Deși în plan european nașterea dreptului urbanismului e plasată în timp imediat după Primul Război Mondial, putându-se vorbi astfel de o ramură de drept deja centenară, în țara noastră el se configurează în sensul propriu-zis al noțiunii, abia în ultimele trei decenii, adică concomitent cu faza contemporană de evoluție generală a sa. Un atare decalaj se explică mai ales prin rațiuni ținând de contextul istoric al dezvoltării, dar nu se mai justifică prin nimic astăzi, cel puțin pe fondul abordării și al conținutului demersului ca atare. După decenii de tranziție și dialog, inclusiv juridico-urbanistic, credem că a venit timpul ca și în România dreptul urbanismului, ca ramură de drept și inedită disciplină științifică, să devină o realitate. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, după mai bine de 30 de ani de eforturi, pare-se că ne apropiem de codificarea domeniului; anemic dar real catedra universitară a acceptat noul domeniu de studiu, iar de peste 15 ani suntem implicați în dialogul mondial de idei aferent, ca membri ai Asociației Internaționale de Dreptul Urbanismului (AIDRU). O atare situație cere ca întotdeauna când se provoacă o discuție mai generală asupra materiei să devină necesară, în diferite proporții, evocarea filiației și apoi invocarea conținutului propriu-zis și actual al demersului reglementar, jurisprudențial și doctrinar al domeniului.
1. Evoluții istorice lămuritoare. Dacă arta urbană poartă asupra formelor geometrice ale orașului și este le fel de veche precum fenomenul cetății, urbanismul în sensul modern al termenului e legat de apariția fenomenelor de masă în secolul al XIX-lea. Paternitatea denumirii e recunoscută inginerului catalan Ildefonso Cerda care l-a inventat și expus într-o lucrare din 1867. Apariția urbanismului ca știință a amenajării orașelor este consecința ivirii unei noi probleme, cea a organizării de masă a ocupării solului. A depășit apoi stadiul de simplă disciplină a amenajării cetății spre a se extinde la amenajarea spațiului la nivelul unui întreg teritoriu. S-a conturat în mod progresiv, în strânsă conexiune cu o atare realitate socială și un drept al urbanismului pentru a însoți proiectul de a controla creșterea urbană și amenajare a spațiului. Însă, până imediat după prima conflagrație mondială (1919), politica urbană a rămas cu totul inexistentă în preocupările publice și de reglementare. O atare situație ținea mai ales de faptul că liberalismul individualist (clasic) dominant în epocă opera cu profundul respect al dreptului de proprietate privată (într-o vreme în care codurile civile îl defineau ca oferind posibilitatea de a se bucura și dispune de un lucru în modul cel mai absolut). Începând din 1919 creșterea urbană și dezvoltarea funcției sociale a proprietății vor genera un embrion al dreptului urbanismului, unul major reglementar. El se va dota apoi treptat cu instrumente adecvate pentru a promova o politică de amenajare, nu înainte de a se îmbogăți cu o dimensiune nouă, mai calitativă. Această orientare avea să se consolideze în perioada contemporană, principalul său motor constituindu-l dezvoltarea durabilă și controlul consumului ocupării solurilor. Ajuns la acest stadiu de evoluție dreptul contemporan al urbanismului se prezintă ca un instrument extrem de sofisticat. O atare constatare cere, spre explicare, o reflecție pe măsură. Una în care se impun combinate cel puțin două perspective. În plan doctrinal, dreptul de a construi rămâne atașat dreptului de proprietate însuși. Dar, în același timp, se impune a se constata că atributele acestuia din urmă conferite în termenii și tradiția dreptului roman s-au atenuat puternic sub acțiunea cerințelor impuse de legislația de urbanism, care îi reglementează exercițiul într-o măsură care nu e întotdeauna și în toate privințele proporțională. Într-adevăr, nu poate fi sigur în toate cazurile că echilibrul dorit și necesar între libertate și intervenția publică nu se rupe. În plan tehnic dreptul urbanismului plătește sofisticarea sa printr-o complexitate certă, ea însăși generatoare de o insecuritate unanim relevată.
La capătul marilor reforme care i-au marcat evoluția în timp, el și-a perfecționat atât instrumentele de planificare urbană, cât și regimul de control și sancționare a regulilor pe care le-a instituit încă de la începuturile sale; totodată, a dobândit și cultivat și o dimensiune ca drept al amenajării atunci când a dispus de instrumente care au permis autorităților publice să intervină în procesul de producție de terenuri construibile, ceea ce e denumit în mod curent ca urbanism operațional, pentru a-l distinge de cel reglementar.
2. Care e starea dreptului urbanismului astăzi? Caracterizarea lui în ipostaza evoluată contemporană, de tip vest-european, în general, și francez, în special, pornește de la numeroasele critici ce i se aduc din toate părțile și posibilelor lor explicații și implicații. Întregul său cortegiu de norme constituie mai întâi ținta observațiilor oamenilor de artă care îl acuză de a le obstacula imaginația în materie arhitecturală și urbană. Adepții ecologiei îi denunță ambiguitățile răspunsurilor față de efectele poluării generalizate și dereglărilor climatice. Referitor la autoritățile publice locale aflate printre principalii actori ai domeniului, acestora li se impută a se fi angrenat în manevrarea unor reguli de drept devenite prea complexe și puțin lizibile, adesea modificate și ale căror aplicații sunt din ce în ce mai delicate în fața eterogenității situațiilor locale.
În mod efectiv, acest drept al urbanismului și amenajării care a fost prevăzut, inițial, pentru organizarea avântului creșterii urbane, printr-o reglementare a afectării solului, s-a văzut, începând încă din anii 1970, angajat într-un proces de profunde transformări, deopotrivă în semnificațiile, obiectivele și procedurile sale. O atare adevărată schimbare de paradigmă pornea, fără îndoială, de la toate disfuncționalitățile rezultate dintr-o urbanizare promovată potrivit unor criterii prin excelență spațiale. Nu a lipsit însă nici forța incitativă a instanțelor internaționale și europene pentru introducerea în politicile publice a unei sume de noi principii, accentuat calitative, aparținătoare, deopotrivă, preocupărilor de bunăstare societală și tuturor declinațiilor noțiunilor de mediu și ecologie. Astfel, deși s-ar putea crede că încă obiectivele de mediu sunt tratate exclusiv de dreptul mediului, deci, în principal, de legislația de profil, iar cele de urbanism de dreptul urbanismului prin reglementările aferente, situația se prezintă altfel. Este suficient să privim mai atent dezvoltările legislative din ultima perioadă și la noile paradigme în acest fel promovate. Într-adevăr, dreptul urbanismului e în întregime mobilizat și remaniat pentru a salva mediul și mai nou a prezerva clima. Înscrierea orașului printre principalele subiecte și obiecte ale tranziției ecologice, în frunte cu cea energetică, implică amenajarea și protejarea spațiului printre obiectivele prioritare ale acestei transformări fundamentale. Din această cauză obiectivele clasice ale acestuia, precum dezvoltarea armonioasă a orașului, realizarea de habitate adaptate la diversele așteptări ale populației trec treptat în plan secund. Noul obiectiv de zero artificializare netă, afirmat în contextul tranziției ecologice și cu primat de imperativ unional-european, conduce, mai degrabă, la un model unic de habitat foarte dens și vertical, unul care nu e evident adaptat pentru teritoriile rurale, ce trebuie în acest mod să aleagă între oprirea urbanizării și o revoluție a modelului de habitat. De atunci, și astfel, dreptul urbanismului devenea un drept plural, vector al aplicării asupra totalității teritoriului a unui ansamblu de obiective, orientări, obligații, în mod frecvent supuse complementelor ori modificărilor. Orice proiect urban ori de amenajare, orice document de urbanism este supus respectării acestei reguli de drept redefinită care, după caz, autorizează, incită, prescrie ori interzice în numele interesului general definit de legislator.
Fără a ignora critici precum cele anterior expuse, importantă devine situarea rolului asumat astăzi de drept în concertul forțelor ce determină devenirea diverselor teritorii, a peisajelor și utilizării lor în contextul tranziției (transformării) eco-climatice. O misiune deosebit de arzătoare atâta timp cât urbanul nu-și cunoaște încă limitele și se fragmentează în subansamble hibride și cât ruralul riscă să rămână gardianul patrimoniilor naturale, față de nevoile rețelelor, echipamentelor și altor infrastructuri.
Amploarea câmpului de intervenție atins acum de dreptul urbanismului și amenajării, numeroasele interrelații cu alte sectoare, precum habitatul și construcția, patrimoniul sau transporturile impun adeseori o abordare selectivă a problemelor aferente, cu marcarea particularismelor prioritare în raport cu obiectivele asumate.
Ca în orice perioadă de criză evidentă, este momentul însă că ne întrebăm ce ar trebui făcut pentru ameliorarea „fabricării” legislației de urbanism, o mai bună înțelegere și o mai desăvârșită aplicare a prescripțiilor sale, din diverse perspective mergând de la conceperea și terminând cu evaluarea eficienței sale.
Literatura de specialitate identifică, printre altele, drept dileme supuse clarificării:
– în ce măsură acest drept al urbanismului și amenajării este pe deplin adecvat, mai ales în raport cu toate situațiile pe care e chemat să le rezolve ori îmbunătățească? Intervențiile sale au un caracter preventiv ori survin, mai degrabă, a posteriori? Privesc cauzele profunde ori se limitează la tratarea anumitor impacte ale lor? Cum intervine dreptul vis-a-vis de turbulențele orașului contemporan, care trebuie, deopotrivă, să-și păstreze diversele moșteniri și să dobândească o gamă de inovații? Cum se asigură simbioza între noile tehnologii și numeroasele exigențe de mediu, ecologice și sociale, dincolo de proliferarea formulelor incantatorii, precum cele de oraș inteligent, durabil, creativ, rezilient, smart city? În mod efectiv care pot fi relațiile dreptului cu incluziunea progresivă în elaborarea și funcționarea orașului a unei mase de date digitalizate?
– nu așteptăm prea mult de la dreptul urbanismului? Nu constituie o iluzie a crede ori a spera că (poate) aduce soluții la toate problemele economice, sociale și culturale? Care poate fi eficiența dreptului față de legile pieței?
– care sunt forța juridică și efectivitatea arsenalului de reglementări destinate să prezerve spațiile naturale și agricole, în timp ce acestea nu încetează a fi resursa financiară pentru diverse proiecte? Introducerea unui principiu de compensare ecologică nu e o soluție (prea) plină de ambiguități?
– cum se efectuează aplicarea regulii de drept, la diverse niveluri politico-administrative, atunci când ridicarea importanței identităților locale poate incita la diferite forme de adaptare, interpretare a regulilor juridice, într-un context instituțional profund remaniat?
– în contextul încălzirii climei și manifestării schimbării climatice, ce rol direct sau indirect poate avea dreptul în raport cu obiectivele naționale, europene și internaționale asumate în materie, precum cel primordial al atingerii neutralității carbon în 2050?
– ținând seama de noile evoluții în materie, prefigurate chiar prin posibile răspunsuri la întrebările formulate și exprimate în acest context, ce mutații survin în planul legisticii aferente menită să producă acte normative, puternic marcate de tehnicitate, cu pretenție de a edicta măsuri cât mai precise, dar aplicabile pe un teritoriu în permanentă diversificare. Se impune a avea în vedere și un proces de democratizare a luării deciziilor, un apel din ce în ce mai frecvent la contractualizare și o juridicizare a problematicii, mai ales în urma sporirii constante a jurisprudenței.
N.B. Este necesar să menționăm că atari considerații vizează un model de drept al urbanismului construit abstract, de drept comparat, fără a avea vreo legătură cu realitatea românească.
3. Inconsecvențe și deficiențe româneşti. La noi, dreptul urbanismului a rămas mai ales un „drept al autorizațiilor de urbanism”, în general și cel al „autorizației de construire/desființare”, în special. Chiar și redus la și cantonat într-o atare ipostază, el nu a reușit să ajungă la evoluții majore și dezvoltări importante, ferme și stabile, fie și secvențial. Neînțelegerea specificului de ramură de drept distinctă și disciplină juridică specifică a condus la o jurisprudență nerelevantă, care nu poate constitui un veritabil izvor de drept, nu asigură progresul juridic necesar, inclusiv prin clarificarea conexiunilor inevitabile cu alte ramuri de drept tradiționale. Astfel, mutația operată trebuie să pornească de la faptul că, dacă în teorie „dreptul de a construi” rămâne atașat proprietății solului protejată de corpusul normelor fundamentale ale dreptului comun, în practică locul e luat în ultimele decenii de un drept al urbanismului, și în acest domeniu regulile administrative de autorizare de urbanism tind să le confere acestora din urmă o importanță predominantă în determinarea a ceea ce este posibil din punct de vedere legal să se construiască, amenajeze, instaleze, renoveze, reabiliteze, transforma, diviza solul și construi, potrivit unei anumite proceduri și pentru cât timp.
În consecință, dreptul urbanismului devine încadrat în principal de reglementări administrative supuse, în cea mai mare parte, lucrărilor unui regim de autorizare ale cărui formalități sunt de intensități diferite, în funcție, în special, de importanța operației ori de caracterul său sensibil. Se sancționează în acest fel reglementarea de urbanism care definește utilizarea solului, fiind vorba mai ales de localizarea, proiectarea, implantarea și arhitectura construcțiilor, indiferent că e cuprinsă în texte naționale ori documente de urbanism locale. Încadrarea libertății de utilizare a solului se sprijină deci, în principal, cu excepția lucrărilor de foarte mică amploare nesupuse unor formalități prealabile (întreținere și reparații), pe un regim de autorizare în care ceea ce nu e în prealabil autorizat e în principiu prohibit.
Un mare absent rămâne și dreptul penal al urbanismului, conceput și manifestat ca un drept accesoriu ori sancționator, adică unul care conține aproape exclusiv numai pedepse destinate să reprime neobservarea de dispoziții ce îi sunt străine („penale în legi nepenale”). Este prima explicație de ce „penaliștii” nu au acordat o atenție deosebită studiului acestei materii, în mare parte reziduale dreptului administrativ, și l-au lăsat pe seama juriștilor urbaniști, ca un apendice la obiectul principal al investigațiilor lor. Mai mult decât atât, cei care, specializați mai ales în drept public, au abordat dimensiunea penală a dreptului uranismului, din rațiuni lesne de înțeles, au recurs la o perspectivă mai complexă, preocupându-se de un „drept represiv al urbanismului”, „represiv” având aici meritul de a fi mai cuprinzător și mai complex, incluzând și penalul, dar nerezumându-se la acesta, permițând particularizarea regimului sancționator într-o materie mai tehnică, greu de încadrat în rigorile regimului penal tradițional. Într-o atare situație, prioritară devine justificarea teoretică a unui atare demers, secundar, dar nu lipsit de importanță. Se impune astfel remarcat, pur și simplu, că de secole, autoritățile publice se preocupă de repartiția populației pe teritoriu. Aceasta implică reglementarea, în primul rând, a problemelor ridicate de salubritatea generală, de adecvarea echipamentelor publice la nevoi, estetica localităților (orașe și sate) și de protecția mediului.
Dar această ambiție a tuturor regimurilor politice s-a izbit direct și deschis de prerogativele absolutizate ale proprietății private, ca drept individual „sacru și inviolabil”. Această confruntare a impus recursul la dreptul represiv: pedepse penale, foarte numeroase și viguroase, măsuri de repunere în starea anterioară, mergând până la demolare, sancțiuni administrative (contravenționale) se conjugă pentru a împiedica persoanele fizice și persoanele juridice să contracareze interesul public urbanistic. Sub presiunea nepriceperii, a intereselor evidente și a neglijenței dreptul penal al urbanismului rămâne în Româna o mare necunoscută.
4. O prioritate absolută: identificarea și promovarea principiilor dreptului urbanismului.Apariția și afirmarea regulilor (juridice) de urbanism au o istorie și evoluție aparte și trebuie înțeleasă și tratată ca atare. Unde trebuie să înceapă și să se oprească dreptul în încadrarea faptului urban? Cum se impune regula scrisă de drept aferentă pentru a-și putea îndeplini funcția socială conferită fără a afecta spiritul de inițiativă al actorilor spațiului localităților? Rămân întrebări în așteptarea unui răspuns complet și definitiv, situația explicabilă mai ales prin aceea că dreptul urbanismului este, de la originile sale, unul al inginerilor și arhitecților (urbaniști sau nu), rolul juriștilor în elaborarea sa fiind unul marginal, de avizare, cel mult formalizare oficială. Aceasta explică, în mare parte, natura în principal tehnică, cantitativă care domină regula de urbanism, precum și caracterul „accidental”, de „campanie” al unui drept adesea produs pentru a reglementa situații date și specifice. De aici acuzațiile de instabilitate cronică aduse unei discipline considerate, nu fără temei, a face loc în mod abuziv discreționarismului și derogării. La toate acestea se adaugă în România o dezordine istorică, tehnicism abuziv și indisciplină în amenajare și construire urbană devenite tradiționale[1]. Din asemenea cauze dreptul urbanismului s-a construit în mod empiric, preponderent pe cale jurisprudențială, mai ales ca un răspuns juridic mai mult sau mai puțin forțat, al judecătorului chemat să interpreteze și aplice o legislație insuficientă și neadaptată la realități social-urbanistice apărute rapid și exploziv în contextul redeschiderii țării spre societatea occidentală în ultimii 30 de ani și în absența marilor principii structurante și corective pentru deviațiile nepermise de la specificitatea pe care o exprimă în mod natural.
