”Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai”

Lavinia Tec

Dacă prima declarație a lui Isus pe Cruce este o rugăciune, cea de-a doua declarație, consemnată în cap. 23 din Evanghelia după Luca, este răspunsul la o rugăciune.

Am citit undeva că Voltaire ar fi spus cândva: ”Peste douăzeci de ani, creștinismul nu va mai exista. Cu o singură mână voi distruge edificiul care a avut nevoie de doisprezece apostoli pentru a fi ridicat.” Se pare că Voltaire nu a avut succes. Mai târziu, o asistentă medicală care l-a îngrijit a mărturisit că acesta ar fi spus pe patul de moarte: „Pentru toată bogăția din Europa, nu m-aș uita la moartea unui alt ateu”. Medicul care se afla alături de Voltaire în momentul morții sale a declarat că l-a auzit pe Voltaire strigând cu disperare: „Sunt părăsit de Dumnezeu și de om. Îți voi da jumătate din cât valorez dacă îmi dai șase luni de viață. Atunci eu mă voi duce în iad iar tu vei merge cu mine, oh Hristoase, oh Iisuse Hristoase!”

La Golgota, doi tâlhari vinovați, condamnați la moarte pentru faptele comise, sunt răstigniți odată cu Isus. Amândoi se află în pragul morții, alături de Isus. Deriziunea plutea în aer. Peste tot, în jur, se auzeau doar hohote de râs și insulte la adresa Mântuitorului. Unul dintre tâlhari I se adresează lui Isus plin de sarcasm: Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuţi şi mântuiește-ne şi pe noi! (Luca 23:37). Acest mod de exprimare seamănă izbitor de bine cu modul în care s-a exprimat Satana în Ispitirea lui Isus în pustiu: ”Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te…”. La fel ca în cazul Satanei, tâlharul lovește în identitatea lui Isus. Însă, spre deosebire de tâlhar, Satana vorbea cât se poate de serios, fără nici o urmă de sarcasm, cunoscând foarte bine identitatea și autoritatea lui Hristos. Dar întrebarea tâlharului poate fi cea pe care orice muritor i-o adresează lui Dumnezeu atunci când se îndoiește de atotputernicia și suveranitatea Lui în mijlocul necazului sau pe culmile fericirii. Dacă Tu ești Dumnezeu, dacă exiști cu adevărat, cum ai îngăduit să-mi pierd soțul, copilul, căsnicia, slujba, banii, casa? Oare nu este acesta modul ironic pe care omul îl alege atunci când Îl confundă pe Dumnezeu cu iepurașul de Paște sau când Dumnezeu este pentru el magician, nu mântuitor? Nu este acesta modul în care omul își exprimă amărăciunea când dorințele nu i se îndeplinesc sau când necazurile îl năpădesc? Sau pot fi acestea cuvintele credinciosului care, ajuns la capătul răbdării tuturor suferințelor, abandonează credința? De câte ori, în circumstanțele dificile ale vieții, credincioșii care au stat aproape de Dumnezeu sunt tentați să se distanțeze de El, să-i renege autoritatea?

Dacă Isus a răspuns fiecărei provocări lansate de Satana, respingând cu fermitate ispita, de data aceasta Isus a tăcut. În locul Lui, răspunde cel de-al doilea tâlhar care-l înfruntă pe primul: ”Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” (Luca 23:40-41). Deodată dialogul este redirecționat înspre Isus: Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42). Isus vorbește. Îi răspunde celui de-al doilea tâlhar cu compasiune și siguranță, pentru că i-a înțeles nevoia:„Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai.” Nimănui nu i-a mai făcut Isus o astfel de promisiune. Nici lui Ioan, apostolul său preaiubit, nici lui Petru, apostolul pe care și-a întemeiat biserica, nici lui Pavel, cel mai mare apostol al lumii, nici înțeleptului Iacov.

Dacă primul tâlhar a știut ce a vrut, și-a identificat dorința în fața morții – de a nu muri, de a fi eliberat de pe Cruce, cruțat de tortură -, cel de-al doilea a știut ce nevoie avea, și-a identificat nevoia în fața morții: izbăvirea. Primul tâlhar a vrut să-și salveze viața, cel de-al doilea avea nevoie să-și salveze sufletul. Primul se gândea cum să se salveze de la moartea de pe Cruce, al doilea se gândea unde-și va petrece veșnicia. Primul a refuzat să-și recunoască fărădelegea, al doilea s-a căit. Primul a pus la îndoială identitatea și puterea lui Hristos, al doilea L-a recunoscut ca Mântuitor. Primul L-a respins pe Isus, cel de-al doilea a capitulat. Primul a formulat ironic o cerere, cel de-al doilea a făcut o rugăciune simplă, profundă, sinceră. Primul a refuzat harul izbăvirii, cel de-al doilea l-a acceptat.

În fața morții, perspectiva poate fi diferită. În fața aceluiași mesaj, unul îl ascultă cu indiferență și, probabil moare la fel, altul își deschide sufletul ca să primească credința și izbăvirea. În fața aceluiași Isus, unul își închide ochii, altul îi deschide pentru a privi Împărăția. Ce perspectivă alegem?

Poate fi privită aceasta ca ultima parabolă din Biblie – parabola celor doi tâlhari -, despre modul în care ne rugăm și cum se reflectă acesta în modul în care trăim viața și privim moartea, dar și despre modul în care Dumnezeu ne răspunde. Putem fi unul dintre cei doi tâlhari. Dar care dintre ei?

Cea de-a doua declarație a lui Isus pe Cruce este despre Împărăție, rugăciune, pocăință, nevoia de izbăvire, însă și despre demnitatea umană, care există dincolo de condiția de condamnat penal. În fața lui Dumnezeu nu există judecători și condamnați, ci mântuiți și nemântuiți.

”Vie împărăția Ta!”

”Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău!”

Hristos între cei doi tâlhari, Rubens, 1620

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara