„Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Lavinia Tec

A patra declarație a lui Isus pe Cruce este consemnată în Evanghelia după Matei (27:46) și în Evanghelia după Marcu (15:34) și a generat ample dispute teologice. Întrebare? Lamentație? Reproș? O întrebare tulburătoare. Rostită într-un moment de suferință fizică și psihică profundă, această întrebare pare să pună sub semnul întrebării însăși natura lui Dumnezeu. Să ne îndoim de omnipotența lui Dumnezeu în cele mai întunecate momente din existența noastră? Este aceasta tentația disperării care ne dă târcoale când noi pierdem controlul asupra vieții noastre sau a altora? cele pe care, uneori, credincioșii le exprimă în intimitate, departe de urechile altora. Alteori, ele rămân ferecate în minte, nerostite. Așa se întâmplă când experiența absenței lui Dumnezeu este intensă. Simțim teribil că suntem abandonați de Dumnezeu. Realitatea este că această experiență dureroasă scoate la suprafață nevoia profundă de prezență a Lui în viața noastră. Confortul, bogăția, succesul ne împiedică adesea să-I simțim prezența, să-L căutăm pe Dumnezeu și să ajungem la El. Până când drumul vieții ne duce în pustiul Egiptului. Căci nu există transformare fără durere și Înviere fără Cruce.

Însă cuvintele lui Isus rostite pe Cruce sunt altfel înțelese având în vedere aluzia la Psalmul 22, care începe astfel:”Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele?” Acest psalm redă fidel experiența Răstignirii lui Isus. David, psalmistul, a fost un om de succes, care a eșuat în multe privințe, dar a rămas un campion al credinței. Psalmul 22 face parte din ceea ce specialiștii în Vechiul Testament numesc ”psalmii plângerii”. Pentru evrei, psalmii aceștia aveau o importanță deosebită pentru că dădeau sens suferinței lor. Îți plângeau durerea, își vărsau amarul, îi vorbeau lui Dumnezeu, se certau cu El, erau vulnerabili în fața Lui. Însă încheiau amintindu-și de fiecare dată de măreția și puterea lui Dumnezeu, care i-a scos de fiecare dată din valea plângerii. În versetul 24 din Psalmul 22, psalmistul spune: Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit şi nu-Şi ascunde Faţa de el, ci îl ascultă când strigă către El.”

Fără să traversezi deșertul, nu poți fi însetat! Fără să treci prin pustiu, nu prețuiești apa vieții!

”Mi-e sete”

Durerea psihică a lui Isus, Dumnezeu-om, în fața morții este completată de durerea fizică: ”Mi-e sete”. Ce ironie! Cu câteva zile înainte de a Răstignire, Isus striga mulțimii aflate în Templul din Ierusalim: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” ( Ioan 7:37-39). Sesiza o nevoie spirituală a omului, a sufletului. În agonie, Isus are și exprimă o nevoie fizică de bază, esențială. Dumnezeu Atotputernic s-a întrupat, venind în această lume ca un bebeluș, neajutorat, și pleacă de aici ca o persoană neputincioasă. Această scenă este despre vulnerabilitate și demnitate. În ciuda dizabilităților sale, omul nu este mai puțin om, omul nu-și pierde demnitatea. Însă este un timp pentru fiecare, ce ne este dat cu împrumut, un timp mai bogat sau mai sărac în suferințe, mai lung sau mai scurt. Este un timp în care ar trebui să învățăm mai degrabă cum să murim decât cum să trăim, cum să ne desprindem de cele pământești decât cum să le adunăm și să nu le dăm drumul.

Căci despre asta este Răstignirea: ARS MORIENDI. Iar sfârșitul? Așa cum spune T.S. Eliot în minunatul său poem East Coker: ”În sfârșit îmi aflu începutul”.

”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu…”/ ”Sfințească-se numele Tău”

„Mi-e sete.”/ ”Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi!”

Hristos pe Cruce, Eugène Delacroix

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara