”S-a isprăvit”. ”Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul”

Lavinia Tec

Acestea sunt ultimele declarații ale lui Isus pe Cruce.

Evanghelistul Ioan consemnează că după ce buzele Sale au atins buretele cu vin acru, Isus a zis ”S-a isprăvit.„ Pe cât este de faimos acest verset – Ioan 19:30 – pe atât este de derutant. Ce s-a isprăvit? Ce a isprăvit Isus? Misiunea, bătălia dintre forțele răului și forțele binelui, păcatul, judecata, moartea? A terminat de băut paharul judecății lui Dumnezeu pentru păcatele noastre? În Evanghelia după Matei este consemnat că în grădina Ghetsimani, înainte de a fi prins, Isus s-a îndepărtat de ucenici și, căzând cu faţa la pământ S-a rugat, zicând: „Tată , dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39). Apoi, s-a îndepărtat a doua oară, rugându-se: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42). Tot în Ghetsimani, atunci când, în timpul arestării lui Isus, curajosul Petru a scos sabia și a tăiat urechea dregătorului marelui preot, Mântuitorul i-a spus: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul* pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

S-a isprăvit lucrarea lui Isus pe pământ. A pus bazele unei noi împărății, unei noi ordini mondiale, a pus temelia bisericii. S-a isprăvit judecata lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. S-au împlinit promisiunile Scripturilor despre nașterea, viața, moartea și învierea Mântuitorului. Moartea a fost învinsă la Cruce. Nu este acesta mai degrabă strigătul victoriei sau al triumfului decât al înfrângerii? ”Am terminat!” ”Am dus totul la bun sfârșit!”.

Moartea nu este un punct, ci o virgulă. Nu este sfârșitul, ci un nou început. După Vinerea Mare urmează Duminica Învierii. Aceasta este vestea bună: El a murit și a înviat pentru ca noi să avem viața veșnică.

S-a sfârșit, dar asta nu înseamnă că s-a terminat. Împărăția lui Isus continuă azi pe pământ în noi și prin noi, căci fiecare este lucrarea Tatălui și fiecăruia îi este dat să-și împlinească menirea, să facă o lucrare, să isprăvească ce  i s-a încredințat.

În Evanghelia după Luca este consemnat că: ”Era deja cam pe la ceasul al şaselea[r]. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara până pe la ceasul al nouălea[s] Soarele s-a întunecat, iar draperia[t] Templului a fost despicată la mijloc.  Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!“ Şi spunând aceasta, Şi-a dat suflarea.”

Sunt ultimele cuvinte care arată câtă intimitate este între Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl și câtă siguranță este acolo, în mâinile lui Dumnezeu. Aceeași intimitate și aceeași siguranță pe care, azi, credincioșii le au cu Dumnezeu Tatăl. Nu de moarte ar trebui să ne temem, ci de o viață trăită fără sens, fără semnificație. Nu de sfârșitul timpului ce ni s-a dat, ci de modul în care l-am folosit. Nu la ceea ce am adunat, ci la ceea ce am oferit ar trebui să medităm. Nu la punct ar trebui să ne gândim, ci la ceea ce va urma după virgulă.

Crucea este despre Dragostea care se jertfește, se dăruiește fără să aștepte nimic în schimb.

”Tată, facă-se voia Ta!”

Răstignirea, Simon Vouet, 1622

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara