text care au în vedere exclusiv prejudiciile cauzate ca urmare a pierderii întreţinerii[100]. În ce ne priveşte, credem că noua reglementare instituie un principiu care priveşte orice prejudiciu, atât prejudiciul direct cât şi prejudiciul prin ricoşeu. O serie de autori au propus „introducerea în dreptul francez a conceptului de interes legitim protejat, nu doar în ce priveşte victima indirectă dar şi în ce o priveşte pe victima directă”[101], propunere deja consacrată de Proiectul Catala în art. 1343 mai sus citat.
2.3. Deschiderea noii reglementări către toate situaţiile injuste în care se poate afla victima căreia i se cauzează un prejudiciu, este contrazisă de noua condiţie privind “seriozitatea” interesului vătămat. Această nouă condiţie trezeşte următoarele rezerve:
– înţeleasă cantitativ, condiţia ar trebui să privească prejudiciul şi nu interesul care nu este susceptibil de cuantificare ;
– soluţia de a refuza de plano repararea prejudiciului cu motivarea că nu este serios, în sensul că ar fi modic, este inacceptabilă. Dacă ne raportăm la dreptul consumatorilor, sunt frecvente situaţiile în care prejudiciul individual poate fi lipsit de semnificaţie, dar, analizat din perspectiva asociaţilor de consumatori, prejudiciul colectiv, fără a însuma prejudiciile individuale, face aplicabil dreptul răspunderii. Într-un alt plan, cel al prejudiciilor morale, leziuni lipsite aparent de consistenţă, pot fi devastatoare pentru anumite persoane. De exemplu, o cicatrice pe faţa unui actor poate avea urmări considerabile pentru cariera lui artistică. Dacă pentru acest motiv nu va mai fi distribuit într-un film, pretenţiile lui pot fi considerabile. În alte cazuri, nimic nu opreşte pe victimă să pretindă un leu simbolic cu titlu de satisfacţie şi nu de reparaţie, după precedentul francului simbolic din jurisprudenţa franceză.
Art. 1360. Legitima apărare.
(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.
(2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
1. Comentarii
1.1. Noţiune. Legitima apărare face parte din cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei[102]. Noul Cod penal o include printre faptele justificative. Indiferent de denumire, legitima apărare are ca efect înlăturarea răspunderii civile. Aceleaşi raţiuni pentru care legea apără de răspundere penală pe cel care săvârşeşte o infracţiune pentru a se apăra pe sine, pe altul sau un interes general, determină, în dreptul civil, scutirea de la obligaţia de reparare a prejudiciului a celui care a săvârşit o faptă în condiţii similare (eadem ratio, eadem solutio). De regulă, legitima apărare nu este definită în legislaţia civilă, făcându-se trimitere la reglementarea din dreptul penal. Condiţiile sunt pretutindeni similare. În lipsa unei reglementări speciale, condiţiile legitimei apărări sunt cele prevăzute de art. 19 C. pen., care, la alin. (2) prevede că “Este in legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţionala cu gravitatea atacului”.
Potrivit dispoziției de la alin. (3) al aceluiaşi articol “Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc imprejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”. Fapta săvârşită în apărare trebuie să fie proporţională cu atacul agresorului, să se circumscrie unei apărări rezonabile, în raport de circumstanţe.
1.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Spre deosebire de dreptul penal, unde depăşirea legitimei apărări, denumită de Noul Cod penal “exces neimputabil”[103], reprezintă o cauză de neimputabilitate, potrivit enunţului de la alin. 2 al art. 1360 C. civ., cel care săvârşeşte o infracţiune cu depăşirea stării de legitimă apărare, va putea fi obligat la o indemnizaţie adecvată şi echitabilă. Ca şi în cazul prevăzut de art. 1368 C. civ., termenul “indemnizaţie” este folosit pentru a sugera neimputabilitatea faptei. Deşi fapta nu este imputabilă, autorul său va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile. Această exprimare a textului lasă la aprecierea judecătorului să se pronunţe, mai întâi asupra obligării la plata indemnizaţiei, şi apoi asupra cuantificării ei, în raport de circumstanţele fiecărui caz în parte, având drept criteriu contribuţia cauzală dintre faptă şi prejudiciu. De această dată, dreptul nu mai este preocupat de sancţiunea conduitei vinovate ci doar de interesele victimei inocente, soluţia indemnizării acesteia fiind impusă de echitate. Pentru a avea acest efect, fapta prejudiciabilă trebuie să constituie o infracţiune şi nu un simplu delict.
2. Aprecieri critice
2.1. Aşa cum au remarcat o serie de autori care s-au aplecat pe noile texte normative ale actualului Cod civil, începând cu profesorul Liviu Pop[104], la care s-au alăturat cei care au comentat aceste prevederi[105], noua reglementare este defectuoasă.
În opinia noastră, această caracterizare este corectă, nu pentru că actualul Cod civil nu defineşte legitima apărare sau starea de necesitate, ci pentru că nu se fac trimiteri la ele, aşa cum s-ar fi cuvenit şi cum le întâlnim la art. 1352 alin. 3 din Proiectul Catala care trimite la art. 122-4 şi 122-7 C. pen. fr. Apoi, forma negativă a enunţului de la primul alineat, o adevărată obsesie a autorilor, încalcă şi de această dată normele de tehnică legislativă. Fiind o cauză justificativă, trimiterea la legitima apărare ar fi trebuit să fie făcută printr-o exprimare pozitivă care să vizeze efectul ei specific, înlăturarea caracterului ilicit al faptei şi, prin consecinţă, exonerarea de răspundere civilă.
2.2. Înlăturarea răspunderii civile în cazul în care fapta este săvârşită sub imperiul legitimei apărări presupune că făptuitorul nu va fi obligat la repararea prejudiciului, cum prevede, in terminis, art. 1357 C. civ., şi nu că el nu datorează despăgubirea, exprimare menită să evite confuzia între obligaţii şi îndatoriri.
Art. 1361. Starea de necesitate.
Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
1. Comentarii
1.1. Noţiune. Starea de necesitate este situaţia în care se află o persoana pusă în situaţia de a alege între a nu reacţiona în faţa unui pericol iminent la care sunt expuse propria persoană, bunurile sale, o altă persoană sau bunurile acesteia ori un interes general sau de a-şi asuma în mod voit consecinţele vătămătoare ale faptei sale. Potrivit unei formule celebre atribuite lui Loysel, „necesitatea nu are legi”. Făptuitorul se află într-o «alternativă tragică»[106], aceea de a sacrifica interesele altuia pentru a salva un interes superior, demn de protecţie, al său ori al altuia. El are a opta între responsabilitatea individuală care îi cere să nu acţioneze instinctual şi solidaritatea socială, altruismul, care îi comandă intervenţia salvatoare. Fără a fi constrânsă, voinţa sa este totuşi presată de nevoia de a lua o decizie pe care altfel nu şi-ar asuma-o.
O definiţie completă, ignorată de actualul Cod civil, este cea avansată de Noul Cod penal[107]. Cum se poate observa, sfera valorilor avute în vedere în dreptul penal este cu mult mai largă. Art. 1361 C. are în vedere fapta săvârşită „pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii” . În tăcerea legii, înţelegem că se apără pe sine cel care acţionează pentru salvarea propriei vieţi, a integrităţii corporale şi sănătăţii sale. Nu poate fi vorba de o apărare a acestor valori şi nici de apărarea propriilor bunuri, care este o exprimare vagă, ci de salvarea lor de la un pericol iminent, care nu putea fi altfel evitat.
1.2. Efectele stării de necesitate. Ca şi în dreptul penal, săvârşirea faptei în stare de necesitate are ca efect exclusiv înlăturarea răspunderii civile delictuale, nu şi a obligaţiei de reparare a prejudiciului suferit de victimă, obligaţie care va fi guvernată de regulile îmbogăţirii fără justă cauză. Concret, cuantumul despăgubirilor la care poate fi obligat autorul prejudiciului nu va putea depăşi limita propriei sale îmbogăţiri. Într-unul dintre comentariile acestui text se susţine că deşi „făptuitorul nu se face vinovat de săvârşirea unei fapte ilicite în condiţiile stării de necesitate, dar, cu toate acestea, va răspunde pentru faptul licit constând în aceea că s-a îmbogăţit fără justă cauză în asemenea situaţii”[108]. În ce ne priveşte, în considerarea observaţiilor care urmează, apreciem că nu putem vorbi de răspunderea pentru faptul licit, ci doar de obligaţia de restituire specifică îmbogăţirii fără justă cauză. În acelaşi sens se pronunţă şi profesorul Liviu Pop în Tratatul dedicat obligaţiilor conform noului Cod civil: „Obligaţia care se naşte este una de restituire a valorii îmbogăţirii, în care îmbogăţitul este debitor şi însărăcitul este creditor. Îmbogăţirea debitorului constă în valorile economice salvate prin fapta săvârşită în stare de necesitate, iar însărăcirea creditorului se obiectivează în valoare pierderii economice care i-a fost cauzată”[109]. La fel menţionează şi autorul unei monografii franceze dedicate răspunderii extracontractuale, potrivit căruia, „dacă victima nu este îndreptăţită să ceară repararea prejudiciului care i-a fost cauzat pentru a evita un altul mai grav, echitatea comandă, de această dată, admiterea posibilităţii de a fi indemnizată”[110]. Îndată ce au fost invocate regulile îmbogăţirii fără justă cauză, sintagma „este obligat să repare prejudiciul cauzat” privindu-l pe cel care a săvârşit fapta, este improprie acestui izvor de obligaţii. Apelul pe care doctrina clasică îl face uneori la o răspundere sui generis este explicat de faptul că îmbogăţirea fără justă cauză, creaţie pretoriană, nu este consacrată încă de Codul civil francez ca izvor distinct de obligaţii. Ea este avansată doar de Proiectul Catala la art. 1336 şi următoarele. Cum însă actualul nostru Cod civil o reglementează la art. 1345 şi următorii, orice soluţie de împrumut nu se mai justifică. Mai mult, potrivit art. 1348 C. civ. îmbogăţirea fără justă cauză are caracter subsidiar, ceea ce exclude coabitarea ei cu orice răspundere specială. De altfel, textul de la art. 1345 alin. (1) C. civ. prevede expressis verbiscă cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituireşi nu că răspunde pentru faptul ilicit.
2. Aprecieri critice
2.1. Starea de necesitate este o noţiune pe care actualul Cod civil o invocă, nu doar în cadrul răspunderii civile ci şi ca o împrejurare de care una dintre părţile contractante a profitat la încheierea contractului, potrivit art. 1218 C. civ., în materia viciilor de consimţământ. Fiind singurul reper normativ pe care îl oferă noua reglementare privind înţelesul stării de necesitate, era necesar ca enunţul de la art. 1361 să determine cu rigoare valorile supuse protecţiei juridice prin instituirea acestei cauze justificative, condiţie indispensabilă pentru o cât mai corectă aplicare a ei, atât în materia viciilor de consimţământ cât şi la determinarea consecinţelor pe care le presupune fapta săvârşită sub imperiul acesteia. Or, textul normativ de la art. 1361 C. civ. instituie în sarcina autorului faptei săvârşite sub imperiul stării de necesitate obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, potrivit regulilor îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce, în opinia noastră, pentru motivele deja înfăşişate, reprezintă o contradictio in terminis. Într-o bună tehnică legislativă, acest text ar fi trebuit să prevadă, înainte de toate, efectul imediat al acestei cauze, cel specific tuturor cauzelor justificative, alături de care este aşezată starea de necesitate, şi anume înlăturarea răspunderii. Obligaţia de restituire după regulile îmbogăţirii fără justă cauză ar fi trebuit prevăzută printr-un enunţ subsecvent într-o manieră care să distingă cele două izvoare de obligaţii civile.
2.2. Dacă Proiectul Noului Cod civil avea în vedere la definirea stării de necesitate la art. 1100 şi apărarea altuia, textul actual priveşte doar fapta săvârşită de autor pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii. Aşa cum, în cazul legitimei apărări se prevede la art. 1360 că nu datorează despăgubire cel care se află în această stare, dar că el va fi obligat totuşi la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile, tot astfel ar fi trebuit să se prevadă şi în cazul stării de necesitate, cu singura deosebire că, în locul indemnizaţiei adecvate şi echitabile autorul faptei prejudiciabile va fi tratat după regulile îmbogăţirii fără justă cauză. Ceea ce surprinde, este motivarea pe care o formulează autorii amendamentului prin care acest text a fost reformulat: se susţine că s-ar fi optat pentru “favorizarea solidarităţii sociale”.
2.3. Cum autorii noilor texte au fost interesaţi de uniformizarea terminologiei juridice prin introducerea conceptului de vinovăţie în cadrul răspunderii civile, după modelul penal, aceeaşi preocupare ar fi trebuit să privească şi definirea cauzelor justificative, aşa cum o fac majoritatea codurilor care trimit la reglementările din Codul penal, evitând ca aceleaşi noţiuni juridice să desemneze realităţi diferite, cum rezultă din examinarea condiţiilor pe care le prevede art. 1361 pentru starea de necesitate. Astfel, reducerea stării de necesitate doar la situaţia în care fapta este săvărşită „pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii” , este nejustificată. Ea contravine definiţiei legale pe care actualul Cod civil o avansează la 20 NCP mai sus citat.
Sub un alt aspect, toate definiţiile avansate stării de necesitate, inclusiv cea de la art. 20 C. pe., privitoare la scopul urmărit de făptuitor, au în vedere “salvarea” valorilor, nu „apărarea” lor, termen care este echivoc prin generalitatea lui. Însăşi sintagma „stare de necesitate” sugerează o situaţie excepţională, confruntarea cu un pericol pe care autorul faptei urmăreşte să-l evite, nuanţă diferită de o apărare generică.
Art. 1362. Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului.
Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1360 alin. (2) şi art. 1361, fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
1. Comentarii
1.1. Raporturile dintre autorul faptei prejudiciabile şi terţul în favoarea căruia a fost săvârşită. O primă situaţie vizată de textul de la art. 1362 C. civ. este cea în care, animat de intenţia de a apăra viaţa sau integritatea altuia ori bunurile acestuia, autorul săvârşeşte o infracţiune depăşind limitele legitimei apărări. În măsura în care autorul a avut de profitat ca urmare a săvârşirii infracţiunii, el va fi obligat la restituire potrivit regulilor îmbogăţirii fără justă cauză. Aşa cum am menţionat deja în observaţiile privitoare la starea de necesitate, autorul nu răspunde de prejudiciul cauzat victimei, ci este obligat la restituirea îmbogăţirii, corespunzător pierderii suferite de cealaltă parte. Este o reglementare care vine în apărarea victimei. A doua ipoteză vizată de normă este aceea în care fapta săvârşită în starea de necesitate a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane. Se poate afla în cea de-a doua ipoteză cel care invocă starea de necesitate săvârşind fapta pentru a salva persoana sau bunurile altuia, caz în care va suporta doar rigorile îmbogăţirii fără justă cauză, nu repararea prejudiciului cauzat victimei.
2. Aprecieri critice
2.1. Din nou se foloseşte un limbaj juridic nepotrivit prin denumirea marginală de la art. 1362 privitoare la „obligaţia terţulului de reparare a prejudiciului”, sintagmă menită a desemna obligaţia de restituire specifică îmbogăţirii fără justă cauză. ( A se vedea pct. 2 din observaţiile precedente). A doua exprimare improprie este cea potrivit căreia „cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia « (terţa persoană) în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. În realitate, cel îndreptăţit acţionează în calitate de însărăcit, de vreme ce nu poate pretinde repararea prejudiciului, ci doar restituirea îmbogăţirii, în măsura pierderii patrimoniale suferite. Nu întâmplător textul de la art. 1345 C. civ. foloseşte sintagma „pierdere patrimonială” cea care evocă îmbogăţirea fără justă cauză, în timp ce prejudiciul cere reparaţiunea, nu restituirea.
2.2. În condiţiile în care termenul „pagubă”, folosit în exces de Proiectul Codului civil, a fost înlocuit cu „prejudiciu”, sintagma „faptă păgubitoare” contravine unei terminologii unitare, de dorit în orice materie supusă reglementării.
Art. 1363. Divulgarea secretului comercial.
O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.
1. Comentarii
1.1. Secretul comercial. Este definit de art. 1 lit. b) din Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială, modificată şi completată de Legea nr. 298 din 7 iunie 2001, ca fiind “informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret”. Potrivit art. 4 din aceeaşi lege, “comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi” constituie contravenţie iar potrivit art. 5 lit. d, constituie infracţiune divulgarea unor informaţii tehnice prevăzute la lit. c. (folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obtinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informatii secrete în legătură cu acestea, transmise autoritătilor competente în scopul obtinerii autorizatiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care contin compusi chimici). Din perspectiva dreptului civil, asemenea contravenţii şi infracţiuni sunt fapte cauzatoare de prejudicii care deschid calea acţiunii în pretenţii prevăzută de art. 3 din aceeaşi reglementare.
1.2. Divulgarea secretului comercial nu este considerată faptă prejudiciabilă, astfel că nu atrage răspunderea civilă, când este făcută pentru a proteja interese superioare. Dispoziţia de la art. 1363 C. civ. prevede că divulgarea care a fost impusă de nevoia apărării sănătăţii sau siguranţei publice constituie o cauză justificativă care înlătură răspunderea civilă, excepţie prevăzută şi în reglementarea dată concurenţei neloiale, care, la art. art. 5 lit. d din legea mai sus amintită, vizează “situaţiile în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comert, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente.
2. Aprecieri critice
2.1. Cum se ştie, noul Cod civil introduce în terminologia juridică noţiunea de „profesionişti”, consideraţi ca fiind toţi cei care exploatează o întreprindere. La rândul ei, sintagma “exploatarea unei întreprinderi” este definită de art. 3 alin. 3 C. civ. ca fiind “exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”. Prin art. 6 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil sunt prevăzute, mai întâi limitativ, actele normative la care nu se aplică termenul “comerciant”, printre care, la lit. i sunt vizate “orice alte acte normative în care termenul “comerciant” are un înţeles specific dispoziţiilor cuprinse în aceste din urmă acte normative”. Legislaţia în vigoare apără nu numai secretul comercial ci şi secretul profesional. Potrivit art. 227 alin. 1 C. pen., “divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Este motivul pentru care, în opinia noastră, denumirea marginală mai potrivită a normei de la art. 1363 C. civ. ar fi „divulgarea secretului profesional” şi nu doar a secretului comercial, cum prevede CCQ a cărui formulare a fost preluată aidoma[111].
2.2. Textul enunţului putea fi mai elaborat. Astfel:
– dispoziţia potrivit căreia “o persoană se poate exonera” este, în opinia noastră, impropriu formulată lăsând a se înţelege că persoana s-ar putea exonera pe sine, dacă dovedeşte că divulgarea ar fi fost necesară, ceea ce este inexact. Apoi, această exprimare lasă loc interpretării că judecătorul ar putea să nu exonereze pe făptuitor, chiar dacă divulgarea a fost impusă de motive de ţin de protecţia sănătăţii sau siguranţei publice. În realitate, aprecierea pe care o face judecătorul nu vizează exonerarea, ci doar dacă sunt sau nu întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru ca ea să opereze;
– condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească divulgarea pentru a exonera de răspundere vizând “împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică” sunt descrise printr-o exprimare insuficient de clară. De fapt, este vorba de o divulgare “impusă de apărarea sănătăţii şi siguranţei publice”.
2.3. Dacă divulgarea secretului comercial exonerează de răspundere, întrebarea firească este de ce n-a fost inclusă printre celelalte cauze exoneratoare de răspundere prevăzute în Secţiunea a 2-a a Capitolului IV? Mai mult, dacă scopul declarat al introducerii termenului de “vinovăţie” în noul Cod Civil a fost acela de a se alinia unei terminologii juridice unitare, aceeaşi finalitate ar fi trebuit să fie avută în vedere şi la calificarea unor cauze care înlătură răspunderea civilă. Potrivit Codului penal, legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii sunt “cauze justificative”, termen pe care îl întâlnim şi în doctrina franceză[112].
Art. 1364. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege.
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.
1. Comentarii
1.1. Activitatea impusă ori permisă de lege. Ori de câte ori se cauzează altuia un prejudiciu ca urmare a exercitării unor drepturi sau îndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, cel prejudiciat nu are drept la despăgubiri. Astfel, dacă pompierii care folosesc instalaţiile din dotare pentru a stinge un incendiu, produc o serie de prejudicii, cum ar fi forţarea intrării, spargerea geamurilor, deteriorarea mobilierului din casă etc., dacă medicul care execută o intervenţie chirurgicală cauzează un prejudiciu corporal conex pacientului, dacă în timpul unei percheziţii organele abilitate deteriorează o serie de bunuri în căutarea unor probe, victimele acestor fapte nu sunt îndreptăţite să pretindă despăgubiri.
1.2. Ordinul superiorului. Pentru identitate de motive, cel care execută un ordin al unei autorităţi legal investite, nu poate fi tras la răspundere civilă. Când ordinul superiorului este vădit nelegal, cel care îl execută de o manieră prejudiciabilă pentru alţii, este răspunzător de prejudiciile cauzate. Un poliţist nu poate pătrunde în domiciliul unei persoane învinuite fără mandat de percheziţie, chiar dacă primeşte un ordin în acest sens de la superiorul său.
2. Aprecieri critice
2.1. Ca în multe alte situaţii, sunt încălcate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:
– astfel, potrivit art. 43 alin. (5) din această lege, denumirea marginală a normei trebuie să prezinte în mod sintetic obiectul reglementării, fără a avea semnificaţie normativă proprie. Norma de la art. 1364 C. civ. este denumită “îndeplinirea unei activităţi impusă ori permisă de lege”, în timp ce enunţul normativ are în vedere şi o altă cauză exoneratoare, ordinul superiorului, neacoperită de denumirea marginală;
– enunţul normativ este exprimat printr-o negaţie, contrar prevederii de la art. 35 alin. (2) din legea mai sus invocată. Dacă îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege precum şi ordinul superiorului, pot exonera pe autorul prejudiciului, asemenea cauze exoneratoare trebuie definite în această ipostază, prin ceea ce sunt şi prin efectele pe care le produc. Înainte de a vedea în ce condiţii cauzele menţionate nu exonerează de răspundere pe făptuitor, legea trebuie să dispună când şi în ce condiţii are loc exonerarea.
2.2. Condiţia ca făptuitorul să nu-şi fi dat seama de caracterul ilicit al faptei nu poate privi ambele situaţii, aşa cum sunt ele descrise. Nicio faptă săvârşită printr-o activitate care este impusă sau permisă de lege, nu are a fi calificată ilicită, decât atunci când excede cadrului legal, ceea ce nu rezultă din text. Prin urmare, afirmaţia că asemenea activităţi ar prilejui fapte ilicite, este o contradictio in terminis. Doar în cazul secund, când făptuitorul a executat un ordin al superiorului, se poate pune problema caracterului ilicit al faptei sale, aşa cum a fost impusă. Din acest punct de vedere, reglementarea acestor două cauze de art. 21 NCP[113] care distinge net cele două situaţii amintite, este mai lămuritoare.
2.3. Sintagma „ordinul superiorului” evocă îndeosebi subordonarea militarizată. Textul nu se limitează la acest înţeles. De aceea, credem că era preferabilă “dispoziţia dată de autoritatea competentă”.
2.4. În loc să se raporteze la un standard abstract al omului diligent, rezonabil, textul lasă deschisă posibilitatea fiecărui făptuitor de a se apăra că nu şi-a dat seama de caracterul ilicit al faptei, ceea ce s-ar putea întâmpla doar în dreptul penal, unde vinovăţia se raportează concret la subiectivitatea fiecărui făptuitor. De observat este că nici reglementarea noului Cod penal, nu se are în vedere culpa in concreto, textul de la art. 21, deja evocat, vizând situaţia în care obligaţia impusă de autoritatea competentă este „vădit ilegală”, ceea ce presupune culpa in abstracto.
Propuneri
Cel ce săvârşeşte o faptă cauzatoare de prejudicii printr-o activitate permisă de lege sau impusă de o autoritate competentă este exonerat de răspundere, mai puţin când excede cadrului legal al acelei activităţi sau este urmarea unei dispoziţii vădit ilegale a autorităţii.
Art. 1365. Efectele hotărârii penale.
Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
1. Comentarii
1.1. Autonomia răspunderii delictuale faţă de răspunderea penală. Răspunderea penală este esenţialmente subiectivă şi sancţionatorie, în timp ce răspunderea civilă are ca funcţie primordială repararea prejudiciului injust suferit de victimă, astfel că tot mai multe ipoteze de răspundere civilă delictuală sunt obiective. Ori de câte ori fapta cauzatoare de prejudicii îndeplineşte condiţiile constitutive ale unei infracţiuni, victima poate alege calea procesului penal, constituindu-se parte civilă sau poate formula acţiune civilă în pretenţii. Opţiunea victimei pentru acţiunea penală şi ataşarea acesteia a acţiunii civile ar putea fi influenţată de perspectiva ca autorul faptei să fie pedepsit pentru fapta săvârşită şi concomitent obligat la repararea prejudiciului, fără ca reclamantul să suporte taxa de timbru la valoarea pretenţiilor formulate.
Probaţiunea în procesul civil este mai restrictivă, în timp ce în penal, este admisibil orice mijloc de probă prevăzut de lege. Odată ce s-a optat pentru procesul penal, partea vătămată nu poate formula acţiune civilă în faţa instanţei civile cu acelaşi obiect, regula fiind electa una via non datur recursus ad alteram (odată aleasă o cale jurisdicţională, nu se poate recurge la o alta). Partea vătămată poate renunţa la acţiunea civilă, la fel cum instanţa o poate disjunge, la cererea părţilor, a procurorului sau din oficiu, când rezolvarea ei ar întârzia judecarea peste termenul rezonabil de soluţionare a cauzei penale, situaţie în care va trimite cauza instanţei competente. Probele administrate pot fi folosite în faţa instanţei civile, la fel cum pot fi şi refăcute.
Noua reglementare de la art. 1365 C. civ. instituie totala autonomie a acţiunii civile, atât în raport cu dispoziţiile legii penale cât şi cu acţiunea penală, astfel că instanţa civilă nu este legată de hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal în ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei făptuitorului. Dacă fostul inculpat în procesul penal este chemat în judecată printr-o acţiune civilă pentru a fi obligat pentru prejudiciul cauzat de alte persoane, hotărârea penală nu se bucură de autoritatea lucrului judecat pentru că temeiurile răspunderii sunt diferite. În celelalte situaţii însă, norma contravine soluţiei prevăzute de Noul Cod de procedură penală, ceea ce, în opinia noastră, impune o armonizare cât mai grabnică a celor două prevederi normative, înainte de a bulversa o întreagă jurisprudenţă.
Art. 1366. Răspunderea minorului şi a celui pus sub interdicţie judecătorească.
(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.
(2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.
1. Comentarii
1.1. Incapacitatea delictuală. Una dintre condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1357 C. civ., este ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, ceea ce presupune ca autorul acesteia să aibă discernământ, adică aptitudinea psihică de a evalua corect semnificaţia faptelor săvârşite şi consecinţele acestora. Altfel spus, făptuitorul trebuie să aibă capacitate delictuală, diferită de capacitatea de exerciţiu necesară încheierii de acte juridice. Capacitatea delictuală are două componente: intelectivă, conştiinţa caracterului antisocial al faptelor sale prejudiciabile şi volitivă, prin care se ia decizia de a acţiona într-un anume fel, printr-o voinţă liber exprimată.
Cele două prevederi legale de la art. 1366 C. civ. instituie aceleaşi reguli ca şi reglementarea anterioară. Primul enunţ de la alin. (1) prevede regula potrivit căreia minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde de prejudiciul cauzat prin faptele sale, prezumându-se că nu are discernământ. Prezumţia lipsei de discernământ este o prezumţie relativă (iuris tantum) care poate fi răsturnată prin proba contrară a faptului că minorul a acţionat totuşi cu discernământ la data săvârşirii faptei.
1.2. Regula capacităţii delictuale. Textul de la alin. (2) instituie regula potrivit căreia minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are discernământ şi deci răspunde de prejudiciile cauzate de faptele proprii. De această dată, prezumţia legală priveşte un fapt pozitiv, care constituie regula. Fiind o prezumţie relativă, se poate face dovada că la data săvârşirii faptei, minorul nu avea capacitate delictuală.
2. Aprecieri critice
2.1. În opinia noastră, este inexplicabil faptul că autorii textului de la alin. (1) preferă forma negativă a enunţului, cu trei negaţii succesive, în locul unei exprimări afirmative, cerută de normele de tehnică legislativă. În egală măsură, ideea instituirii oricăror excepţii înaintea enunţării regulii aplicabile în orice materie, este inacceptabilă. Într-o ordine firească, al doilea enunţ al normei este regula iar primul constituie de fapt excepţia.
2.2. Şi de această dată, conjuncţia „sau”, care este menită a exprima un raport de excludere a doi termeni, este folosită excesiv în sens copulativ, de asociere a doi termeni. Ni se pare de neînţeles de ce, în loc de a spune că “minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani precum şi persoana pusă sub interdicţie nu răspund {…}”, textul prevede că „minorul {..,} sau persoana {…} nu răspunde..”.
Art. 1367. Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ.
(1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
(2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe.
1. Comentarii
1.1. Alte persoane lipsite de discernământ. Deosebit de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, persoanele care la momentul săvârşirii faptei se aflau într-o stare de tulburare a minţii, care le-au pus în situaţia de a nu-şi da seama de urmările faptelor lor, nu răspund pentru prejudiciile cauzate de urmările prejudiciabile cauzate. Legea are în vedere doar lipsa totală a discernământului la momentul săvârşirii faptei, tulburarea minţii putând fi însă şi vremelnică, pasageră. Existenţa unei asemenea stări excepţionale, cât şi caracterul ei vremelnic sunt chestiuni de fapt, supuse probaţiunii, apelându-se la opinia unor experţi de specialitate.
1.2. Lipsa de discernământ provocată. Regimul de favoare instituit la alin. (1) este exclus când starea de tulburare a minţii a fost provocată prin consumul benevol de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe care i-au afectat discernământul. Nu întâmplător legea are în vedere lipsa de discernământ a celui care a cauzat prejudiciul, provocată de el însuşi, nu şi situaţiile în care, consumul substanţelor menţionate a avut loc accidental, fără voia acestuia.
Art. 1368. Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei.
(1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
(2) Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor.
1. Comentarii
1.1. Indemnizarea victimei când autorul prejudiciului este lipsit de discernământ. Într-o perioadă în care se afirmă tot mai des că “astăzi prejudiciul este în centrul răspunderii civile, fiind o noţiune cardinală”[114], noua reglementare de la art. 1368 C. civ. constituie încă un semnal că dreptul românesc al răspunderii este tot mai preocupat de interesele legitime ale victimei şi mai puţin de sancţionarea unei conduite vinovate a autorului. În confruntarea dintre interesul legitim pe care îl presupune protecţia juridică a celui lipsit de discernământ care a prejudiciat pe altul şi interesul victimei căreia i se cauzează un prejudiciu, fără a i se putea imputa ceva, echitatea cere ca situaţia injustă a victimei să fie cu prioritate apărată, astfel că, dacă autorul prejudiciului are suficiente posibilităţi materiale, el poate fi obligat să indemnizeze victima. Potrivit art. 1368 alin. 1 “lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea”. De această dată, prejudiciul injust cauzat victimei aspiră, prin el însuşi la reparaţie în afara oricărei vinovăţii a autorului. Jurisprudenţa românească s-a pronunţat încă din anul 1972 în sensul obligării persoanelor lipsite de discernământ la repararea totală sau parţială a prejudiciului, din considerente de echitate, atunci când situaţia materială a acestora o permite[115]. Au urmat şi alte soluţii cu aceeaşi motivare[116].
Doctrina recentă susţine că „fundamentarea răspunderii pe ideea etico-morală a echităţii este o soluţie pragmatică, favorabilă victimei faptei prejudiciabile, dar care, fiind prea generală, nu poate justifica, prin prisma teoriei dreptului civil, angajarea răspunderii”[117]. Referindu-se la răspunderea subsidiară, aceeaşi autoare consideră că soluţia de suportare a prejudiciului de persoana obligată la supraveghere a autorului lipsit de discernământ, împotriva căruia nu există acţiune în regres, n-ar putea fi justificată pe considerente de echitate, ci pe ideea asumării riscurilor supravegherii.
În ce ne priveşte, salutăm această nouă abordare a răspunderii civile delictuale altfel orientate, care coincide în mare parte cu opiniile noastre anterior exprimate[118]. La rândul nostru, considerăm că riscul unei conduite anormale în temeiul căruia respondentul este desemnat să suporte sarcina indemnizării victimei îşi are fundamentul tot în echitate, ca imperativ metajuridic, aflat în afara dreptului, cel care îi impune acestuia soluţia aflată în discuţie. Din această perspectivă, culpa, fiind o condiţie legală a răspunderii, nu poate constitui, concomitent, şi fundament al răspunderii, pentru că ar însemna să acceptăm ideea nefericită ca dreptul se autofundamentează, fiind posibile orice soluţii, doar pentru că ele sunt prevăzute de lege.
Pentru aceleaşi motive, nici formule precum „răspunderea ope legis” sau răspunderea „de drept”, nu pot fi acceptabile pentru că, în opinia noastră, ele nu ne furnizează o explicaţie a imperativului reparaţiei ci ne oferă doar soluţia.
Cât priveşte o altă construcţie, culpa in abstracto, o “culpă obiectivă”[119], socială, credem că ea nu poate constitui un răspuns adecvat întrebării pe care o pune fundamentul răspunderii. O culpă fără culpabilitate nu este altceva decât un non sens, un concept artificial, o ficţiune inutilă. Prin urmare, faptul că echitatea este un concept prea general nu-i poate afecta virtutea de a fundamenta răspunderea, în condiţiile în care ius est ars boni et aequi.
1.2. Calificare juridică. Faptul că denumirea marginală a normei de la art. 1368 C. civ. are în vedere obligaţia subsidiară de indemnizare, fără să evoce răspunderea, pune problema calificării acesteia.
Întrebarea a constituit obiect de discuţii doctrinare.
În Franţa, urmare a Legii nr. 68-5 din 3 ianuarie 1968 de reformă a dreptului incapabililor majori, textul de la art. 489 C. civ. fr. a fost amendat, astfel că prin art. 489-2 se prevede că cel care a cauzat un prejudiciu altuia sub o stare de tulburare mentală nu este mai puţin obligat[120]. Doctrina franceză găseşte că formula legii este subtilă pentru evită noţiunea de greşeală a celui chemat să indemnizeze victimat[121] şi califică această obligaţie drept răspundere obiectivă[122].
Doctrina românească oscilează între a califica obligaţia ca fiind specifică unui raport juridic, diferit de răspundere, întemeiat pe echitate, în timp ce, mai recent, este tot mai insistent invocată răspunderea obiectivă[123]. Această ultimă opinie reprezintă şi opţiunea noastră. Faptul că legea are în vedere indemnizarea, şi nu repararea nu poate fi un argument potrivnic răspunderii, având în vedere că repararea prejudiciului prin echivalent se reduce practic tot la o indemnizare.
1.3. Criterii de apreciere a indemnizaţiei. Noul Cod civil limitează indemnizarea în cazul răspunderii subsidiare la “un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor” (art. 1368 alin. 2).
Ce se va întâmpla dacă autorul nu dispune de mijloace materiale şi este lipsit de orice formă de ocrotire? Refuzul indemnizării victimei rămâne la fel de injust şi dacă autorul este insolvabil, motiv pentru care doctrina noastră s-a pronunţat pentru angajarea răspunderii statului pentru lipsa măsurilor de protejare a cetăţenilor săi[124]. Soluţia cea mai raţională în faţa acestui proces de socializare a tuturor condiţiilor răspunderii este instituirea unor tehnici de indemnizare cu caracter colectiv, fie un fond naţional de garanţie[125] pentru astfel de situaţii, fie asigurarea obligatorie de răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care se afirmă tot mai insistent că viitorul răspunderii civile delictuale îl reprezintă instituţia asigurărilor[126].
Art. 1369. Răspunderea altor persoane.
(1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.
1. Comentarii
1.1. Răspunderea solidară a participanţilor la săvârşirea faptei prejudiciabile. Spre deosebire de răspunderea penală unde, potrivit art. 49, teza a doua C. pe., la stabilirea pedepsei ce urmează a fi aplicată participanţilor se are în vedere contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, în cazul răspunderii civile, răspunderea celor care au determinat, au ajutat pe altul să cauzeze prejudiciul, ori au tras foloase din prejudicierea altuia, este solidară. Aceeaşi soluţie era prevăzută şi de vechiul Cod civil la art. 1003 potrivit căruia ”Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”. Este soluţia care corespunde sistemului echivalenţei condiţiilor. O prevedere similară este cea de la art. 1382 C. civ. din materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, prin care se dispune că ”Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
1.2. Răspunderea celui care a împiedicat sau a întârziat chemarea în judecată a autorului. Potrivit prevederii de la alin. (2), cel care a împiedicat în orice fel sau a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite răspunde în solidar cu celelalte categorii de participanţi la cauzarea prejudiciului avute în vedere la alin. (1). Aşa cum sunt descrise, faptele care atrag răspunderea delictuală nu se înscriu în cauzalitatea propriu-zisă a prejudiciului, fiind ulterioare producerii acestuia. Ele privesc exclusiv exercitarea dreptului la acţiune, şi nu dreptul substanţial al victimei. Prejudiciul pe care asemenea fapte l-ar putea produce este distinct de cel avut în vedere la primul alineat.
2. Aprecieri critice
2.1. Includerea celor care au împiedicat în orice mod ori au întârziat chemarea în judecată a autorului prejudiciului, alături de participanţii menţionaţi în alin. (1), nu se justifică. Asemenea fapte privesc în exclusivitate prejudiciul suferit prin îngrădierea dreptului material la acţiune, distinct de dreptul substanţial la reparaţie al victimei. Prin urmare, enunţul de la alin. (2) al art. 1369 C. civ., nu este doar lacunar, cum s-a remarcat[127], este şi excesiv, pentru că ţine de domeniul procedurii civile. Potrivit art. 11 C. pen., „Orice persoană este obligată, în condiţiile legii, să sprijine realizarea justiţiei. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune-interese”.
Pe de altă parte, nu poate fi vorba de “împiedicarea în orice fel” a chemării în judecată, ci, eventual, doar de împiedicarea în scopul obstrucţionării sau paralizării dreptului la acţiune al victimei. Cât priveşte întârzierea chemării în judecată, ea este rezultatul acţiunilor întreprinse de făptuitor, şi nu fapta propriu-zisă a acestuia. Lipsa de rigoare a textului poate genera soluţii dintre cele mai ciudate vizând fapte care au avut ca rezultat întârzierea, în orice mod, a chemării în judecată a autorului.
2.2. Din perspectiva limbajului juridic folosit, termeni arhaici precum “pricinuire” şi “făptaş”, frecvent folosiţi de Proiectul Noului Cod civil publicat în anul 2004, au fost înlocuiţi în mare parte. Cum reformularea textelor a fost secvenţială, textul de la alin. (1) a rămas acelaşi, la care a fost adăugat doar cel de la alin. (2). Într-o materie atât de importantă cum este răspunderea civilă, unitatea terminologică este vitală. Ea impune ca aceleaşi noţiuni să fie exprimate prin aceeaşi termeni, cât mai proprii înţelesului vizat, şi evitarea termenilor vetuşti.
2.3. Ca şi în cazul observaţiei făcute la textul de la art. 1366 alin. (2) C. civ., susţinem şi de această dată că textul potrivit căruia “cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat {..}” putea fi altfel construit pentru a evita o întreagă discuţie legată de acordul între subiectul multiplu şi predicat la singular ca urmare a folosirii conjuncţiei disjunctive „sau”. Ca şi în multe alte cazuri, evitarea efectului straniu al exprimării prin care se spune despre mai multe persoane că răspunde de prejudiciul cauzat, putea fi făcută prin formula preferabilă „cei care, în temeiul legii, al unui contract etc., răspund de prejudiciul cauzat”.
Art. 1370. Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite.
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.
1. Comentarii
1.1. Prejudiciul cauzat de un grup de făptuitori. Textul normativ de la art. 1370 C. civ. vizează situaţia în care prejudiciul este cauzat de unul dintre mai mulţi făptuitori constituiţi într-un grup, cu sau fără personalitate juridică.
De cele mai multe ori este vorba de un grup de fapt, când prejudiciul este cauzat, fie de o singură faptă, fie de mai multe fapte ale participanţilor, care, fiind simultane sau succesive, nu se poate stabili care dintre ele reprezintă cauza prejudiciului suferit de victimă. Cum principiul este că fiecare membru al grupului răspunde pentru prejudiciul cauzat prin propria faptă, ar urma ca nimeni să nu poată fi obligat la despăgubiri. Soluţia ar fi profund inechitabilă pentru victimă, astfel că, având a alege între rigoarea principiilor şi interesul victimei inocente, legea vine în întâmpinarea victimei. Cazul tipic este accidentul de vânătoare când nu se poate stabili care participant al grupului a determinat rănirea sau decesul victimei.
1.2. Solidaritatea pasivă. Soluţia amenajată de lege în interesul victimei este solidaritatea pasivă a membrilor grupului, ceea ce înseamnă că fiecare participant va putea fi obligat la repararea întregului prejudiciu suferit de victimă. Dacă fapta victimei a contribuit la cauzarea prejudiciului, vor deveni incidente prevederile de la art. 1371 C. civ.
2. Aprecieri critice
2.1. Aşa cum s-a remarcat, enunţul este greşit construit[128]. Ipoteza normei o constituie situaţia când „prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane”. Prin urmare, este exclusă, atât situaţia vizată de text, aceea în care “nu se poate stabili că a fost cauzat” de mai multe persoane, cât şi cea în care „nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele”. Ori de câte ori nu se poate stabili că prejudiciul a fost cauzat prin fapta cuiva, nu ne aflăm în prezenţa ipotezei generale a răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ. De aceea, formula la care s-a oprit Proiectul Catala[129], de a considera pe toţi membrii grupului solidari la repararea prejudiciului, mai puţin când unul dintre ei a demonstrat că nu este coautor al faptei cauzatoare, este preferabilă.
Art. 1371. Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze.
(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
1. Comentarii
1.1. Contribuţia cauzală a victimei. Ipoteza de la alin. (1) al art. 1371 C. civ. priveşte situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la mărirea prejudiciului, ori nu l-a evitat, deşi putea să o facă. Cu toate că ipoteza normei distinge între intenţia şi culpa victimei în cauzarea, mărirea sau evitarea prejudiciului, dispoziţia aceleaşi norme nu prevede modelarea răspunderii în raport de gravitatea vinovăţiei victimei, ci are în vedere doar contribuţia cauzală obiectivă a faptelor acesteia. Analizând soluţiile avansate de alte proiecte în această problemă, vom constata că atitudinea victimei este relevantă. De aceea, nu putem fi de acord cu opinia exprimată în comentariile la acest articol, potrivit cărora „fapta victimei trebuie analizată numai din punct de vedere obiectiv”[130]. În realitate, atitudinea victimei este importantă pentru că, în situaţia în care aceasta a dorit să fie prejudiciată şi n-a întreprins nimic pentru a împiedica acest rezultat dăunător, soluţia nu poate fi alta decât refuzul reparaţiei[131]. Un exemplu îl poate constitui victima unui accident de circulaţie care refuză orice intervenţie medicală. O serie de reglementări prevăd obligaţia victimei de a minimaliza prejudiciul la care este expusă, astfel că, ori de câte ori, deşi avea posibilitatea de a reduce prejudiciul prin mijloace rezonabile, sau să evite agravarea acestuia, excepţie făcând situaţia în care asemenea măsuri i-ar fi adus atingere integrităţii sale fizice, reparaţia va fi redusă[132]. Actualul Cod civil instituie obligaţia creditorului de a minimaliza prejudiciul la art. 1533 alin. (1), în timp ce la alin. (2) se prevede că debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă. Prin urmare, soluţia de a determina cuantumul despăgubirilor în raport de atitudinea victimei este binevenită.
1.2. Concursul dintre fapta autorului şi cauzele exoneratoare de răspundere. Regula instituită la alin. (1) privitoare la partajarea răspunderilor, se aplică şi în situaţia avută în vedere la alin. (2), aceea în care, la cauzarea prejudiciului au contribuit fapta autorului, forţa majoră, cazul fortuit şi fapta terţului pentru care autorul nu răspunde, potrivit legii[133].
Aprecieri critice
2.1. În considerarea comentariului nostru anterior, apelul la vinovăţia comună pe care îl face denumirea marginală de la art. 1371 C. civ. prin care se evocă un criteriu de individualizare a răspunderii, precum şi ipoteza normei care vizează situaţia în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului pe care nu le-a evitat, deşi corect, în opinia noastră, este contrazis de dispoziţia normei de la alin. (1) potrivit căreia “cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”. În condiţiile în care poziţia victimei este relevantă, conform celor deja menţionate în comentariul anterior, dispoziţia normei ar fi trebuit să concretizeze acest criteriu important de dozare a reparaţiei, aşa cum prevede CCQ[134]. Or, textul normei evocă exclusiv cauzalitatea obiectivă.
2.2. Pe lângă reducerea reparaţiei datorate victimei de persoanele desemnate să răspundă, ar fi trebuit instituit refuzul oricărei despăgubiri a victimei care a căutat să i se producă prejudiciul, mai puţin în cazul în care aceasta este lipsită de discernământ, aşa cum se prevede în art. 1350 din Proiectul Catala, deja citat.
II. Răspunderea pentru fapta altuia
Art. 1372. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie.
(1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.
(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.
(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.
1. Comentarii
1.1. Răspunderea pentru fapta altuia sau pentru prejudiciul cauzat de alţii? Raţiunea pentru care a fost instituită răspunderea pentru prejudiciul cauzat de alţii nu a fost aceea de a deplasa răspunderea celui care a săvârşit fapta prejudiciabilă, ci doar de a ameliora situaţia injustă a victimei, sporindu-i şansele de a-i fi reparat prejudiciul suferit şi atunci când cei care ar urma să fie obligaţi la dezdăunare, fiind minori, elevi sau prepuşi, nu sunt solvabili.
O primă idee pe care o enunţăm doar, urmând a o dezvolta în cadrul observaţiilor la aceste text, este aceea că răspunderea pe care o poartă persoanele nominalizate de această reglementare, priveşte prejudiciul cauzat de minori sau cei puşi sub interdicţie, aşa cum de altfel se prevede expres la alin. (1). De fapt, textele normative nu fac decât să desemneze persoanele chemate să repare prejudiciul cauzat de minori şi interzişi, în considerarea calităţii pe care o au (părinte sau altă persoană obligată prin contract sau hotărâre judecătorească). Oricât de temerară ar fi afirmaţia care urmează, continuăm să credem că a repara un prejudiciu nu înseamnă a răspunde, în înţeles juridic. Şi că este aşa, rezultă cu claritate din două prevederi de principiu de la art. 1349 C. civ. Astfel, potrivit textului de la alin. (2) al acestui articol, persoana care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită fixate de lege sau obiceiuri, răspunde de toate prejudiciile cauzate, în timp ce enunţul de la alin. (3) prevede că, în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia. Dacă a răspunde înseamnă asumarea urmărilor cauzate prin faptele sale, când este vorba de răspunderea pentru prejudiciul cauzat de alţii, a repara înseamnă doar executarea unei obligaţii legale sau convenţionale de către persoanele anume desemnate de lege sau contract, în considerarea unor raţiuni speciale.
1.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori şi persoanele puse sub interdicţie. Spre deosebire de vechiul Cod civil care, la art. 1000 alin. 1 dispunea că “suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi {..}”, incluzând, prin două prevederi distincte, la alin. 2, răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii şi la alin. 4, răspunderea institutorilor şi artizanilor de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii săi, actualul Cod Civil alocă o singură dispoziţie răspunderii celor care sunt obligaţi la supraveghere în temeiul legii, contractului sau hotărârii judecătoreşti, pentru prejudiciul cauzat de minorii sau persoanele puse sub interdicţie. Aşa cum s-a remarcat deja, legea are în vedere relaţia specială între făptuitor şi cel desemnat să repare prejudiciul[135].
Persoanele desemnate în temeiul legii să supravegheze un minor sunt, în primul rând părinţii. În noua reglementare răspunderea părinţilor nu mai este angajată doar pentru „copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii” cum se prevedea la art. 1000 alin. (2) din vechiul Cod civil. Potrivit art. 397 C. civ. “După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”. Chiar şi atunci când doar unul dintre părinţi exercită autoritatea părintească, celălat părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, aşa cum se prevede la art. 398 alin. (2) C. civ. Când interesul superior al minorului o cere, instanţa poate stabili locuinţa la bunici sau la alte rude sau persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Dacă părinţii sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, se instituie tutela minorului.
În concepţia individualistă a vechiului Cod civil, fundamentul răspunderii părinţilor consta în culpa lor prezumată, astăzi tendinţa este de calificare a acesteia ca o ipoteză de răspundere obiectivă, părinţii fiind desemnaţi să repare prejudiciul cauzat de copiii lor minori în temeiul calităţii lor naturale. De aceea, nu putem fi de acord cu afirmaţia că dovada concludentă a încălcării obligaţiei de supraveghere o constituie prejudicierea de către minor a terţilor[136], pentru că un asemenea raţionament ne întoarce inevitabil la prezumţiile inacceptabile de culpă a părinţilor. Copiii de astăzi nu se mai află în spaţiul exclusiv de influenţă a familiei. Ei sunt supuşi presiunii fără precedent pe care o exercită explozia informaţiilor, iar dacă totuşi părinţii sunt chemaţi să repare prejudiciul cauzat de faptele propriilor copii, este pentru că echitatea cere ca ei să suporte riscurile inerente pe care le presupune calitatea de părinte, fără a mai face supoziţii privind modul cum şi-au exercitat îndatoririle părinteşti.
Printre persoanele desemnate să răspundă de prejudiciul cauzat de alţii sunt şi cele care în temeiul unui contract sunt obligate să supravegheze pe minor sau o persoanele interzise. Existenţa contractului face obligatorie aplicarea regulilor specifice răspunderii contractuale. Cum între cele două răspunderi există deosebiri consistente de regim juridic care ţin de întinderea reparaţiei, sarcina probei, competenţă, clauze de neresponsabilitate, prescripţia dreptului la acţiune[137], se pune întrebarea care dintre cele două răspunderi va opera.
Potrivit art. 1350 alin. 3 “dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”. Art. 1533, aplicabil răspunderii contractuale, prevede că “debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care le putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia”.
1.3. Răspunderea persoanei lipsite de discernământ. Potrivit alin. 2, “răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Este poate argumentul cel mai convingător că nu ne aflăm în cadrul unei “răspunderi pentru fapta altuia” ci a unei obligaţii legale de a repara prejudiciul cauzat de alţii. Pentru a ne afla în faţa unei răspunderi pentru fapta altuia, ar fi trebuit ca acea faptă să fie ilicită şi săvârşită cu vinovăţie, aşa cum cere art. 1357 alin. 1. Despre ce „vinovăţie” putem vorbi în cazul răspunderii civile pentru “fapta” minorului sau a interzisului când ambii sunt lipsiţi de discernământ?
Privită dintr-o altă perspectivă, această reglementare este un pas important spre o răspundere obiectivă a părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
1.4. Cauze exoneratoare de răspunderea pentru fapta altuia. Ultima prevedere de la alin. 3 al art. 1372 este rezervată cauzelor exoneratoare de răspundere. Regula prevăzută în cadrul primei fraze a textului este aceea că cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. Potrivit reglementării privitoare la cauzele de exonerare de art. 1351-1352, intră în această categorie cazul de forţă majoră, cazul fortuit, fapta victimei şi fapta terţului.
În ce-i priveşte pe părinţi şi tutore, noua reglementare prevede că vor fi exoneraţi de răspundere doar dacă vor proba că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti. “Alte cauze” nu pot fi decât cauzele străine, în care sunt incluse cele aplicabile celorlalte persoane obligate la supraveghere prevăzute de art. 1351-1352, cu menţiunea că, în ce priveşte fapta victimei, ea trebuie să îndeplinească cerinţele forţei majore. Legea instituie o prezumţie de cauzalitate între lipsa de supraveghere şi prejudiciul suferit de victimă prin fapta prejudiciabilă a minorului. Părinţii nu vor fi chemaţi să dovedească modul exemplar în care şi-au îndeplinit obligaţia de supraveghere ci doar existenţa cauzelor de exonerare.
2. Aprecieri critice
2.1. Actualul Cod civil continuă să se raporteze la “răspunderea pentru fapta altuia”, denumirea marginală de la art. 1375, deşi dispoziţia normei de la alin. (1) prevede că cel obligat să supravegheze pe minor sau persoana pusă sub interdicţie “răspunde de prejudiciul cauzat altuia {…}”. Chiar şi art. 1000 alin. 1 din vechiul Cod civil C. civ. prevedea că “suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt în paza noastră”. Sintagma „răspunderea pentru fapta altuia” a fost atât de bine fixată în conştiinţa juridică încât a devenit un “dat”, fiind utilizată aproape stereotip. Deşi actualul Cod Civil este racordat noilor tendinţe ale răspunderii, deşi prevede în cadrul dispoziţiilor generale aplicabile întregii răspunderi civile că “cel care încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate” (art. 1349 alin. 2), amenajează întreaga răspundere a celor obligaţi la supravegherea minorilor, interzişilor şi a comitenţilor sub ceea ce numeşte a fi “răspunderea pentru fapta altuia”, o faptă care uneori nici nu contează, de vreme ce, în cazul minorilor sau persoanelor interzise, „răspunderea subzistă în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”, cum se prevede la art. 1372 alin. 2 C. civ.
Că este vorba de o răspundere pentru prejudiciu şi nu pentru faptă, o spune încă o dată enunţul de la art. 1372 alin. 1, dispoziţie cât se poate de logică având în vedere că:
– oricât de reprobabilă moralmente ar fi fapta cuiva, ea nu interesează dreptul civil decât în măsura în care a cauzat altuia un prejudiciu. O faptă de pericol poate fi avută în vedere numai ca infracţiune şi doar dacă este prevăzută ca atare de legea penală;
– pentru repararea prejudiciilor cauzate de alţii, legea nu face altceva decât să desemneze respondentul în temeiul unor raţiuni speciale, diferite de vinovăţie (solidaritate familială, risc, garanţie etc). Pentru orice persoană rezonabilă, ideea de a considera că respondentul este “vinovat” pentru toate faptele altora, este absurdă şi antrenează demersuri inutile în cadrul cărora ar trebui identificate condiţiile fiecărei dintre fapte, atât a minorului, prepusului cât şi a părintelui sau comitentului, ceea ce nu se întâmplă niciodată în practică;
– aşa cum vom vedea, proiectele europene de codificare califică unele dintre aceste ipoteze „răspundere de plin drept”, fiind tot mai puţin interesate de faptele vinovate ale agentului.
Sunt toate acestea motive pentru care nu putem fi de acord cu sintagma generică „răspunderea pentru fapta altuia” şi nici cu “răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie“, denumirea marginală de la art. 1372.
Cât priveşte o altă sintagmă, la fel de clasică, “răspunderea civilă delictuală indirectă”[138], o găsim, în egală măsură, nepotrivită, faţă de modul cum funcţionează răspunderea în aceste cazuri, unde nu poate fi vorba de o preluare a răspunderii altuia ci doar de impunere a obligaţiei de reparare a prejudiciului, o desemnare a respondentului în considerarea unor raţiuni speciale, diferite de culpă.
În considerarea susţinerilor noastre anterioare, formula „răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alţii” este cea care exprimă mai bine sensul răspunderii civile, ea fiind deja preluată de o parte a doctrinei noastre, favorabilă procesului de obiectivizare a unora dintre ipotezele răspunderii delictuale[139]. Afirmaţia unora dintre autorii noştri, potrivit căreia fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează răspunderea civilă delictuală, este contrazisă de evidenţă. În realitate, nu fapta, ci prejudiciul, declanşează răspunderea. O acțiune în despăgubiri întemeiată exclusiv pe fapta ilicită şi culpabilă, fără a fi legată de existența unui prejudiciu concret, ar eşua de plano, ca fiind lipsită de interes. Chiar şi adepții culpei ca fundament al răspunderii civile în general recunosc că „fapta ilicită şi culpabilă a unei persoane este lipsită de orice importanță şi efect în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane”[140]. De altfel, potrivit art. 1381 alin. 2 C. civ., “dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul prejudiciilor viitoare sau cele cauzate prin pierderea şansei.
Apreciind că răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori trebuie să fie obiectivă, ne alăturăm autorilor care consideră că această ipoteză ar fi trebuit distinct reglementată[141], date fiind particularităţile acesteia. Nu putem fi însă de acord cu opinia potrivit căreia „coabitarea copilului minor cu părinţii săi trebuie să fie menţinută ca o condiţie pentru angajarea răspunderii părinţilor, deoarece reprezintă suportul socio-axiologic al exercitării autorităţii lor”[142]. Răspunderea părinţilor este fundamentată pe ideea de echitate, pe solidaritatea firească între părinţi şi copii, pe faptul că, dându-le viaţă copiilor, părinţii îşi asumă implicit obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate de aceştia. În opinia noastră, necondiţionarea răspunderea părinţilor de comunitatea de locuinţă cu minorul este un semn de progres, dar încă modest.
2.2. Chiar dacă textul este de inspiraţie europeană[143], soluţia de a trata laolaltă răspunderea părinţilor cu cea a altor persoane obligate la supravegherea acestora, nu ni se pare a fi cea mai nimerită, date fiind deosebirile dintre ele în privinţa fundamentării lor. Răspunderea părinţilor are un fundament propriu care, potrivit doctrinei moderne, se îndepărtează tot mai mult de prezumţiile de culpă, fiind invocată, chiar dacă încă timid, ideea generoasă de solidaritate familială pe care o presupune legătura naturală dintre părinţi şi copii[144]. Acest fundament explică mai bine de ce părinţii sunt desemnaţi să indemnizeze pe victima unui prejudiciu injust, decât apelându-se la construcţii discutabile în substanţa lor cum sunt prezumţiile de culpă, cele care consideră pe părinţi ab initio şi în egală măsură “vinovaţi”, idee nefericită care, potrivit unui ilustru partizan al răspunderii obiective[145], se situează “dincolo de limitele raţionale şi rezonabile”[146]. Nici alte construcţii, cum ar fi teoria riscului nu satisface pe deplin justificarea răspunderii părinţilor pentru că, într-o asemenea logică, am ajunge să considerăm că însuşi faptul de a avea copii reprezintă un “risc”[147], ceea ce ar contraveni rosturilor fundamentale ale unei familii. Apelul la teoria garanţiei emisă de Boris Starck[148], deşi seducătoare, se dovedeşte şi ea inexactă, de vreme ce sunt situaţii în care părinţii pot fi obligaţi la reparare, fără a le putea reproşa ceva concret. Or, conform principiilor de drept, nu poate fi garantată juridic o obligaţie inexistentă. Cât priveşte o aşa zisă “culpă obiectivă”, o “culpă fără culpabilitate”, ea este menită a explica fundamentul răspunderii in extremis, în lipsa altor raţiuni, printr-un concept artificial, nimic altceva decât o contradictio in terminis. O altă posibilă formula “răspundere de drept”, ope legis, soluţia pentru care optează Proiectul Catala, cea care are ca explicaţie voinţa legii, nu se dovedeşte satisfăcătoare. Raţiunea legii n-o poate constitui legea însăşi ; ea trebuie să rezulte dintr-un precept moral situat deasupra legii, cel care impune dreptului pozitiv soluţia juridică.
2.3. În timp ce răspunderea pentru fapta minorului sau a persoanei interzise este instituită prin art. 1372 alin. (1) C. civ pentru neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere, dispoziţia de la art. 1372 alin. 3, fraza a doua, prevede că părinţii şi tutorele trebuie să probeze că fapta copilului este urmarea unei alte cauze decât “modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”. Cele două prevederi nu sunt corelate, ultima analizată vizând obligaţii pe care enunţul de principiu nu le are în vedere, pentru a nu mai vorbi că autoritate părintească o pot avea doar părinţii.
Dacă răspunderea amenajată la art. 1372 C. civ. este obiectivă, cauza străină exoneratoare n-ar trebui legată de modul cum părinţii şi tutorele şi-au îndeplinit îndatoririle. În logica propusă de text, părinţii şi tutorele ar trebui să dovedească, mai întâi, modul exemplar în care şi-au îndeplinit obligaţiile, ceea ce niciodată nu se petrece în practică, precum şi cauza străină.
Pe lângă aceasta, evidenţiem din nou inconsecvenţa terminologică a acestor texte, care favorizează o serie de confuzii conceptuale între îndatoriri şi obligaţii. Vorbind de răspundere, analiza lor este inevitabilă.
Astfel, în timp ce la art. 134 alin. 1 se prevede că tutorele „are îndatorirea de a îngriji pe minor”, la alin. (2) se prevede că “el este obligat să asigure îngrijirea minorului {…}”; apoi, dacă la art. 261 alin. 1 se prevede că părinţii au „îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori”, textul de la art. 1372 alin. (1) are în vedere obligaţia de supraveghere, pe care părinţii o au, alături de celelalte persoane desemnate prin lege, contract sau hotărâre judecătorească.
Art. 1373. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.
(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
1. Comentarii
1.1. Fundamentul răspunderii comitentului. Ca şi în cazul precedent, răspunderea comitentului n-a fost gândită pentru a substitui pe cea a prepusului care a cauzat altuia un prejudiciu ci de a fi alăturată acesteia, garantând astfel victima că va fi despăgubită chiar şi atunci când prepusul este insolvabil. De aceea, victima are a opta, putându-se îndrepta împotriva prepusului, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie sau împotriva comitentului, în temeiul răspunderii instituite în sarcina acestuia. Este sistemul amenajat de vechiul Cod civil, după modelul Codului civil francez, în art. 1000 alin. 3, potrivit căruia sunt responsabili “stăpânii şi comitenţii de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”.
De-a lungul timpurilor, doctrina a explicat răspunderea comitenţilor în diferite moduri care ilustrează, poate cel mai bine evoluţia concepţiei generale despre instituţia răspunderii delictuale. Cum pentru orice ipoteză de răspundere trebuia găsită fapta culpabilă a cuiva, în cazul comitenţilor, s-a făcut apel la o dublă faptă culpabilă: una in eligendo, făcându-l „vinovat” pe comitent pentru neinspirata alegere a prepuşilor săi, şi alta in vigilando, care consta în lipsa de supraveghere de către comitent a prepuşilor săi pe timpul cât lucrau pentru el. Pentru a uşura sarcina victimei, scutind-o de sarcina probei ori de câte ori i se cauza un prejudiciu de către prepus, s-a făcut apel la prezumţiile de culpă, prin mecanismul cărora, comitentul era considerat „vinovat”, urmând să se apere în justiţie de răspundere pritr-o probă contrară. Era aceasta o construcţie artificială şi nedreaptă care îl punea pe comitent în situaţii absurde, astfel că au fost găsite şi alte explicaţii mai rezonabile care să justifice de ce trebuie să repare prejudiciul cauzat de prepuşii lui.
Mai rezonabile s-au dovedit teoriile care au introdus ideea de risc ca temei moral al răspunderii. S-a spus că cel care şi-a angajat prepuşii şi-a asumat implicit riscul de a suporta consecinţele faptelor lor prejudiciabile, ceea ce romanii spuneau ubi emolumentum est ibi onus debet esse, un principiu care îşi are sorgintea în echitate[149], în ideea de echilibru în toate, idee la care se face apel în multe alte zone ale dreptului civil. Generos în substanţa lui, acest nou fundament nu poate însă explica acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului. Un alt fundament a fost furnizat de Boris Starck prin teoria garanţiei[150], lucrarea sa de de doctorat preluată în dreptul nostru de reputați civiliști[151] și dezvoltată de autorul celei mai importante lucrări româneşti dedicate răspunderii delictuale[152].
Încă din anul 1960 jurisprudenţa a decis că “partea responsabilă civilmente răspunde pentru angajaţii săi vinovaţi, dar nu alături de ei”[153]. Şi mai explicit, potrivit unei alte decizii ale Instanţei Supreme, “Comitentul este garantul efectelor patrimoniale ale faptei prepusului care a lucrat pentru el şi s-a supus directivelor date de el”[154]. Există două abordări ale acestei teorii: o abordare subiectivă, care vede garanţia alăturându-se prezumţiei de culpă a comitentului de a nu fi supravegheat, îndrumat şi controlat pe prepus[155], teorie întâmpinată cu rezerva că orice prezumţie de culpă, şi cu atât mai mult cea absolută, este contrară principiilor de drept, chiar dacă scopul ei declarat este de a veni în sprijinul victimei; o abordare obiectivă a garanţiei care este întemeiată fie pe ideea riscului de activitate sau a riscului profit, în afara oricărei culpe a comitentului[156], fie pe ideea de echitate, singura în măsură să explice de ce comitentul trebuie să avanseze victimei despăgubirile şi implicit să-şi asume riscul insolvabilităţii prepusului[157].
O teorie invocată de jurisprudenţă a fost cea a reprezentării comitentului de către prepus, considerându-se că, îndeplinind funcţiile care i-au fost încredinţate de comitent, prepusul prelungeşte persoana comitentului şi că astfel culpa prepusului este culpa comitentului însuşi[158]. Acestei teorii i-au fost aduse următoarele critici:
– susţinând culpa comitentului, acţiunea în regres formulată împotriva prepusului, ar deveni inadmisibilă;
– culpa este strict personală şi deci ea nu poate fi transferată de la o persoană la alta; reprezentarea poate interveni doar la actele juridice, nu şi la faptele juridice.
Asemenea idei care pleacă de la premiza unei faptei culpabile a comitentului sunt dominate de preocuparea de a furniza o explicaţie raţională mecanismului răspunderii, căutând întotdeauna un vinovat căruia să i se poată reproşa ceva şi astfel, legiuitorul care îl desemnează pe comitent drept răspunzător, să nu poată fi criticat pentru o soluţie juridică incorectă din perspectivă morală. Niciuna dintre aceste explicaţii nu este pe deplin satisfăcătoare. Dimpotrivă, instituind pe comitent sau pe părinţi, de plano “vinovaţi”, se satisface doar victima dar se sacrifică făptuitorul condamnat de multe ori pentru o vină presupusă, fără ca echilibrul să fie restabilit. De aceea, suntem partizanii explicării răspunderii delictuale, mai puţin din perspectiva vinovatului care trebuie sancţionat şi precumpănitor de pe poziţia victimei care suportă prejudiciul. Vom putea fi astfel eliberaţi de obsesia găsirii unui vinovat şi acolo unde el nu există, de sarcina instituirii unor prezumţii de cele mai multe ori discutabile. În locul ideii că orice vinovat trebuie sancţionat, care de multe ori înseamnă acceptarea unor compromisuri, putem spune, fără teama de a greşi, că orice prejudiciu injust trebuie reparat. Cândva, această idee putea părea o pură iluzie. Astăzi, când prejudiciul a devenit vedeta incontestabilă a răspunderii civile delictuale, când actualul Cod Civil sporeşte considerabil protecţia juridică a tuturor prejudiciilor, inclusiv a celor care constau în vătămarea simplelor interese, pierderea şansei, când avem o nouă concepţie în privinţa prejudiciilor morale, când avem noi reglementări privitoare la produsele cu defecte, o nouă raportare la rosturile fundamentale ale răspunderii civile delictuale se impune, restituindu-i acesteia virtutea ei esenţială, repararea prejudiciului injust.
În ce ne priveşte, am susţinut întotdeauna că răspunderea comitentului trebuie să fie independentă de orice culpă a acestuia, că fundamentul ei trebuie examinat din perspectiva victimei care încearcă un prejudiciu injust, şi nu din perspectiva autorului care trebuie sancţionat[159]. Aceeaşi poziţie este exprimată şi de autoarea Comentariilor la noua reglementare[160].
1.2. Noţiunea de comitent. Potrivit noii reglementări, comitent este cel care exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia, în temeiul legii sau al unui contract.
“Direcţia şi supravegherea” sunt termeni meniţi a defini dreptul comitentului de a da prepuşilor dispoziţii, instrucţiuni obligatorii şi de a controla respectarea lor de către cei care desfăşoară o activitate în interesul acestuia. Actuala reglementare a renunţat la condiţia prevăzută de art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil ca fapta prepuşilor să fie săvârşită “în funcţiile ce li s-au încredinţat”. O jurisprudenţă consistentă a fost confruntată cu aplicarea în practică a acestei condiţii, care a fost supusă, fie unei interpretări restrictive, considerându-se că fapta trebuie să se limiteze strict la funcţiile încredinţate, fie interpretării extensive potrivit căreia comitentul răspunde şi de prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită cu prilejul exercitării funcţiilor încrediţate de comitent[161].
Actualul text este menit să risipească asemenea discuţii, printr-o exprimare mai aproape de finalitatea răspunderii comitentului, aceea de a proteja victimele unor prejudicii săvârşite de prepuşi, nu doar printr-o faptă săvârşită “în funcţiile ce li s-au încredinţat” cât şi prin cea care “are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. În practică, au fost admise acţiunile în pretenţii formulate de victimele prejudiciilor cauzate de prepuşi prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu, prin depăşirea lor, soluţii care vor fi agreate şi de actuala reglementare, aşa cum este redactată.
Cât priveşte raportul de prepuşenie, el poate rezulta din contract, cum este cazul contractului individual de muncă, alături de alte contracte cum sunt contractul de mandat, contractul de antrepriză, din lege, cum este cazul legilor de organizare a diferitelor structuri administrative pe principiul subordonării ierarhice. Ceea ce interesează, de această dată, nu este valabilitatea contractului ci doar raporturile dintre angajator şi angajat, posibilitatea de fapt pe care o avea angajatorul de a da dispoziţii şi instrucţiuni angajatului.
Victima poate opta între răspunderea comitentului, chemându-l doar pe acesta în judecată şi răspunderea prepusului, invocând, de această dată, prejudiciul cauzat prin fapta sa proprie, soluţie care, deşi tradiţională, este diferită de cea amenajată de Anteproiectul Catala[162] asupra căreia vom reveni în cadrul observaţiilor la acest text. Comitentul care repară prejudiciul victimei, se poate regresa împotriva prepusului cu o acţiune întemeiată, de această dată, pe art. 1357 C. civ.
1.3. Înlăturarea răspunderii comitentului. Potrivit alin. 3 al art. 1373 C. civ., comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau trebuia să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Altfel, pentru a se apăra de răspundere, comitentul nu trebuie să probeze că prepusul a acţionat în afara funcţiilor, ci, mai simplu, doar că fapta prepusului in se este în afara atribuţiilor sau scopului funcţiilor încredinţate. Finalitatea acestei nuanţări nu este exonerarea de răspundere a comitentului, ci protecţia victimei de bună-credinţă, pe care n-o poate lipsi de beneficiul acţionării comitentului în situaţia în care, încrezându-se în aparenţa înfăţişată de prepus, a avut convingerea că el acţionează în interesul acestuia. Este cazul unui şofer care iese la plimbare cu autoturismul societăţii, provocând un accident de circulaţie, în condiţiile în care patronul îi interzisese anterior, în mod expres, să-l folosească în scop de agrement[163]. Potrivit regulii înscrise la art. 1373 alin. 1, comitentul nu are a răspunde de prejudiciul cauzat de prepus, a cărui faptă prejudiciabilă nu are legătură cu funcţiile încredinţate. Dându-se eficienţă excepţiei pe care o analizăm, comitentul va răspunde însă faţă de terţul de bună-credinţă, care n-a cunoscut şi nici nu putea să cunoască interdicţia dată de patron prepusului.
Soluţia este avansată şi de doctrina noastră, anterioară actualului Cod civil potrivit căreia “răspunderea comitentului nu-şi găseşte temei legal şi, deci, nu poate fi angajată, printre altele şi în cazurile în care {…} cel păgubit a ştiut că prepusul nu acţionează în folosul comitentului, ci în interesul său propriu ori cu depăşirea atribuţiilor decurgând din funcţia încredinţată”[164], ceea ce, implicit, legitimează soluţia admiterii răspunderii comitentului în situaţia când victima n-a cunoscut această împrejurare.
2. Aprecieri critice
2.1. “Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi”, denumirea marginală a art. 1373 C. civ. este echivocă prin generalitatea ei. Comitentul nu răspunde de prepuşi, în general, ci doar de prejudiciile cauzate de aceştia în cadrul funcţiilor încredinţate. Desemnarea comitentului să repare prejudiciul cauzat victimei are ca explicaţie îndatorirea acestuia de a proteja pe alţii de prejudiciile cauzate de prepuşii săi, aşa cum se prevede în art. 4:103 din Principiile Dreptului European al Răspunderii Delictuale (EGTL)[165]. Faptul că doar în ce-l priveşte pe cel obligat să supraveheze pe minor sau pe cel pus sub interdicţie se evocă fapta celui pentru care se răspunde, ar putea fi interpretat că între cele două ipoteze legale ar exista deosebiri de tratament juridic, ceea ce nu se verifică. Firesc era ca cele două ipoteze de răspundere, subsumate răspunderii pentru prejudiciile cauzate de alţii, să fie identic denumite, astfel încât textul să se refere nu la “răspunderea pentru prepuşi” ci la “răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepuşi”.
2.2. Aşa cum este reglementată, răspunderea comitentului este limitată doar la situaţiile în care raportul de prepuşenie rezultă din contract sau din lege, deşi doctrina şi jurisprudenţa au acceptat că o asemenea răspundere poate fi angajată şi în cazul în care o persoană are puterea de fapt de a da altora dispoziţii obligatoriu de urmat. De exemplu, dispoziţiile date de şeful unei grupări infracţionale îi conferă acestuia statutul de comitent, atât în raporturile cu prepusul cât şi cu terţii. De aceea, credem că enunţul de la alin. 1 putea fi mai complet sau, dimpotrivă, să aibă o formulare generală, aşa cum îl găsim în Proiectul Catala, prin care se defineşte comitentul ca fiind “cel care are puterea de a da ordine sau instrucţiuni pentru îndeplinirea de către prepus a funcţiilor sale”[166].
2.3. O ipoteză distinctă de răspunderea comitentului, este cea avansată de Proiectul Catala la art. 1360 care priveşte răspunderea celor care organizează activitate profesională profitabilă a altora[167]. Fiind tot mai frecvent întâlnită, o reglementare a acesteia în cadrul Codului civil ar fi fost binevenită.
Art. 1374. Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane.
(1) Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului.
(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.
1. Comentarii
1.1. Răspunderea părinţilor în concurs cu răspunderea celorlalte persoane obligate la supravegherea minorului. Dacă în mod obişnuit părinţii sunt primii obligaţi[168] să supravegheze pe copiii lor minori, când din motive excepţionale aceştia se află sub supravegherea altor persoane obligate prin lege sau contract, părinţii nu răspund de prejudiciile cauzate de copiii lor minori. Potrivit art. 399 alin. (1) C. civ. “În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului”. Legea nu admite cumulul de răspunderi, astfel că această delegare a autorităţii părinteşti determină şi o delegare a răspunderii pe care aceste persoane o poartă pentru prejudiciile pe care minorii aflaţi sub supravegherea lor le-ar putea cauza altora.
O situaţie la limită ar putea fi imaginată când minorul dat în plasament altei familii, s-ar afla temporar la părinţii săi (la sfârşit de săptămână sau pentru alte evenimente ocazionale). Aici trebuie distins după cum familia căreia i s-a dat în plasament copilul sau instituţia de ocrotire care l-a preluat pe minor au fost sau nu de acord ca minorul să meargă temporar la părinţii săi. Din considerente ce ţin de echitate şi de asumarea riscului, răspunderea o au aceleaşi persoane desemnate să răspundă, alţii decât părinţii. Când însă părăsirea locuinţei minorului s-a făcut fără acordul acestor persoane investite de lege sau de instanţă, părinţii vor trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate pe timpul cât minorii au rămas sub supravegherea lor de fapt.
1.2. Răspunderea comitentului în concurs cu alte răspunderi. Textul de la alin. (2) al art. 1274 C. civ. instituie regula potrivit căreia, ori de câte ori minorul are calitate de prepus şi a cauzat altuia un prejudiciu în această calitate, răspunderea care va fi activată nu poate fi alta decât cea pe care o poartă comitentul, fiind exclusă răspunderea părinţilor sau a celui care este obligat, în temeiul legii sau al contractului, la supravegherea acestuia. Chiar dacă părinţii minorului sunt primii obligaţi de lege să supravegheze pe copiii lor minori, echitatea impune ca cel chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat altuia să fie comitentul. În concursul de răspunderi, primul desemnat este cel care se foloseşte de minor, astfel că cine profită, trebuie să şi plătească (Ubi emolumentum, ibi onus debet esse). Minorul poate dobândi calitatea de prepus ca urmare a contractului de muncă pe care acesta îl poate încheia legal la împlinirea vârstei de 16 ani, când dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu, neavând nevoie de consimţământul părinţilor. Calitatea acestuia de prepus poate rezulta şi din simpla subordonare de fapt faţă de comitent, în situaţiile în care minorul desfăşoară o activitate sub supravegherea şi îndrumarea acestuia, aducându-i un profit.
Prevederea din fraza a doua a alin. (2) are în vedere situaţia în care părintele are şi calitatea de comitent faţă de minorul lui prepus, situaţie în care victima are a opta între cele două răspunderi, urmând a acţiona, în raport de împrejurări, pe cel care prezintă garanţii mai mari de solvabilitate. Dacă, de exemplu, părinţii desfăşoară o afacere de succes la care minorul este angajat, interesul victimei îi va impune să aleagă pe părinte în calitate de comitent, în considerarea şanselor sporite de valorificare a dreptul de creanţă la despăgubirile civile pretinse.
2. Aprecieri critice
2.1. Autorii acestor texte au o adevărată înclinaţie pentru enunţuri negative, chiar şi acolo unde exprimarea putea fi afirmativă. În primul caz, se putea opta pentru enunţul afirmativ potrivit căruia, în raport cu răspunderea celorlalte persoane desemnate să supravegheze pe minor, răspunderea părinţilor este subsidiară. Aşa cum este redactat textul, rezultă că părinţii n-ar răspunde niciodată când o altă persoană este desemnată responsabilă prin lege, contract sau hotărâre judecătorească, să supravegheze pe minor, ceea ce nu poate fi adevărat. Exempli gratia, dacă minorul a fost luat de părinţi la sfârşit de săptămână, fără acordul instituţiei de ocrotire, nu există niciun temei pentru a nu fi obligaţi la repararea prejudiciului cauzat de minor altuia.
Pentru acelaşi motiv de evitare a exprimării negative, enunţul de la alin. (2), prima teză, putea să aibă în vedere că, în concursul dintre orice altă persoană desemnată să răspundă pentru minor şi comitent, cel care răspunde este comitentul.
Art. 1375. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
1. Comentarii
1.1. Persoane desemnate să răspundă. Potrivit enunţului de la art. 1375 C. civ., persoanele care răspund, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal sunt:
– proprietarul animalului. De cele mai multe ori, proprietarul este cel care are puterea de comandă, direcţie şi supraveghere asupra animalului. Când animalul face obiectul unui drept de coproprietate, titularii dreptului răspund în solidar faţă de victima căreia animalul îi cauzează prejudicii;
– cel care se serveşte de animal. De regulă, proprietarul animalului are şi paza juridică a acestuia, pe care o poate transmite comodatarului, locatarului, uzufructuarului precum şi oricărei persoane căreia i căreia i s-a încredinţat animalul. Mai mult, jurisprudenţa a statuat că persoana care a primit în gospodărie un câine al cărui porprietar era necunoscut are calitatea de păzitor juridic[169].
În ce-l priveşte pe prepus, chiar dacă el a primit animalul pentru a-l folosi la îndeplinirea funcţiilor pe care le îndeplineşte, răspunderea este a comitentului.
1.2. Animalele pentru care se răspunde. Sunt animalele domestice, indiferent de specie, animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri, rezervaţii de vânătoare etc). In legătură cu animalele sălbatice aflate în parcurile de vânătoare, iniţial s-a decis că prejudiciile cauzate de ele angajează răspunderea organizatorilor doar în ipoteza că prejudiciul a fost produs în spaţiul închis[170].
Ulterior, s-a statuat că inspectoratele silvice răspund şi pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care au ieşit din rezervaţii[171]. Printr-o serie de reglementări speciale au fost instituite obligaţii în sarcina deţinătorilor de animale privind protecţia animalelor (Legea nr. 205/2004), în sarcina celor care administrează fondurile de vânătoare (Legea nr. 407/2006 actualizată, a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic) precum şi alte reglementări vizând obligaţiile deţinătorilor de cabaline (Legea nr. 389/2005) etc.
1.3. Fundamentul răspunderii. Ca şi în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale a evoluat de la o concepţie subiectivă, considerându-se, mai întâi, că cel care are paza juridică este vinovat pentru că n-a supravegheat cum ar fi trebuit animalul aflat în pază. La început, se vorbea de o prezumţie relativă de culpă, după care, pentru a uşura sarcina victimei, s-a considerat că prezumţia este absolută sau că ne aflăm în faţa unei răspunderi de drept. Mai rezonabilă a fost fundamentarea acestei răspunderi pe ideea de garanţie a păzitorului juridic, diferită de fideiusiune, în sensul de „garanţie a comportamentului general, a defectelor de comportament ale animalului respectiv”[172]. Cum actualul Cod civil instituie o răspundere obiectivă, asemenea discuţii sunt lipsite de utilitate astăzi.
2. Aprecieri critice
2.1. Deşi ambele denumiri marginale de la art. 1375 şi art. 1376 C. civ. au în vedere răspunderea pentru prejudiciile cauzate, în primul caz, proprietarul animalului sau cel care se serveşte de el răspunde de prejudiciul cauzat de animal, în timp ce, persoana care are în paza sa lucrul, este obligat să repare prejudiciul. Sunt exprimări diferite menite să desemneze aceeaşi realitate.
În opinia noastră, în ambele cazuri, proprietarul animalului, cel care se serveşte de el, cât şi cel care are paza lucrului sunt în egală măsură desemnaţi de lege să repare prejudiciul cauzat victimei, de vreme ce o asemenea obligaţie este independentă de orice culpă.
2.2. Aşa cum este redactat, textul are aceeaşi carenţă de exprimare pe care am evidenţiat-o în observaţiile la art. 1366, 1369, 1372 C. civ. Înclinaţia autorilor către conjuncţia “sau”, folosită atât când trebuie, cât mai ales, când nu trebuie, creează nedumeriri. Astfel, în loc de a spune că “proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde {…}”, s-ar fi putut dispune că ”proprietarul unui animal precum şi cel care se serveşte de el răspund {…}”.
Art. 1376. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.
1. Comentarii
1.1. Lucrurile aflate sub pază. Noţiunea de “lucru” a constituit obiect al preocupării doctrinei şi jurisprudenţe de-a lungul timpului.
Dacă iniţial s-a apreciat că textul ar viza doar bunurile mobile, considerându-se că cele imobile ar cădea sub incidenţa răspunderii pentru ruina edificiului, ulterior s-a renunţat la acestă distincţie, cu motivarea că noţiunea de imobil nu se confundă cu cea de edificiu. Imobile pot fi şi cele prin destinaţie.
Apoi, plecând de la formularea textului care vorbeşte de “paza lucrului”, s-a propus limitarea incidenţei reglementării doar la lucrurile “primejdioase”, cele care, în anumite circumstanţe, pot crea o stare de pericol. Conform acest criteriu, s-a propus clasificarea lucrurilor în lucruri care sunt puse în mişcare de o forţă străină omului (maşina cu aburi, automobilul), lucruri care sporesc efectele forţei umane (bicicleta) şi lucruri care devin primejdioase prin cădere (candelabru)[173].
Teoria a fost aspru criticată, motiv pentru care a fost abandonată, fiind resuscitată în cadrul unei alte clasificări a lucrurilor în lucruri inerte şi lucruri cu dinamism propriu, acestea din urmă fiind considerate periculoase. I s-a reproşat criteriul clasificării, obiectându-se că, spre exemplu, o groapă, deşi inertă, este mult mai periculoasă decât o jucărie mecanică[174].
Astăzi, asemenea distincţii nu mai sunt operaţionale, jurisprudenţa pronunţându-se că posesorul lucrului răspunde de consecinţele dăunătoare provocate de lucruri, indiferent de natura lor.
Prin urmare, toate lucrurile intră sub incidenţa răspunderii amenajate de art. 1376 alin. (2), mai puţin cele în privinţa cărora legea instituie o răspundere specială: edificiile, când prejudiciul a fost cauzat de lipsa de întreţinere sau de un viciu de construcţie, aeronavele, pentru care răspunderea este cea prevăzută de Codul Aerian, instalaţiile nucleare, vasele, etc. In privinţa lucrurilor care au fost folosite ca instrumente de mâna omului (cuţit, topor, armă), ele nu intră în categoria acelora care atrag aplicarea acestor prevederi, ci interesează răspunderea pentru fapta proprie, pentru că nu scapă de sub controlul omului, aflându-se în prelungirea mâinii prin care se acţionează.
1.2. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri. Spre deosebire de răspunderea pentru fapta proprie şi fapta altuia, reglementarea răspunderii pentru alţii are în vedere prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri, o răspundere obiectivă, independentă de culpă, cum se prevede la art. 1375 alin. (1) şi art. 1376 alin. (1) C. civ. Este sfârşitul concepţiei clasice individualiste despre răspundere, potrivit căreia întregul orizont social era rezervat conduitei umane, astfel că orice afectare a bunurilor sau persoanei, nu putea fi atribuită decât faptei omului, o faptă imputabilă, supusă cenzurii morale. Este o evoluţie care a început încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au apărut tot mai multe accidente de muncă şi apoi cele de circulaţie, punând victimele în imposibilitatea de a dovedi fapta cauzatoare.
Reacţia doctrinei n-a întârziat să apară. Incă din 1897 Louis Josserand, părintele abuzului de drept, scrie un studiu memorabil în care vorbeşte de prejudicii anonime constatând că „responsabilitatea pentru fapta lucrului are ca sursă primară, nu o noţiune de drept, ci considerente de echitate” astfel că „teza subiectivă a răspunderii devine insuficientă, trebuind să lase loc unei concepţii mai largi, mai bine adaptate noii societăţi, în care răspunderea se separă de culpă”[175].
Receptiv, dreptul pozitiv francez indemnizează angajaţii, victime ale accidentelor de muncă, prin legea din 9 aprilie 1898, devansând chiar jurisprudenţa şi determinând o nouă poziţionare a doctrinei[176]. Concomitent, asigurările de răspundere civilă, generalizate în ţările industrializate la începutul secolului XX, stimulează dezvoltarea răspunderii civile, fiind mai bine conturat principiul reparării integrale a prejudiciului[177]. In acelaşi timp, însă, ele erodează principiul răspunderii subiective pentru că devin tot mai indiferente faţă de culpă, marcând declinul răspunderii individuale[178] şi detaşarea imperativului reparaţiei de culpă, în fundamentarea răspunderii civile.
Teoria riscului asumat îşi face tot mai mult loc, atât în varianta riscului creat, expresie a principiului Ubi emolumentum ibi onus debet esse[179] cât şi a riscului profit fundamentat pe regula morală[180], autorul considerând însă că legile succesive privind accidentele de muncă sunt, în fond, legi ale asigurării. Se acceptă însă, tot mai des, că riscul, alături de culpă, este unul dintre fundamentele răspunderii[181].
Concomitent, în aceeaşi tendinţă de îndepărtare de la culpa tradiţională, fraţii Mazeaud, în prima ediţie a tratatului lor dedicat răspunderii civile, propun o culpă obiectivă, golită de conţinut moral „o eroare de conduită pe care n-ar săvârşi-o un bun părinte de familie plasat în aceleaşi circumstanţe ca pârâtul”[182].
Tot mai mult, doctrina franceză de drept civil, fundamentează răspunderea civilă din perspectiva victimei şi nu a făptuitorului. Astfel, Boris Starck, întrebându-se de ce trebuie să răspundem pentru prejudiciul cauzat altuia, constată că până acum, răspunsurile au fost căutate de partea autorului: “pentru că el a comis o faptă culpabilă, spun unii; pentru că au profitat de o activitate şi deci trebuie să-şi asume riscurile, declară alţii, evitându-se a se raporta la victima care cere indemnizare”.
Teoria garanţiei[183] s-a născut tocmai din nevoia unei astfel de perspective noi în tratarea fundamentului răspunderii delictuale. El consideră că problema răspunderii ţine de conflictul între dreptul de a acţiona al autorului prejudiciului şi dreptul la securitate al victimei. Pentru a o rezolva, trebuie să se ţină seama de interesele aflate în joc. Când este vorba de o atingere a integrităţii corporale sau a integrităţii materiale a bunurilor care-i aparţin, acesta este dreptul care contează, autorul fiind responsabil fără a i se proba greşeala. Deşi seducătoare, fiind receptată şi de doctrina şi juriprudenţa românească[184], teoria a rămas doar în planul refecţiilor, fără a fi consacrată legislativ.
Odată cu noua reglementare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri, istoria prezumţiilor de culpă în această materie a luat sfârşit, lăsând loc altor explicaţii cu mult mai rezonabile privind fundamentul răspunderii. O răspundere orientată către interesele legitime ale victimei care aspiră la reparaţie şi mai puţin preocupată de vinovăţia făptuitorului.
1.3. Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pentru declanşarea aceste răspunderi se cer două condiţii: prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu, acesta din urmă presupunând o raport de determinare a pagubei de către lucrul aflat în paza respondentului. Dacă lucrul a fost doar instrumentul cu care s-a cauzat prejudiciul, va fi activată răspunderea pentru fapta proprie.
1.4. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Victima care încearcă prejudiciul cauzat de lucruri, poate pretinde despăgubiri, atât de la păzitorul juridic al lucrului, cât şi de la păzitorul material, în ipoteza că lucrul se afla la o altă persoană în momentul producerii prejudiciului. In acest caz însă, temeiul de drept al acţiunii nu l-ar putea constitui decât art. 1357 C.civ. Odată plătită despăgubirea, păzitorul juridic se poate îndrepta împotriva păzitorului material, printr-o acţiune în regres în care vor trebui dovedite condiţiile faptei proprii.
1.5. Persoanele îndreptăţite să invoce prevederile art. 1376 alin (1) C. civ. In principiu, orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de un lucru aflat în paza juridică a altei persoane se poate prevala de prevederile menţionate. Păzitorul material nu poate invoca această răspundere împotriva păzitorului juridic. Doar dacă el este victima prejudiciului cauzat de lucru poate pretinde păzitorului juridic repararea pagubei suferite invocând răspunderea specială instituită de art. 1000 alin. 1 C. civ.
În practică, situaţiile cele mai discutate au fost următoarele:
– când între paznicul juridic şi victimă a existat un contract privind folosirea lucrului, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru va fi contractuală, mai puţin când prejudiciul cauzat este corporal. În acest caz, protecţia pe care dreptul o datorează integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei impune apelul la răspunderea delictuală, cea care asigură o dezdăunare integrală a victimei ;
– când victima a participat la folosirea lucrului, prin bunăvoinţa păzitorului juridic (cazul transportului gratuit), au fost propuse două soluţii diferit motivate.
Astfel, conform unei prime opinii întemeiate pe echitate, victima nu se poate prevala de răspunderea cauzată de lucruri, putând acţiona pe păzitorul juridic doar în temeiul răspunderii pentru fapta proprie[185].
În sens contrar s-a argumentat că textul nu distinge după cum transportul este oneros sau gratuit iar împrejurarea că victima a beneficiat de transport gratuit nu-i poate răpi posibilitatea de a invoca răspunderea pentru prejudiciul suferit[186]. Această ultimă soluţie este cea majoritară ;
– când victima a folosit clandestin lucrul, au fost exprimate trei opinii: unii autori au susţinut teza răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri[187]; alţii au argumentat incidenţa răspunderii pentru fapta proprie, având în vedere că victima a acceptat riscul cauzării de prejudiciu, fapt care exclude aplicabilitatea răspunderii pentru lucruri, dar nu şi răspunderea pentru fapta proprie[188] ; a treia opinie, mai tranşantă, consideră că victima nu poate pretinde despăgubiri pentru că n-ar face altceva decât să-şi invoce propria turpitudine. Potrivit art. 1354 C. civ., ”Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul sau edicifiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”.
1.6. Coliziunea vehiculelor. Regula instituită la alin. (1) al art. 1376 C.civ. este că fiecare păzitor juridic este obligat să repare prejudiciul cauzat altora de lucrul aflat în paza sa. În cazul coliziunii de vehicule, când au fost cauzate prejudicii atât terţilor, cât şi celor care au paza lucrului şi se poate fi stabili vinovăţia fiecăruia, se aplică regulile răspunderii pentru fapta proprie.
Potrivit textului normativ de la alin. (2), fraza a doua de la art. 1376 C. civ. sarcina reparaţiei tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”. Ori de câte ori condiţiile textului nu sunt îndeplinite, va deveni incidentă prevederea de la alin. (1).
Cum accidentele de circulaţie constituie una dintre principalele cauze ale prejudiciilor corporale, la nivel european sunt avansate tot mai multe reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun. Este o tendinţă căreia şi dreptul românesc al răspunderii civile va trebui să se alinieze.
Art. 1377. Noţiunea de pază.
În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.
1. Comentarii
1.1. Paza juridică şi paza materială. În dreptul civil, noţiunea de „pază” are o un înţeles tehnic.
Potrivit dispoziței de la art. 1377 C. civ., paza animalului sau a lucrului este exercitarea în mod independent a controlului şi supravegherii animalului sau lucrului, de către proprietar sau cel care se serveşte de acestea. Actualul Cod civil ne oferă o definiţie sintetică a noţiunii de pază juridică aplicabilă ambelor răspunderi pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri, în consens cu doctrina, care, referindu-se la aceeaşi noţiune, afirmă că ea « aparţine persoanei, fizice sau juridice, care are, în mod independent, puterea, folosinţa, diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului”[189].
La rândul ei, paza materială este „o pază subordonată celei juridice, care nu decurge dintr-o putere de sine stătătoare a paznicului şi nici nu conferă acestuia vreun drept de folosinţă proprie privind lucrul respectiv »[190]. Deosebirea dintre cele două noţiuni este evidenţiată în cadrul răspunderii comitentului, unde prepusul are doar paza materială asupra lucrulului sau animalului, în timp ce paza juridică o are comitentul, cel care exercită autoritatea asupra prepusului concretizată în dispoziţiile, îndrumarea şi controlul asupra modului cum este desfăşurată paza materială de către prepus. Altfel spus, paza materială se desfăşoară în interesul exclusiv al comitentului. Paza juridică nu este întotdeauna condiţionată de existenţa unui drept, ci doar de posibilitatea exercitării în fapt a direcţiei, controlului şi supravegherii asupra lucrului. De cele mai multe ori paza juridică coincide cu cea materială. Se poate însă ca păzitorul material să fie şi o altă persoană (cazul deja amintit al prepusului la care adăugăm pe detentorul precar). Aici trebuie distins între paza juridică a structurii bunului, care rămâne la proprietar, cum sunt situaţiile când prejudiciul este determinat de viciile ascunse ale bunului şi paza juridică a folosinţei bunului care este a detentorului. Bunăoară, răspunderea civilă pentru prăbuşirea unui lift o are proprietarul imobilului şi nu asociaţia locatarilor.
Proprietarul este prezumat că are paza juridică, în temeiul unei prezumţii iuris tantum. Această pază încetează dacă animalul sau lucrul este încredinţat altei persoane sau când acestea au fost însuşite fără drept de altul[191], mai puţin lucrurile pierdute, care continuă să aparţină proprietarului lor, cum dispune art. 942 alin. (1) C. civ., potrivit distincţiilor operate: găsitorul este obligat să-l restituie în termen de 10 zile proprietarului, iar dacă acesta nu este cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea unde l-a găsit, care este obligat să-l păstreze 6 luni, fiindu-i aplicabile regulile depozitului necesar.
Dimpotrivă, lucrurile fără stăpân (res nullius), cele abandonate (res derelictae) şi cele care, prin natura lor, nu au un proprietar, exced pazei juridice. (În mod regretabil, textul de la art. 942 alin. (2) C. civ. defineşte bunurile fără stăpân drept bunuri abandonate, deşi distincţia dintre cele două categorii, mai sus arătată, este unanim acceptată). În privinţa animalelor sălbatice, deşi legea nu distinge, trebuie operată o distincţie între cele care trăiesc în libertate şi cele ţinute în captivitate, în scopuri ştiinţifice sau pentru organizarea unor competiţii şi spectacole, în condiţiile Legii nr. 205/2004 privind protecţia animalelor. Cei care organizează asemenea activităţi profitabile au paza juridică, iar cei le îngrijesc şi le administrează în mod efectiv au paza materială. O serie de discuţii s-au făcut în doctrină şi jurisprudenţă în situaţia în care prepusul şi-a însuşit în mod abuziviv lucrul sau animalul. S-a statuat că răspunderea este tot a comitentului, printr-o interpretare extensivă a sintagmei “funcţii încredinţate”.
Cât priveşte pe cel care are paza juridică, doctrina recentă pendulează între a-l denumi “paznic” [192] şi “păzitor”[193]. În aprecierea noastră, termenul “păzitor”, deşi are o rezonanţă mai puţin obişnuită, este preferabil tocmai pentru că are meritul de a-l distinge de paznicul din vorbirea curentă.
Potrivit textului de la art. 1377, păzitorul juridic se serveşte de acesta în interes propriu (este vorba de animal şi de lucru). Este o exprimare care ar putea fi interpretată în sensul că exercitarea acestor atribute trebuie făcută în cunoştinţă de cauză, ceea ce ar presupune condiţia discernământului.
Sub vechea reglementare, autori importanţi au susţinut condiţia ca “puterea de direcţie, control şi supraveghere să fie exercitată în cunoştinţă de cauză, determinată de capacitatea de cunoaştere şi apreciere a unei persoane” [194], ceea ce înseamnă că persoanele lipsite de capacitate delictuală n-ar avea calitatea de păzitori juridici. În sens contrar, s-au exprimat adepţii teoriei garanţiei[195].
Actualul Cod civil risipeşte orice îndoială, prin prevederea de la art. 1376 alin. (1) potrivit căreia proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat. (A se vedea pct. 2 din observaţiile la art. 1375 C. civ.)
2. Aprecieri critice
2.1. Distincţia operată de enunţul normativ între ”proprietar ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supraveghereaasupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu” , riscă a fi înţeleasă în sensul că că toate caracteristicile pazei menţionate privesc doar pe cel care {…}, nu şi pe proprietar, care ar avea întotdeauna paza animalului sau a lucrului. Or, aşa cum am văzut, în situaţia în care proprietarul pierde animalul sau lucrul, pierde concomitent şi paza acestora, la fel cum el o poate transfera altuia, ca urmare a unor contracte de împrumut, locaţiune, depozit etc. De aceea, pentru a evita asemenea exerciţii stilistice, mai simplu ar fi fost ca textul să dispună că paza o are, generic, cel care exercită autoritatea asupra animalului şi stăpâneşte lucrul, urmând ca, printr-un enunţ subsecvent, să se prevadă că cel prezumat că exercită asemenea prerogative, este proprietarul. (A se vedea Proiectul Catala[196]).
2.2. Aceeaşi folosire excesivă a conjuncţiei disjunctive „sau”, sub acoperirea unei reguli care guvernează acordul subiectului multiplu cu predicatul la singular, face ca textul potrivit căruia cel care “exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu” să fie greşit. Corect este “cel care {…} se serveşte de acestea” (animalul sau lucrul), şi nu de acesta. Doar dacă textul ar fi avut în vedere că răspunderea operează alternativ, pentru lucrul sau animalul de care proprietarul se serveşte, exprimarea ar fi fost corectă.
2.3. Ceea ce interesează în cazurile menţionate de text este ca paza să îndeplinească cerinţele menţionate la momentul cauzării prejudiciului, menţiune care trebuia făcută, după modelul Proiectului Catala mai sus citat.
2.4. O răspundere specială pentru lucruri este cea reglementată la art. 630 C. civ. Potrivit enunţului de la alin. (1), ”Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerentre de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil”. Este o reglementare nouă, preluată de la art. 976 CCQ. Diferenţa este însă că, în timp ce CCQ priveşte îndatorirea pe care o au vecinii de „a accepta inconvenientele normale ale vecinătăii care nu exced limitelor toleranţei şi care se cuvin, după natura sau situaţia fondurilor sau după uzanţe locale”[197], reglementarea de la art. 630 C. civ. priveşte exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate prin depăşirea inconvenientelor normale ale vecintăţii. Pentru a se constitui într-o limitare a dreptului de proprietate, ar fi trebuit să se prevadă, mai întâi, că nimeni nu poate exercita acest drept prin producerea unor inconveniente anormale. Or, textul normativ de la art. 630 C. civ. amenajează de fapt o nouă ipoteză de răspundere obiectivă pentru exploatarea abuzivă a unui fond, a cărei localizare firească era în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
O consacrare a acestei ipoteze distincte de răspundere pentru lucruri o face Proiectul Catala la art. 1361, text potrivit căruia ”proprietarul sau detentorul care exploatează un fond, provocând tulburări care exced inconvenientelor normale ale vecinătăţii, situaţii în care aceştia sunt responsabili de plin drept pentru consecinţele cauzate”[198]. Susţinem deci că reglementarea de la art. 630 C. civ. ar fi trebuit integrată răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în timp ce respectarea inconvenientelor normale pe care le presupune vecinătatea trebuie privită ca o limită legală a dreptului de proprietate, şi nicidecum judiciară, cum o califică textul evocat.
2.5. O ipoteză de răspundere obiectivă care ar fi trebuit reglementată printr-o prevedere specială este răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin desfăşurarea unor activităţi care, deşi licite, prezintă un grad ridicat de risc prin cauzarea unor prejudicii simultane unui mare număr de victime colective. Asemenea reglementări au fost avansate de Principiile Dreptului European al Responsabilităţii Delictuale (EGTL[199]), cât şi de Proiectul Catala[200].
Art. 1378. Răspunderea pentru ruina edificiului.
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
1. Comentarii
1.1. Particularităţile răspunderii pentru ruina edificiului. Prezenţa art. 1378 C. civ. în spaţiul rezervat răspunderii pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri prezintă următoarele particularităţi :
– deşi face parte din răspunderea generică pentru lucruri, păstrează anumite particularităţi care fac aplicabilă regula Specialia generalibus derogant . În dreptul francez, Proiectul Catala încorporează răspunderea pentru ruina edificiului în cadrul răspunderii pentru lucruri;
– actualul text conservă aceeaşi terminologie clasică, în semn de respect a tradiţiei de care se bucură această răspundere specială. (Încă din dreptul roman, pretorul constrângea pe proprietarul unei clădiri aflate într-o stare proastă de întreţinere să garanteze pe vecinul ameninţat de o eventuală prăbuşire a clădirii sale printr-o garanţie denumită cautio damni infecti menită a asigura eventualele prejudicii cauzate de ruina acesteia. În caz de refuz, vecinul aflat în pericol putea fi îndreptăţit prin procedura missio in possessionem să efectueze el însuşi reparaţiile pe seama proprietarului).
1.2. Definirea termenilor. Înţelesul de astăzi al celor doi termeni juridici care păstrează încă parfumul unor vremuri de mult apuse este nuanţat de actualul Cod civil. Astfel :
– dacă în limbajul obişnuit, prin „edificiu” se înţelege o construcţie arhitecturală de proporţii, impunătoare (cu destinaţie publică), de regulă sediul unei instituţii, în sensul avut în vedere de text se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor în sau la sol ori la altă construcţie, devine, un imobil prin natura sa. Nu ne aflăm în faţa acestei ipoteze de răspundere când prejudiciul este cauzat de alunecările de terenuri, de picarea arborilor, căderea pietrelor, la fel cum nu constituie edificii lucrările provizorii şi nici imobilele prin destinaţie. In schimb, lespezile unui cavou funerar, un zid de susţinere, un gard încorporat solului, un panou decorativ montat pe peretele exterior al unui imobil, o scară rulantă etc. sunt considerate edificii. Actuala reglementare are în vedere şi „orice construcţie”, deşi există consens al doctrinei şi jurisprudenţei privind înţelesul noţiunii de edificiu;
– ruina edificiului poate fi totală adică demolarea, dezagregarea elementelor componente ale imobilului sau parţială cum este prăbuşirea unui balcon. In ambele situaţii se cere să aibă loc o cădere, prăbuşire de materiale. Ruina edificiului trebuie să se datoreze lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, adică a unui defect necunoscut de proprietar la momentul preluării imobilului care a dus la ruinarea imobilului.
1.3. Persoanele răspunzătoare. Prejudiciile cauzate de ruina edificiului cad în sarcina proprietarului indiferent în mâinile cui se află construcţia ca efect al unui drept real sau de creanţă. Aceeaşi răspundere o are şi titularul dreptului de superficie pentru că în componenţa acestui drept intră dreptul de propietate asupra construcţiei.
Dacă dreptul de proprietate este afectat de condiţie, vom avea doi proprietari, unul sub condţie suspensivă, altul sub condiţie rezolutorie. Realizarea condiţiei suspensive face ca proprietarul al cărui drept este astfel consolidat să răspundă retroactiv. Până la acel moment răspunde proprietarul actual adică cel al cărui drept este afectat de condiţie rezolutorie. În cazul bunului obiect al unui drept de coproprietate, pe cote-părţi sau în devălmăşie, răspunderea coproprietarilor este comună.
1.4. Condiţii. Pentru angajarea acestei răspunderi sunt necesare două condiţii:
– prima condiţie şi premiză a răspunderii este prejudiciul cauzat altora prin ruina edificiului;
– cauzalitatea prejudiciului constă în ruina edificiului sau a oricărei construcţii cauzată lipsei de întreţinere sau unui viciu de construcţie, nu şi intervenţia omului de orice fel, cum ar fi ruina datorată aglomeraţiei sau a unor activităţi desfăşurate în incinta construcţiei. Cât priveşte forţa majoră, ea exonerează de orice răspundere pe proprietar.
O situaţie mai delicată este aceea când construcţia s-a ruinat în urma unui cutremur. De principiu, dacă ruina s-a produs ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, răspunderea proprietarului va putea fi activată. Dificultăţi se nasc în situaţia blocurilor de locuinţe unde viciul de construcţie nu-i poate fi imputat proprietarului. Pentru a fi apărat de răspundere, proprietarul trebuie să dovedească un caz de forţă majoră. Fapta victimei sau fapta unui terţ exonerează de răspundere dacă întruneşte condiţiile forţei majore conform art. 1380 C. civ.
O condiţie distinctă este susţinută de coautoarea Comentariilor la textele răspunderii delictuale ale actualul Cod civil care analizează ”fapta ilicită a proprietarului”[201], susţinere care contrazice, în aprecierea noastră, întreaga prestaţie orientată recunoaşterii răspunderii obiective. Este adevărat că lipsa de întreţinere evocă implacabil culpa şi că discuţia este încă deschisă[202]. În ce ne priveşte, nu putem merge până la a califica această răspundere ca fiind subiectivă, iar a vorbi de o răspundere obiectivă condiţionată de o faptă ilicită, ni se pare prea mult. Pentru că o discuţie detaliată ar excede preocupării acestei lucrări, ne limităm a remarca faptul că jurisprudenţa s-a pronunţat că este vorba de o răspundere obiectivă[203].
1.5. Efecte. Indeplinite condiţiile acestei răspunderi, face ca proprietarul să răspundă în faţa victimei. Dacă ruina edificiului se datorează culpei unei alte persoane, proprietarul se va putea îndrepta cu acţiune în regres împotriva acesteia, adică, fie împotriva constructorului, proiectantului, vânzătorului de la care a cumpărat imobilul sau prepusului care avea obligaţia de a întreţine edificiul. Temeiul acţiunii sale îl va constitui contractul, dacă între proprietar şi pârât a existat un asemenea titlu, ori, în lipsa contractului, va putea fi invocat delictul ca izvor de obligaţii.
2. Aprecieri critice
2.1. Atât edificiul cât şi orice altă construcţie avută în vedere de noul text normativ de la art. 1378 C. civ. fac parte din noţiunea generică de “lucru” , pentru care cel în a cărui pază se află este obligat să răspundă, indiferent de orice culpă, aşa cum se dispune la art. 1376 alin. (1) C. civ. Or, condiţionarea răspunderii proprietarului de “lipsa de întreţinere” sau de un “viciu de construcţie” nu face decât să evoce culpa tradiţională, o culpă însă enigmatică, fără a se şti exact a cui este.
Astfel, lipsa de întreţinere, privită ca o formă a culpei, ar putea fi a proprietarilor anteriori celui actual. Or, enunţul normativ exclude căutarea vinovatului spre a-l sancţiona. La fel, viciul de construcţie ; el nu poate fi imputat proprietarului, ci doar arhitectului sau, după caz, constructorului.
De aceea, ideea de a analiza, chiar de lege lata, “fapta ilicită a proprietarului constând în lipsa de întreţinere sau existenţa unui viciu de construire a imobilului”[204] ni se pare inutilă. De altfel, însăşi autoarea citată, adeptă a răspunderii obiective, contestă autonomia acestei răspunderi faţă de răspunderea pentru lucruri, ”deoarece în ambele situaţii sunt cauzate prejudicii de lucruri neînsufleţite”[205]. Sunt motive pentru care credem că suprapunerea răspunderii pentru ruina edificiului peste răspunderea pentru lucruri nu profită unei mai bune sistematizări a materiei, ci dimpotrivă, o complică în mod inutil.
2.2. Distincţia dintre edificiu şi ”construcţia de orice fel” este inspirată de textul de la art. 2053 CCI[206]. Numai că, aceeaşi adăugare a construcţiei noţiunii generice de edificiu, ar fi trebuit operată şi în cadrul denumirii marginale a normei. Inovaţia nu conferă însă textului normativ un plus de precizie, în condiţiile în care există deja consens doctrinar şi jurisprudenţial cu privire la înţelesul noţiunii de edificiu, la fel şi cu privire la ”desprinderea unor părţi din acestea” introdusă de noul text[207].
Art. 1379. Alte cazuri de răspundere.
(1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.
1. Comentarii
1.1. Căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. Ipoteza vizată de textul de la alin. (1) este aceea în care, prin căderea unui lucru dintr-un imobil se produce altuia un prejudiciu. Poate fi luat ca exemplu o vază cu flori, un ghiveci, orice obiect care se află la înălţime şi care, nefiind asigurat, prin cădere, răneşte pe trecători sau pe oricare altă persoană. A doua situaţie este cea în care se aruncă un lucru din imobil, fără intenţia de a lovi pe cineva, când operează doar răspunderea pentru fapta proprie. Este vorba de situaţia în care aruncarea este un gest spontan, fără ca autorul să fi reflectat la posibilele urmări. Deşi textul nu distinge, credem că cel care locuieşte în imobil, răspunde şi pentru prejudiciul cauzat prin aruncarea unui obiect de către o altă persoană decât cel care ocupă imobilul, neidentificată. Rostul acestei norme este de a evita ca, sub acoperirea anonimatului celui care a aruncat lucrul, prejudiciul cauzat victimei să rămână neacoperit. Se instituie astfel o răspundere obiectivă care apasă pe umerii celui care ocupă un imobil, indiferent dacă are sau nu un titlu locativ. Simplul fapt că cineva, altul decât proprietarul, locuieşte în imobil, deci beneficiază de o situaţie de fapt, îl face răspunzător pentru prejudiciile cauzate prin căderea unor lucruri sau prin aruncarea lor din imobil.
1.2. Dreptul de opţiune al victimei. Dacă totuşi, persoana care a aruncat un lucru sau al cărui obiect a căzut poate fi identificată, victima are să aleagă între a acţiona pe autorul faptei, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, sau pentru prejudiciul cauzat de lucrul pe care îl are în pază. În prima situaţie ea are a dovedi atât fapta cât şi vinovăţia. În situaţia secundă, răspunderea pe care o poartă cel care are paza lucrului este o răspundere obiectivă, rămânând a dovedi cui aparţine obiectul căzut sau aruncat. Victima poate uza însă de dreptul de a acţiona pe cel care ocupă imobilul, având deci a opta între aceste posibilităţi. Răspunderea obiectivă îi este favorabilă pentru că are decât sarcina de a dovedi cauzalizatea prejudiciului suferit, nu şi imputabilitatea faptei cauzatoare.
2. Aprecieri critice
2.1. Asistăm la încă un enunţ neelaborat.
La prima citire, ipoteza normei referitoare la “cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu”, pare a sugera culpa celui care locuieşte în imobil. Or, sensul voit de normă nu este de a desemna ca respondent pe cel care, indiferent de titlu, ocupă imobilul, ci acela de a desemna ca respondent pe cel care beneficiază de acel imobil, fără ca ”ocuparea” să aibă în sine relevanţă.
Apoi, simpla “cădere a unui lucru” este o exprimare mult prea lejeră. Aşa cum s-a afirmat[208], ea poate fi accidentală, şi atunci este de văzut dacă priveşte elemente ale construcţiei, situaţie în care este ea este subsumată ruinei edificiului, sau poate fi imputată omului, caz în care operează răspunderea pentru fapta proprie, distincţii pe care textul nu le face. Cu atât mai mult, “ aruncarea” unui lucru, prin ea însăşi, este o faptă a omului care antrenează răspunderea subiectivă. Doar dacă autorul aruncării n-a putut fi identificat, răspunde cel care locuieşte în imobil, prin efectul unei prezumţii relative.
Art. 1380. Cauze de exonerare.
În cazurile prevăzute la art. 1375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.
1. Comentarii
1.1. Fapta victimei exoneratoare de răspundere. Persoanele chemate să răspundă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de ruina edificiului şi pentru căderea sau aruncarea unui lucru, sunt exonerate de răspundere când prejudiciul a fost cauzat de fapta victimei. Pentru că textul nu precizează ce caracteristici trebuie să îndeplinească fapta victimei pentru a exonera de răspundere pe proprietarul animalului sau pe cel care se serveşte de el, pe cel care are paza lucrului, pe proprietarul edificiului sau pe cel care ocupă un imobil chiar fără titlu, vom face apel la doctrina şi jurisprudenţa care s-au pronunţat de-a lungul timpurilor în această materie. De această dată, fapta săvârşită de victimă are relevanţă doar în calitatea ei de cauză a prejudiciului. Pentru a avea efect exonerator de răspundere pentru persoanele chemate să răspundă, fapta victimei trebuie să aibă toate caracteristicile forţei majore, aşa cum este definită de art. 1351 alin. (2) C. civ., adică trebuie să fie externă, imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă. Textul normativ este însă echivoc pentru că distinge între fapta victimei şi cazul de forţă majoră, aspect la care ne referim în observaţiile următoare.
1.2. Fapta terţului exoneratoare de răspundere. Ca şi fapta victimei, pentru a exonera de răspundere, fapta terţului trebuie să aibă aceleaşi caracteristici ale forţei majore.
1.3. Forţa majoră. Este o cauză generală exoneratoare de răspundere, definită de art. 1351 alin. (2) C. civ. care se caracterizează prin aceea că este un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
2. Aprecieri critice
2.1. Distincţia între fapta victimei, fapta unui terţ sau cazul de forţă majoră induce ideea că primele două cauze nu trebuie să îndeplinească cerinţele forţei majore, ceea ce, în opinia noastră, este inexact. O protecţie eficientă a victimei exclude posibilitatea celui desemnat de a invoca orice cauză străină pe care ar fi putut-o prevedea şi împiedica să cauzeze prejudiciul.
Prin cauză străină se înţelege „orice fapt pozitiv pentru care excede obligaţiei de reparare”[209]. În cazul răspunderilor vizate de textul normativ de la art. 1380 C. civ. cauza externă este orice faptă imprevizibilă şi inevitabilă pentru cel desemnat să răspundă. De aceea, textul ar fi fost mai explicit dacă ar fi subsumat cele trei cauze exoneratoare de răspundere într-unul singur: cauza străină care prezintă caracteristicile forţei majore, aşa cum prevede Proiectul Catala[210].
2.2. O cauză străină, în înţelesul reglementărilor specifice răspunderii, este şi cazul fortuit. Împrejurarea că, spre deosebire de forţa majoră, cazul fortuit priveşte structura internă a lucrului, nu-i răpeşte calificarea de cauză străină în raport de cel chemat să răspundă în ipotezele menţionate de textul pe care îl examinăm. Aşa se explică de ce alin. 2 al art. 1349 din Proiectul Catala, mai sus citat, include cazul fortuit în noţiunea generică de cauză străină.
III. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale
Art. 1381. Obiectul reparaţiei.
(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.
(2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.
(3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.
1. Comentarii
1.1. Orice prejudiciu dă drept la reparaţie? Privit în sine, acest enunţ laconic ar putea fi interpretat ca o nouă fundamentare a răspunderii civile delictuale, orientată spre prejudiciul care trebuie reparat şi nu către făptuitorul care trebuie sancţionat. Întâmplarea face ca, înainte cu mult ca acest text să fi apărut, având a ne pronunţa asupra fundamentului răspunderii civile delictuale, am susţinut teza potrivit căreia, orice prejudiciu, concretizat într-o afectare a persoanei sau a bunurilor sale, este un rău pe care dreptul nu-l poate tolera, decât cu riscul acceptării unei inechităţi şi că deci imperativul reparaţiei trebuie căutat de partea victimei care suportă un prejudiciu injust[211], şi nu de partea autorului faptei, o faptă care este tot mai greu de identificat şi calificat ca fiind atât ilicită cât şi culpabilă.
O analiză a evoluţiei în timp a acestei prevederi avea să ne tempereze entuziasmul. Ceea ce părea a fi un nou enunţ axiomatic în materia răspunderii civile, era de fapt forma prescurtată a primei variante a textului de la art. 1121 din Proiectul Noului Cod Civil, adoptată de Senat la 13 septembrie 2004, potrivit căreia “reparaţia este datorată pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral, pricinuit printr-un fapt ilicit”. Printr-un amendament la acest text, a fost eliminată sintagma “prejudicii corporale”, considerându-se că “nu corespunde, în realitate, unei specii distincte de prejudiciu”. Pentru a evita o luare de poziţie în materia clasificării prejudiciilor, autorii au preferat amputarea pur şi simplu a textului.
În ce ne priveşte, nu putem împărtăşi opinia autorilor acestui amendament. O întreagă doctrină acordă prejudiciului corporal o atenţie specială, iar la nivel continental există preocuparea de a construi un drept european al prejudiciilor corporale[212], plecând de la recomandările Rezoluţiei Consiliului Europei nr. 75-7 din 14 martie 1975 făcute statelor membre UE de a avea în vedere cele 19 principii ale acestui important document european referitoare la repararea prejudiciilor cauzate de leziunile corporale şi de deces.
Potrivit autorului unei monografii dedicate prejudiciului în cadrul dreptului civil al răspunderii, includerea unora dintre prejudiciile corporale în cadrul prejudiciilor materiale şi a altora în cele morale, poate constitui semnul unei lipse de respect faţă de valorile cele mai de preţ ale omului[213]. Acelaşi autor vorbeşte de o opoziţie fundamentală între prejudiciul corporal şi celelalte prejudicii”[214], în timp ce alţi autori importanţi de drept civil francez pledează pentru reforma dreptului răspunderii, motivând că toate prejudiciile corporale, indiferent de originea lor, trebuie reparate de plin drept.
Comparând cele două orientări, diametral opuse, s-ar putea spune că eliminarea din textul de la alin. 1 a distincţiei prejudicii materiale, corporale şi morale, cu motivarea că prejudiciile corporale nu reprezintă o specie a prejudiciului, a avut un efect pervers, pentru că enunţul care a rămas, potrivit căruia „orice prejudiciu dă drept la reparaţie”, ar putea căpăta sens doar dacă am fi de acord cu opinia că prejudiciile corporale trebuie reparate ope legis, ceea ce, evident, nu se confirmă. În aceste condiţii, nu ne rămâne decât să constatăm că enunţul rămas nu poate fi decât eliptic.
Pe de altă parte, dovada că prejudiciul corporal se configurează tot mai mult ca o specie aparte a prejudiciului reparabil în contextul protecţiei juridice sporite datorată persoanei, o constituie tocmai reglementările speciale de la art. 1387-1393 C. civ. rezervate vătămării integrităţii corporale a sănătăţii, vătămarea minorului, persoanele îndreptăţite la despăgubire în caz de deces şi celelalte texte, precum şi cele privitoare la dreptul la viaţă, sănătate şi integritate ale persoanei fizice de la art. 61-69 C. civ.
1.2. Dreptul de creanţă privind despăgubirea. Prejudiciul cauzat altuia dă naştere la un raport obligaţional în cadrul căruia victima este subiect activ, având dreptul de a pretinde şi de a i se repara prejudiciul, într-una din formele prevăzute de art. 1386 C. civ., iar cel obligat la reparare, este subiect pasiv. Potrivit prevederii de la art. 1381 alin. 2 C. civ., dreptul la reparaţie se naşte în chiar ziua cauzării prejudiciului, când victima dobândeşte dreptul la acţiune în sens material, acela care presupune posibilitatea de a acţiona în justiţie şi de a obţine repararea prejudiciului suferit. Valorificarea dreptului poate fi făcută deîndată, în sensul că făptuitorul poate repara prejudiciul suferit de victimă în aceeaşi zi, prin încheierea unei tranzacţii. Când o asemenea tranzacţie nu este posibilă, victima se poate îndrepta împotriva făptuitorului printr-o acţiune în pretenţii, urmând să dovedească în justiţie condiţiile impuse fiecărei ipoteze de răspundere, ceea ce presupune administrarea de probe, potrivit regulii actori incumbit probatio. În acest caz, victima are un drept abstract la reparaţie, despăgubirile urmând a fi cuantificate de instanţa investită, cu respectarea principiului contradictorialităţii.
O problemă pe care o pune valorificarea dreptului la reparaţie o constituie determinarea despăgubirilor. Dacă, în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune sau constatarea stării de uzură a bunurilor afectate prin fapta prejudiciabilă, raportarea se face la ziua cauzării prejudiciului, stabilirea în concret a despăgubirilor se face în raport de preţurile existente la momentul pronunţării hotărârii. Valorificarea în concret a dreptului la reparaţie se va putea face după parcurgerea procedurilor prevăzute de lege, când creanţa va deveni certă, lichidă şi exigibilă, în condiţiile în care hotărârea judecătorească are caracter constitutiv de drepturi. Nu este exclusă nici posibilitatea ca valorificarea creanţei să nu fie posibilă datorită insolvabilităţii debitorului.
1.3. Dispoziţia de la art. 1381 alin. 3, potrivit căreia dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privitoare la executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, nu face decât să califice, în mod implicit, dreptul la reparaţie, ca drept de creanţă, astfel că aplicarea tuturor dispoziţiilor legale privitoare la regimul juridic al obligaţiilor, de la naştere până la stingerea lor, este cât se poate de firească.
2. Aprecieri critice
2.1. În opinia noastră, un singur răspuns poate fi dat întrebării avansate la pct. 1 al comentariului: doar prejudiciul injust dă dreptul la reparaţie. Cele în privinţa cărora operează clauzele de neresponsabilitate, asumarea riscului, cum sunt cele cauzate în competiţii sportive, o serie întreagă de alte prejudicii nelegitime, cum ar fi prejudiciul constând în pierderea şansei de a nu se naşte sau cel constând în şansa de a nu se fi născut un copil handicapat (a se vedea comentariul la art. 1385), nu dau dreptul la reparaţie.
În viziunea pe care o propunem, noţiunea de prejudiciu injust încorporează în ea caracterul ilicit al faptei proprii, în accepţiunea cea mai largă a ilicitului (quod non iure factum est, hoc est contra ius). În rest, în cazul celorlalte ipoteze de răspundere pentru prejudiciile cauzate de alţii, în loc de a căuta un vinovat, cu excepţia celor declarate ope legis în afara oricărei culpe, în loc de a califica drept ilicită o faptă doar pentru că a cauzat un prejudiciu, în loc de a apela la construcţii discutabile precum o serie de prezumţii de vinovăţie, cum ar urma să fie numite ele după introducerea în limbajul juridic a vinovăţiei din dreptul penal, putem explica răspunderea din perspectiva victimei. Un enunţ, într-adevăr axiomatic, de natură să fundamenteze imperativul reparaţiei, ar putea fi chiar textul de la alin. 1 pe care îl comentăm, dar în forma propusă: “orice prejudiciu injust dă dreptul la reparaţie”.
2.2. Dispoziția de la alin. 2 potrivit căreia dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, trebuie înţeleasă prin prisma distincţiei dintre dreptul la reparaţie şi creanţa privind despăgubirea. Din această perspectivă, valorificarea dreptului la reparaţie se poate face deîndată, fie tranzacţionând reparaţia cu autorul prejudiciului, fie punând în mişcare dreptul material la acţiune. Doar dreptul de creanţă al victimei nu poate fi valorificat imediat, ci doar după parcurgerea procedurilor legale, când hotărârea constitutivă de drepturi va deveni şi executorie, distincţie care s-ar fi cuvenit a fi făcută în cadrul enunţului.
Art. 1382. Răspunderea solidară.
Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.
1. Comentarii
1.1. Solidaritatea pasivă a debitorilor. Potrivit art. 1445 C. civ., “solidaritatea dintre debitori nu se prezumă” . Ea este o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei şi de aceea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege[215]. Răspunderea solidară este unul dintre cazurile de solidaritate ope legis, instituită prin art. 1382 C. civ. Potrivit acestui text, solidaritatea faţă de victimă există între toţi cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă. Spre deosebire de textul de la art. 1003 din vechiul Cod civil potrivit căruia “Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”, actuala reglementare renunţă la imputabilitate.
2. Aprecieri critice
2.1. Aşa cum am afirmat când am analizat fundamentul răspunderii civile, sintagma “răspunderea pentru faptă” este un reflex de limbaj datorat concepţiei clasice individualiste potrivit căreia orice prejudiciu îşi are cauzalitatea într-o faptă a omului, premiză a oricărei ipoteze de răspundere. Deşi întreaga evoluţie ulterioară a răspunderii avea să demonstreze că punctul de plecare, raţiunea pentru care cineva răspunde sau este desemnat să răspundă, este prejudiciul injust cauzat victimei, schema clasică a întregului edificiu rezervat răspunderii continuă să plece de la fapta omului, aşa cum se întâmplă şi în cazul de faţă. Însăşi solidaritatea este o construcţie juridică gândiită a facilita repararea prejudiciului, nicidecum sancţionarea faptei. Textul normativ de la art. 1382 C. civ. continuă să se raporteze la aceeaşi premiză clasică “cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă“, deşi multe dintre răspunderi sunt obiective. Dacă ne referim la răspunderea comitentului, el răspunde, nu pentru fapta prepusului, idee de mult depăşită, ci în considerarea calităţii sale de exploatant al activităţii prepusului, cel care şi-a asumat toate riscurile pe care le implică investiţia pe care a iniţiat-o şi în considerarea căreia a angajat pe prepuşi. Drept urmare, comitentul nu este solidar cu prepusul pentru că şi el ar răspunde de fapta acestuia din urmă, cum cum ne îndrumă textul să judecăm. Prejudiciul este cel care îi uneşte, nicidecum fapta, aşa cum, de exemplu, o spune in terminis Proiectul de reformă a dreptului francez al obligaţiilor[216], proiect pe care l-am evocat cu precădere pentru că pleacă de la aceleaşi construcţii juridice ale Codului Napoleon, preluate apoi de vechiul nostru Cod civil. De aceea, subscriem observaţiei potrivit căreia textul are acoperire doar în situaţia în care “prejduciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către coatori, complici, tăinuitori etc. prin care victima a fost prejudiciată”[217]. Aceeaşi interpretare a fost făcută şi vechiului text de la art. 1003 C. civ.[218]
Art. 1383. Raporturile dintre debitori.
Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.
1. Comentarii
1.1. Criterii de partajare a reparaţiei între debitorii solidari. Textul normativ de la art. 1383 C. civ. constituie una dintre puţinele situaţii în care vinovăţia făptuitorului este relevantă în dreptul răspunderii civile, unde de regulă, întinderea prejudiciului cauzat, atât prin delict cât şi prin neexecutarea contractului, este dată de însăşi întinderea acestuia. Actuala reglementare avansează criteriile după care se partajează între debitorii solidari reparaţia pretinsă de victima prejudiciului cauzat.
Un prim criteriu îl reprezintă contribuţia cauzală a fiecărui codebitor. Este avută în vedere cauzalitatea obiectivă a fiecărei fapte în parte, aptitudinea acesteia de a produce prejudiciul. În măsura în care un asemenea criteriu nu este funcţional, în sensul că nu se poate stabili în mod obiectiv eficienţa cauzală a fiecărei fapte, este prevăzut un al doilea criteriu, cel al gravităţii vinovăţiei fiecăruia dintre codebitori, după distincţiile făcute de art. 16 C. civ. Acest criteriu de departajare a sarcinii reparaţiei este prevăzut şi de Proiectul Catala la art. 1378 alin. 2, mai sus citat. Dacă nici acest criteriu nu poate fi funcţional, sarcina reparaţiei prejudiciului se va împărţi în mod egal între făptuitori, debitori ai obligaţiei de despăgubire.
2. Aprecieri critice
2.1. Departajarea sarcinii reparaţiei “potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia“ ar fi trebuit altfel exprimată. Odată ce vinovăţia a fost introdusă în limbajul juridic civil prin art. 16 C. civ., vorbim de gravitatea vinovăţiei, sintagmă menită a evita distincţia discutabilă între intenţie şi gravitatea culpei. Ca şi în alte situaţii, noţiunea de vinovăţie a fost asimilată după ce textele din materia răspunderii au fost elaborate, armonizarea textelor făcându-se doar secvenţial.
2.2. Distincţia dintre contribuţia cauzală obiectivă şi contribuţia subiectivă, în raport de gravitatea intenţiei sau culpei făptuitorilor nu se justifică. Potrivit art. 1357 alin. (1), răspunderea pentru fapta proprie nu poate fi angajată decât dacă făptuitorul este vinovat. Prin urmare această răspundere este subiectivă, motiv pentru care gravitatea vinovăţiei ar trebui să fie singurul criteriu de departajare a răspunderii între codebitori.
Soluţia se impune şi de raţiuni practice, fiind mai la îndemână aprecierea vinovăţiei decât determinarea contribuţiei cauzale pe care fiecare faptă a avut-o la producerea prejudiciului. Soluţia este însuşită, nu doar de Proiectul Catala, mai sus citat, dar şi de Codul civil din Quebec, un important model al noii reglementări[219].
Art. 1384. Dreptul de regres.
(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.
(3) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
(4) În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.
1. Comentarii
1.1. Condiţia regresului celui care răspunde de prejudiciul cauzat de altul. Cauzarea unui prejudiciu prin fapta altuia naşte două raporturi juridice distincte: primul, în care creditor este victima care acţionează pe respondent în temeiul răspunderii pentru altul, şi al doilea, subsecvent primului, prin care cel care a reparat prejudiciul, devine creditor al făptuitorului. Acesta din urmă este obligat să suporte prejudiciul suferit de solvens prin repararea prejudiciului suferit urmare a plăţii. De această dată, prejudiciul pentru care răspunde făptuitorul este cel creat celui care a dezdăunat victima şi care astfel a suferit, la rândul lui, un prejudiciu. Normal era ca făptuitorul să răspundă pentru prejudiciul cauzat victimei. Dacă totuşi victima se poate îndrepta împotriva celui care răspunde pentru altul, este pentru că legea i-a creat acest regim de favoare, asigurându-i mai multe şanse de dezdăunare prin garanţia de solvabilitate pe care o prezintă cel ce se foloseşte de făptuitor, autor al prejudiciului. Cum cel care a cauzat prejudiciul va răspunde în final, solvens-ul se îndreaptă împotriva făptuitorului prin acţiunea în regres, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie a acestuia din urmă.De această dată, victima are a dovedi condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, cel ce va suporta în final repararea prejudiciului este cel desemnat ope legis să răspundă pentru altul şi care a dezdăunat victima în avans.
1.2. Regresul statului împotriva celui care a cauzat prejudiciul. Ipoteza descrisă de alin. (2) este situaţia în care cel care răspunde pentru altul este statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, când regresul împotriva celui care a cauza prejudiciul este obligatoriu. Dacă în primul caz, opera principiul disponibilităţii, în cazul de faţă, fiind vorba de interese generale care ţin de ordinea publică, este instituită obligaţia legală impusă Ministerului Finanţelor Publice de a acţiona. Şi aici operează aceeaşi condiţie ca cel care a cauzat prejudiciul să răspundă potrivit legii speciale aplicabile în cauză. Dacă prejudiciul cauzat de făptuitor nu-i este imputabil, statul va suporta efectele răspunderii.
1.3. Regresul în cazul solidarităţii. Potrivit textului normativ de la art. 1381 alin. (3), când prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care a plătit despăgubirile pentru fapta săvârşită de altul, se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau împotriva celor care răspund pentru acestea. Regresul este însă limitat la partea care revine persoanei pentru care răspunde şi fără a se depăşi partea din despăgubire care revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul. Prima soluţie, aceea de a limita regresul doar la partea care revine persoanei pentru care răspunde, este conformă princpiului instituit în materia regresului între codebitori reglementat de art. 1456 C. civ. potrivit căruia „Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului”. Aşa cum vom vedea în cadrul observaţiilor de mai jos, el comportă discuţii în raporturile dintre comitent şi prepuşi.
1.4. Limitele regresului. Ultima prevedere normativă de la alin. (4) dispune că cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire corespunzătoare propriei contribuţii la cauzarea prejudiciului. Este o consecinţă firească a principiului instituit la art. 1383 alin. (1) C. civ. potrivit căruia sarcina reparaţiei se împarte proporţional între debitori, în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului.
2. Aprecieri critice
2.1. Textul de la alin. (3), fraza a doua este confuz construit, întâmpinând serioase dificultăţi de înţelegere a voinţei legiuitorului.
Soluţia potrivit căreia regresul „nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul” priveşte situaţia în care persoana care răspunde pentru altul a reparat întregul prejudiciu cauzat victimei, nu doar de persoana pentru care răspunde, ci şi de alte persoane pentru care nu răspunde. Este o ipoteză de lucru puţin obişnuită, pentru că nimeni nu-şi asumă un asemenea prejudiciu. Dacă din eroare a făcut întreaga plată, ar avea deschisă calea plăţii nedatorate. Altfel, este evident că are acţiune împotriva celorlalte persoane prin a căror faptă săvârşită cu vinovăţie a fost cauzat prejudiciul suportat de victimă, numai că situaţia descrisă este atipică şi nu caracterizează raporturile clasice dintre actorii implicaţi în răspunderea pentru prejudiciul cauzat de alţii.
Ceea ce complică lucrurile este textul următor potrivit căruia „În toate cazurile regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde“. Or, prin definiţie regresul priveşte doar ce a plătit solvens-ul pentru cel care răspunde, şi nu partea care depăşeşte prejudiciul cauzat de persoana pentru care răspunde ope legis.
2.2. În interpretarea acestor texte, autoarea aceloraşi comentarii la care, printre altele, ne-am raportat când am comentat reglementările răspunderii delictuale, menţionează că prevederea de la alin. (3) al art. 1384 se coroborează cu cele de la art. 1383 C. civ. Or, dacă avem în vedere opiniile acesteia cu privire la răspunderea obiectivă, pe care le salutăm încă o dată, vom vedea că în materia răspunderii comitentului, acesta nu poate fi considerat codebitor solidar cu prepusul, tocmai pentru că el poartă o răspundere distinctă, fundamentată pe risc şi echitate, care nu poate fi alăturată pur şi simplu răspunderii pentru fapta vinovată a prepusului.
Doctrina s-a pronunţat că în această materie nu este aplicabil textul de la art. 1052 din vechiul Cod civil pentru că nu este o răspundere alături de prepuşi, ci o răspundere pentru prepuşi[220]. Drept urmare, în raporturile cu prepuşii, regresul comitentului nu are a fi divizat. Prin plata făcută victimei, solvens-ul a suferit un prejudiciu, astfel că este aplicabil principiul de la art. 1447 alin. (1) C. civ. potrivit căruia „Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune”. Aceeaşi soluţie este avansată de CCQ, cât şi de Proiectul Catala[221].
Art. 1385. Întinderea reparaţiei.
(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.
(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
1. Comentarii
1.1. Repararea integrală a prejudiciului. Spre deosebire de răspunderea penală, esenţialmente sancţionatorie, răspunderea civilă este în principal restitutivă, reparatorie, având ca finalitate repunerea victimei in statu quo ante, restabilirea echilibrului creat ca urmare a pierderii patrimoniale suferite de victimă, prin obligarea respondentului la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea acesteia sau la o compensaţie, în cazul prejudiciilor morale. Funcţia reparatorie a răspunderii civile capătă astăzi o dimensiune şi mai mare, în contextul unei protecţii sporite a victimei, tendinţă la care se aliniază şi reglementarea oferită de actualul Cod civil acestei instituţii fundamentale de drept civil. Cu toate acestea, trebuie acceptat că repararea integrală a prejudiciului rămâne un deziderat, pentru că, în realitate, repunerea părţii vătămate în situaţia anterioară, în adevăratul sens al termenilor, este imposibilă. De cele mai multe ori acest principiu se rezumă la indemnizare, la alocarea unei sume de bani victimei, menită să înlocuiască prejudiciul suferit, echivalent care este departe de a o repune în situaţia anterioară.
Principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de prevederea normativă de la alin. 1, nu este specific doar răspunderii delictuale. Îl regăsim şi în materia răspunderii contractuale la art. 1531 alin. 1 C. civ., dispoziţie potrivit căreia “creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”.
Una dintre noutăţile noii reglementări o constituie menţiunea primului enunţ de la alin. (1), partea finală, potrivit căreia prejudiciul se repară integral, “dacă prin lege nu se prevede altfel”, excepţie virulent criticată de doctrina recentă care afirmă că “limitarea dreptului victimei de a pretinde acoperirea întregului prejudiciu prin adoptarea unor dispoziţii legale speciale ar fi de natură să încalce dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului {…}”[222].
În ce ne priveşte, deşi ne situăm pe aceeaşi poziţie cu autoarea acestei opinii de a privi răspunderea din perspectiva victimei care cere reparaţia, şi nu a făptuitorului care trebuie sancţionat, credem că excepţia instituită de noua reglementare este raţională. Tendinţa dreptului răspunderii este de a refuza victimei reparaţia pretinsă ori de câte ori i se poate imputa că a urmărit prejudiciul ce i-a fost creat sau de a i se diminua despăgubirea când a contribuit la cauzarea lui, cum se prevede la art. 1371 alin. (2) C. civ. Obligaţia de minimizare a prejudiciului de către victimă este deja avansată în proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor, fiind preluată din dreptul anglo-saxon[223]. Codul civil actual prevede la art. 1534 alin. 2 C. civ. că “debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă”. Deşi această limită este prevăzută în materia răspunderii contractuale, ea are caracter de principiu şi se aplică şi răspunderii delictuale.
1.2. Repararea prejudiciului viitor. Dizpoziția de la art. 1385 alin. 2 al C. civ. prevede că se pot acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică.
Potrivit unei alte prevederi a actualului Cod civil, cea de la art. 1532 alin. ( 1), “La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe“ . Certitudinea priveşte producerea prejudiciului, nu şi întinderea acestuia. Potrivit opiniei unanime a doctrinei noastre, “este, de asemenea, cert prejudiciul viitor, care, deşi nu nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare”[224]. Ori de câte ori nu poate fi determinat cu certitudine, cuantificarea lui o face instanţa de judecată (art. 1532 alin. (3) C. civ.). Condiţia de certitudine a producerii lui trebuie s-o îndeplinească atât prejudiciul actual cât şi prejudiciul viitor[225].
Dimpotrivă, prejudiciul eventual, cel a cărui producere nu este certă, nu este supus reparării. Multă vreme doctrina n-a admis repararea prejudiciilor viitoare, plecând de la regula potrivit căreia prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la întinderea lui. Consecventă principiului pas d’interes pas d’action, doctrina mai veche afirma că “nu se pot cere despăgubiri pentru o daună incertă, posibilă şi eventuală, adică aceea care poate să se întâmple numai în viitor”[226]. Curând, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au devenit mai flexibile[227], apreciind că “un prejudiciu care nu s-a realizat poate justifica condamnarea actuală dacă realizarea lui este certă”[228].
Pentru a evidenţia deosebirile dintre prejudiciul viitor şi cel eventual, doctrina franceză evocă o speţă soluţionată la 1 iunie 1932 de Curtea de casaţie franceză, care, având a se pronunţa asupra unei acţiuni în daune-interese formulate de proprietarii unui teren, obligaţi prin efectul unei legi anterioare să suporte servitutea liniilor electrice care traversau terenul, a trebuit să se pronunţe asupra admisibităţii acţiunii de reparare a unui prejudiciu viitor reprezentat de funcţionarea şi exploatarea acestor instalaţii. S-a decis că “dacă nu este posibilă alocarea daunelor-interese pentru repararea unui prejudiciu eventual, alta este situaţia în care este vorba de un prejudiciu viitor care apare judecătorilor ca o prelungire certă şi directă a unei stări de lucruri actuale şi susceptibile de estimare”[229].
Cât priveşte despăgubirea victimei pentru pericolul de incendiu pe care l-ar prezenta liniile electrice, instanţa a apreciat că un asemenea prejudiciu este eventual şi deci nereparabil pentru că nu se poate vorbi de prelungirea certă a unei stări actuale.
Dacă în ce priveşte prejudiciul actual, cel care a fost efectiv produs, determinarea şi probaţiunea pierderii efectiv suferite şi a beneficiului nerealizat nu întâmpină dificultăţi, la prejudiciul viitor nu toate consecinţele faptei prejudiciabile pot fi anticipat determinate. Exemplul cel mai la îndemână este cel al prejudiciului corporal, unde invaliditatea produce în timp efecte certe, reprezentate de diferenţa dintre pensia de invaliditate şi veniturile anterior realizate. Un asemenea prejudiciu este cert doar în principiu, pentru că sunt şi elemente pe care judecătorul nu le cunoaşte, cum este cazul longevităţii victimei, evoluţiei stării sale de invaliditate, care se poate, fie agrava, fie ameliora. Într-o logică strictă ar însemna să avem tot atâtea hotărâri câte modificări ulterioare se produc în structura prejudiciului[230]. Or, pentru a veni în întâmpinarea intereselor victimei, jurisprudenţa a statuat că, în principiu, asemenea prejudicii sunt certe dar că ori de câte ori starea sănătăţii victimei s-a înrăutăţit, aceasta poate pretinde majorarea despăgubirilor; pentru identitate de motive, debitorul obligaţiei de despăgubire ar putea cere, fie sistarea indemnizaţiei lunare, când victima şi-a revenit, fie diminuarea acesteia, când starea victimei s-a ameliorat. Soluţia este expres prevăzută de actualul Cod civil la art. 1386 alin. (4).
Diversitatea tot mai mare a cauzelor în care se pretinde repararea prejudiciilor viitoare, a impus o nouă distincţie între prejudicii eventuale şi prejudicii virtuale. Doctrina recunoaşte însă lipsa unui contur precis a celor două noţiuni, caracterul vag al frontierelor care le separă[231].
Prejudiciul eventual este cel situat la nivel de simplă expectativă, ipotetic, incert şi deci nesupus reparaţiei. Un exemplu din jurisprudenţa franceză priveşte cazul unui poliţist care a pretins că n-a fost avansat datorită unui denunţ temerar[232].
Spre deosebire de prejudiciul eventual, care este incert, prejudiciul virtual sau potenţial este cel care, deşi neprodus încă, prezintă toate condiţiile realizării sale, fiind prelungirea unei stări de lucruri actuale, directe, probabile şi susceptibile de evaluare imediată. Constatându-se că “certitudinea nu ţine de această lume”[233], autorii leagă tot mai mult certitudinea prejudiciului de caracterul verosimil al acestuia, “atât de verosimil încât merită a fi luat în consideraţie”[234]. Este cazul prejudiciului cauzat prin pierderea şansei pe care îl vom analiza pe larg în cele ce urmează.
În ce priveşte prejudiciul nepatrimonial sau moral, aşa cum vom mai avea prilejul să afirmăm când vom analiza prevederea de la art. 1391 C. civ., susţinem că nu este susceptibil de reparare, nici integrală şi cu atât mai puţin în natură. Răul cauzat prin afectarea valorilor morale care alcătuiesc personalitatea omului, nu poate fi cuantificat şi deci nu este susceptibil de înlocuire sau acoperire printr-o valoare de schimb. Spre deosebire de prejudiciile materiale, prejudiciile morale sunt nefungibile. Chiar dacă fungibilitatea priveşte în general bunurile, nimic nu opreşte, credem, să vorbim de fungibilitatea prejudiciilor, posibilitatea lor de a fi înlocuite printr-o valoare de schimb. Tot ce poate spera victima căreia i se cauzează o vătămare morală este doar compensarea, alinarea, satisfacţia procurate victimei. Este motivul pentru care doctrina franceză preferă sintagma “reparare adecvată“ (réparation appropriée)[235].
1.3. Întinderea reparării. Potrivit dispoziției de la art. 1385 alin. 3 C. civ., despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens), câştigul nerealizat (lucrum cessans), cât şi, după caz, cheltuielile pe care eventual creditorul le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, cum prevede art. 1531 alin. 2 C. civ. Dacă avem în vedere acelaşi prejudiciu cauzat ca urmare a vătămării sănătăţii, prejudiciul efectiv suferit constă în diferenţa dintre retribuţia anterioară a victimei şi pensia de invaliditate primită ca urmare a accidentării sau a vătămării cu intenţie de făptuitor, în timp ce câştigul nerealizat reprezintă sporurile retribuţiei la care victima ar fi fost îndreptăţită să le primească dacă ar fi continuat activitatea, precum şi alte drepturi de care a fost privată, dacă există certitudine că ele ar fi fost acordate.
O problemă pe care o pune valorificarea dreptului la reparaţie o constituie data la care are loc determinarea despăgubirilor, spre a şti dacă hotărârea judecătorească va avea efect constitutiv sau declarativ. O dispoziţie de principiu este cea de la art. 1386 alin. (2) C. civ. care dispune că, la stabilirea despăgubirilor se va avea în vedere data producerii prejudiciului, dacă prin lege nu se prevede altfel, soluţie discutabilă, în opinia noastră, pentru argumentele ce vor fi invocate în comentariile şi observaţiile la acest text. După noi, data cuantificării prejudiciului ar trebui să fie cea a pronunţării hotărârii judecătoreşti. Dacă, în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune sau constatarea stării de uzură a bunurilor afectate prin fapta prejudiciabilă, raportarea se face la ziua cauzării prejudiciului, stabilirea în concret a despăgubirilor se face în raport de preţurile existente la momentul pronunţării hotărârii. Vor putea fi calculate, la cerere, şi dobânzile legale datorate de autorul prejudiciului până la data rămânerii definitive a hotărârii. Deosebit de acestea, cel obligat la reparare, va putea fi obligat la majorarea pretenţiilor, dacă prejudiciul s-a majorat între timp.
Potrivit aceleaşi dispoziţii, sunt avute în vedere cheltuielile pe care cel prejudiciat le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Aşa cum am arătat, este o nouă orientare a răspunderii delictuale de a încuraja victima să evite sau să atenueze prejudiciul. Este ceea ce doctrina numeşte “obligaţia de minimizare a prejudiciului”. Doctrina franceză se întreabă dacă n-ar trebui încurajată atitudinea activă a victimei de minimizare a prejudiciului cauzat de cel chemat să răspundă[236], ceea ce la răspunderea contractuală vine să concretizeze obligaţia de colaborare între părţi[237]. Această orientare o găsim reglementată de Principiile Dreptului European al Contractelor. Potrivit art. 9:505 alin. 1 din acest proiect „debitorul nu este ţinut faţă de creditorul care ar fi putut reduce prejudiciul cauzat luând măsuri rezonabile”. Principiile Unidroit impun ambelor părţi ale contractului, prin art. 4.7.8, obligaţia de atenuare a prejudiciului, astfel că “partea în culpă nu este răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de cealaltă parte, în măsura în care acesta din urmă l-ar fi putut reduce prin mijloace rezonabile”.
1.4. Pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă. Spre deosebire de contract, unde hazardul (alea) face parte din configuraţia contractelor aleatorii, în materia delictului, el capătă relevanţă juridică doar când este urmarea unei conduite culpabile a altuia, prin care se intervine într-o evoluţie sau procedură şi astfel se iroseşte posibilitatea producerii unui eveniment favorabil aşteptat de victimă, concretizat, fie într-un câştig, fie în evitarea unei pierderi prin fapte precum: neformularea în termen, de către avocat a căii de atac sau nedepunerea unor înscrisuri semnificative cauzei, determinând astfel pierderea procesului pentru care a fost angajat de victimă, fapta medicului de a nu-şi fi îndeplinit obligaţiile de îngrijire a pacientului cauzându-i sau favorizându-i decesul sau o infirmitate, fapta culpabilă a unui terţ de a fi împiedicat participarea la o competiţie la care victima se putea plasa printre câştigători etc. Irosirea şansei datorată propriei atitudini de a nu participa la o competiţie ori datorată propriei fapte de a nu ataca o hotărâre judecătorească vădit nelegală, de a nu respecta prescripţiile medicale, nu antrenează consecinţele juridice specifice pierderii şansei.
Aplecarea instanţelor asupra prejudiciilor suferite ca urmare a pierderii unor şanse s-a făcut simţită în Franţa, încă din sec. al XIX-lea. Doctrina consemnează o speţă soluţionată la 17 iulie 1889 în care au fost acordate daune-interese pentru şansa irosită de a fi câştigat un proces care nu şi-a urmat cursul ca urmare a culpei unui funcţionar ministerial[238].
Un alt exemplu, devenit la fel de clasic, este acela care priveşte neparticiparea unui cal de curse la o competiţie datorată întârzierii transportatorului, privând astfel pe proprietar de şansa obţinerii unui premiu[239], sau cazul unui pictor care nu şi-a putut expune la timp pânzele pictate pierzând şansa de a fi laureat[240].
Practica indemnizării acestui tip de prejudicii este tot mai bogată, evidenţiindu-se cazurile din domeniul judiciar, unde se pune problema aprecierii contribuţiei pe care a avut-o fapta culpabilă a avocatului sau a altui auxiliar al justiţiei la pierderea procesului precum şi cele din domeniul medical, unde decesul, înrăutăţirea stării de sănătate sau naşterea cu handicap sunt atribuite culpei medicale. Curtea de casaţie franceză a definit pierderea şansei ca fiind “element al prejudiciului constituit de pierderea unei şanse care poate prezenta el însuşi caracter direct şi cert (condiţii ale indemnizării) de fiecare dată când se constată dispariţia, ca efect al delictului, a probabilităţii unui eveniment favorabil, deşi, prin definiţie realizarea unei şanse nu este niciodată certă”[241].
Mai recent, aceeaşi instanţă defineşte pierderea şansei “dispariţia actuală şi certă a unei eventualităţi favorabile”[242].
La rândul ei, doctrina consideră că “dacă şansa realizării unui câştig sau a evitării unei pierderi, era serioasă, faptul de care a fost privată victima constituie prejudiciu reparabil în măsura în care poate fi analizat ca dispariţie certă a unei eventualităţi favorabile”[243].
Într-o formulă mai sintetică, autorii unui tratat rezervat dreptului responsabilităţii definesc pierderea şansei ca fiind “dispariţia probabilităţii unui eveniment favorabil atunci când şansa părea suficient de serioasă”[244]. Deşi sintagma uzuală este “pierderea şansei”, ceea ce interesează de fapt din perspectiva dreptului civil este doar prejudiciul suferit ca urmare a acestui eveniment. El este astfel denumit pentru a nu fi confundat cu prejudiciul final, reprezentat de avantajul de care a fost lipsită victima sau pierderea de care putea fi ferită dacă evenimentul favorabil s-ar fi realizat.
Semantic, sintagma “pierderea şansei”, deşi consacrată în doctrină şi jurisprudenţă, este ambiguă, câtă vreme, aşa cum am văzut, dreptul nu se interesează de orice pierdere de şansă, ci doar de cea care poate fi imputată cuiva, de pierderea şansei cauzate de o faptă culpabilă, cauză a prejudiciului[245]. Construcţia conceptului de pierdere a şansei are în vedere nevoia de a concilia cele două componente contradictorii ale certitudinii, fără a face excese într-o direcţie sau alta.
Concluzia care se impune este că un prejudiciu poate fi invocat ori de câte ori şansa de a fi fost evitat a existat şi ea a fost pierdută. Sintagma “dispariţia unei eventualităţi favorabile” nu este suficientă pentru a ne plasa într-o ipoteză a pierderii de şansă, fiind necesar un prejudiciu, premiza oricărei ipoteze de răspundere delictuală. Pe de altă parte, multe dintre prejudiciile produse prin pierderea şansei, cum sunt cele din domeniul medical, cele care privesc şansa de a se vindeca de o afecţiune sau şansa de a supravieţui, se dovedesc a fi, în mare parte, prejudicii morale, realitate care va trebui să rezulte din definiţia pierderii de şansă. Chiar dacă nu putem nutri speranţa impunerii unei noi terminologii în materie, ne îngăduim totuşi să avansăm o altă definiţie a prejudiciului suferit ca urmare a pierderii şansei ca fiind consecinţele prejudiciabile în plan economic şi moral pe care le produce fapta celui care împiedică producerea unui eveniment favorabil a cărui probabilitate de a se fi produs este suficient de bine conturată.
1.4.1. Argumente împotriva recunoaşterii prejudiciului cauzat de pierderea şansei. Pe lângă argumente de ordin etic care se opun exacerbării drepturilor subiective în planul răspunderii delictuale, au fost exprimate şi alte rezerve, dintre care mai importante sunt următoarele:
– obiecţia cea mai importantă vizează caracterul aleatoriu al acestui prejudiciu, atât ca realizare, dar şi ca determinare a cuantumului său. Se afirmă că, recunoaşterea pierderii de şansă ca prejudiciu reparabil presupune o concesie mult prea mare făcută certitudinii acestuia, ajungându-se ca “o faptă să provoace răspunderea unei pagube pe care n-a produs-o”, după o voce autorizată în domeniul răspunderii[246], ceea ce îndeamnă pe un alt autor să se întrebe retoric: “după răspunderea fără culpă, o răspundere fără cauzalitate?”[247]
În replică, partizanii teoriei pierderii de şansă afirmă că ştiinţele, precum statistica şi calculul probabilităţilor, au înregistrat progrese considerabile în faţa cărora “dreptul nu poate rămâne insensibil”[248];
– referindu-se la acelaşi domeniu medical, s-a afirmat că recunoaştere prejudiciului cauzat de culpa medicală transformă obligaţia medicului, prin tradiţie calificată obligaţie de mijloace, într-o obligaţie de rezultat[249], făcând din medici “garanţi ai fatalităţii”[250];
– recunoscând că indemnizarea prejudiciului cauzat de pierderea şansei vine în întâmpinarea intereselor victimei inocente, unii autori se întreabă dacă, într-adevăr, ea este o tehnică de indemnizare menită să protejeze interesele legitime ale acesteia[251]. Indemnizarea parţială, cea care are în vedere existenţa unei şanse contravine principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, interesele victimei fiind parţial neglijate;
– lipsa unui criteriu obiectiv de cuantificare a prejudiciului rezultat din pierderea şansei este un alt argument al adversarilor acestuia. Se susţine că lăsând judecătorului sarcina de a aprecia întinderea prejudiciului, practic „se protejează propriile dubii ale acestuia privitoare la verosimilitatea raportului de cauzalitate”[252], “o cauzalitate îndoielnică şi o reparaţie parţială”[253]. Aceeaşi autori introduc o nouă sintagmă, aceea de “creare a unui risc nejustificat”, situaţie care justifică repararea integrală a prejudiciului, urmând ca raportul de cauzalitate între culpa medicală şi prejudiciu să fie prezumat.
Sunt şi situaţii aflate la graniţa dintre cele două prejudicii. Ori de câte ori există dubii privitoare la calificarea prejudiciului final drept efect al faptei prejudiciabile instanţele se orientează spre pierderea şansei. Doctrina citează cazul unui comerciant care a încheiat un contract de telesupraveghere a unui magazin. Nedeclanşarea instalaţiei la momentul efracţiei poate fi calificată, fie cauză a prejudiciului, situaţie în care se impune repararea integrală a prejudiciului suferit, fie pierderea şansei de a nu se fi spart magazinul, caz în care comerciantul va fi indemnizat parţial, proporţional cu probabilitatea de a nu se fi pătruns în spaţiu[254].
1.4.2. Reglementare. Racordat orientării europene favorabile indemnizării prejudiciului suferit prin pierderea şansei, noul Cod civil îl include în sfera prejudiciului reparabil.
Potrivit art. 1385 alin. 4 C. civ. “…dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei”. Vom analiza în cele ce urmează, mai întâi prejudiciul avut în vedere de noua reglementare şi apoi condiţiile impuse pentru repararea acestuia.
A. Caracterizarea prejudiciului cauzat de pierderea şansei. Privit din perspectiva certitudinii sale, prejudiciul rezultat din pierderea şansei este situat între prejudiciul eventual şi prejudiciul cert, ceea ce îi conferă o natura ambiguă care face ca repararea lui să fie cea mai delicată.
Deşi are o configuraţie proprie, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii de şansă presupune existenţa a două prejudicii: un prejudiciu iniţial, abstract, reprezentat de “preţul” irosirii şansei de a accede la un eveniment favorabil şi un prejudiciu final, concret, reprezentat de avantajul de care a fost lipsită victima sau de paguba de care aceasta putea fi ferită dacă evenimentul favorabil s-ar fi produs. Cele două prejudicii suferite de victimă sunt strâns legate între ele, prejudiciul primar neexistând decât în raport cu prejudiciul final produs ca urmare a irosirii unei şanse de către persoana chemată să răspundă. Altfel spus, prejudiciul iniţial este expresia probabilităţii prejudiciului final suferit de victimă ca urmare a neproducerii evenimentului favorabil. Astfel, dacă ne referim la un exemplu, cel al prejudiciului suferit prin pierderea şansei ca urmare a culpei profesionale a avocatului care n-a declarat în termen calea de atac, el nu se va putea situa la nivelul valoric pe care îl are obiectul cauzei aflat în dispută. Tot ce poate spera justiţiabilul vătămat este o despăgubire parţială, reprezentând doar preţul lipsirii de şansa judecării pe fond a cauzei, preţ care va fi calculat în raport de şansele obiective pe care le-ar fi avut teza avansată de victimă, dacă fapta avocatului n-ar fi privat-o de posibilitatea examinării cauzei pe toate aspectele sale.
Din acest punct de vedere, am putea afirma că prejudiciul suferit prin pierderea şansei se apropie, de cele mai multe ori, de prejudiciul moral, prin aceea că nu putem vorbi de o reparare propriu-zisă şi deci de repunerea victimei in statu quo ante, ci doar de procurarea unei consolări a acesteia, unei posibile compensări a prejudiciului suferit. Legătura dintre cele două prejudicii este evidenţiată prin aceea că judecătorul va cuantifica prejudiciul suferit prin pierderea şansei în raport de avantajul pe care l-ar fi avut victima sau pierderea pe care ar fi putut-o evita prin câştigarea procesului.
Plecând de la constatarea că asemenea prejudicii suferite prin pierderea şanselor sunt tot mai frecvente, doctrina se întreabă dacă indemnizarea lor poate fi făcută prin raportarea la principiile clasice ale răspunderii delictuale[255]. Autorii nu privesc întotdeauna cu entuziasm practica indemnizării pierderii de şansă. Dacă, de regulă doctrina este înclinată spre interesele victimei care aspiră la dezdăunare pe fondul creşterii enorme a riscurilor de producere a unor daune tot mai variate pe care le presupune civilizaţia tehnologică, dintre care se detaşează net daunele corporale, se constată că noua abordare a drepturilor fundamentale ale omului a generat o adevărată psihoză a reparaţiei[256] asistând astăzi la o “inflaţie a prejudiciilor reparabile”[257], proces care a condus la o proliferare a drepturilor subiective, ajungându-se a se vorbi, aşa cum vom vedea, până şi de “dreptul de a nu te naşte”. De multe ori, această euforie revendicativă este creată de simplele frustrări individuale, nu atât de nevoi efective, cât mai mult de simplele dorinţe, astfel că se întâmplă ca uneori să căutăm un responsabil pentru tot ce ni se întâmplă. Într-o asemenea competiţie a prejudiciilor responsabilitatea a devenit tot mai mult o marfă de schimb pe piaţa asigurărilor[258].
În domeniul medical, pierderea şansei a suscitat numeroase controverse. Progresele înregistrate de biotehnică alimentează tot mai mult “o logică a dorinţelor de a evita toate riscurile inerente existenţei aducând în prim plan mitul copilului perfect”[259].
B. Condiţiile pierderii şansei. Pentru a ne afla în faţa unui prejudiciu supus reparaţiei pentru pierderea şansei, se cer două condiţii:
a) şansa trebuie să fie reală. Se consideră că şansa a fost pierdută atunci când putea fi evitat prejudiciul final, când făptuitorul a întrerupt o evoluţie a unor fapte sau împrejurări care puteau fi sursa unui avantaj sau a unei pierderi. Sarcina probei o are victima şi ea priveşte, în principal, legătura de cauzalitate între faptul generator şi prejudiciul suferit prin pierderea şansei. Pentru ca şansa să fie considerată reală, trebuie să fie susceptibilă de o apreciere obiectivă, ceea ce înseamnă că posibilitatea evenimentului favorabil trebuie să fie mai mult decât o simplă dorinţă subiectivă a victimei.
Când se analizează realitatea şansei, se are în vedere certitudinea legăturii de cauzalitate. Potrivit doctrinei, această certitudine nu trebuie să fie absolută. Este necesară o certitudine judiciară care presupune un grad ridicat de verosimilitate[260], având drept criteriu de apreciere cursul normal al lucrurilor. Dacă în cazul prejudiciilor cauzate prin soluţiile pronunţate de justiţie, aprecierea judecătorului este suficientă pentru a concluziona existenţa sau inexistenţa prejudiciului la care a fost expusă victima, în celelalte ipoteze, unde stabilirea caracterului cert al raportului de cauzalitate presupune cunoştinţe de strictă specialitate, cum ar fi prejudiciile prin pierderea şansei de a participa la anumite competiţii sportive sau prejudiciile prin pierderea şansei de supravieţuire sau de vindecare ori cele suferite ca urmare a naşterii cu handicap, se apelează la experţi pe diferitele domenii în care se plasează prejudiciul pretins;
b) şansa trebuie să fie semnificativă. Se poate vorbi de o şansă semnificativă când probabilitatea determinării evenimentului favorabil este suficient conturată. Prin şansă pierdută se înţelege o pierdere definitivă, când dispare orice posibilitate de a se evita o pierdere sau de a obţine un avantaj.
Pentru a aprecia seriozitatea şanselor, jurisprudenţa distinge între situaţiile în care victima se află sau nu angrenată în realizarea evenimentului favorabil[261]. În cazul cursei de cai, pentru a ne referi la una dintre ipotezele cele mai tipice ale pierderii de şansă, trebuie distins între situaţia în care calul n-a putut lua startul ca urmare a faptei culpabile a transportatorului şi situaţia în care, în timpul cursei, calul nu este suficient susţinut de jocheu.
Alte exemple din prima situaţie evocată privesc eşuarea tratativelor pentru încheierea unui contract ca urmare a intervenţiei frauduloase ale unui terţ, ratarea căsătoriei care nu mai poate fi încheiată datorită unui grav accident provocat de fapta culpabilă a unui terţ, întreruperea unor cursuri ca urmare a faptei culpabile a respondentului, privându-se victima de posibilitatea ocupării unui post etc. Criteriul de distincţie a celor două situaţii îl constituie “proximitatea momentului la care speranţa dispărută se putea concretiza”[262], altfel spus gradul probabilităţii obiective de realizare a şansei.
Evaluarea prejudiciului suferit prin pierderea şansei pe care o face judecătorul are în vedere un procentaj abstract prin care prejudiciul final putea fi determinat de fapta prejudiciabilă a autorului. Dacă în cazul malpraxis-ului unui avocat sau al altui auxiliar al justiţiei, judecătorul are posibilitatea de a decide cu privire la existenţa reală pe care o avea victima de a câştiga procesul, în celelalte situaţii, cum ar fi culpa profesională a medicului sau şansele plasării pe un loc fruntaş într-o competiţie sportivă, şansa unui creator de a primi un premiu la o expoziţie de artă etc., se apelează la expertiza de specialitate.
C. Categorii de prejudicii cauzate de pierderea şansei. Şansele de a câştiga sau de a pierde sunt extrem de diverse, ele acoperind întreaga noastră existenţă. Sistematizând cazuistica în această materie, asemenea prejudicii ar putea fi grupate astfel:
a) pierderea şansei ataşate unui drept de care victima a fost privată, categorie din care fac parte prejudiciile cauzate în domeniul judiciar cauzate de un malpraxis al avocatului sau a altui auxiliar al justiţiei; pierderea şansei de a încheia un contract, pierderea şansei de a beneficia de un avantaj care n-a fost valorificat datorată unei false informaţii primite în perioada precontractuală etc;
b) pierderea şansei de ameliorare a situaţiei sociale (profesionale, şcolare, universitare) prin punerea victimei în situaţia de a-şi întrerupe studiile şi deci compromiterea carierei acesteia, pierderea şansei de a beneficia de efectele unei evoluţii profesionale promiţătoare a soţului sau a soţiei, neparticiparea unui pictor la o expoziţie care i-ar fi putut aduce un premiu, neparticiparea unui cal la o cursă pe care ar fi putut-o câştiga etc.
c) pierderea şansei în domeniul medical. Această ultimă categorie are o evoluţie spectaculoasă în jurisprudenţa ultimilor ani. Doctrina distinge între:
– prejudiciul suferit ca urmare a pierderii şansei de a se însănătoşi sau de a supravieţui. Această şansă trebuie să reprezinte un efect virtual al accidentului, şi nu doar o simplă eventualitate.
Astfel, o speţă din jurisprudenţa franceză priveşte cazul chirurgului care, pentru o operaţie estetică asupra unei paciente, a anesteziat-o local, provocându-i o sincopă cardiacă şi decesul. I s-a imputat medicului pierderea şansei de supravieţuire a victimei prin aceea că n-a apelat la un anestezist şi că n-a luat măsurile de tratament specifice accidentului convulsiv[263];
– prejudiciul suferit ca urmare a naşterii unui copil cu handicap, efect al tratamentului medical inadecvat acordat mamei de către medic pe timpul sarcinii.
Naşterea unui copil handicapat reprezintă subiectul unei nesfârşite dispute, atât în lumea juridică dar şi în cea medicală, discuţia purtându-se, atât pe argumente juridice dar şi pe considerente de ordin etic pe care le suscită, atât “şansa de a nu avea copii”[264], cât mai ales “şansa de a nu se naşte”, exprimări care, prin ele însele, trezesc reacţii dintre cele mai diverse, uneori chiar ostile.
În Franţa, cauza Perruche constituie precedentul cel mai important care a influenţat o întreagă evoluţie, atât doctrinară cât şi jurisprudenţială, în această materie. Însărcinată în luna a 4-a, Josette Perruche a descoperit că prezintă simptome de rubeolă, fiind decisă să întrerupă sarcina pentru a un da naştere unui copil cu un posibil handicap. În urma unor teste de specialitate, medicul a asigurat-o pe viitoarea mamă că afecţiunea nu va afecta naşterea fătului. La 14 ianuarie 1983, micuţul Nicolas a venit pe lume suferind de sindromul Gregg, un ansamblu de probleme şi anomalii grave care grupează tulburări neurologice, surzenie, leziuni oculare (chiar orbire), cardiopatie şi defecte motorii, făcând necesară asistenţa permanentă a unei terţe persoane. Soţii Perruche au formulat două acţiuni: prima, întemeiată pe ceea ce doctrina numeşte wrongful birth, prin care au cerut indemnizarea pentru naşterea unui copil nedorit datorită handicapului, acţiune care a fost admisă cu motivarea că “erorile medicale le-au indus credinţa greşită că mama este imunizată şi copilul se va naşte normal” şi alta întemeiată pe wrongful life (loos of espectation of life) în numele copilului, admisă şi ea. În motivarea soluţiei s-a reţinut că “din moment ce greşelile comise de doctor şi de laborator în executarea contractelor încheiate cu doamna Perruche au împiedicat-o pe aceasta să-şi exercite dreptul de a întrerupe sarcina pentru a evita naşterea unuicopil cu handicap, acesta din urma poate pretinde repararea prejudiciului rezultat din handicap şi cauzat de erorile reţinute mai sus”[265]. Asemenea precedente vor constitui repere ale viitoarei noastre jurisprudenţe într-o materie nouă reglementată de actualul Cod civil.
2. Aprecieri critice
2.1. Enunţul de la alin. (1) potrivit căruia „Prejudiciul se repară integral {…}” este prelungirea celui de la art. 1381 alin. (1), C. civ. care priveşte „orice prejudiciu”. Dacă primul enunţ are istoria lui, deja înfăţişată în comentariile anterioare, intenţia codificatorilor fiind aceea de a nu distinge între felurile prejudiciului, de această dată este vizat doar prejudiciul suferit de victimă, menţiune care ar fi trebuit făcută în cadrul textului. Prejudiciile care nu pot fi atribuite unei conduite a făptuitorului sau unei calităţi a respondentului, se repară după alte tehnici juridice cum sunt asigurările, fondurile mutuale etc.
2.2. Condiţia impusă de alin. 2 al art. 1385 C. civ. prejudiciului viitor, aceea ca producerea lui să fie neîndoielnică, nu este suficientă pentru a fi acordate despăgubiri victimei. Caracterul „neîndoielnic” priveşte doar producerea prejudiciului, nu şi întinderea lui. Or, pentru a fi supus reparării, prejudiciul trebuie să fie cert sub ambele aspecte. Nu întâmplător, întreaga doctrină privitoare la răspunderea civilă delictuală are în vedere certitudinea prejudiciului ca o condiţie a reparării acestuia, exprimare preferabilă pentru că acoperă ambele calităţi ale prejudiciului. Aşa cum se afirmă, „caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei lui, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare”[266].
La fel, doctrina franceză consideră că prejudiciul viitor poate fi considerat cert când evaluarea lui judiciară este posibilă”[267]. Proiectul Catala prevede la art. 1345 că “prejudiciul viitor este reparabil când este prelungirea certă şi directă a unei stări de lucruri actuale”[268].
2.3. Exprimarea imperativă de la alin. 3 al art. 1385 potrivit căreia „despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite, el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”, nu este formula cea mai potrivită.
Potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, doar victima este cea care poate pretinde, pe lângă pierderea efectiv suferită şi câştigul nerealizat precum şi celelalte cheltuieli. Aşa cum dispoziţia de la alin. 2 prevede că “se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor”, tot astfel trebuia formulată şi prevederea pe care o analizăm, una din variante fiind cea pe care o avansăm în cadrul propunerii de mai jos. Credem că astfel s-ar putea mai bine evidenţia faptul că asemenea despăgubiri nu sunt obligatorii, cum s-ar putea înţelege din lectura actualului text, ci sunt opţionale, fiind lăsate la latitudinea victimei, singura în măsură să le aprecieze.
2.4. Celelalte observaţii privesc reglementarea de la alin. (4) al art. 1385 C. civ. privind repararea prejudiciului cauzat de pierderea şansei.
2.4.1. O primă discuţie priveşte localizarea acestei prevederi. În opinia noastră, locul firesc al reglementării ar fi trebuit să fie alături de celelalte dispoziţii privitoare la răspundere şi nu la repararea prejudiciului. Cum prejudiciul pentru pierderea şansei are o configuraţie proprie, fiind legat de prejudiciul constând în atingerea unui interes, înainte de a reglementa repararea lui, ar fi trebuit menţionat, de principiu, în cadrul prevederilor generale rezervate răspunderii pentru fapta proprie, urmând ca abia apoi să se reglementeze, în concret, repararea lui. În opinia noastră, norma pe care o comentăm ar fi trebuit amplasată într-o subsecţiune privitoare la condiţiile prejudiciului, aşa cum le găsim grupate în Proiectul Catala.
2.4.2. Sintagma “repararea pierderii de şansă” este improprie, preferabilă fiind “indemnizarea pierderii de şansă”. Cum se ştie, finalitatea primordială a răspunderii civile este “repararea integrală a prejudiciului” şi “repunerea victimei in statu quo ante”. Or, în materia pierderii de şansă, aşa cum este reglementată de actualul Cod civil, nu poate fi vorba de o reparare integrală a prejudiciului astfel suferit. Tot ce poate spera victima a cărei şansă a fost ratată este doar o compensare parţială a prejudiciului final cauzat prin nerealizarea evenimentului favorabil, printr-o indemnizare într-un cuantum proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului de care a fost lipsită, ţinându-se cont de împrejurări şi de situaţia concretă în care se află aceasta.
2.4.3. Aşa cum am văzut, pierderea şansei poate avea atât consecinţe patrimoniale cât şi morale. Cu toate acestea principiul reparaţiei este prevăzut doar la art. 1385, fără a fi reluat, aşa cum s-ar fi cuvenit, la art. 1391 C. civ. în materia specifică reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Limitarea despăgubirilor doar pentru ipoteza pierderii şansei de a obţine un avantaj ori a evitării pagubei are în vedere doar prejudiciul patrimonial virtual. Sunt excluse o serie de prejudicii morale cu mult mai nocive, cum ar fi cele din domeniul responsabilităţii medicale, produse, fie ca urmare a intervenţiei culpabile a medicului, fie prin crearea de către medic a unui risc nejustificat, situaţii tot mai frecvente pentru care doctrina nu ezită să susţină chiar dezdăunarea totală.
Având a se pronunţa asupra unui caz de malpraxis în domeniul medical, Curtea de casaţie franceză a decis în anul 1990 că “pierderea şansei pe care avut-o victima de a fi îngrijită în mod eficient constituie un prejudiciu moral care trebuie reparat pentru că reprezintă pierderea şansei de a evita moartea”[269].
2.4.4. Chiar dacă textul prevede “o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului”, nu rezultă cu suficientă claritate distincţia dintre prejudiciul suferit prin pierderea şansei şi prejudiciul final, reprezentat de avantajul pe care victima l-ar fi obţinut dacă şansa s-ar fi realizat. Această distincţie o face Proiectul Catala care, la art. 1346, prevede că “pierderea unei şanse constituie un prejudiciu reparabil distinct de avantajul pe care l-ar fi procurat dacă şansa s-ar fi realizat”[270].
Propuneri
Întinderea reparaţiei.
(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Prejudiciul viitor este supus reparării, dacă producerea şi întinderea lui sunt certe.
(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită, câştigul pe care victima l-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite şi de care a fost lipsită, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta prejudiciabilă a determinat pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita consecinţe prejudiciabile pentru persoană şi bunurile acesteia, indemnizarea victimei va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului sau a evitării pagubei şi, după caz, cu probabilitatea evitării suferinţei astfel cauzate.
Art. 1386. Formele reparaţiei.
(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
(3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice.
(4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.
1. Comentarii
1.1. Repararea în natură a prejudiciului. Principiul reparării în natură a prejudiciului prevăzut la alin. (1) a art. 1386 C. civ. este menit să dea eficienţă dreptului pe care îl are creditorul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei debitorului, cum prevedea art. 1073 din vechiul Cod civil, enunţ care reluat de actualul Cod civil la art. 1516 potrivit căruia “creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”.
Aşa cum am mai avut prilejul să susţinem[271], obligaţia impusă de instanţă debitorului, în cazul răspunderii contractuale, fie făptuitorului sau persoanei desemnate de lege să repare prejudiciul, în cazul răspunderii delictuale, şi el debitor, este o obligaţie de a face, nesusceptibilă de executare silită. În cazul răspunderii delictuale, rareori se întâmplă ca prejudiciul să poată fi reparat în natură, şi anume doar când făptuitorul este obligat la restituirea unui bun al victimei. În celelalte cazuri, practic în majoritatea covârşitoare a lor, restabilirea situaţiei anterioare, finalitatea primordială a răspunderii civile, rămâne un simplu deziderat, pentru că de puţine ori suma de bani în care este convertită creanţa în despăgubiri poate repune victima in statu quo ante. Dacă avem în vedere prejudiciile corporale, tot ce se poate spera, nu este “repararea” integrităţii fizice, morale sau a sănătăţii victimei, ci doar ameliorarea situaţiei injuste în care a fost adusă aceasta prin indemnizarea prejudiciului.
Potrivit aceleaşi dispoziţii de la alin. 1, când repararea în natură prin restabilirea situaţiei anterioare nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată, repararea se va face prin plata unei despăgubiri. Imposibilitatea reparării în natură a prejudiciului suferit de victimă poate fi de mai multe feluri:
– imposibilitatea materială, când bunul care trebuie restituit victimei nu mai există;
– imposibilitatea juridică, atunci când restituirea unui bun este paralizată de dreptul obţinut asupra acestuia de un terţ de bună-credinţă;
– imposibilitatea morală, când rezultă din regula nemo proecise cogi ad factum (nimeni nu poate fi constrâns la o faptă personală). Sunt obligaţii asumate de debitor care presupun o faptă personală, cum este cazul pictorului care se obligă să efectueze o operă într-un anumit termen. În cazul nerespectării obligaţiei, debitorul nu poate fi obligat manu militari să-şi execute obligaţia. O regulă tradiţională prevăzută de art. 1142 C. civ. fr. şi preluată de vechiul nostru Cod civil la art. 1075 dispune că “orice obligaţie de a face sau de a nu face se preschimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”. Şi mai precis, potrivit art. 1527 alin. 1 C. civ. “creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”. Tot o imposibilitate morală este şi cea prin care debitorul ar fi obligat la o faptă imorală.
Repararea în natură prin plata unei despăgubiri se poate face prin acordul părţilor, adică prin tranzacţie, iar când convenţia nu este posibilă, prin hotărâre judecătorească. Suntem în plină acţiune a principiului disponibilităţii în procesul civil, astfel că alegerea este a creditorului.
1.2. Data determinării prejudiciului. Prevederea de la alin. 2 fixează regula potrivit căreia “la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere data producerii prejudiciului”, dacă legea nu prevede altfel.
Discuţia privind momentul evaluării prejudiciului este legată de data naşterii creanţei, care nu poate fi alta decât data când prejudiciul a fost cauzat. Intre data producerii prejudiciului şi data pronunţării hotărării prin care cel chemat să răspundă va fi obligat la reparare, poate trece o perioadă considerabilă de timp, când valoarea prejudiciului se poate majora, datorită evoluţiei generale a preţurilor pe fondul inflaţiei. De aceea, este important de stabilit dacă judecătorul are a se raporta la situaţia victimei din momentul pronunţării hotărârii, caz în care hotărârea va avea efect constitutiv de drepturi sau din momentul cauzării prejudiciului, când hotărârea va avea efect declarativ. Soluţia consacrată de actualul Cod civil este conformă cu prevederea de la art. 1381 alin. (2) C. civ.: „Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. Fiind o obligaţie născută, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, aşa cum se prevede la alin. (3) al art. 1381 C. civ. Prin urmare, creanţa victimei este supusă transmisiunii şi cesiunii, chiar dacă defunctul n-a apucat să-l acţioneze în justiţie pe autorul prejudiciului. Legea aplicabilă este legea în vigoare la data la care a fost cauzat prejudiciul iar prescripţia dreptului de a acţiona pe autorul prejudiciului curge de la aceeaşi dată. Sunt argumente care pledează pentru soluţia avansată de textul pe care îl comentăm.
În ce ne priveşte, credem că soluţiile ar trebui nuanţate în raport de elementele la care ne vom referi în observaţiile la acest text normativ.
1.3. Prejudiciile cu caracter de continuitate. Alin. 3 al art. 1386 C. civ. se referă la repararea prejudiciilor care au caracter de continuitate pentru care despăgubirea se acordă prin prestaţii periodice. Este un principiu care se aplică, nu doar prejudiciilor corporale, cele care sunt urmări ale vătămărilor prevăzute de textele normative următoare, ci la orice alte asemenea prejudicii. Aşa cum vom vedea, despăgubirile acordate persoanei prejudiciate sunt cuantificate în raport de întinderea reală a prejudiciului, şi nu de posibilităţile de plată ale celui chemat să răspundă.
1.4. Actualizarea despăgubirilor. Prejudiciile viitoare suportate de victimă pot fi atât majorate cât şi diminuate după data cuantificării lor. Deşi cele mai frecvente situaţii se întâlnesc în cazul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, textul prevede un principiu aplicabil oricăror altor prejudicii viitoare, susceptibile de modificare în timp, cazuri în care instanţa investită va putea majora despăgubirile sau, după caz, le va putea diminua ori sista la cererea debitorului.
2. Aprecieri critice
2.1. Sintagma “stabilirea despăgubirilor” folosită în cadrul enunţului de la alin. 2, reluată în cadrul denumirii marginale de la art. 1388 C. civ., este echivocă. Norma are în vedere exclusiv evaluarea despăgubirii, în timp ce stabilirea este un termen generic, operaţie care, privită în context, poate privi doarformele reparaţiei (în natură sau prin echivalent).
2.2. În mod nejustificat enunţul de la alin. (1) al art. 1386 C. civ. lasă victimei dreptul de a opta între repararea în natură a prejudiciului şi plata de despăgubiri pentru motivul că “nu este interesată“. Repararea în natură reprezintă regula oricărei ipoteze de răspundere, astfel că, ori de câte este posibilă, instanţa o va dispune chiar dacă victima ar fi mai interesată de despăgubirile băneşti.
2.3. Soluţia prevăzută la alin. (2) al art. 1386 C. civ. privind evaluarea prejudiciului suferit de victimă la data producerii lui nu este conformă cu principiul reparării integrale a prejudiciului. Este adevărat că dreptul de creanţă al victimei ia naştere în momentul producerii prejudiciul, numai că, între această dată şi data pronunţării hotărării prin care cel chemat să răspundă va fi obligat la reparare, poate trece o perioadă considerabilă de timp, când valoarea prejudiciului se poate majora exponenţial, datorită evoluţiei generale a preţurilor pe fondul inflaţiei şi nu numai. Dacă avem în vedere deteriorarea sau distrugerea unor bunuri ale victimei, repunerea acesteia în situaţia anterioară presupune obligarea făptuitorului la o sumă care trebuie să reprezinte valoarea de schimb, de reparare sau de înlocuire a bunului distrus. Această valoare nu poate fi alta decât cea existentă la momentul pronunţării hotărârii. Dreptul de creanţă al victimei se naşte în momentul producerii prejudiciului, numai că, în acest moment, el este un drept abstract, este “un drept nedesăvârşit, care se formează pe etape. El se naşte de la data faptei păgubitoare – din anumite puncte de vedere – şi se desăvârşeşte prin concretizarea obiectului obligaţiei corelative, fie prin învoiala părţilor, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii”[272]. Potrivit aceluiaşi autor, hotărârea nu este pe deplin nici declarativă, nici constitutivă de drepturi. Ea se situează între aceste două extreme, fiind din anumite puncte de vedere declarativă şi din altele constitutivă[273].
În acelaşi sens se pronunţă şi profesorul C. Bîrsan potrivit căruia “o adevărată reparare integrală a prejudiciului se poate asigura luând în considerare preţurile de evaluare existente la data pronunţării hotărârii“[274]. Aceeaşi opinie o exprimă şi alţi autori importanţi de drept civil[275].
Doctrina franceză este divizată: în timp ce o serie de autori susţin teza caracterului declarativ al hotărârii de obligare la despăgubiri[276], alţii au în vedere data judecării cauzei[277]. Se are în vedere faptul că dreptul pe care îl dobândeşte victima la momentul când i se cauzează un prejudiciu, este o “creanţă informă”[278]. Ea priveşte repararea prejudiciului, atât şi nimic mai mult. Despre o creanţă certă, lichidă şi exigibilă nu putem vorbi înainte de data hotărârii judecătoreşti, după ce judecătorul va evalua prejudiciul concret suferit.
Dacă ne raportăm la realităţile noastre, nu putem să nu constatăm că pot surveni modificări în întinderea prejudiciului suferit de victimă, chiar în cursul judecăţii, mai ales când unele procese pot trena mai mulţi ani, cum se întâmplă frecvent în practică. Aşa se explică de ce la art. 1381 alin. 2 C. civ. se prevede că “dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. Apoi, “stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă” (formulă din nou discutabilă, pentru că enunţurile propriu-zise se referă la evaluarea pierderii), aşa cum este reglementată la art. 1388 C. civ., nici nu poate fi făcută decât în raport de data pronunţării hotărârii. Doar în raport de această dată urmează să fie calculate veniturile pe ultimul an, pentru a nu mai vorbi de faptul că salariul minim pe economie la care face trimitere art. 1388 alin. 2, nu poate fi altul decât cel din momentul pronunţării hotărârii.
Aceeaşi logică este urmată şi de Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, la art.1367, potrivit căruia „creanţa se naşte din ziua producerii pagubei sau, în cazul pagubelor viitoare, din ziua în care ele au devenit certe”[279]. Aceste important proiect francez prevede că judecătorul evaluează prejudiciul în ziua în care ia decizia, având în vedere toate circumstanţele care i-ar fi putut afecta consistenţa[280].
În materia distrugerilor sau deteriorărilor de bunuri, acelaşi important proiect prevede că estimarea valorii se face la ziua pronunţării hotărârii[281].
Art. 1387. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.
(3) În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.
1. Comentarii
1.1. Prejudiciul corporal. Dreptul la integritatea fizică şi psihică este un drept fundamental garantat de Constituţia României la art. 22. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii poate avea urmări prejudiciabile dintre cele mai devastatoare. Ele se pot constitui, atât în prejudicii materiale, concretizate în cheltuieli de spitalizare, pierderea unor venituri obţinute din retribuţia de care a fost lipsită victima sau alte surse, cheltuieli menite să-i atenueze acesteia handicapul care i-a fost produs, cât şi prejudicii morale reprezentate de suferinţele inerente unor asemenea leziuni fizice, pretium doloris, prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement, prejudiciul sexual etc.[282] cele care fac obiectul de reglementare al art. 1391 C. civ. De aceea, dispoziţia de la alin. 1 al art. 1387 C. civ. are în vedere doar prejudiciile materiale, efecte ale pierderii sau reducerii capacităţii de muncă. Potrivit acesteia, victima este îndreptăţită la echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsită. În condiţiile în care reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, vor putea fi acordate despăgubiri pentru toate prejudiciile materiale suferite, nu doar cele din retribuţie. Astfel, victima va putea dovedi că realiza venituri şi din alte activităţi, concomitent cu cele din retribuţie sau că venitul său era realizat doar din prestarea unor servicii ocazionale. Dacă a avut nevoie de îngrijiri medicale, va putea pretinde cheltuielile cu spitalizarea sau cu procurarea medicamentelor. Deosbit de acestea, victima poate pretinde cheltuieli ocazionate de sporirea nevoilor sale de viaţă. Este vorba de acele situaţii în care victima are nevoie de un cărucior pentru a se deplasa sau de diferite proteze, de cheltuielile făcute cu plata unui însoţitor etc.
Dată fiind diversitatea posibilelor urmări prejudiciabile, textul normativ se referă, în final, la “orice alte prejudicii materiale”, deschizând posibilitatea victimei de a dovedi şi alte cheltuieli pe care a fost obligată să le facă, cum ar fi plata unor persoane angajate să supravegheze copiii minori sau alte venituri de care a fost privată prin imposibilitatea de a desfăşura alte activităţi, cum ar fi cele artistice etc.
1.2. Prestaţii periodice. Fiind un prejudiciu cu caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub forma de prestaţii băneşti periodice, menite să suplinească retribuţia sau alte venituri anterioare ale victimei. Este vorba de prestaţii lunare cu caracter reparatoriu şi nu a unei pensii de întreţinere. Criteriul de cuantificare a despăgubirilor îl reprezintă întinderea reală a prejudiciului şi nu posibilităţile de plată ale celui chemat să răspundă, ca în cazul pensiei de întreţinere. Noutatea o constituie faptul că instanţa va putea acorda victimei, o despăgubire sub forma unei sume globale. Sunt avute în vedere situaţiile în care prejudiciul suferit de victimă este cunoscut dinainte şi necesită achiziţionarea unor proteze speciale, nu doar sume lunare necesare întreţinerii. Suma globală vizată de lege priveşte repararea întregului prejudiciu, spre deosebire de despăgubirea provizorie care este cuantificată după criteriile prevăzute în textul alineatului următor. Soluţia vine în întâmpinarea intereselor legitime ale victimei a cărei situaţie injustă poate fi mai bine remediată prin alocarea unei sume globale. Oportunitatea acestei opţiuni este lăsată la aprecierea judecătorului în raport de datele fiecărui caz în parte. Vor fi avute în vedere şi posibilităţile de plată ale celui responsabil.
1.3. Despăgubiri provizorii. Ultima dispoziţie de la art. 1387 alin. 3 C. civ. prevede posibilitatea instanţei de a acorda victimei o despăgubire provizorie pentru acoperirea unor nevoi urgente. Textul normativ are în vedere situaţii precum nevoia unei intervenţii chirurgicale urgente, a achiziţionării unor proteze provizorii, plata unui însoţitor etc. Asemenea despăgubiri ar putea fi pretinse şi pe calea ordonanţei preşedinţiale, în măsura îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute de această procedură specială.
2. Aprecieri critice
2.1. Pe lângă vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, textul ar fi trebuit să aibă în vedere şi vătămarea integrităţii psihice a persoanei, toate subsumate prejudiciului corporal, cel care are în componenţa sa, atât urmări patrimoniale, precum cheltuieli cu spitalizarea, diferenţa dintre venit şi pensie, cheltuieli de înmormântare, cât şi leziuni morale (pretium doloris, prejudiciul estetic, de agrement, prejudiciul sexual, uneori şi prejudiciul „monden”[283]). Că asemenea afectări ale integrităţii fizice şi morale a persoanei se desprind de simplele şi banalele prejudicii materiale, nu se mai poate nimeni îndoi. Se vobeşte de o “trilogie a prejudiciilor” (prejudiciu corporal, material şi moral) şi chiar de “opoziţia fundamentală: prejudiciu corporal şi alte prejudicii”[284], afirmându-se “superioritatea prejudiciilor corporale”[285] (uneori sunt caracterizate drept cele mai “valoroase”, formulă improprie, pentru un rău, damnum, oricare ar fi el); alteori este invocată nevoia de “a privilegia” prejudiciile corporale, singurele care merită, într-adevăr o reparaţie integrală). Trecând peste aceste exprimări emoţionale, ce trebuie reţinut este că pretutindeni există o preocupare specială pentru prejudiciile corporale, sub presiunea afirmării, fără precedent, a drepturilor fundamentale ale omului.
Clasificarea prejudiciilor în prejudicii materiale, corporale şi morale este acceptată şi de doctrina noastră de drept civil. Potrivit celui mai recent tratat de obligaţii, prejudiciile corporale ”sunt prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritatea corporală”[286]. La rândul său, autoarea comentariilor la textele actualul Cod civil privitoare la răspunderea delictuală, cea care a elaborat două monografii dedicate răspunderii delictuale subiective şi celei obiective, referindu-se la prejudiciile corporale, are în vedere “acele consecinţe negative patrimoniale şi nepatrimoniale ale unei fapte ilicite de natură a afecta integritatea corporală sau sănătatea unei persoane”[287]. Dacă avem în vedere prima dintre definiţii, vom observa că este omis dreptul persoanei la integritate psihică prevăzut atât de art. 22 din Constituţia României cât şi de art. 58 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) C. civ.
Nici doctrina franceză nu include afectarea integrităţii psihice în conceptul de prejudiciu corporal, referindu-se doar la integritatea fizică[288], după cum nici Proiectul Catala n-o include la art. 1379 şi următorii, noile texte instituind reguli speciale privind repararea prejudiciilor cauzate doar de atingerile aduse integrităţii fizice. Şi totuşi Proiectul intitulat Principiile dreptului european al răspunderii civile delictuale (EGTL) include în prejudiciul corporal atingerile aduse sănătăţii mentale a victimei[289].
Sunt motive pentru care supunem atenţiei reconsiderarea prejudiciului corporal în a cărui componentă patrimonială să fie incluse orice pierderi cuantificabile cauzate de fapte prin care sunt afectate integritatea fizică sau psihică a persoanei. O faptă de agresiune poate cauza victimei un handicap psihic care trebuie inclus în cadrul aceloraşi reguli speciale de protecţie a prejudiciului corporal, reglementări care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să se configureze într-un set de reglementări speciale, parte componentă a unui viitor drept european al prejudiciului corporal către care tinde doctrina franceză[290], în care să fie incluse prevederi referitoare la accidentele de circulaţie, prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, prejudiciile cauzate în cadrul transportului sau cele cauzate prin săvârşirea de infracţiuni contra persoanei. Un început deja există.
Deşi autorii noilor texte normative rezervate răspunderii delictuale nu recunosc independenţa prejudiciului corporal, îi rezervă totuşi o reglementare specială prin normele de la art. 1387 – 1395 C. civ.
2.2. Simpla ”sporire a nevoilor de viaţă ale celui păgubit” nu poate influenţa cuantumul despăgubirilor acordate victimei. Ele nu pot excede întinderii reale a prejudiciului suferit. Este de presupus că autorii textului au avut în vedere sporirea nevoilor de viaţă ca urmare a faptei prejudiciabile (nevoia unor proteze, a unui cărucior pentru deplasare etc.).
2.3. Potrivit noii reglementări, despăgubirea în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, trebuie să acopere, printre altele “şi orice alte prejudicii materiale”.
În realitate, victima nu poate aspira la acoperirea “oricăror prejudicii materiale”, ci doar a celor cauzate de fapta prejudiciabilă. Pentru precizia exprimării, textul normativ ar fi trebuit să vizeze “orice alte prejudicii materiale astfel cauzate”.
Pe de altă parte, nu trebuie omis că, potrivit proiectelor europene, victima are obligaţia de a minimiza prejudiciul la care este expusă, putându-i fi refuzate despăgubirile ori de câte ori ar fi putut evita agravarea consecinţelor prejudiciabile[291]. Este o tendinţă pe care actualul Cod civil ar fi trebuit s-o recepteze.
2.4. O ipoteză frecvent întâlnită în practică şi neavută în vedere de noua reglementare o constituie situaţia în care, incapacitatea de muncă sau starea sănătăţii victimei se agravează în timp. Potrivit jurisprudenţei noastre constante, victima are drept să pretindă de la autorul faptei prejudiciabile despăgubiri suplimentare, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat, fiind vorba de prejudicii distincte, ulterior produse. Asemenea despăgubiri nu fac parte din “cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale” prevăzute de alin. (1) al art. 1387, C. civ., teza finală, pentru a se putea susţine că ipoteza la care ne referim ar fi implicit avută în vedere prin textul analizat.
2.5. După ce se prevede la art. 1387 alin. 2 C. civ. că “despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă..”, fraza a doua a textului prevede că “la cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubiri la cerere, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale”, iar la alin. 3 că, “în toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit…”, când de fapt toate dispoziţiile ar fi trebuit exprimate la timpul prezent, cum ne spun normele de tehnică legislativă.
Art. 1388. Stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă.
(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.
(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.
(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.
1. Comentarii
1.1. Criterii de cuantificare a prejudiciului. În vederea unei aprecieri rezonabile a prejudiciului suferit de victimă, prevederea de la primul alineat al art. 1388 C. civ. fixează criteriile pe care instanţa le va avea în vedere.
În primul rând, este vorba de venitul net pe ultimul, în preocuparea de a favoriza victima, plecând de la supoziţia că aceasta este perioada când au fost operate eventuale creşteri de salarii. Dacă victima nu este încadrată în muncă, norma distinge două situaţii:
– prima, când victima nu este încadrată în muncă, fie pentru că se află în şomaj, fie pentru că, deşi pregătită profesional, nu s-a putut încadra în muncă. Despăgubirea va fi evaluată pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, dacă ar fi fost încadrată în muncă, cu pregătirea sa profesională;
– a doua situaţie este cea în care victima se afla în curs de pregătire sau calificare, când despăgubirea va fi calculată în raport de venitul lunar net pe care l-ar fi putut primi la terminarea pregătirii.
1.2. Situaţie specială. Potrivit prevederii de la alin. 2 al art. 1388 C. civ., când în perioada ultimului an victima a încheiat un contract de muncă urmare căruia putea primi un venit mai mare, dar care n-a ajuns să fie pus în executare, despăgubirea se va calcula având în vedere venitul pe care victima l-ar fi putut obţine dacă ar fi prestat munca pentru care a fost angajată.
Este o reglementare nouă fiind vorba de un prejudiciu cauzat de pierderea şansei de a beneficia de un venit pe care victima n-a ajuns să-l obţină datorată nepunerii în executare a contractului său de muncă.
1.3. Despăgubirea la nivelul salariului minim pe economie. Ultima ipoteză avută în vedere la alin. 3 al art. 1388 C. civ. este aceea în care victima nu avea calificare profesională şi nu se afla în timpul vreunei pregătiri profesionale, caz în care este îndreptăţită la o despăgubire calculată pe baza salariului minim net pe economie.
Art. 1389. Vătămarea minorului.
(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1388 alin. (1) va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.
(2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.
1. Comentarii
1.1. Despăgubirea datorată minorului. Dacă victima prejudiciului suferit este un minor, despăgubirea la care este îndreptăţit va fi calculată la nivelul venitului pe care l-ar fi putut realiza, începând cu data terminării cursurilor de pregătire profesională pe care nu le-a putut termina datorită vătămării la care a fost supusă. Este şi acesta un prejudiciu viitor cauzat prin pierderea şansei minorului de a beneficia de un venit corespunzător pregătirii sale profesionale, în curs de efectuare.
1.2. Minorul care realiza un câştig. Potrivit prevederii de la alin. 2 al art. 1388 C. civ., dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii sale, despăgubirea va fi calculată la nivelul acestui câştig de care a fost lipsit. Dimpotrivă, dacă minorul nu avea un câştig, despăgubirea se va stabili conform art. 1388 C. civ. şi va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.
2. Aprecieri critice
2.1. Criteriul determinării despăgubirii datorate minorului în raport de “câştigul de care a fost lipsit“ este discutabil. În aprecierea noastră, ceea ce interesează, nu este câştigul, ci venitul realizat de minor. În timp ce câştigul este de regulă ocazional, venitul se caracterizează printr-o anumită continuitate. La rândul său, pentru a fi avut în vedere, venitul trebuie să fie destinat subzistenţei sale, să aibă o anumită continuitate, şi mai ales să fie licit. Ce soluţie ar urma să fie pronunţată, de exemplu, în cazul în care minorul realiza un venit din cerşetorie sau din practicarea prostituţiei? Poate el aspira la despăgubiri la nivelul câştigului anterior obţinut? Regula nemo auditur… ne obligă să respingem ideea unei astfel de reparaţii. Drept urmare vor fi avute în vedere doar veniturile cu caracter de continuitate şi licite obţinute de minor.
Art. 1390. Persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces.
(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.
(2) Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent.
(3) La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Dispoziţiile art. 1387-1.389 se aplică în mod corespunzător.
1. Comentarii
1.1. Persoane care pot fi despăgubite. Decesul persoanei poate cauza două prejudicii: un prejudiciu material, concretizat în pierderea întreţjnerii pe care defunctul o presta victimei, cât şi un prejudiciu moral (pretium affectionis), care constă în durererea resimţită de persoanele apropiate victimei, reglementat la art. 1391 alin. (2) C. civ. Textul de la alin. (1) priveşte primul dintre cele două prejudicii şi are în vedere doar întreţinerea pe care defunctul o acorda în temeiul obligaţiei legale de întreţinere. De aceea, aceste prevederi se cer coroborate cu reglementările specifice pensiei de întreţinere (art. 499 C. civ. privitor la obligaţia de întreţinere a părinţilor, art. 513-534 C. civ. privind şi alte persoane între care există această obligaţie).
1.2. Persoana întreţinută în fapt. Întreţinerea poate fi prestată, atât în executarea unei obligaţiei legale, situaţie reglementată de primul alineat, cât şi benevol. Această situaţie consacră soluţiile constante ale jurisprudenţei prin care a fost recunoscut dreptul victimei de a pretinde de la autorul faptei prejudiciabile prejudiciul cauzat prin pierderea întreţinerii acordate benevol de defunct unor persoane faţă de care nu era obligat să o presteze. Este una dintre ipotezele prejudiciului constând în atingerea unui interes, reglementat la art. 1359 C. civ.
Singura condiţie prevăzută de textul pe care îl comentăm este ca întreţinerea să fie prestată în mod curent. Ea implică şi alte două condiţii prevăzute de art. 1359 C. civ., anume ca prejudiciul să fie serios, adică să aibă consistenţă minimală, ceea ce, raportat la subiectul în discuţie, înseamnă că întreţinerea nu trebuie să fie derizorie, şi, prin felul în care se manifestă, să creeze aparenţa unui drept subiectiv, adică să fie continuă, nu sporadică, şi să fie asemănătoare întreţinerii acordate în temeiu legii.
Cât priveşte legitimitatea prejudiciului supus reparării, reamintim că acest subiect atât de delicat, a fost pus în discuţie când jurisprudenţa a fost confruntată cu acţiunea formulată de concubinul aflat în întreţinerea defunctului, analiză pe care am făcut-o în comentariile la textul de la art. 1359 C. civ. De aceea, ne limităm a afirma că, potrivit noii concepţii împărtăşite de actualul Cod civil, concubinajul nu mai este calificat de plano imoral, astfel că întreţinerea acordată pe timpul vieţii unuia dintre ei este considerată un interes legitim. În contextul legitimării relaţiilor homosexuale în unele state europene, soluţia este aplicabilă şi acestora (Readucem aici în discuţie reacţia doctrinei care a constatat că explozia drepturilor subiective, despre care am mai vorbit, face posibilă şi recunoaşterea dreptului la simpla plăcere, ceea ce este, totuşi, prea mult…).
1.3. Criterii de determinare a despăgubirii. Criteriile avute în vedere la alin. (3) privesc nevoile celui păgubit şi veniturile pe care cel decedat le-a avut pe timpul cât a fost acordată despăgubirea. În opinia noastră, sunt două inadvertenţe care s-au strecurat în text, pe care le vom comenta în observaţiile următoare. Aşa cum vom arăta, textul ar trebui să privească determinarea prejudiciului în raport de nevoile victimei, nu a despăgubirii datorate de autorul faptei, exprimare care ar putea fi interpretată că despăgubirea pretinsă de victimă ar fi proporţională cu nevoile acesteia, ceea ce ar însemna să asimilăm desăgubirile civile pensiei de întreţinere.
2. Aprecieri critice
2.1. În privinţa criteriilor de determinare a despăgubirii, supunem atenţiei următoarele rezerve :
– nevoile celui păgubit reprezintă un criteriu de determinare a prejudiciului, nu a despăgubirii, cum greşit prevede prima parte a enunţului de la alin. (2). Doar la pensia de întreţinere operează acest criteriu, aşa cum prevede art. 524 alin. (1) C. civ. Or, aşa cum am văzut şi cum o spune dintotdeauna jurisprudenţa, criteriile de apreciere a cuantumului despăgubirii civile şi a pensiei de întreţinere sunt diferite;
– cât priveşte textul care prevede al doilea criteriu de determinare a despăgubirii, cel care se referă la “veniturile pe care, în mod normal, defunctul le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea “ , el este greşit redactat. Sensul reglementării este acela de a se avea în vedere veniturile pe care cel decedat la avea pe timpul cât el a prestat întreţinerea, şi nu când a fost acordată despăgubirea. Ea urmează a fi stabilită abia după decesul celui care a acordat întreţinerea.
Art. 1391. Repararea prejudiciului nepatrimonial.
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
(5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
1. Comentarii
1.1. Terminologie. Termenii prin care sunt desemnate prejudiciile nepatrimoniale în doctrina şi jurisprudenţa românească sunt diferiţi: de la “daunele morale”[292], la “prejudicii extrapatrimoniale sau daune morale”[293], “prejudiciile morale”[294] sau “prejudicii nepecuniare”, “imateriale” etc.
Sensul obişnuit al noţiunii “daune morale”, prezent mai ales în jurisprudenţă[295], este acela de despăgubiri (daunele solicitate de victimă). Alteori, termenul este folosit pentru a desemna leziunea morală pentru care se cer despăgubiri, în cadrul “răspunderii pentru daunele morale”[296]. Sunt şi situaţii în care, în cadrul aceleaşi lucrări, termenul este folosit în ambele accepţiuni[297], pentru a nu mai vorbi de formula total inadecvată de “prejudicii morale şi despăgubiri băneşti pentru repararea daunelor morale”[298].
Deşi termenul „daună morală”, este expresia de uz care evocă cel mai bine realitatea pe care o desemnează, şi anume afectarea valorilor morale care alcătuiesc personalitatea umană, prezintă totuşi inconvenientul că prejudecă asupra soluţiei acestora, sugerând inevitabil despăgubirile pe care le reclamă prin însăşi afirmarea ei. Etimologic, “daună” vine de la latinescul damnum (rău), şi desemnează pierderea, paguba[299], deci un efect cuantificabil, măsurabil, ceea ce n-ar putea caracteriza decât prejudiciul patrimonial. Cum expresia “pagubă morală” ar fi total nepotrivită, este nevoie de un termen care să evoce, nu doar efectele fizice, dar şi pe cele morale, nesupuse unei probaţiuni propriu-zise. Pentru a conserva aceeaşi tradiţie etimologică latină, termenul cel mai potrivit care să desemneze afectarea persoanei în valorile sale morale este leziunea morală, cuvântul laesio semnificând rănirea, efect care poate fi, atât constatat fizic, cum este cazul leziunilor corporale dar şi resimţit şi deci prezumat, fără a fi supus unei constatări şi probaţiuni privind existenţa sa, cum este cazul durerii sau afecţiunii.
Nici doctrina franceză nu este mai consecventă, utilizând termeni precum “préjudice extra-patrimonial”[300], “préjudice non économique à caractère extrapatromonial”[301], “prejudice moral”[302], “dommage moral” dommage corporel”[303] etc.
Mai mult, analizându-se condiţiile răspunderii civile, prima dintre ele este numită de unii autori, dauna sau prejudiciul”[304], considerându-se că cei doi termeni sunt sinonimi, în timp ce alţi autori care analizează aceleaşi condiţii ale răspunderii civile se referă exclusiv la daunele reparabile[305].
În ce priveşte termenul de „prejudiciu nepatrimonial”, deşi frecvent folosit de doctrină şi jurisprudenţă, poate fi criticat prin aceea că implică o determinare per a contrario, opusă prejudiciului patrimonial. Or, potrivit unei exigenţe logice, orice noţiune trebuie definită prin ceea ce este, şi nu prin ceea ce nu este, mai ales în cadrul codificării. De aceea credem că noţiunea de prejudicii morale sau chiar aceea de prejudicii extrapatrimoniale sunt preferabile, având o determinare afirmativă;
Pentru că termenii “daună”, “pagubă”, “prejudiciu” sunt folosiţi cu acelaşi înţeles în limbajul juridic comun, s-au înregistrat câteva propuneri ale unor autori francezi de a se marca distincţia dintre cei doi termeni atât de uzuali în materia răspunderii civile[306], urmând ca dauna, în înţeles de pagubă, să fie considerată “leziunea obiectivă, comună tuturor persoanelor, în timp ce prejudiciul să desemneze consecinţele juridice produse, de o manieră concretă, fiecărei persoane în parte, impactul leziunii cu situaţia personală a victimei”[307]. Potrivit unei monografii dedicate daunelor corporale “dauna relevă ordinea de fapt, în timp ce prejudiciul relevă situaţia de drept”[308].
În ce ne priveşte, am propus această distincţie în cadrul unei prime lucrări vizând fundamentul răspunderii civile delictuale, între “daună”, văzută ca “orice pierdere economică, fie ea damnum emergens sau lucrum cessans, fără a interesa investigarea cauzală pentru a o pune pe seama şi deci în sarcina cuiva” şi “prejudiciu”, care ar urma să desemneze “situaţia creată unui subiect de drept prin lezarea unor valori materiale sau morale, ori dacă se preferă, patrimoniale sau extrapatrimoniale”[309]. “Dacă dauna este un rău, o pagubă, o pierdere provocată de o cauzalitate naturală ori socială, prejudiciul este o daună injustă încercată de o persoană în bunurile sale ori în individualitatea sa, nu doar damnum, distinctă de iniuria, ci amândouă, deopotrivă. În timp ce paguba este neutră, obiectivă, impersonală, fără autor şi victimă, prejudiciul capătă deja contururi care îl individualizează: are un subiect care îl suportă, anume victima, iar situaţia astfel creată ei este injustă, este contrară dreptului. Ea reprezintă o lezare în drepturile ori interesele acesteia imputabilă cuiva.”[310] Într-o exprimare sintetică, prejudiciul este expresia juridică a daunei.
1.2. Incidenţa noii reglementări. O întrebare esenţială pentru materia prejudiciilor morale este aceea dacă, în noul context normativ, se va mai putea invoca răspunderea pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 raportat la art. 1349 C. civ. pentru celelale prejudicii morale, diferite de cele cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale şi cele care sunt efecte ale vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii.
S-ar putea susţine că şi sub actualul Cod civil operează interpretarea tradiţională a art. 998 C.civ. din vechiul Cod civil potrivit căreia, în lipsa distincţiei exprese a legiuitorului, prin “prejudiciu” trebuie înţeles atât prejudiciul patrimonial cât şi cel moral (ubi lex non distinguit…) şi că, drept urmare, art. 1357 C. civ. trebuie tot astfel aplicat, reprezentând dreptul comun al răspunderii pentru fapta proprie, urmând să considerăm că cele două texte normative privind prejudiciile morale cauzate de încălcarea drepturilor nepatrimoniale, prejudiciile corporale şi cele prin ricoşeu privind pretium affectionis, sunt reglementări speciale. Prin urmare, ori de câte ori este vorba de prejudicii cauzate într-un alt mod decât cele pentru care noul Cod civil prevede soluţiile speciale, ar urma să se aplice dispoziţiile de la art. 1357 şi urm. C. civ.
Ce s-ar putea opune acestei interpretări a textelor?
Mai întâi, voinţa explicită a legiuitorului a cărui tăcere nu are a fi evaluată în alt sens decât cel literal. În condiţiile în care discuţia privitoare la distincţia dintre cele două feluri de prejudicii este una clasică, nu s-ar putea crede că noul legiuitor ar fi lăsat să opereze, prin inerţie, aceeaşi interpretare şi în cazul noului text. Altfel spus, dacă într-adevăr ar fi considerat că prevederile răspunderii delictuale pot fi aplicabile deopotrivă celor două feluri de prejudicii, nimic nu l-ar fi oprit s-o prevadă expres.
Dar, deosebit de apelul la logică în susţinerea acestei interpretări, avem în vedere şi două argumente de text: când în cadrul altor prevederi a fost nevoie să se distingă între cele două feluri de prejudicii, legiuitorul s-a referit la “despăgubirile sau, după caz, reparaţia patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial” (art. 253 alin. 4), sugerând caracterul excepţional al unei astfel de despăgubiri; la fel, art. 1391 alin. 1 C. civ. potrivit căruia „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, formulă care, deşi oarecum improprie, aşa cum o să arătăm în cele ce urmează, vizează despăgubirile pentru prejudiciile corporale.
Noile prevederi n-ar fi trebuit să lase locul unei asemenea întrebări într-o chestiune esenţială pentru răspunderea civilă delictuală. Teoretic, în opinia noastră, două erau opţiunile legiuitorului român în această problemă: fie să admită principiul reparaţiei prejudiciului, indiferent de natura sa patrimonială sau morală, fie să prevadă că reparaţia prejudiciilor morale are loc doar în cazurile prevăzute de lege, aşa cum dispune, de exemplu, Codul civil italian[311]. Chiar dacă art. 1391 C. civ. este plasat în secţiunea privind “repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, ceea ce înseamnă că doar pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii precum şi pentru faptele prevăzute de art. 253 C. civ. se acordă despăgubiri, era nevoie de o normă expresă care să facă explicită voinţa legiuitorului român.
1.3. Despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Textul de la alin. (1) al art. 1391 C. civ. care vizează despăgubirea pentru “restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială” vizează situaţiile în care, urmare a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe lângă prejudiciul patrimonial direct cauzat victimei, concretizat în pierderea veniturilor pe care le realiza anterior, asemenea vătămări presupun o serie de consecinţe adiacente în planul vieţii sociale şi de familie, în sensul că victima nu se mai poate bucura de libertatea de mişcare, de plăcerea de a face sport, de a călători sau este privată de tot ce presupun relaţiile de cuplu în cadrul familiei. Deşi despăgubirea vizată priveşte prejudiciul nepatrimonial, restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială se poate concretiza, atât în prejudicii patrimoniale, cât şi morale. Compensarea efortului fizic se face, cel mai frecvent, prin cheltuieli care înseamnă, în primul rând pierderi patrimoniale. Bunăoară, faptul că, urmare a unui accident, victima este pusă în situaţia de a-şi procura un cărucior pentru a se deplasa, este o pierdere patrimonială. În practică, jurisprudenţa s-a pronunţat că “întrucât repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situaţia anterioară faptei prejudiciabile, urmează ca, în cazul în care trebuie să depună un efort suplimentar de muncă, este necesar să primească un echivalent al acestui efort”[312].
Într-o altă speţă s-a decis că “în cazul în care o persoană produce alteia o vătămare ce are urmări asupra capacităţii de muncă, aceasta din urmă are dreptul la despăgubiri, chiar şi în situaţia în care, ulterior, realizează la locul de muncă aceeaşi retribuţie sau chiar mai mare, dacă se face dovada că, datorită infirmităţii provocate, este nevoită să facă un efort în plus, care în final, duce la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentaţie mai bogată şi medicamentaţie adecvată infirmităţii survenite”[313].
Tot astfel, s-a decis că “în cazul în care, ca urmare a unui fapt ilicit, un copil a rămas cu infirmităţi care se răsfrâng direct asupra rezultatelor la învăţătură, ceea ce atrage nevoia de a fi sprijinit de o persoană calificată, de a i se da o îngrijire medicală specială şi de a fi alimentat în mod deosebit faţă de alţi copii, toate aceste consecinţe, având un echivalent patrimonial, trebuie considerate că dau loc unei situaţii prejudiciabile, care justifică acordarea de despăgubiri materiale”[314].
Prin urmare, dacă efortul suplimentar pe care îl depune cel vătămat n-ar fi plătit, victima ar suferi, în primul rând, un prejudiciu patrimonial, astfel că textul pe care îl analizăm poate viza ambele categorii de prejudicii. Dispoziţia potrivit căreia “poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, sugerează doar ideea că o astfel de despăgubire ar fi suplimentară. În realitate, enunţul trebuie interpretat în sensul că, pe lângă despăgubirea pentru prejudiciul corporal patrimonial (prejudiciul cauzat de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii), poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
În această materie există consens european, Comitetul European de Asigurări întocmind un nomenclator[315], care, în materia prejudiciilor corporale distinge între următoarele categorii de leziuni morale: atingerile aduse integrităţii corporale, dureri psihice, fizice sau morale (pretium doloris), atingeri vizând calitatea vieţii şi plăcerilor acesteia, reprezentat de prejudiciul de agrement în sens larg (prejudiciul hedonist), atingeri aduse activităţilor specifice timpulul liber, în special sportul, prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis), prejudiciul sexual.
1.4. Prejudiciul prin ricoşeu. Noua prevedere de la alin. (2) al art. 1391 C. civ. consacră prejudiciul prin ricoşeu, teoretizat de întreaga doctrină franceză şi românească. Este vorba de durerea resimţită de persoanele menţionate de text (ascendenţi, fraţi, surori, soţ, precum şi orice persoană care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu), exprimată prin sintagma pretium affectionis.
Dacă doctrina clasică este ostilă recunoaşterii acestui prejudiciu, respingând orice “comercializare a tristeţii” caracterizându-le “prejudicii suspecte”[316], astăzi, tendinţa generală este de a le recunoaşte, fiind una dintre componentele prejudiciului extrapatrimonial. Principiile dreptului european al răspunderii civile (EGTL) îi alocă o prevedere distinctă, în cadrul art. 10-301[317]. La fel şi Proiectul Catala, la art. 1379 alin. 2[318].
Lista persoanelor care pot solicita despăgubiri (ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul, precum şi orice persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu) este întemeiată, mai întâi, pe gradul apropiat de rudenie care face legitimă prezumţia de lezare a sensibilităţii victimei.
În privinţa celorlalte persoane vizate de text, ne limităm a constata o anumită lejeritate a textului pe care îl vom analiza în cadrul observaţiilor care urmează. Lărgirea cercului de persoane care ar putea pretinde despăgubiri pentru durerea resimţită la pierderea unei fiinţe dragi a avut loc după ce concubinilor le-a fost recunoscut acest drept, consacrat în Franţa prin Pactul civil de solidaritate (PACS), contract între două persoane majore, de sex diferit sau de acelaşi sex, prin care este organizată viaţa în comun, fiind prevăzute drepturile şi obligaţiile celor două persoane de susţinere reciprocă, morală şi patrimonială.
Specificitatea acestui prejudiciu rezidă şi în probaţiunea lui. Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, unde victima are a dovedi, atât existenţa cât şi întinderea lui, prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiaşi regim probator, pentru că, aşa cum spunea Gaius, referindu-se la leziunile fizice, “corpul omului liber nu are preţ”[319]. Prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite. Dimensiunea durerii resimţite de persoanele apropiate victimei este diferită de la caz la caz, criteriile exterioare fiind doar orientative. Bunăoară, într-un caz dat, decesul unicului fiu poate fi cu mult mai devastator pentru părinţi decât moartea aceleaşi persoane pentru copiii acesteia, la fel cum se poate întâmpla şi invers. În această materie, jurisprudenţa s-a pronunţat, aproape constant, în sensul constatării prejudiciilor morale şi nu al probării lor. Având a se pronunţa într-o cauză de acest gen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “întiderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării…”[320].
Evocând probaţiunea în această materie, mai trebuie remarcat că sunt şi situaţii în care prejudiciul pare să nu constituie o condiţie a reparaţiei. Astfel, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt prevăzute în art. 74 lit. a-i C. civ., pot atrage prin ele însele indemnizarea. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne fără drept în locuinţă ori simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi doar la două dintre cele nouă situaţii prevăzute de textele amintite, sunt suficiente pentru a obţine măsurile prevăzute de actualul Cod civil, fără a se cere existenţa unui prejudiciu. Să fie absorbită răspunderea civilă de protecţia personalităţii? Este o întrebare la care am prefera un răspuns afirmativ, în considerarea celor anterior spuse. Discuţia necesită însă, o serie de nunţări care exced cadrului de faţă.
1.5. Cedarea dreptului la despăgubire pentru încălcarea drepturilor inerente personalităţii. Când vorbim de drepturile inerente personalităţii, nu avem în vedere aptitudinea invariabilă a persoanei de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii, ci valorile morale care alcătuiesc individualitatea inconfundabilă şi incomparabilă a fiecărui om în parte.
În acelaşi sens se pronunţă un distins autor de drept civil potrivit căruia “personalitatea la care fac referire aceste drepturi nu se reduce la noţiunea tehnicã de personalitate juridicã, în sensul de a fi subiect de drept. Ea vrea sã spunã mai mult şi anume: persoana umanã în totalitatea sa, în realitatea sa biologicã, psihologicã şi socialã”[321]. Este vorba de acele “prerogative extrapatrimoniale intim ataşate persoanei, care exprimă chintesenţa fiinţei umane, fiind intriseci acesteia”[322], altfel spus, “tot ce caracterizează în particular un individ”[323]. Acelaşi înţeles al personalităţii îl regăsim în definiţia dată în psihologie potrivit căreia personalitatea este “element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”[324], precum şi de sociologie care o vede ca “expresie socioculturală a individualităţii umane”[325].
Dacă o pagubă economică este mereu aceeaşi, indiferent de victima care o suportă, o leziune morală este întotdeauna diferită de la caz la caz, în raport de personalitatea afectată a victimei. Ceea ce, pentru anumite persoane, distrugerea unei amintiri de familie se poate constitui într-o traumă sufletească, pentru altele, incidentul poate trece neobservat. La fel, în timp ce o cicatrice produsă ca urmare a unui accident poate constitui o tragedie pentru o actriţă celebră a cărei înfăţişare fizică este esenţială, aceeaşi urmare poate fi ignorată de o altă persoană obişnuită, mai puţin interesată de aspectul său fizic[326]. Tocmai în aceasta constă de fapt întreaga problematică a prejudiciilor morale, ele însele având o configuraţie mereu alta, nefiind susceptibile de comparare sau de estimare pecuniară în aceeaşi manieră ca prejudiciile patrimoniale.
Pe de altă parte, nu există un consens doctrinar şi jurisprudenţial cu privire la noţiunea însăşi de drepturi ale personalităţii, unii autori tratându-le alături de libertăţi, precum libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei etc[327]. În acest context, folosirea cu lejeritate a acestor sitagme nu ajută eforturile de clarificare terminologică, aşa cum ar impune o bună tehnică legislativă, într-o materie atât de importantă, astfel că, în locul unor liste discutabile de drepturi care ar face parte din asemenea categorii, preferabilă ar fi fost formula de a le sugera doar, printr-o trimitere exempli gratia şi nu inventariindu-le;
Potrivit textului de la alin. (3), dreptul la despăgubiri pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept poate fi cedat doar dacă a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească. Prin urmare, deşi drepturile inerente personalităţii sunt indisolubil legate de fiinţa umană, dreptul privind despăgubirile datorate de cel care le încalcă poate face obiectul tranzacţiei sau poate fi cedat prin efectul hotărârii judecătoreşti. Astăzi sunt admise convenţii prin care anumite aspecte ce ţin de viaţa privată să poată fi publicate, la fel cum folosirea vocii sau a propriei imagini pot face obiectul unor tranzacţii. Potrivit Legii nr. 48/2008 privind efectuarea prelevării şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic, asemenea operaţii se pot face cu consimţământul membrilor de familie, după declararea morţii cerebrale.
1.6. Netransmiterea la moştenitori a dreptului la despăgubire. Fiind un drept strict personal care aparţine în exclusivitate celui vătămat, dreptul la despăgubiri pentru încălcarea drepturilor inerente personalităţii nu este transmisibil prin moştenire. Ceea ce „nu trece” la moştenitori, în exprimarea de la alin. (4) al art. 1391 C. civ., este doar decizia victimei de a acţiona în justiţie pe făptuitor. Odată iniţiată acţiunea pe timpul vieţii titularului, dreptul patrimonial la despăgubiri este transmisibil moştenitorilor, aceştia putând fi introduşi în cauză pentru a li se oferi posibilitatea continuării procesului.
2. Aprecieri critice
2.1. “Repararea prejudiciului nepatrimonial” este o exprimare inadecvată. Dacă s-a ajuns să se vorbească despre o „reparare” a ceva, care prin definiţie nu poate fi reparat, este pentru că nici Codul Napoleon şi nici copia sa fidelă în materia răspunderii civile, Codul civil român, nu prevedeau un alt temei pentru prejudiciile morale. Sub “presiunea faptelor” şi în lipsa unei norme speciale, doctrina şi jurisprudenţa au interpretat extensiv dispoziţiile de la art. 1382 C. civ. fr. şi art. 998 C. civ. rom. cu motivarea că aceste norme nu disting între prejudiciul patrimonial şi cel moral, astfel că ubi lex non distnguit.. Era o soluţie de avarie ce avea să fie curând supusă focului încrucişat al doctrinei care a deplâns perspectiva de a preţui durerea, afecţiunea, demnitatea, onoarea etc., de a vorbi de repunerea victimei în situaţia anterioară, de repararea integrală şi în natură a prejudiciului.
De fapt, reparaţia prejudiciului înseamnă repunerea victimei în situaţia anterioară, restabilirea echilibrului afectat ca urmare a unei pierderi, a diminuării patrimoniului. În practică însă, de puţine ori are loc repararea în natură a prejudiciului şi repunerea victimei in statu quo ante, chiar şi în cazul prejudiciilor patrimoniale. Este vorba doar de situaţia restituirii unui bun mobil însuşit sau obligaţia de a face, impusă făptuitorului de a aduce bunul afectat în situaţia anterioară. Dar şi în acest din urmă caz, potrivit art. 1075 C. civ. „orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”, ceea ce înseamnă că, până la urmă, principiul reparării prejudiciului în natură se rezumă, de cele mai multe ori, la acordarea unei sume de bani echivalente acestuia, de fapt o compensare[328]. Apoi, repararea în natură priveşte patrimoniul victimei şi nu valorile afectate.
Dacă în privinţa prejudiciilor patrimoniale se poate aspira, doar teoretic, la reparaţie prin înlocuirea, compensarea pierderii suferite, când vorbim de prejudiciile morale, o asemenea operaţie este eo ipso imposibilă, neputând fi de imaginat repararea unor valori morale precum demnitatea, onoarea, reputaţia, imaginea, intimitatea, durerea etc. Dacă totuşi, în multe cazuri, indemnizarea prejudiciilor morale poate ameliora situaţia victimei, o astfel de operaţie nu asigură reparaţia leziunii morale, ci contribuie doar la consolarea, compensarea sau satisfacţia acesteia.
De aceea, susţinem că prejudiciul moral nu poate fi calificat drept specie a prejudiciului reparabil şi că soluţia acestuia este diferită de cea a prejudiciului economic, patrimonial. Avem în vedere deosebirea esenţială dintre prejudiciile patrimoniale, care pot fi înlocuite, acoperite printr-o valoare de schimb şi cele morale care nu pot fi exprimate în bani, nu pot fi convertite. Dacă prejudiciul moral va fi calificat drept de creanţă şi va fi supus mecanismului răspunderii delictuale, care, cum se ştie, este izvor de obligaţii, vom ajunge să-l convertim, dintr-un drept nepatrimonial, într-un simplu element al patrimoniului, făcând inutilă distincţia fundamentală între cele două categorii de prejudicii
Soluţia juridică a prejudiciilor morale nu este reparaţia şi nici despăgubirea victimei, ci doar formula generică „remedii adecvate situaţiei injuste a victimei”, constând, fie în indemnizarea acestora, fie în alte măsuri pe care judecătorul le consideră potrivite pentru ameliorarea situaţiei injuste în care se află victima. Astfel, prejudiciile morale pot căpăta o individualitate proprie, încetând a fi considerate specii ale prejudiciilor patrimoniale şi ar putea beneficia de un tratament distinct în cadrul protecţiei persoanei şi nu în cadrul patrimoniului acesteia.
Din această perspectivă privind reglementările, nu putem decât saluta dispoziţiile de la art. 253 C. civ., plasate în Cartea I privitoare la Persoane. Numai că, după noi, soluţiile amenajate de textele normative rezolvă parţial problematica prejudiciilor morale pentru că, pe de o parte, nu pot fi apte să “repare” leziunile morale iar pe de altă parte, pentru că privesc doar ipotezele de încălcare a drepturilor nepatrimoniale, fără a se preocupa şi de celelalte ipoteze prin care sunt lezate şi alte valori morale care nu au ajuns încă la rangul de drepturi subiective sau simplele interese morale.
2.2. Sintagma “repararea prejudiciului nepatrimonial”, denumirea marginală de maximă extensie de la art. 1391 C. civ., privită în sine, lasă să se creadă că cele cinci prevederi legale ar epuiza întreaga problematică a ceea ce, impropriu este numită “repararea” tuturor prejudiciilor nepatrimoniale. În realitate, reglementarea priveşte doar două dintre prejudiciile nepatrimoniale, circumscrise vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii. Prin urmare, nu poate fi vorba decât de repararea unor prejudicii nepatrimoniale, şi nu a prejudiciului nepatrimonial în general. Şi mai corect ar trebui ca norma să fie denumită reguli speciale privind anumite categorii de prejudicii[329].
2.3. Dacă „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, cum prevede art. 1381 alin. 1 C. civ., înţelegându-se că nu interesează natura acestuia, ne întrebăm de ce oare art. 1357 alin. 1, cel care enunţă principiul răspunderii pentru fapta proprie, nu are în vedere, în mod expres, prejudiciile nepatrimoniale, pentru a da continuitate jurisprudenţei, care, de peste jumătate de veac distinge între prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial, dacă, din motive încă necunoscute, nu este agreat şi prejudiciul corporal?
2.4. Noul Cod Civil avansează două reglementări paralele în materia prejudiciilor nepatrimoniale, contrar prevederilor legale vizând tehnica legislativă[330]: unele amenajate de art. 253 C. civ. referitoare la prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale şi altele prevăzute de art. 1391 C. civ. care vizează doar prejudiciile corporale şi pe cele privind durerea cauzată de moarte victimei. Însuşi noul Cod civil o spune in terminis la art. 1391 care distinge între “dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor interente personalităţii oricărui subiect de drept”[331] (alin. 3), drept care “va putea fi cedat…” şi “dreptul de despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol” (alin.4), drept despre care ni se spune că “nu trece la moştenitori” [332]. Ba mai mult, alin. 5 al art. 1391 C. civ., ne avertizează, dacă mai era nevoie, că „dispoziţiile de la art. 253-256 rămân valabile”. Chiar dacă prejudiciile corporale aspiră la o reglementare mai atentă, fiind vorba de afectarea persoanei umane în valorile care ţin de fiinţarea ei, prevederile ei trebuie integrate într-un cadru normativ unitar, putând fiind grupate în cadrul unor reguli speciale, aşa cum am arătat la pct. 2.
2.5. Formula de la alin. 1 “restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială” este o exprimare mult prea generală şi nu poate fi o formulă magică pentru a cuprinde toate situaţiile injuste în care este adusă victima unei vătămări a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Eforturile de determinare pe care le reclamă lămurirea în concret a sensului acestei sintagme, menite să interpreteze textul prin extensie, ar putea adăuga la lege, fiind de aşteptat o practică neunitară.
În această materie există consens european, Comitetul European de Asigurări întocmind un nomenclator[333], care, în materia prejudiciilor corporale distinge între următoarele categorii de leziuni morale: atingerile aduse integrităţii corporale, dureri psihice, fizice sau morale (pretium doloris), atingeri vizând calitatea vieţii şi plăcerilor acesteia, reprezentat de prejudiciul de agrement în sens larg (prejudiciul hedonist), atingeri aduse activităţilor specifice timpulul liber, în special sportul, prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis), prejudiciul sexual.
Sub un alt aspect, această sintagmă, deşi folosită şi de alte legislaţii europene, este şi echivocă pentru că de cele mai multe ori starea în care este adusă victima presupune nu doar consecinţe pe plan moral, dar şi în plan patrimonial. Compensarea efortului fizic se face, cel mai frecvent, prin cheltuieli care înseamnă, în primul rând pierderi patrimoniale. Bunăoară, faptul că, urmare a unui accident, victima este pusă în situaţia de a-şi procura un cărucior pentru a se deplasa, este o pierdere patrimonială. În practică, jurisprudenţa s-a pronunţat că “întrucât repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situaţia anterioară faptei prejudiciabile, urmează ca, în cazul în care trebuie să depună un efort suplimentar de muncă, este necesar să primească un echivalent al acestui efort”[334].
Într-o altă speţă, s-a decis că “în cazul în care o persoană produce alteia o vătămare ce are urmări asupra capacităţii de muncă, aceasta din urmă are dreptul la despăgubiri, chiar şi în situaţia în care, ulterior, realizează la locul de muncă aceeaşi retribuţie sau chiar mai mare, dacă se face dovada că, datorită infirmităţii provocate, este nevoită să facă un efort în plus, care în final, duce la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentaţie mai bogată şi medicamentaţie adecvată infirmităţii survenite”[335] sau “în cazul în care, ca urmare a unui fapt ilicit, un copil a rămas cu infirmităţi care se răsfrâng direct asupra rezultatelor la învăţătură, ceea ce atrage nevoia de a fi sprijinit de o persoană calificată, de a i se da o îngrijire medicală specială şi de a fi alimentat în mod deosebit faţă de alţi copii, toate aceste consecinţe, având un echivalent patrimonial, trebuie considerate că dau loc unei situaţii prejudiciabile, care justifică acordarea de despăgubiri materiale”[336].
Prin urmare, dacă efortul suplimentar pe care îl depune cel vătămat n-ar fi plătit, victima ar suferi, în primul rând, un prejudiciu patrimonial, astfel că expresia pe care o analizăm poate include ambele categorii de prejudicii.
2.6. Dispoziţia potrivit căreia “poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, sugerează ideea că o astfel de despăgubire ar fi suplimentară. Enunţul putea fi cu mult mai clar dacă se afirma că, pe lângă despăgubirea pentru prejudiciul corporal patrimonial, sau, în optica autorilor, prejudiciul cauzat de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
2.7. Limitarea reparării doar a prejudiciilor morale cauzate de încălcarea drepturilor nepatrimoniale şi a celor provocate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii intră în coliziune, atât cu enunţul laconic de la art. 1381 alin. 1 potrivit căruia “orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, cât şi cu cel de la art. 1531 alin. 3, situat în cadrul reglementării răspunderii contractuale, potrivit căruia “creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.
2.8. Cât priveşte dispoziția de la art. 1391 alin. 2 pentru prejudiciul reprezentând pretium affectionis, privind “despăgubirea ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” nu este cea mai potrivită pentru că:
– dacă enumerarea pe care o face prima parte a textului este necesară pentru determinarea rudelor cu vocaţie la despăgubiri, în privinţa celorlalte persoane care ar putea pretinde asemenea indemnizare, unde nevoia de circumstanţiere este mai mare, nu ne este oferit niciun criteriu obiectiv de determinare a lor, singura condiţie care se cere fiind aceea de a putea dovedi prejudiciul[337]. Generalitatea prevederii vizând “orice persoană, care la rândul ei ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” poate determina o aplicare excesivă a prevederii legale. Doctrina franceză critică excesele jurisprudenţei prin care, având în vedere generalitatea enunţului de la art. 1382 C. civ. fr., a ajuns să indemnizeze pierderea animalului de companie sau suferinţa cauzată de anunţul eronat privind moartea unei fiinţe dragi[338];
– aşa cum este redactată, norma are aspectul unui îndemn de a strânge probe adresat “oricărei alte persoane, care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”. Cum altfel decât prin exhibarea durerii în public, oferind argumente celor care dintotdeauna au deplâns asemenea spectacole dezagreabile, opunându-se comercializării durerii şi afecţiunii[339]? Acordând despăgubiri doar celor care “ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, textul pare a fi mai interesat de proba durerii şi mai puţin de existenţa ei reală.
Este locul să afirmăm că deosebirile esenţiale dintre prejudiciile morale şi cele patrimoniale sunt evidenţiate şi în planul probaţiunii. Spre deosebire de prejudiciul economic, element al patrimoniului, supus probaţiunii atât în ce priveşte existenţa cât şi întinderea lui, prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiaşi regim probator, pentru că, aşa cum spunea Gaius, referindu-se la leziunile fizice, “corpul omului liber nu are preţ”[340]. Prejudiciul moral nu se probează, ci se constată, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedusă din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite. Dimensiunea durerii resimţite de persoanele apropiate victimei este diferită de la caz la caz, criteriile exterioare fiind doar orientative. Bunăoară, într-un caz dat, decesul unicului fiu poate fi cu mult mai devastator pentru părinţi decât moartea aceleaşi persoane pentru copiii acesteia, la fel cum se poate întâmpla şi invers. În această materie, jurisprudenţa s-a pronunţat, aproape constant, în sensul constatării prejudiciilor morale şi nu al probării lor. Având a se pronunţa într-o cauză de acest gen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “întinderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării…”[341].
Evocând probaţiunea în această materie, mai trebuie remarcat că sunt şi situaţii în care prejudiciul nici nu constituie o condiţie a reparaţiei. Astfel, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt prevăzute în art. 74 lit. a-i C. civ., pot atrage prin ele însele indemnizarea. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne fără drept în locuinţă sau simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi doar la două dintre cele nouă situaţii prevăzute de textele amintite, sunt suficiente pentru a obţine măsurile prevăzute de noul Cod civil, fără a se cere existenţa unui prejudiciu. Să fie absorbită răspunderea civilă de protecţia drepturilor personalităţii? Este o întrebare la care am prefera un răspuns afirmativ, în considerarea celor anterior spuse. Discuţia necesită însă, o serie de nunţări care exced cadrului de faţă.
2.9. Noul Cod civil își însușește distincţia pe care doctrina o face prejudiciilor morale în prejudicii rezultând din atingerile aduse drepturilor personalităţii, numite de doctrină daune morale propriu-zise şi prejudiciile nepatrimoniale rezultate din atingerile aduse integrităţii fizice, numite daune corporale, care se pot concretiza atât în prejudicii economice cât şi în prejudicii morale.
O primă categorie de norme privitoare la repararea prejudiciilor morale le întâlnim la art. 253-256 C. civ. în cadrul mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, despre care textul de la art. 1381 alin. 5 prevede că „rămân aplicabile”[342] Printre ele două vizează repararea prejudiciilor nepatrimoniale, cum le numeşte noul Cod: “obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare” (art. 253 alin. 3 lit. a) şi “orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat” (art. 253 alin. 4).
Din punctul nostru de vedere această reglementare este susceptibilă de următoarele observaţii:
a) în primul rând, plasarea prejudiciilor morale în cadrul instituţiei persoanelor, este, indiscutabil, un semn de progres, diferenţiindu-se astfel protecţia persoanei de cea a patrimoniului, idee susţinută de marii noştri dascăli, potrivit cărora, în problema daunelor morale„nu e vorba atât de responsabilitatea civilă, ci de ocrotirea personalităţii omeneşti”[343];
b) noul Cod civil circumscrie repararea prejudiciilor morale protecţiei juridice a drepturilor nepatrimoniale, confirmând astfel teoria potrivit căreia “valorile nepatrimoniale ale omului interesează dreptul numai în măsura în care ele sunt reglementate sub forma a ceea ce îndeobşte numim drepturile subiective”[344], teză reluată tale quale şi de alţi autori[345].
Deşi suntem de acord ca soluţia prejudiciilor morale să fie diferită de cea a prejudiciului reparabil, noi credem că există o independenţă conceptuală între dauna morală şi drepturile nepatrimoniale. Legiuitorul poate consacra mai multe sau mai puţine, mai larg sau mai restrâns asemenea drepturi, ceea ce nu poate însemna că personalitatea umană va putea fi „reglată” sau protejată după variaţii conforme cu imaginaţia acestuia. Bunăoară, împrejurarea că dreptul la viaţă n-a fost prevăzut în mod expres de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică n-a putut lipsi acest drept fundamental de protecţia juridică instituită de actul normativ respectiv, el fiind un drept fundamental, un drept natural al omului.
Pe de altă parte, restabilirea dreptului încălcat nu rezolvă problema prejudiciilor morale. Încălcarea încetează, dreptul este restabilit, dar victima rămâne marcată chiar dacă se vor dispune o serie de măsuri pe care judecătorul le socoteşte necesare. Răspunsul în presă sau mass-media în genere, publicarea unei hotărâri de condamnare, retractarea publică etc, menajează onoarea rănită, demnitatea umilită, reputaţia alterată, etc, dar asemenea valori morale nu se pot regenera. Ele dau adesea expresie, ori evocă numai, instinctul vindicativ, o realitate care nu poate fi ignorată[346] şi care caută să fie satisfăcut, nu prin justiţia proprie ci prin justiţia statală, adică tot o vindicaţiune privată, dar înfăptuită nu direct şi personal, ci de către societate, prin stat.
Limitarea dreptului victimei de a pretinde despăgubiri doar la ipoteza încălcării drepturilor nepatrimoniale, lasă nesancţionate prejudiciile cauzate prin lezarea intereselor morale legitime. Or, dacă, potrivit noului Cod civil, prejudiciile patrimoniale pot fi cauzate atât prin încălcarea drepturilor subiective cât şi a altor interese legitime ale persoanei[347], ne-am putea întreba de ce în materia prejudiciilor morale vătămarea altor valori sau a simplelor interese morale legitime n-ar trebui sancţionate juridic?
Chiar dacă definiţia avansată de Ihering dreptului subiectiv ca fiind un interes juridiceşte protejat face dificilă distincţia dintre cele două noţiuni, ele nu se suprapun decât parţial. Aşa cum reţine autorul unei monografii dedicate prejudiciului, deosebit de drepturile subiective supuse protecţiei juridice, există şi o serie de situaţii juridice denumite “infrajuridice” sau „subjuridice” care nu sunt mai puţin demne de protecţie[348]. Exemplul la care se apelează este prejudiciul afectiv (pretium affectionis), greu de calificat ca expresie a unui “drept la afecţiune” propriu-zis. Sunt şi alte prejudicii morale care, în practică, reclamă repararea, cum este cazul prejudiciului de decepţie, suferit de victima loteriei publicitare care este informată, în mod greşit, că este câştigătoarea unui premiu[349], prejudiciul suferit ca urmare a morţii unui animal de companie, a unui bun care reprezintă amintire de familie etc.
Asemenea cazuri de indemnizare a unor prejudicii morale, despre care nu se poate spune că sunt urmarea încălcării unor drepturi nepatrimoniale propriu-zise, sunt tot mai diverse şi, cu timpul, acceptate de jurisprudenţă. Astfel, dacă jurisprudenţa franceză anterioară anului 1952, nu indemniza prejudiciul prin ricoşeu pretins de unul dintre concubini ca urmare a decesului partenerului, cu motivarea că nu este cauzat de încălcarea unui drept subiectiv, astăzi, această condiţie nu mai este cerută, practica indemnizării unor asemenea prejudicii fiind general admisă, făcându-se apel la interesul legitim şi nu la un drept personal nepatrimonial propriu-zis. “Imperativul reparaţiei este dedus din dauna ca fapt juridic şi nu dintr-un drept prealabil”[350]. Se consideră că relaţia de concubinaj care este stabilă şi continuă şi care are aparenţa unei căsătorii este legitimă şi deci demnă de protecţie juridică, motivare care este tot mai extinsă, din păcate, şi în cazul concubinajului homosexual.
Autorii Noului Cod civil ar fi putut avea în vedere orientarea Anteproiectului francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi a prescripţiei, cel care îşi propune actualizarea Codului civil francez, căruia datorăm prevederile în materie ale Codului nostru civil de la 1864. Astfel, la art. 1343 al acestui proiect se prevede că “este reparabil orice prejudiciu cert constând în lezarea unui interes legitim, patrimonial ori nepatrimonial, individual sau colectiv”. Această formulă ar putea elimina discuţiile privind distincţia dintre drepturile subiective şi interesele legitime.
Soluţia Anteproiectului Catala, este urmarea unei dezbateri din doctrina franceză de drept civil privitoare la raportul dintre protecţia juridică a drepturilor nepatrimoniale şi răspunderea delictuală. Voci autorizate susţin ideea că istoria prejudiciului după anul 1804, mai ales în ultimul secol, poate fi prezentată ca cea a dezintegrării sale progresive. Se are în vedere tendinţa jurisprudenţei franceze de a considera că simpla încălcare a dreptului la viaţă privată deschide dreptul la reparaţie, prejudiciul şi culpa fiind prezumate[351]. Or, această concepţie a noului Cod civil român de a condiţiona indemnizarea prejudiciilor morale de încălcarea unui drept nepatrimonial nu face decât să contribuie la, ceea ce doctrina franceză numeşte “inflaţia de drepturi subiective”[352], proces despre care nu se poate spune că reprezintă un factor de progres ci dimpotrivă, este unul de destabilizare a dreptului răspunderii civile[353];
c) ceea ce surprinde încă de la prima lectură a textelor, este lipsa de acurateţe a terminologiei folosite de noua reglementare, în cadrul căreia sunt evocate laolaltă câteva concepte cu înţeles diferit, inducând confuzii între ceea ce noul Cod civil numeşte: ”drepturi ale personalităţii” (art. 58), “drepturi inerente fiinţei umane” (art. 61), “drepturi inerente personalităţii” (art. 1391 alin. 3).
Sub un prim aspect, ideea în sine de a dresa un inventar la art. 58 C. civ. al drepturilor personalităţii, materie atât de delicată în substanţa ei, este cel puţin riscantă pentru că personalitatea omului nu poate fi redusă la drepturile limitativ prevăzute de text: dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la propria imagine[354].
Apoi, dacă s-a simţit nevoia de a distinge între “drepturile inerente fiinţei umane” (art. 61), “drepturile strâns legate de fiinţa umană” (art. 252), “drepturile inerente personalităţii oricărui subiect de drept” (art. 1391 alin. 3), ar fi trebuit ca această distincţie terminologică să aibă acoperire în drepturile concret plasate în cadrul fiecărei categorii. Or, în ce ne priveşte, avem rezerve în a considera că drepturile privind creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică sunt strâns legate de fiinţa umană, fie şi doar pentru motivul că nu orice fiinţă umană este creatoare de asemenea opere. Cu atât mai puţin includerea în cadrul acestei categorii a “oricăror alte drepturi nepatrimoniale”.
Când ne referim la protecţia personalităţii omului, nu avem în vedere aptitudinea invariabilă a persoanei de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii ci valorile morale care alcătuiesc individualitatea inconfundabilă şi incomparabilă a omului. În acelaşi sens se pronunţă un distins autor de drept civil potrivit căruia “personalitatea la care fac referire aceste drepturi nu se reduce la noţiunea tehnicã de personalitate juridicã, în sensul de a fi subiect de drept. Ea vrea sã spunã mai mult şi anume: persoana umanã în totalitatea sa, în realitatea sa biologicã, psihologicã şi socialã[355]. Este vorba de acele “prerogative extrapatrimoniale intim ataşate persoanei, care exprimă chintesenţa fiinţei umane, fiind intriseci acesteia”[356], altfel spus, “tot ce caracterizează în particular un individ”[357]. Acelaşi înţeles al personalităţii îl regăsim în definiţia dată în psihologie potrivit căreia personalitatea este “element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”[358], precum şi de sociologie care o vede ca “expresie socioculturală a individualităţii umane”[359].
Dacă o pagubă economică este mereu aceeaşi, indiferent de victima care o suportă, o leziune morală este întotdeauna diferită de la caz la caz, în raport de personalitatea afectată a victimei. Ceea ce, pentru anumite persoane, distrugerea unei amintiri de familie se poate constitui într-o traumă sufletească, pentru altele, incidentul poate trece neobservat. La fel, în timp ce o cicatrice produsă ca urmare a unui accident poate constitui o tragedie pentru o actriţă celebră a cărei înfăţişare fizică este esenţială, aceeaşi urmare poate fi ignorată de o altă persoană obişnuită, mai puţin interesată de aspectul său fizic[360]. Tocmai în aceasta constă de fapt întreaga problematică a prejudiciilor morale, ele însele având o configuraţie mereu alta, nefiind susceptibile de comparare sau de estimare pecuniară în aceeaşi manieră cu prejudiciile patrimoniale.
Pe de altă parte, nu există un consens doctrinar şi jurisprudenţial cu privire la noţiunea însăşi de drepturi ale personalităţii, unii autori tratându-le alături de libertăţi, precum libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei etc[361]. În acest context, folosirea cu lejeritate a acestor sitagme nu ajută eforturile de clarificare terminologică, aşa cum ar impune o bună tehnică legislativă, într-o materie atât de importantă, astfel că, în locul unor liste discutabile de drepturi care ar face parte din asemenea categorii, preferabilă ar fi fost formula de a le sugera doar, printr-o trimitere exempli gratia şi nu inventariindu-le;
d) din aceeaşi perspectivă terminologică, în timp ce art. 1391 C. civ. are în vedere la alin. 3, “dreptul la despăgubirile pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii..”, art. 253 alin. 1, prevede măsuri de apărare pentru “drepturile nepatrimoniale care au fost încălcate”. Aşa cum am arătat în cadrul unui studiu dedicat terminologiei juridice a Noului Cod Civil[362], termenul “atingere” preluat din CCQ, în limba română este ambiguu, motiv pentru care ar trebui evitat, cel puţin în materia răspunderii civile, pentru că el poate semnifica, atât fapta prejudiciabilă, cât şi doar încălcarea unui drept, fără cauzarea
O altă exprimare inadecvată o întâlnim la art. 1391 alin. 4, potrivit căruia „dreptul la despăgubiri, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori”. Or, drepturile nu trec pur şi simplu la moştenitor ci se transmit acestora;
e) cât priveşte prevederea de la art. 1391 alin. 2 pentru prejudiciul reprezentând pretium affectionis, privind “despăgubirea ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” nu este cea mai potrivită pentru că:
– dacă enumerarea pe care o face prima parte a textului este necesară pentru determinarea rudelor cu vocaţie la despăgubiri, în privinţa celorlalte persoane care ar putea pretinde asemenea indemnizare, unde nevoia de circumstanţiere este mai mare, nu ne este oferit niciun criteriu obiectiv de determinare a lor, singura condiţie care se cere fiind aceea de a putea dovedi prejudiciul[363]. Generalitatea prevederii vizând “orice persoană, care la rândul ei ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” poate determina o aplicare excesivă a prevederii legale. Doctrina franceză critică excesele jurisprudenţei prin care, având în vedere generalitatea enunţului de la art. 1382 C. civ. fr., a ajuns să indemnizeze suferinţa cauzată de anunţul eronat privind moartea unei fiinţe dragi[364];
– aşa cum este redactată, norma are aspectul unui îndemn de a strânge probe adresat “oricărei alte persoane, care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”. Cum altfel decât prin exhibarea durerii în public, oferind argumente celor care dintotdeauna au deplâns asemenea spectacole dezagreabile, opunându-se comercializării durerii şi afecţiunii[365]? Acordând despăgubiri doar celor care “ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, textul pare a fi mai interesat de proba durerii şi mai puţin de existenţa ei reală.
Este locul să menționăm că deosebirile esenţiale dintre prejudiciile morale şi cele patrimoniale sunt evidenţiate şi în planul probaţiunii. Spre deosebire de prejudiciul economic, element al patrimoniului, supus probaţiunii atât în ce priveşte existenţa cât şi întinderea lui, prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiaşi regim probator, pentru că, aşa cum spunea Gaius, referindu-se la leziunile fizice, “corpul omului liber nu are preţ”[366]. Prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite. Dimensiunea durerii resimţite de persoanele apropiate victimei este diferită de la caz la caz, criteriile exterioare fiind doar orientative. Bunăoară, într-un caz dat, decesul unicului fiu poate fi cu mult mai devastator pentru părinţi decât moartea aceleaşi persoane pentru copiii acesteia, la fel cum se poate întâmpla şi invers. În această materie, jurisprudenţa s-a pronunţat, aproape constant, în sensul constatării prejudiciilor morale şi nu al probării lor. Având a se pronunţa într-o cauză de acest gen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “întinderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării…”[367].
Evocând probaţiunea în această materie, mai trebuie remarcat că sunt şi situaţii în care prejudiciul pare să nu constituie o condiţie a reparaţiei. Astfel, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt prevăzute în art. 74 lit. a-i NCC, pot atrage prin ele însele indemnizarea. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne fără drept în locuinţă sau simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi doar la două dintre cele nouă situaţii prevăzute de textele amintite, sunt suficiente pentru a obţine măsurile prevăzute de noul Cod civil, fără a se cere existenţa unui prejudiciu. Să fie absorbită răspunderea civilă de protecţia personalităţii? Este o întrebare la care am prefera un răspuns afirmativ, în considerarea celor anterior spuse. Discuţia necesită însă, o serie de nunţări care exced cadrului de faţă;
f) printre măsurile de restabilire a dreptului prevăzute de art. 253 alin. 3 C. civ. figurează la lit. b “orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat (s.n.), în condiţiile în care la alin. 4 al aceluiaşi text se dispune că „persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat…”.
Două observaţii sunt inevitabile:
– ambele prevederi mai sus evocate au în vedere repararea prejudiciului suferit prin încălcarea dreptului nepatrimonial, ceea ce naşte întrebarea de ce s-a simţit nevoia ca prin alin. 4 să se reia prevederea alin. 3, lit b din textul pe care îl analizăm?
Textele ar avea sens doar dacă prevederea de la art. 253 C. civ. alin. 3 lit. b ar viza doar prejudiciul patrimonial, în timp ce alin. 4 ar avea în vedere prejudiciul moral. Numai că formula “prejudiciul, chiar nepatrimonial” din primul text vine să întărească înţelesul că alin. 4 de la art. 253 vizează ambele prejudicii. Este logic să se considere că dacă reparaţia este datorată până şi pentru prejudiciul moral, cu atât mai mult ea este impusă de prejudiciul patrimonial;
– a doua observaţie priveşte, în opinia noastră, concepţia discutabilă a autorilor textului că repararea prejudiciului cauzat ar avea ca efect restabilirea dreptului nepatrimonial atins. Dacă în privinţa drepturilor patrimoniale, se poate spune că repararea prejudiciului suferit poate conduce la restabilirea lor, în materia drepturilor nepatrimoniale o astfel de restabilire nu se realizează printr-o „reparaţie” imposibilă eo ipso. Demnitatea rănită, durerea provocată nu pot fi regenerate prin indemnizare, ea având cu totul alt efect, acela de consolare, satisfacţie etc. Tocmai în aceasta constă dificultatea prejudiciilor morale care nu suportă acelaşi tratament juridic aplicat prejudiciilor patrimoniale. Restabilirea dreptului nepatrimonial este o problemă iar repararea prejudiciului moral suferit de titular este o alta;
g) o repetare la fel de supărătoare o întâlnim în acelaşi text de la art. 253 alin. 3 lit. b vizând “orice măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite”, deşi dreptul victimei de a cere încetarea încălcării este prevăzut la lit. b alin. 1 al aceluiaşi text;
h) distincţia dintre „despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială” operată de textul de la art. 253 alin. 4 C. civ. este, şi ea, surprinzătoare, pentru că despăgubirea victimei nu poate avea un alt înţeles decât repararea prejudiciului suferit. Că este aşa, ne-o spune, in terminis, prevederea de la art. 1386 alin. 1 C. civ. potrivit căreia “repararea prejudiciului” se face, printre altele, “prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă[368], prin hotărâre judecătorească”. Exprimarea ar fi fost corectă doar dacă legiuitorul ar fi distins între despăgubiri în sensul de indemnizare a victimei şi repararea prejudiciului prin alte măsuri socotite necesare. Cum însă asemenea “alte măsuri” fac obiectul alin. 3 al art. 253 C. civ., iar reparaţia vizată este exclusiv patrimonială, enunţul normei este eronat.
2.10. O întrebare esenţială pentru materia prejudiciilor morale este aceea dacă, în noul context normativ, se va mai putea invoca răspunderea pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 raportat la art. 1349 C. civ. pentru celelale prejudicii morale, diferite de cele cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale şi cele care sunt efecte ale vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii.
S-ar putea susţine că şi sub noul Cod civil operează interpretarea tradiţională a art. 998 C.civ. potrivit căreia, în lipsa distincţiei exprese a legiuitorului, prin “prejudiciu” trebuie înţeles atât prejudiciul patrimonial cât şi cel moral (ubi lex non distinguit…) şi că, drept urmare, art. 1357 C. civ. trebuie tot astfel aplicat, reprezentând dreptul comun al răspunderii pentru fapta proprie, urmând să considerăm că cele două texte normative privind prejudiciile morale cauzate de încălcarea drepturilor nepatrimoniale, prejudiciile corporale şi cele prin ricoşeu privind pretium affectionis, să fie reglementări speciale. Prin urmare, ori de câte ori este vorba de prejudicii cauzate într-un alt mod decât cele pentru care noul Cod civil prevede soluţiile speciale, ar urma să se aplice dispoziţiile de la art. 1357 şi urm. NCC.
Ce s-ar opune acestei interpretări a textelor?
Mai întâi, voinţa explicită a legiuitorului a cărui tăcere nu are a fi evaluată în alt sens decât cel literal. În condiţiile în care discuţia privitoare la distincţia dintre cele două feluri de prejudicii este una clasică, nu s-ar putea crede că noul legiuitor ar fi lăsat să opereze, prin inerţie, aceeaşi interpretare şi în cazul noului text. Altfel spus, dacă într-adevăr ar fi considerat că prevederile răspunderii delictuale pot fi aplicabile deopotrivă celor două feluri de prejudicii, nimic nu l-ar fi oprit s-o prevadă expres.
Dar, deosebit de apelul la logică în susţinerea acestei interpretări, avem în vedere şi două argumente de text: când în cadrul altor prevederi a fost nevoie să se distingă între cele două feluri de prejudicii, legiuitorul s-a referit la “despăgubirile sau, după caz, reparaţia patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial” (art. 253 alin. 4), sugerând caracterul excepţional al unei astfel de despăgubiri; la fel, art. 1391 alin. 1 C. civ. potrivit căruia „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, formulă care, deşi oarecum improprie, aşa cum o să arătăm în cele ce urmează, vizează despăgubirile pentru prejudiciile corporale.
Noile prevederi n-ar fi trebuit să lase locul unei asemenea întrebări într-o chestiune esenţială pentru răspunderea civilă delictuală. Teoretic, două erau opţiunile legiuitorului român în această problemă: fie să admită principiul reparaţiei prejudiciului, indiferent de natura sa patrimonială sau morală, fie să prevadă că reparaţia prejudiciilor morale are loc doar în cazurile prevăzute de lege, aşa cum dispune, de exemplu, Codul civil italian[369]. Chiar dacă art. 1391 C. civ. este plasat în secţiunea privind “repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, ceea ce înseamnă că doar pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii precum şi pentru faptele prevăzute de art. 253 C. civ. se acordă despăgubiri, era nevoie de o normă expresă care să facă explicită voinţa legiuitorului roman.
Art. 1392. Cheltuieli de îngrijire a sănătăţii. Cheltuieli de înmormântare.
Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
1. Comentarii
1.1. Natura juridică a dreptului la cheltuieli. Atât cheltuielile efectuate pentru îngrijirea sănătăţii victimei cât şi cele făcute la înmormântarea acesteia, constituie un drept de creanţă care îl are ca titular pe cel care le-a avansat, indiferent de calitatea acestuia. Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ. „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea” . Debitor este autorul faptei care a cauzat decesul sau îngrijirea sănătăţii.
Potrivit jurisprudenţei, cuantumul acestora trebuie să fie limitat la cheltuielile necesare. Ele sunt lăsate la aprecierea judecătorului care le va admite doar dacă sunt probate. Cuantumul lor poate varia şi în raport de alte circumstanţe de fapt, diferite de la caz la caz. Sunt incluse în aceste cheltuieli şi cele efectuate conform obiceiurilor sau ritualului religios, cum sunt pomenile la anumite perioade de timp. Cheltuielile voluptuarii, cele care au fost făcute peste standardul minimal impus de obiceiuri, cum ar fi un cavou sau plata unor servicii peste nevoile stricte ale procesiunii, nu fac obiectul obligaţiei de plată.
2. Aprecieri critice
2.1. Textul enunţului privitor la dreptul la înapoierea lor (a cheltuielilor) de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli evidenţiază aceeaşi lejeritate a limbajului juridic de care am tot vorbit în observaţiile noastre anterioare. Următoarele sunt carenţele de exprimare:
– aşa cum am mai arătat, răspunderea operează pentru prejudiciul cauzat victimei, și nu pentru fapta autorului. O faptă penală care nu a cauzat altuia un prejudiciu nu va putea fi calificată izvor de obligaţii;
– caracterizarea faptei prin care s-a cauzat vătămarea sănătăţii ca fiind cea care “a prilejuit aceste cheltuieli”, este cel puţin nepotrivită. Cheltuielile efectuate cu înmormântarea victimei reprezintă efectul necesar al faptei care a cauzat decesul, şi nu doar prilejul efectuării lor. Altfel, s-ar putea înţelege că cel care a suportat aceste cheltuielile ar fi aşteptat „prilejul” de a le face. În realitate, este vorba de prejudiciul cauzat celui care le-a efectuat, creditor al obligaţiei;
– “înapoierea” cheltuielilor de la cel care răspunde pentru faptă, este o exprimare nepotrivită. Întâi de toate, nu cheltuielile sunt supuse înapoierii, ci contravaloarea lor. Apoi, termenul uzual este „restituirea”; el caracterizează situaţii precum plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză. În cazul de faţă, vorbim de obligaţia de plată, specifică dreptului de creanţă.
Art. 1393. Despăgubirea în raport cu ajutorul şi pensia.
(1) Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia.
(2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condiţiile dispoziţiilor art. 1387 alin. (3).
1. Comentarii
1.1. Cuantumul despăgubirii. Ori de câte ori pentru decesul sau incapacitatea de muncă a victimei, cauzate de fapta ilicită a altuia, au fost acordate ajutoare sau pensii de invaliditate, reparaţia este datorată de autorul faptei doar dacă s-au efectuat cheltuieli necesare mai mari decât cuantumul sumelor primite cu titlu de asigurări sociale. Asigurările de persoane nu afectează dreptul victimei la despăgubiri. Potrivit art. 1387 C. civ., despăgubirea pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii trebuie să cuprindă echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care a fost împiedicat să îl dobândească, la care se adaugă cheltuielile de îngrijire a sănătăţii. Fiind vorba de despăgubiri civile şi nu de pensia de întreţinere, întinderea reparaţiei nu este determinată de starea materială a respondentului. Nevoile celui păgubit, avute în vedere la determinarea reparaţiei, vin să configureze întinderea reală a prejudiciului suferit.
1.2. Despăgubirea provizorie. Prin dispoziţia de la art. 1393 alin. (2) C. civ. se trimite la reglementarea de la art. art. 1387 alin. (3) C. civ. potrivit căreia, în situaţii de urgenţă, precum nevoia unei intervenţii chirurgicale, procurarea unor medicamente etc. sau alte motive legitime, instanţa poate acorda o despăgubire parţială. Este o reglementare nouă care îndreptăţeşte opinia potrivit căreia asemenea pretenţii ar putea fi formulate de cel îndreptăţit la repararea prejudiciului şi pe calea ordonanţei preşedinţiale, în măsura îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru această procedură urgentă[370].
2. Aprecieri critice
2.1. Textele normative de la art. 1393 C. civ. sunt insuficient elaborate:
– denumirea marginală este imprecisă. În opinia noastră, despăgubirea trebuia raportată la drepturile de asigurări sociale ale victimei, şi nu la orice “ajutor” sau „pensie”;
– o terminologie unitară impunea ca noţiunile juridice să fie identic denumite. În timp ce toate reglementările de la art. 1381-1395 C. civ. sunt plasate în cadrul Secţiunii a 6-a intitulată „Repararea prejudiciului (s.n.) în cazul răspunderii delictuale”, din Capitolul IV rezervat răspunderii civile, cele două prevederi se referă la pagubă şi la cel păgubit.
2.2. Enunţul de la alin. (2) este defectuos redactat.
– Ipoteza normei este neclară. Dacă este de presupus că prima parte a textului are în vedere doar perioada de timp în care ajutorul sau pensia n-au fost încă efectiv acordate, a doua situaţie vizată, cea în care drepturile de asigurări sociale i-au fost refuzate victimei, este total diferită. În această ultimă ipoteză, dispoziţia normei nu mai poate fi aceeaşi. Când pensia sau ajutorul de înmormântare au fost refuzate, victima poate pretinde de la persoana chemată să răspundă repararea întregului prejudiciu suferit;
– Din nou, conjuncţia „sau”, excesiv folosită, creează dificultăţi de înţelegere a enunţului. Acordul gramatical prin atracţie între subiect şi predicat în textul prin care este descrisă ipoteza normei (“cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit”), face posibilă interpretarea că neacordarea efectivă sau refuzul ar privi doar pensia, când textul se referă la ambele drepturi de asigurări sociale.
Propuneri
Despăgubirea în raport cu drepturile de asigurări sociale.
(1) Despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul altei persoane, pot fi acordate doar dacă prejudiciul suferit este mai mare decât sumele de bani primite cu titlu de asigurări sociale.
(2) Până la acordarea efectivă a pensiei sau a ajutorului de deces, instanţa îl poate obliga pe cel chemat să răspundă la o despăgubire provizorie, în condiţiile prevăzute de art. 1387 alin. (3).
Art. 1394. Prorogarea termenului prescripţiei.
În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
1. Comentarii
1.1. Prescripţia specială. Dacă regula aplicabilă în materia faptelor ilicite este că prescriţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 2528 alin. (1), când fapta cauzatoare de prejudicii constituie o infracţiune, termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut pentru fapta respectivă se aplică şi pentru răspunderea civilă. Ar fi nefiresc ca inculpatul să fie condamnat pentru infracţiunea săvârşită şi să nu poată fi obligat la despăgubiri civile pentru prejudiciul cauzat victimei.
Art. 1395. Suspendarea prescripţiei.
Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie.
1. Comentarii
1.1. Cauză specială de suspendare a prescripţiei. Cauzarea unui prejudiciu victimei, dă naştere dreptului material al acesteia la acţiune. Potrivit art. 2517 C. civ., “termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”. Dispoziţia de la art. 1395 C. civ. prevede că până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni celui îndreptăţit la dezdăunare, potrivit legii, prescripţia dreptului la acţiune se suspendă. Soluţia este firească pentru că, până la data când se va şti, atât dacă cel îndreptăţit la dezdăunare va primi sau nu pensie sau ajutoare sociale, cât şi cuantumul acestora, nu se poate determina prejudiciul real suferit de cel îndreptăţit. Doar dacă prejudiciul suferit ca urmare a vătămării integrităţii corporale, sănătăţii sau a decesului, este mai mare decât pensia sau ajutoarele sociale primite, cel îndreptăţit la despăgubiri ar putea cere diferenţa dintre aceste sume şi prejudiciul real suferit.
[1] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972 p. 5.
[2] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 154.
[3] T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, București, 1968, p. 179, I.M. Anghel, Fr. Deak, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 72, I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Themis, Craiova, 2000, p. 218.
[4] M. Costin, Răspunderea juridică în RSR, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 74.
[5] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 234.
[6] Tr. Ionaşcu, E. Barach, Răspunderea civilă delictuală – Culpa ca element necesar al răspunderii, Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1970, p. 24.
[7] A se vedea în acest sens I. Turcu, Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii (art. 1164 – 1649), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
[8] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 128.
[9] E. Nicolcioiu, Funcţia educativă a dreptului socialist – Spre o pedagogie juridică, în lucrarea colectivă Dreptul ca instrument de formare şi dezvoltare a personalităţii umane, Ed. Academiei, București, 1973.
[10] L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 513.
[11] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, Paris, 1999, p. 624, G. Viney, Traité de droit civil. Introduction a la reponsabilité, 2-e edition, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1996, p. 56, P. Jourdain, Les principes de la responsabilite civile, Éd. Dalloz, 6-e édition, 2004, p. 16.
[12] S. Carval, La construction de la responsabilité civile, Éd. Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 2001.
[13] Ph. Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 22.
[14] Ibidem.
[15] B. Starck, Essai d’une théorie générale, de la responsabilité civile considérée en sa double function de garantie et de peine privée, Éd. Rodstein, 1947, p. 7.
[16] P. Jourdain, op. cit., p. 17.
[17] G. Viney, op. cit.
[18] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 624.
[19] P. Esmein, Le fondement de la responsabilité contractuelle, RTDC, 1933, p. 627.
[20] Locré, tome XIII, pp. 57-58, apud M. Eliescu, op. cit., p. 1.
[21] M. Eliescu, op. cit., p. 197.
[22] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. Le fait juridique, 13-e édition, Éd. Dalloz, 2009, p.115.
[23] Pr. Catala: Art. 1353. La faute de la personne morale s’entend non seulement de celle qui est commise par un représentant, mais aussi de celle qui résulte d’un défaut d’organisation ou de fonctionnement.
[24] Este de remarcat că prima variantă a Proiectului noului Cod civil publicată în anul 2004 nu conţinea această prevedere.
[25] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală în noul Cod civil. Privire critică, Dreptul nr. 4/2010, pp. 45-64.
[26] CCI: Art. 2059. Danni non patrimoniali. Il danno non patrimoniale deve essere risarcito solo nei casi determinati dalla lege.
[27] Alin. 2 de la art. 1349 ar urma să prevadă că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, vătămând interesele legitime ale altuia (s.n.) răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare”.
[28] Pr. Catala: Art. 1343. Est réparable tout préjudice certain consistant dans la lésion d’un intérêt licite, patrimonial ou extra-patrimonial, individuel ou collectif.
[29] CCI: Art. 2043. Risarcimento per fatto illecito. Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno.
[30] L.R. Boilă în F.A. Baias și colab., Noul Cod civil. Comentarii pe articole, art. 1-1664, ediția I, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1419.
[31] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 12-e édition, Éd. Litec, Paris, p. 404.
[32] L.F. Reglero Campos, Tratado de responsabilidad civil, Ed. Thomson Aranzadi, Cizur Menor, 2003, p. 234.
[33] Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel. Systèmes d’indemnisation, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 283.
[34] X. Pradel, Le préjudice dans le droit civil de la responsabilité, Éd. LGDJ, 2004, p. 133.
[35] Th. Léonard, Conflits entre droit subjectifs, libertés civiles et interest légitmes. Un modèle de resolution base sur l’opposabilité et la responsabilité civile, Collection de thèses, Éd. Larcier, Bruxelles, 2005, p. 250.
[36] Th. Hassler, L’intérêt commun, Revue trimestrielle de droit commercial, 1984, p. 582.
[37] R. von Ihering, L’esprit du droit romain dans les diverses phases de son développement, 3-éd. , t. IV, p. 328.
[38] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Éd. Quadrige/PUF, 2008, p. 506.
[39] Micro Robert – Dictionnaire du français primordial, Paris, S.N.L. Le Robert, 1978.
[40] Le grand Robert de la langue française, 2-e édition, par Alain Rey, Paris, 2001, t. IV, p. 272.
[41] Th. Léonard, op. cit., p. 247.
[42] Ibidem, p. 250.
[43] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 20.
[44] X. Pradel, op. cit., p. 39.
[45] Potrivit acesteia “în temeiul art. 1382 C. civ. fr. se înţelege că reclamantul care solicită indemnizarea pentru prejudiciul cauzat prin delict trebuie să justifice, nu doar o pagubă oarecare, ci lezarea certă a unui interes legitim protejat”.
[46] J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Les obligations. Le fait juridique, 10-édition, 2003, t. II, nr. 145, Fr. Terré, Yv. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, Éd. Dalloz, 11-édition, 2002, p. 205, G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la résponsabilité, Éd. LGDJ, 1998, nr. 308, L. Cadiet, Les métamorphoses du préjudice, Publications de la Faculté de Droit de Poitiers, Éd. PUF, 1997, p. 40.
[47] G. Cornu, op. cit., p. 542.
[48] J. Vidal, L’arrêt de la chambre mixte du 27 février 1979; le droit à la reparation de la concubine et le concept de dommage reparable, JCP 1971, nr. 2390.
[49] G. Cornu, op. cit., p. 499.
[50] Cass. 2-e civ., 24 jan 2002, JCP, 1971, nr. 2930.
[51] A se vedea G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Éd. LGDJ, Paris, 1925, pp. 175-185.
[52] M. le Tourneau, La règle nemo auditur…, thèse, Éd. LGDJ, Paris, 1970, nr. 47.
[53] Civ. 1-ème, 17 nov. 1993, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115.
[54] Civ. 2- ème, 19 février 1992, Bull. Civ. II, nr. 54; JCP 1993. II. 22170.
[55] M. Jourdain, note sous Civ. I 17 nov. 1993, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 118.
[56] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 405.
[57] Civ. 1-ère 17 nov. 1993, Bull. civ. nr. 326.
[58] P. Jourdain, La victime indigne ou en situation ilicite peut-etre encore pretender à l’indemnisation de son dommage?, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115.
[59] CCI: Art. 2043. Vezi nota 29.
[60] Distincţia dintre interesul legitim şi dreptul subiectiv este tot mai acceptată de doctrină. Propunându-şi a examina opozabilitatea interesului legitim, autorul unui studiu remarcabil, afirmă că “neprotejat prin dreptul subiectiv, interesul legitim – tolerat de dreptul obiectiv – permite titularului său să procedeze în fapt la orice acţiune care nu are caracter ilicit şi care permite atingerea interesului” (R. Dincă, Protecţia juridică a intereselor private. Încercare de tipologie, RRDP nr. 1/2007, p. 142). Salutând această abordare, nu putem fi, totuşi, de acord că dreptul obiectiv ar “tolera” doar, asemenea interese. Exemplul cel mai convingător este chiar prevederea de la art. 1381 C. civ. pe care o analizăm.
[61] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 221.
[62] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 404.
[63] Civ. 27 juillet 1937, S. 1938-1, cazul Dangereux, apud X. Pradel, op. cit., p. 31.
[64] Crim. 20 février 1863, apud X. Pradel, op. cit., p. 21.
[65] X. Pradel, op. cit, p. 86.
[66] C.A. Montepellier, 24 iunie 1924, D. 1924-II, P. 145, apud Ph. Malinvaud, op. cit., p. 27.
[67] Civ. 27 juillet 1937, S. 1938-1, cazul Dangereux, apud X. Pradel, op. cit., p. 31.
[68] Cass. 3-e civ, 17 dec. 1997, D. 1998, III.
[69] Cass, ch. Mixte, 27 fevr. 1970: D 1970, 201 citată de Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 551, p. 403.
[70] C.A. Riom, 9 novembre 1978, JCP, 1979-II, nr. 19107, apud X. Pradel, op. cit., p. 142.
[71] Y. Lambert-Faivre, op. cit., p. 284.
[72] Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 971/1964, L.P. nr. 12/1964, p. 80.
[73] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a XIII-a revizuită şi adăugită de C. Bîrsan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 211.
[74] X. Pradel, op. cit., p. 138.
[75] Ph. Malaurie, L. Aynès, Traité de droit civil. Les obligations, Éd. Cujas, 10-e édition, 2000, nr. 525.
[76] F. Ost, Droit et intérêt Entre droit et non-droit: l’intérêt, vol. 2, Bruxelles, Publications des Facultés Universitaires Saint-Louis, 1990.
[77] F. Ost, op. cit., p. 10.
[78] Ibidem, p. 13.
[79] H. de Page, Traité élémentaire de droit civil, Bruxelles, 1939, t. III, p. 834.
[80] P. Pescatore, Introduction à la science du droit, Luxembourg, 1960, p. 241.
[81] F. Ost, op. cit., p. 13.
[82] Ibidem.
[83] CCI: Art. 2043. Vezi nota 29.
[84] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op.cit., p. 719.
[85] J. Ghestin, Introduction au droit, Éd. LGDJ, Paris, 1994, nr. 589.
[86] Ph. le Torneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité…, op. cit., p. 314.
[87] L. Cadiet, Droit judiciaire privé, 2-e édition, Éd. Litec, Paris, 1998, nr. 849-851.
[88] L. Cadiet, Le prejudice d’agrément, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1392.
[89] I. Deleanu, op. cit., p. 221.
[90] Pentru detalii, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pp. 156-172, 218-224, M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, pp. 81-122.
[91] A.G. Atanasiu, A.P. Dumitriu, A. Dobre, D. Dumitru, A. Georgescu-Banc, R. Ionescu, M. Paraschiv, I. Pădurariu, P. Piperea, A.-Ș. Răţoi, A.-I. Slujitoru, I. Sorescu, M. Şerban, A.G. Uluitu, C. Văduva, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 505.
[92] E.H. Perreau, Technique de la jurisprudence en droit privé, Librairie des sciences politiques & sociales, Paris, 1923, pp. 180-182.
[93] J. Carbonnier, Flexible droit. Pour une sociologie du droit sans riguer, 10-e édition, Éd. LGDJ, Paris, 2001, pp. 25-52.
[94] Afirmaţia este preluată de X. Pradel, op. cit., nr. 155, p. 190.
[95] A. Sériaux, Questions controversies: la théorie du non-droit, RRJ 1995, apud X. Pradel, op. cit., p. 191.
[96] M. Eliescu, op. cit., p. 101.
[97] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 147.
[98] Distincţia dintre interesul legitim şi dreptul subiectiv este tot mai acceptată de doctrină. Propunându-şi a examina opozabilitatea interesului legitim, autorul unui studiu remarcabil, afirmă că “neprotejat prin dreptul subiectiv, interesul legitim – tolerat de dreptul obiectiv – permite titularului său să procedeze în fapt la orice acţiune care nu are caracter ilicit şi care permite atingerea interesului” (R. Dincă, Protecţia juridică a intereselor private. Încercare de tipologie, RRDP nr. 1/2007, p. 142).
[99] Pr. Catala: Art. 1343. Vezi nota 28.
[100] L.R. Boilă, op. cit., p. 1421.
[101] X. Pradel, op. cit., p. 185.
[102] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 178.
[103] NCP: Art. 19. Legitima apărare (1) Este justificată fapta prevazută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.
(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
Art. 26. Excesul neimputabil (1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
[104] L. Pop, Tabloul răspunderii civile în textele Noului Cod civil, RRDP nr. 1/2010, p. 191.
[105] L.R. Boilă, op. cit., p. 1421.
[106] R. Savatier, Traité de la responsabilité civile en droit français civil, administratif, professionel, procédural: Les sources de la responsabilité civile, T. 1, Éd. LGDJ, 1951, p. 124.
[107] NCP: Art. 20. Starea de necesitate
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.
(2) Este în stare de necesitate persoana care săvâşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
[108] L.R. Boilă, op cit., p. 1423.
[109] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 430.
[110] Ph. Brun, Responsabilité civile extracontractuelle, Ed. Litec, Paris, 2009, p. 215.
[111] CCQ: 1472. Toute personne peut se dégager de sa responsabilité pour le préjudice causé à autrui par suite de la divulgation d’un secret commercial si elle prouve que l’intérêt général l’emportait sur le maintien du secret et, notamment, que la divulgation de celui-ci était justifiée par des motifs liés à la santé ou à la sécurité du public.
[112] Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., Tourneau, p. 131.
[113] NCP: Art. 21. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii unei obligaţii.
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală, constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
[114] X. Pradel, op. cit., p. 154.
[115] Trib. Suprem, s. civ., dec. 175/22 ianuarie 1972, C.D. 1972, pp. 151-153.
[116] Trib. Suprem, dec. nr. 1033/1987, R.R.D. nr. 3/1988, p. 68. În acelaşi sens, Tribunalul municipiului Bucureşti, dec. civilă nr. 1900/1985, R.R.D. nr. 1/1986, p. 70.
[117] L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 502.
[118] A se vedea S. Neculaescu, Reflecții privind soluțiile Codului civil în materia reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Drept comparat, Universul Juridic Premium, nr. 5/2017.
[119] G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 531.
[120] C. civ. fr.: Art. 489-2. Celui qui a causé un dommage à autrui alors qu’il était sous l’empire d’un trouble mental n’en est pas moins obligé à réparation.
[121] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 742.
[122] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 412.
[123] L. Pop, în L. Pop, I-Fl. Popa, St. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 457.
[124] I.D. Romoşan, Vinovăţia în dreptul civil român, Editura All. Beck, Bucureşti, 1999, p. 76.
[125] L. Pop, Reglementarea răspunderii subsidiare în Proiectul noului Cod civil, Dreptul nr. 10/2007, p. 42.
[126] G. Viney, La réparation des dommages causés sous l’impire d’un état d’inconscience: un trasfert nécéssaire de la responsabilité vers l’assurance, Iuris-classeur périodique, 1985, I, 3189.
[127] Cr. Zamşa, în F.A. Baias și colab., op. cit., p. 1431.
[128] Cr. Zamşa, op. cit., p. 1432.
[129] Pr. Catala: Art. 1348. Lorsqu’un dommage est causé par un membre indéterminé d’un groupe, tous les membres identifiés en répondent solidairement sauf pour chacun d’eux à démontrer qu’il ne peut en être l’auteur.
[130] Ibidem.
[131] Pr. Catala: Art. 1350. La victime est privée de toute réparation lorsqu’elle a recherché volontairement le dommage.
[132] Pr. Catala: Art. 1373. Lorsque la victime avait la possibilité, par des moyens sûrs, raisonnables et proportionnés, de réduire l’étendue de son préjudice ou d’en éviter l’aggravation, il sera tenu compte de son abstention par une réduction de son indemnisation, sauf lorsque les mesures seraient de nature à porter atteinte à son intégrité physique.
[133] Pr. Catala: Art. 1351-1. Les exonérations prévues aux deux articles précédents ne sont pas applicables aux personnes privées de discernement.
[134] CCQ: 1478. Lorsque le préjudice est causé par plusieurs personnes, la responsabilité se partage entre elles en proportion de la gravité de leur faute respective.
La faute de la victime, commune dans ses effets avec celle de l’auteur, entraîne également un tel partage.
[135] L.R. Boilă, Comentarii…, op. cit., p. 1434.
[136] Ibidem.
[137] A se vedea comentariul de la art. 1350 C. civ.
[138] A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 257
[139] L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 237 şi urm.
[140] I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 241.
[141] L.R. Boilă, Răspunderea…, op. cit., p. 271.
[142] Idem, p. 289.
[143] EGTL: Art. 6:101. Toute personne en charge d’un mineur ou d’un handicapé mental est responsable des dommages causés par ce dernier, à moins qu’elle ne démontre qu’elle s’est conformée au standard de conduite requis dans sa supervision
[144] Este locul să amintim că profesorul C. Stătescu a susţinut, încă din 1984 că “răspunderea părinţilor pentru fapta copilului minor decurge din însăşi calitatea de părinte”, propuând ca fundament al acestei răspunderi „ideea unei adevărate garanţii generale faţă de terţi, implicând solidaritatea dintre părinţi şi copilul minor” (a se vedea monografia Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Hamangiu, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2009, p. 81).
[145] L. Pop, G. Hoffer, Cu privire la fundamentarea răspunderii fără culpă a părinţilor pentru prejudiciiile cauzate de copiii lor minori, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Jurisprudentia, nr. 1/1982, Cluj-Napoca, pp. 45-49.
[146] L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în Codul civil român, Dreptul nr. 8/2004, pp. 55-73
[147] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 237.
[148] B. Starck, op. cit.
[149] Pentru detalii, G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Éd. LGDJ/Anthologie du droit, 2013.
[150] B. Starck, op. cit., p . 475.
[151] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921, p. 435.
[152] A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 284.
[153] Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2 din 30 ian. 1960, publicată în LP nr. 2/1960, p. 65.
[154] Trib. Suprem, dec. nr. 2162/1976 în RRD nr. 5/1977, p. 68.
[155] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.
[156] A. Ionaşcu, în lucrarea colectivă Contribuţia practicii judiciare la dezvoltarea dreptului civil român, Ed. Academiei, București, 1978, p. 100.
[157] M. Eliescu, op. cit., p. 286, I. Lulă, Garanţia, fundamentul răspunderii civile a comitentului, RRDP 10-11/1995, p. 58 şi urm.
[158] Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1061/1966, RRD nr. 2/1967, p. 160.
[159] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală în noul Cod civil – privire critică, Dreptul nr. 4/2010, p. 53.
[160] L.R. Boilă, Comentarii…, op. cit., p. 1440; Răspunderea…, op. cit., p. 336.
[161] Pentru detalii, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 257-262.
[162] Acest important proiect francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, instituie subsidiaritatea răspunderii prepusului, a cărui răspundere nu poate fi angajată fără ca victima să probeze că n-a putut obţine repararea prejudiciului suferit, nici de la comitent şi nici de la asigurătorul său. (Pr. Catala: Art. 1359-1. Le préposé qui, sans commettre une faute intentionnelle, a agi dans le cadre de ses fonctions, à des fins conformes à ses attributions et sans enfreindre les ordres de son commettant ne peut voir sa responsabilité personnelle engagée par la victime qu’à condition pour celle-ci de prouver qu’elle n’a pu obtenir du commettant ni de son assureur réparation de son dommage).
[163] G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 884-894.
[164] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 263.
[165] EGTL: Art. 4:103. Devoir de protéger autrui d’un dommage
Un devoir d’agir positivement pour protéger autrui d’un dommage peut exister lorsque la loi le prévoit ou lorsque l’auteur crée ou contrôle une situation dangereuse ou lorsque les parties entretiennent des relations particulières ou lorsque le caractère sérieux du dommage d’une part et le fait qu’il eut été aisé de l’éviter d’autre part, induit une telle obligation.
[166] Pr. Catala: Art. 1359. Le commettant est responsable des dommages causés par son préposé. Est commettant celui qui a le pouvoir de donner des ordres ou des instructions en relation avec l’accomplissement des fonctions du préposé.
[167] Pr. Catala: Art. 1360. En l’absence de lien de préposition, celui qui encadre ou organise l’activité professionnelle d’une autre personne et en tire un avantage économique est responsable des dommages causés par celle-ci dans l’exercice de cette activité. Il en est ainsi notamment des établissements de soins pour les dommages causés par les médecins qu’ils emploient. Il appartient au demandeur d’établir que le fait dommageable résulte de l’activité considérée.
De même, est responsable celui qui contrôle l’activité économique ou patrimoniale d’un professionnel en situation de dépendance, bien qu’agissant pour son propre compte, lorsque la victime établit que le fait dommageable est en relation avec l’exercice du contrôle. Il en est ainsi notamment des sociétés mères pour les dommages causés par leurs filiales ou des concédants pour les dommages causés par leurs concessionnaires.
[168] Terminologia în materie vădeşte inconsecvenţă: în timp ce la art. 1372 C. civ. este avută în vedere obligaţia părinţilor să supravegheze pe minor, la art. 261 se prevede că “Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori”. S-ar putea deduce că supravegherea este mai presus de creşterea şi educarea copiilor minori.
[169] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 36/1984 în RRD nr. 11/1984, p. 71. dec. civ. nr. 996/1982, în RRD 7/83, pag. 60.
[170] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1510/1978 în CD 1978, p. 112.
[171] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 996/1982, în RRD 7/83, pag. 60.
[172] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 279.
[173] Clasificarea este atribuită autorului francez Georges Ripert, apud. M. Eliescu, op. cit., p. 349.
[174] Ibidem, p. 350.
[175] L. Josserand, De la responsabilite du fait des choses inanimees, Paris, 1897, în S. Carval, op. cit., p. 40.
[176] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op.cit., p. 621.
[177] G. Viney, op cit., p. 27.
[178] G. Viney, Le declin de la responsabilite individuelle, 1965, în S. Carval, op. cit., p. 332.
[179] V.R. Saleilles, Les accidents du travail et la responsabilité civile, 1897.
[180] G. Ripert, op. cit., nr. 122.
[181] P. Esemein, La faute et sa place dans la responsabilité civile, Rev. trim. dr. civ. 1949, p. 489.
[182] H. et L. Mazeaud et. A. Tunc, Traité de la responsabilité civile, t. I, 6 ed. nr. 426.
[183] B. Starck, Essai…, op. cit., Domaine et fondement de la responsabilite sans faute, Rev. trim. dr. civ. 1958, p . 475.
[184] M. Eliescu, op. cit., C.Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, București, ed. VIII-a 2002, pp. 266-267, I. Dogaru, P. Drăghici, op cit., p. 318, L. Pop, Teoria…, op. cit., p. 276 şi urm.
[185] M. Eliescu, op. cit., p. 363.
[186] L. Pop, Teoria…, op. cit., p. 298.
[187] I. M. Anghel, M.F. Popa, Fr. Deak, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970, p. 199.
[188] I. Lulă, Stabilirea răspunderii civile în cazul prejudiciului cauzat beneficiarilor unor transporturi benevole, în Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 297.
[189] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 288.
[190] Ibidem.
[191]Trib. Suprem, dec. civ. nr. TS 254/1977 în CD 1977, p. 78, precum şi dec. civ. nr. 582/1982 în CD 1982, p. 105.
[192] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 288 şi urm. Cr. Zamşa, op. cit., p. 1447 şi urm.
[193] I-Fl. Popa, în L. Pop ș.a., Tratat... Obligațiile, op. cit., p. 497 şi urm.
[194] L. Pop, Teoria…, op. cit., p. 294. În acelaşi sens, M.I. Eremia, Aspecte ale reglementării răspunderii materiale fără culpă, Studii şi cercetări juridice nr. 2/1961, pp. 309-310.
[195] M. Eliescu, op. cit., p. 346.
[196] Pr. Catala: Art. 1354-2. Le gardien est celui qui a la maîtrise de la chose au moment du fait dommageable.
[197] CCQ: 976. Les voisins doivent accepter les inconvénients normaux du voisinage qui n’excèdent pas les limites de la tolérance qu’ils se doivent, suivant la nature ou la situation de leurs fonds, ou suivant les usages locaux.
[198] Pr. Catala: Art. 1361 Le propriétaire, le détenteur ou l’exploitant d’un fonds, qui provoque un trouble excédant les inconvénients normaux du voisinage, est de plein droit responsable des conséquences de ce trouble.
[199] Chapitre 5. La responsabilité sans faute
(1) Toute personne pratiquant une activité anormalement dangereuse est de plein droit responsable des dommages causés, dès lors que ceux-ci sont caractéristiques du risque présenté par l’activité et qu’ils en résultent.
(2) Une activité est anormalement dangereuse si:
a) Elle crée un risque prévisible et hautement significatif de dommage, encore que cette activité ait été menée avec toute la diligence nécessaire et;
b) si elle n’est pas d’une pratique commune.
(3) Le risque de dommage peut être considéré comme significatif eu égard à la gravité ou à la probabilité du dommage.
(4) Lorsqu’une activité fait l’objet d’une responsabilité sans faute par l’effet de toute autre disposition de ces Principes, d’une loi nationale ou d’une convention internationale, l’application de cet article est exclue
[200] Pr. Catala: Art. 1362. Sans préjudice de dispositions spéciales, l’exploitant d’une activité anormalement dangereuse, même licite, est tenu de réparer le dommage consécutif à cette activité.
Est réputée anormalement dangereuse l’activité qui crée un risque de dommages graves pouvant affecter un grand nombre de personnes simultanément.
L’exploitant ne peut s’exonérer qu’en établissant l’existence d’une faute de la victime dans les conditions prévues aux articles 1349 à 1351-1.
[201] L.R. Boilă, Comentarii…, op. cit., p. 1450.
[202] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 366.
[203] ICCJ, dec. civ. nr. 5636/26 iunie 2005, nepublicată, invocată de L.R. Boilă în Răspunderea…, op. cit., p. 270.
[204] L.R. Boilă, Comentarii…, op. cit., p. 1450.
[205] Ibidem.
[206] CCI: Art. 2053 Rovina di edificio
Il proprietario di un edificio o di altra costruzione è responsabile dei danni cagionati dalla loro rovina, salvo che provi che questa non e dovuta a difetto di manutenzione o a vizio di costruzione.
[207] În acelaşi sens, I-Fl. Popa, op. cit. p. 514.
[208] L.R. Boilă, Comentarii..., op. cit., p. 1453.
[209] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit. p. 796.
[210] Pr. Catala: Art. 1349. La responsabilité n’est pas engagée lorsque le dommage est dû à une cause étrangère présentant les caractères de la force majeure.
La cause étrangère peut provenir d’un cas fortuit, du fait de la victime ou du fait d’un tiers dont le défendeur n’a pas à répondre.
La force majeure consiste en un événement irrésistible que l’agent ne pouvait prévoir ou dont on ne pouvait éviter les effets par des mesures appropriées.
[211] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Şansa, 1994.
[212] Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 44.
[213] X. Pradel, op. cit., p. 310.
[214] Ibidem.
[215] Excepţie de la această regulă o constituie prezumţia de solidaritate prevăzută de art. 1446 C. civ., potrivit căruia “solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
[216] Pr. Catala: Art. 1378. Tous les responsables d’un même dommage sont tenus solidairement à réparation.
Si tous les co-auteurs ont vu leur responsabilité retenue pour faute prouvée, leur contribution se fait en proportion de la gravité de leurs fautes respectives.
[217] L.R. Boilă, Comentarii…, op. cit., p. 1458.
[218] A. Almăşan, Obligaţiile plurale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 196.
[219] CCQ: 1478. Vezi nota 134.
[220] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 270.
[221] Pr. Catala: Art. 1203 Le créancier d’une obligation solidaire peut s’adresser à celui desdébiteurs qu’il veut choisir, sans que celui-ci puisse lui opposer le bénéfice de division.
[222] Cr. Zamşa, op. cit. p. 1461.
[223] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 912.
[224] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 155. Într-un alt manual de obligaţii civile, autorul afirmă că “prejudiciile viitoare şi eventuale a căror producere în viitor este nesigură, sunt lipsite de caracter cert” (L. Pop, Teoria…, op. cit., p. 204). Afirmaţia trebuie înţeleasă în sensul că doar prejudiciile viitoare a căror producere este nesigură sunt lipsite de caracter cert şi nu toate prejudiciile viitoare.
[225] M . Eliescu, op. cit., p. 92, Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p, 714.
[226] D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tomul al cincilea, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 450.
[227] Uneori se afirmă că “certitudinea nu ţine de lumea noastră” (Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1411).
[228] M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome VI, LGDJ, Paris, 1930, p. 746.
[229] Civ. 1er juin 1932, D. 1932.I.102.
[230] H. et L. Mazeaud, A. Tunc, op. cit., nr. 216.
[231] G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr. 276, p. 67.
[232] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 318.
[233] X. Pradel, op. cit., p. 237.
[234] Ibidem.
[235] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 565.
[236] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 911.
[237] Ph. le Tourneau, L.Cadiet, op. cit., p. 18.
[238] G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 2-e édition, Éd. LGDJ, Paris, 1998, nr. 280, p. 74.
[239] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 320.
[240] Ibidem.
[241] Crim. 18 mars. 1975, Bull. Crim. 1975, nr. 79, p. 223
[242] Cass. 1re civ., 21 nov. 2006 apud Ph. Malinvaud, op.cit., p. 403.
[243] J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., Éd. Dalloz, Paris, 2009, nr. 137.
[244] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p 319.
[245] J. Boré, L’indemnisation pour les chances perdues: une forme d’appréciation quantitative de la causalité d’un fait dommageable , JCP 1974, I, 2620.
[246] R. Savatier, Une faute peut-elle engendrer la responsabilité d’un dommage sans l’avoir cause? D. 1970, chr. pp. 123-126.
[247] F. Chabas, Note sous TGI Montpellier, 21 12 1970, D. 1971, jurisp., p. 637.
[248] J. Boré, loc. cit.
[249] J. Bellissent, Contribution à l’analyse de la distinction de moyens et des obligations de résultat, Éd. LGDJ, 2001, p. 437.
[250] Fr. Chabas, L’obligation de moyens du médicin, în L’indemnisation des accidents médicaux, Actes du Colloque du 24 avril 1997 sous la direction de G. Viney, Bibliotehèque de Droit Privé, Tome 289, Éd. LGDJ, Paris, 1997, p. 5.
[251] X. Pradel, op. cit., nr. 194, p. 242.
[252] G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr. 371.
[253] Ibidem.
[254] X. Pradel, op. cit., p. 243.
[255] Idem, nr. 279.
[256] Francezii o numesc “folie répatrice”.
[257] L. Cadiet, Les metamorphoses du prejudice, în Les métamorphoses de la résponsabilité, sixième journées René Savatier, Éd. PUF, Paris, 1998, p. 51.
[258] X. Pradel, op. cit., p. 85.
[259] A. Mastacaneanu, Despăgubiri pentru neajunsul de a te fi născut – Afacerea Perruche, http://sacri.ro/files/texte/despagubiri.htm.
[260] I. Durant, À propos de ce lien qui doit unir la faute au dommage, în Droit de la responsabilité, CUP, vol. 68, 01/2004, p. 27.
[261] G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 81-83, X. Pradel, op. cit., pp. 238-240.
[262] Ibidem.
[263] 1re Civ., 27 janvier 1974, Bull. 1974, I, n° 37, JCP 1970 II.16422
[264] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1437-1438, P. Jourdain, Du droit de n’est pas naitre. A propos de l’affaire Perruche, RTDC 2/2002, pp. 407-409.
[265] Apud L’Ainès, Préjudice de l’enfant né handicapé: la plainte de Job devant la Cour de Cassation, Éd. Dalloz, Paris, 2001, chron., p. 492, L’action de vie dommageable, JCP, 2000, I, pp. 2275-2280, www. genethique. org/doss_theme/dossiers/l_arrêt_perruche.htm.
[266] C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 154.
[267] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 714.
[268] Le préjudice futur est réparable lorsqu’il est la prolongation certaine et directe d’un état de chose actuel.
[269] Bulletin 1990, I nr. 10, p. 8.
[270] Textul de la art. 1385, în varianta Legii nr. 287/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009, era uşor diferit de cel actual, în sensul că avea în vedere doar „pierderea şansei de a obţine un avantaj”, nu şi pe cea “de a evita o pagubă”. Această observaţie am făcut-o în cadrul studiului Reflecţii privind soluţiile Noului Cod civil în materia răspunderii civile delictuale, publicat în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, sub egida Institutului de Cercetări Juridice, Ed. Universul Juridic, 2011, p. 189. Fără a emite pretenţia că autorii NCC ar fi avut în vedere această observaţie, remarcăm doar că, în ultima variantă, cea a Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, modificată de OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Noului Cod civil, publicată în M. Of. Nr. 696/30 septembrie 2011, textul apare în forma propusă de noi, fără ca modificarea să fie menţionată de amintitele legi de punere în aplicare a noului Cod civil.
[271] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 10/2006, pp. 32-50.
[272] M. Eliescu, op. cit., p. 468.
[273] Ibidem.
[274] C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 162.
[275] L. Pop, în Tratat… Obligaţiile, op. cit., p. 569
[276] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 898.
[277] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 145. În acelaşi sens, a se vedea Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 598.
[278] Ph. Brun, op. cit., p. 371.
[279] Pr. Catala: Art. 1367 La créance de réparation naît du jour de la réalisation du dommage ou, en cas de dommage futur, du jour où sa certitude est acquise.
[280] Idem: Art. 1372 Le juge évalue le préjudice au jour où il rend sa décision, en tenant compte de toutes les circonstances qui ont pu l’affecter dans sa consistance comme dans sa valeur, ainsi que de son évolution raisonnablement prévisible.
[281] Idem: Art. 1380-1 Lorsque le bien ne peut être ni réparé, ni remplacé, la victime a droit à la valeur de celui-ci dans son état antérieur au dommage, estimée au jour de la décision.
Le responsable peut exiger que le bien lui soit remis dans son état actuel. Il en est de même lorsque celui-ci, destiné à la vente, n’est plus en état d’être vendu.
[282] Idem: Art. 1379. En cas d’atteinte à son intégrité physique, la victime a droit à la réparation de ses préjudices économiques et professionnels correspondent notamment aux dépenses exposées et aux frais futurs, aux pertes de revenus et aux gains manqués, ainsi qu’à la réparation de ses préjudices non économiques et personnels tels que le prejudice fonctionnel, les souffrances endurées, le prejudice esthétique, le préjudice spécifique d’agrément, le préjudice sexuel et le prejudice d’établissement.
[283] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 357.
[284] X. Pradel, op. cit., p. 310.
[285] Ibidem.
[286] L. Pop, în L. Pop. I-Fl. Popa, St. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, op. cit., p. 414.
[287] L.R. Boilă, Comentarii…, op. cit., p. 1465. Fără a stărui asupra acestei definiţii, semnalăm o oarecare inconsecvenţă a distinsei autoare: pe de o parte este partizana extinderii răspunderii obiective, pe de altă parte defineşte prejudiciul corporal ca fiind invariabil consecinţe ale unei fapte ilicite.
[288] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit. p. 723.
[289] EGTL: Art. 10:202. Préjudice corporel et décès (1) En cas de préjudice corporel, lequel inclut une atteinte à l’intégrité physique et à la santé mentale conduisant à une maladie reconnue, le préjudice matériel doit inclure la perte de revenu, la détérioration de la capacité de gagner sa vie (même si elle n’est pas accompagnée d’une perte de revenu) et les dépenses raisonnables, telles que le coût des soins médicaux.
[290] Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 44.
[291] Pr. Catala: Art. 1373. Vezi nota 132.
[292] A. Ionașcu, La réparation des dommages moraux en droit roumain, Revue roumaine des sciences sociales nr. 2/1966, Série juridique, p. 208, I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 243, M. Boeru, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene, Dreptul nr. 8/1996, pp. 23-35.
[293] L. Pop, Teoria…, op. cit., p. 208.
[294] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 147.
[295] Pentru o sinteză a practicii judiciare în materie, a se vedea C. Turianu, Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, D.G. Matei, Daunele morale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2007, Gh.. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. All Beck, București, 2002.
[296] I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pp. 23-24.
[297] Gh. Vintilă, C. Furtună, op. cit., p. 84 şi, respectiv, p. 19.
[298] I . Urs, Criterii de apreciere a prejudiciilor morale şi a despăgubirilor băneşti pentru repararea daunelor morale, Dreptul nr. 4/1998, pp. 24-33.
[299] Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, București, 1973, p. 156.
[300] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 357.
[301] Y. Lambert-Faivre, op. cit., p. 210.
[302] G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 131, Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10-e édition, Éd. Litec, 2007, p. 397, Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 643, B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, Éd. Litec, 1998, p. 577.
[303] Y. Lambert-Faivre, op. cit.
[304] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 391.
[305] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 630-644.
[306] V.S Rouxel, Recherche sur la distinction du dommage et du prejudice, these, Grenoble, 1994, Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 84, Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1309, Aubry et Rau, t. VI-2, Responsabilité délictuelle, Éd. Litec, Paris, 1989, nr. 10, L. Cadiet, Les metamorphoses de la responsabilité, sixièmes journées René Savatier, Éd. PUF, Paris, 1998, p. 37.
[307] X. Pradel, op. cit.
[308] Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 86.
[309] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Şansa, București, 1994, p, 49.
[310] Ibidem.
[311] CCI: Art. 2059. Vezi nota 26.
[312] Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1575/1984, în Repertoriul de practică judiciară pe anii 1980-1981, de I. Mihuţă, p. 141.
[313] Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1740/1983, R.R.D. 7/1984, p. 66.
[314] Idem, decizia nr. 311-1976, C. Turianu, Răspunderea civilă delictuală…, op. cit., p. 109.
[315] Classification européene des préjudices non économiques: C.E.A.-A.R.E.D.O: “Les grands principes de l’indemnisation du dommage corporel en Europe”, p. 13-14, apud Y. Lambert-Faivre, op. cit., p. 200.
[316] Ph. Brun, op. cit., p. 138.
[317] EGTL: Art. 10:301
(3) En cas d’atteinte physiques, le préjudice extra-patrimonial correspond à la souffrance de la victime ou à la détérioration de sa santé physique ou mentale. Dans l’octroi des dommages et intérêts (incluant ceux alloués aux personnes entretenant de proches relations avec le défunt ou la victime sérieusement blessée), les pertes objectivement identiques devront se voir attribuer les mêmes sommes.
[318] Pr. Catala: Art. 1379 alin. 2
Les victimes par ricochet ont droit à la réparation de leurs préjudices économiques consistant en des frais divers et pertes de revenus ainsi que de leurs préjudices personnels d’affection et d’accompagnement.
[319] Cicatricium aut deformitas nulla fit estimatio: quia liberum corpus nulla recipit aestimationem (Digeste, IX, III,7).
[320] Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, decizia nr. 5437/2003, Dreptul nr. 2/2005, p. 224.
[321] O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, „Acta Universitatis Lucian Blaga”, seria Iurisprudentia, Supliment 2005, p. 19.
[322] C. Jugastru, op. cit., p. 326.
[323] G. Cornu, op. cit., p. 679.
[324] N. Sillamy, Larousse. Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.
[325] Dicţionar de sociologie, coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Ed. Babel, 1993.
[326] O instanţă franceză a acordat, în anul 1937, despăgubiri unei doamne din societatea pariziană pentru că cicatricea care i-a fost produsă a obligat-o, timp de 2 ani, să nu poarte rochii decoltate, considerându-se că o astfel de afectare reprezintă un prejudiciu “monden” (Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 357).
[327] E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 15-16.
[328] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 300.
[329] Este formula la care s-a oprit Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi prescripţiei în denumirea Secţiunii 2 din cadrul efectelor responsabilităţii.
[330] Potrivit art. 15 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative „în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori in două sau mai multe acte normative.
[331] Acest text introduce noţiunea de “drepturi inerente personalităţii” pe care n-o întâlnim în Titlul V special rezervat apărării drepturilor nepatrimoniale iar art. 252 C. civ., referindu-se la “ocrotirea personalităţii umane” se referă, nu la “drepturi”, cum era de aşteptat, ci la „valori strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară, sau tehnică…” De altfel, ideea unui inventar al drepturilor personalităţii nici nu are a fi făcut, domeniul dovedindu-se impropriu pentru o atare operaţie de disecare a intimităţii individuale, atât de diferită de la o persoană la alta.
[332] Într-o exprimare juridică, se spune că dreptul “se transmite la moştenitori” şi nu “trece la moştenitori…”.
[333] Classification européene des préjudices non économiques: C.E.A.-A.R.E.D.O: Les grands principes de l’indemnisation du dommage corporel en Europe, p. 13-14, apud Y. Lambert-Faivre, op. cit., p. 200.
[334] Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1575/1984, în Repertoriul de practică judiciară pe anii 1980-1981, de I. Mihuţă, p. 141.
[335] Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1740/1983, R.R.D. 7/1984, p. 66.
[336] Idem, decizia nr. 311-1976.
[337] Anteproiectul francez Catala este ceva mai precis (art. 1379 alin. 2 – a se vedea nota 318).
[338] X. Pradel, op. cit., p. 125.
[339] P. Esmein, La commercialisation de la douleur morale, L. Josserand, La personne humaine dans le commerce juridique, apud Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 349.
[340] A se vedea nota 319.
[341] Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, decizia nr. 5437/2003, Dreptul nr. 2/2005, p. 224.
[342] Exprimarea potrivit căreia “dispoziţiile de la art. 253-256 rămân valabile”, este inadecvată, lăsându-se a crede că au fost operate deja modicări pe unele texte, mai puţin acestea.
[343] Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Facultatea de Drept din Bucureşti, 1942, p. 429–430.
[344] I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 71.
[345] Gh. Vintilă, C. Furtună, op. cit., pp. 24-25.
[346] A se vedea în acest sens, S. Carval, La responsabilité civile dans sa fonction de la peine privée, Éd. LGDJ, Paris, 1995.
[347] X. Pradel, op. cit., p. 124.
[348] Idem, p. 37.
[349] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1554.
[350] Ibidem, nr. 1392.
[351] Autorii francezi constată că aplicarea art. 9 din Codul civil francez privitor la protecţia dreptului la viaţă privată, independent de art. 1382, face ca răspunderea delictuală să fie absorbită de drepturile personalităţii.
[352] J. Hauser, RTDC 1996, p. 871, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, loc. cit., p. 298. Autorul vorbeşte chiar de “l’autodestruction de l’homme par l’inflation des droits subjectifs” Aceeaşi observaţie o fac şi alţi autori (a se vedea X. Pradel, op. cit., p. 123, Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 2-12). Exacerbarea drepturilor subiective a făcut să fie adus în discuţie dreptul de nu se naşte, în cazul celor născuţi cu handicap, ca urmare a culpei medicului de a nu fi evidenţiat un posibil handicap la naştere cauzat de o afecţiune a unuia dintre cei doi soţi. În cauza Perruche, Curtea de casaţie franceză a recunoscut dreptul copilului de a fi pierdut “şansa de a nu se naşte” (wrongfull life) sau şansa de a avea o viaţă normală şi dreptul de a obţine daune-interese.
[353] Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 299.
[354] Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de C. Jugastru, Reflecţii asupra noţiunii şi evoluţiei drepturilor personalităţii, Analele Institului de Istorie “G. Bariţ” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom V, 2007, pp. 326.
[355] O. Ungureanu, loc. cit., p. 19.
[356] C. Jugastru, op. cit., p. 326.
[357] G. Cornu, op. cit., p. 679.
[358] N. Sillamy, op. cit.
[359] Dicţionar de sociologie, op. cit.
[360] A se vedea nota 326.
[361] E. Chelaru, op. cit., pp. 15-16.
[362] S. Neculaescu, Noul Cod civil, între tradiţie şi modernitate în ceea ce priveşte terminologia juridică normativă, Dreptul (Universul Juridic) nr. 12/2010.
[363] A se vedea nota 337.
[364] X. Pradel, op. cit., p. 125.
[365] P. Esmein, La commercialisation de la douleur morale, L. Josserand, La personne humaine dans le commerce juridique, apud Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit. p. 349.
[366] A se vedea nota 319.
[367] Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, decizia nr. 5437/2003, Dreptul nr. 2/2005, p. 224.
[368] Privit din perspectivă gramaticală, textul este greşit, corect fiind “în lipsa acestuia” pentru a se înţelege mai bine că este vorba de lipsa acordului, şi nu de orice lipsă.
[369] CCI: Art. 2059. Vezi nota 26.
[370] G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., 2012.
Prof. univ. emerit dr. Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România