Ape destul de tulburi

Valentin Constantin

A fost o vreme cînd predam ”Relații Internaționale” la Universitate. Astăzi, uimit de analiștii și de generalii pensionari aplecați asupra războiului din Ucraina, m‑am întors la surse și am început să citesc cîteva analize, poziții oficiale și predicții legate de relația internațională de putere, începând cu 2008.

Sursele mele de încredere sînt două publicații americane: Foreign Affairs și The National Interest. Am găsit cîteva lucruri pe care vreau să vi le comunic și să le comentez. Punctul de plecare pentru ceea ce încerc să vă spun este anul 1991, sfîrșitul Războiului Rece. Dar mai întîi, o foarte scurtă introducere.

Așa cum remarcau doi profesori americani, „sistemul Cartei ONU nu a funcționat niciodată în realitate; de la început, a reprezentat un efort himeric de a pune capăt sistemului marilor puteri care a guvernat politica internațională de la mijlocul secolului al XVII-lea”[1]. Sistemul marilor puteri este sistemul balanței de putere, o ordine politică creată în mod spontan. El nu presupunea prea multe restricții în folosirea forței, prea multe norme de drept internațional care să fie general respectate, pentru că primul său scop a fost maximizarea securității fiecărui participant la sistem. Cei mari construiau sau participau ulterior la balanța de putere, cei mici și cei relativ slabi încercau să-și asigure securitatea fie prin apartenența la alianțe, fie consimțind raporturi de vasalitate.

Pe toată durata Războiului Rece, pentru a compensa deficitul de securitate generat de sistemul nefuncțional al Națiunilor Unite, balanța de putere a devenit pentru prima oară o balanță bipolară, bazată pe capacitatea de disuasiune nucleară a două superputeri: SUA și fosta URSS. Disuasiune însemna că niciuna dintre deținătoarele arsenalelor nucleare nu putea aplica celeilalte o primă lovitură nucleară decisivă. Orice lovitură nucleară ar fi fost urmată de un răspuns care garanta distrugerea reciprocă. În afara superputerilor, mai existau trei puteri nucleare: Marea Britanie, Franța și China. Nu întîmplător, erau ceilalți membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Ei nu posedau însă un arsenal nuclear la nivelul superputerilor.

În privința armelor nucleare, Tratatul de neproliferare din 1967 a reușit să stabilească o relativă ordine. Statele care dețineau arme la data încheierii Tratatului le dețineau în mod licit (nota bene, termenul „legal” nu există în dreptul internațional). Tuturor celorlalte state le-a fost interzis să dezvolte, să experimenteze sau să dețină armament nuclear.

În contrapartidă, prin act unilateral, cei cinci deținători au oferit celorlalte state garanția că nu vor folosi în nici o circumstanță armele nucleare împotriva celor care nu le dețin. Utilizarea lor a rămas astfel o chestiune din interiorul clubului. După 1967, în mod tacit, a fost acceptată înarmarea nucleară a Indiei și a Pakistanului.

Motivul acceptării a fost acela că s-a creat un ”echilibru al terorii” care consolida pacea în regiune. În concluzie, utilizarea tactică a armelor nucleare în războiul din Ucraina este cu totul improbabilă atîta timp cît Ucraina nu deține astfel de arme.

În articolul intitulat „Mitul declinului Rusiei”[2], autorii ne spun cu titlu liminar că atunci cînd a început mandatul administrației Biden aceasta a avut ”o prioritate clară și fără ambiguități în politica externă: să contracareze ascensiunea Chinei”. Pînă cînd Rusia nu a concentrat trupe la granița cu Ucraina, în aprilie 2021, relația internațională cu aceasta era ieșită din prim-plan. Autorii explică acest fapt citînd cîteva declarații: Joe Biden spunea că Rusia „stă pe o economie care are arme nucleare și puțuri de țiței și nimic altceva”. Cu cîțiva ani mai devreme, John McCain, senatorul republican din Arizona, numea Rusia „o benzinărie deghizată în stat”. În același an, 2013, Barack Obama, spunea despre Rusia că este doar o „putere regională”.

După ce Federația Rusă a anexat Crimeea și a susținut autonomiștii / secesioniștii din Donbas, Statele Unite au organizat un sistem de sancțiuni împotriva Rusiei. Aceste sancțiuni prezentau o dublă noutate: erau primele sancțiuni din istoria relațiilor internaționale îndreptate împotriva unui membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și, pe de altă parte, erau primele sancțiuni duale, îndreptate atît împotriva statului, cît și împotriva unor firme și a unor persoane fizice, resortisanți ai statului sancționat. Sancțiunile politice și economice îndreptate direct împotriva unor persoane private sunt cu totul noi în politica internațională. Și sînt, evident, controversate.

Sancțiunile internaționale au un scop disuasiv. Trebuie să determine statul sancționat să renunțe la comportamentele dezavuate. De aceea, din cînd în cînd, cred că ar trebui verificată eficacitatea lor. Apoi, nu este același lucru să sancționezi Serbia sau să sancționezi Federația Rusă. Un stat slab nu poate pune în practică contra-măsuri și nici nu poate diminua prea mult efectele sancțiunilor. În schimb, o mare putere poate trece la retorsiuni (directe sau indirecte) sau își poate reorganiza sectoarele economice afectate. De exemplu, atunci cînd posedă un aliat, o altă mare putere economică, în acest caz China. Comerțul Rusiei cu China a crescut ca volum în mod spectaculos. Se estimează că în 2024 va depăși 200 miliarde de dolari, un volum de două ori mai mare decît în 2013.

Sancțiunile aplicate Rusiei mai posedă o caracteristică interesantă: sînt primele sancțiuni internaționale oneroase pentru cei care le aplică. Nu am date care să certifice sau măcar să sugereze cît de oneroase ar putea fi anumite sancțiuni. De altfel, colectarea unor astfel de date ar fi dificilă și datorită faptului că nivelul și tipul sancțiunilor se modifică continuu. Probabil că sînt destul de oneroase. Apoi, mai există un aspect care probabil că nu ar trebui neglijat. Sancțiunile vin cu costuri asimetrice pentru cei care le aplică. Există state europene, e.g. Germania, pentru care sancțiunile par deosebit de oneroase, totul fiind direct proporțional cu intensitatea schimburilor comerciale cu Federația Rusă din anii critici 2014 și 2022. Totul va fi probabil în regulă atîta timp cît, în numele solidarității, statele europene vor accepta sacrificii inegale.

Toate aceste observații despre sancțiuni nu pun în discuție nici natura lor, nici oportunitatea. Mi s-a părut însă important să atrag atenția asupra caracterului lor experimental și asupra consecinței că efectele perverse, atunci cînd există, nu pot fi descrise sau măsurate cu precizie.

Kofman și Kendall-Taylor, autorii pe care i-am citat la început, inventariază o serie de asumpții defectuoase legate de situația recentă a Rusiei. Cei care au invocat faptul că pericolul pe care îl reprezintă Rusia este astăzi mai redus datorită subfinanțării cercetării științifice, a nivelului inferior al inovării tehnologice (cu mult sub cel al Statelor Unite sau cel al Chinei), datorită plafonării cheltuielilor militare din ultimii ani și datorită declinului demografic accentuat, se înșală. Deși toți acești factori există, ei nu sînt totuși determinați pentru caracterizarea capabilităților Federației Ruse.

În primul rînd, susțin autorii, produsul intern brut real al Federației Ruse este superior celui vehiculat în media (acolo unde este comparat cu PIB-ul Italiei sau al statului Texas). Se pare că, în realitate, PIB-ul Rusiei este de trei ori mai mare decît cel vehiculat. Este adevărat însă că „PIB-ul nu se transformă ușor în potențial militar sau în influență internațională”.

După ce a anexat Crimeea, Rusia a ocupat poziții strategice în Libia, în Siria sau în Africa Centrală. Acestea nu par să fie semne de declin. Nici faptul că, după 2008, a introdus reforme militare și a reușit să-și dezvolte armament dintr-o nouă generație, inclusiv rachete hipersonice și arme antisatelit. În fine, dintre toate observațiile autorilor, mă voi opri asupra a ceea ce mi se pare cel mai îngrijorător pentru dezvoltarea relațiilor internaționale actuale. O ipoteză care, mărturisesc, m-a surprins. E vorba despre parteneriatul strategic dintre Moscova și Beijing și „concentrarea resurselor în competiția lor cu Statele Unite și abandonarea competiției dintre ele”.

Poate nu ar trebui să uităm că în afara obligațiilor asumate prin Tratatul Atlanticului de Nord, SUA au obligații față de o serie lungă de state asiatice, în frunte cu Taiwanul. După încheierea Războiului Rece, prezența trupelor americane care protejau Europa Occidentală a scăzut dramatic. În același timp, o serie de state din Occident, membre ale NATO, și-au redus semnificativ cheltuielile de apărare. Totuși, NATO, organizația concepută să apere Europa de pericolul sovietic, s-a extins după 1991 de la 16 state la 24 în 2004.

În anul 2019, președintele Poloniei, Andrzej Duda, i-a solicitat Președintelui Donald Trump stabilirea unei baze americane permanente în Polonia. La vremea respectivă, au existat voci în Statele Unite care se îndoiau că acțiunea ar fi în interesul Americii[3]. Alții considerau că ideea are virtutea de a descuraja eventualele tendințe agresive ale Moscovei și virtutea de a da semnale că „America îi ajută pe cei care se ajută singuri”. Asta pentru că Polonia oferise două miliarde de dolari pentru costurile bazei permanente.

Observăm că ideea forțelor militare permanente ale NATO în Europa Centrală și de Est prinde contur abia astăzi. Îmi amintește vechiul reproș-slogan adresat unei alte organizații celebre: „prea puțin, prea tîrziu”.

Am spus că există ceva îngrijorător în alianța dintre Rusia și China. Mai multe voci susțin că este posibil ca Statele Unite să fie confruntate simultan cu cele două „puteri revizioniste”[4]. În anii ’90, oficialii NATO afirmau că Alianța poate conduce în același timp două războaie și jumătate de dimensiunile primului război din Golf. Astăzi se spune că vorbind despre abordarea chestiunii rusești, un reprezentant al administrației Biden ar fi afirmat că `Statele Unite pot să meargă și să mestece gumă în același timp”[5].. Pe mine, semnele de bravură și umor mă încîntă, ca pe toată lumea. Uneori însă, nu pot să-mi reprim micul comentariu franțuzesc: numai de-ar dura.


[1] Robert J. Delahunty and John Yoo, Great Power Security, Chicago Journal of International Law, Vol. 10, nr. 1, Summer 2009, p. 2
[2] Michael Kofman and Andrea Kendall-Taylor, The Myth of Russian Decline, Foreign Affairs, November/ December 2021, pp. 142-152.
[3] David V. Gioe, Make America Strategic Again, The National Interest, May/June 2019, p. 61.
[4] Davis V. Gioe, cit., p. 65.
[5] Michael Kofman and Andrea Kendall-Taylor, cit., p. 152.


Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția aprilie 2022