De aceea, o problemă majoră și prioritară a doctrinei în materie devine cea a existenței, identificării și rolului principiilor definitorii, ale unui drept marcat de caracterul său tehnic și o instabilitate păgubitoare. Într-o încercare de a discerne unele principii care să permită ordonarea unui drept al urbanismului francez care proliferează și de a trasa căile menite să faciliteze orientarea într-un hățiș de norme din ce în ce mai complexe, profesorul Yves Jégouzo a ajuns la concluzii interesante privind emergența, inventarul și semnificațiile acestora[2]. Demersul reprezintă o importanță deosebită și pentru noi, în condițiile în care și în acest domeniu modelul francez reprezintă reperul definitoriu de dezvoltare, deopotrivă în plan reglementar și al reflecției teoretice.
La fel ca în Hexagon, multă vreme și în România, chiar până în prezent, căutarea și explicarea principiilor în materie nu au constituit un șantier prioritar; lucrările de specialitate fiind rare, inclusiv în ipostază didactic-universitară și în situația predominanței contribuțiilor jurisprudențiale, o atare preocupare era condamnată la ignorare. Totuşi, evoluțiile înregistrate în planul reglementărilor legale, inițiativa sistematizării acestora după model și cu asistență tehnică franceze, apariția manualelor universitare de profil au făcut ca problema să ajungă a se pune nu atât dacă există principii ale dreptului urbanismului, ci de a le recuza și a întocmi o tipologie a lor. De asemenea, distincția între principii implicite și explicite, fundamentale, generale și directoare, relative la obiectivele dreptului urbanismului, care organizează repartiția competențelor și procedurile ori care apar ca „garanții ale terților”. Desigur, orice demers de acest gen impune particularizări puternice de context juridic național și realități social-economice și culturale. Referitor la importanța principiilor dreptului urbanismului, acestea au, precum în cazul oricărei discipline, mai întâi o funcție structurantă a ramurii de drept (în sensul conferirii unei mai mari coerențe unui ansamblu de reguli, născute din politici publice succesive și reforme legislative pe etape, marcate de perioadele în care au avut loc), urmată de cea vizând delimitarea obiectivului său (autoritățile publice competente neputând să-și utilizeze atribuțiile de reglementare ori de autorizare decât pentru un „motiv de urbanism” și judecătorul să cenzureze deciziile întemeiate pe alte motivări, acestea pot fi căutate plecând de la principiile ce formează obiectul acestui drept), de funcția cea mai evidentă, respectiv cea de „încadrare”, de stabilire a competențelor acordate autorităților de a edicta reguli de urbanism și, în fine, de rolul în scrierea regulii de urbanism și exprimarea juridică a cerințelor și semnificațiilor sale. Formulările prea matematice și cantitative sunt proprii normelor tehnice, dar spre a deveni reguli juridice este nevoie să li se adauge substratul dreptului care le fac operaționale și impuse ca obligatorii în raport cu comportamentele și reacțiile umane, deopotrivă în plan individual și colectiv.
Dezvoltată într-un context istoric special, caracterizată prin decalaje temporale (1991–2001) și de concepte, din rațiuni de ordin practic și apoi de politici publice, încă insuficient juridicizată și în așteptarea unei sistematizări, legislația românească de urbanism înregistrează și exprimă principii de acțiune publică în materie, încă lipsite de semnificații juridice corespunzătoare, receptate și expuse ca atare de către puțina doctrină care există. Așadar, prin analiza ansamblului reglementărilor legale în materie s-au desprins o serie de principii politico- legislative ale acestei ramuri de drept „care-i conferă o finalitate proprie și o unitate normelor sale constitutive” și care are ca funcții, pe de o parte, pe cea de criteriu al stabilirii apartenenței unei anumite reglementări la această materie, iar, pe de alta, folosirea acestora cu ocazia interpretării normelor legale pertinente în vederea desprinderii și aprecierii semnificațiilor acestora.
Sunt enumerate și prezentate astfel: principiul-obiectiv al dezvoltării durabile și principiile autonomiei locale, parteneriatului și descentralizării serviciilor publice, realizării echilibrului între cerințele de urbanism și protecția drepturilor persoanelor, echilibrului între amenajarea urbanistică și protecția mediului, informării și participării publicului la luarea deciziilor în materie de urbanism[3].
5. O problemă de principiu: nevoia jurisprudenței și doctrinei specifice. Nu în ultimul rând să evocăm, fie și schematic, altă problemă de principiu. Desigur, mai ales în cazul nostru, doctrina și jurisprudența ar trebui să se manifeste drept important factor de cunoaștere și explicitare a mersului dreptului pozitiv, de motor în impunerea și exprimarea particularităților anumitor materii, precum cele ale dreptului mediului și dreptului urbanismului. Dacă în privința primului ne confruntăm cu precaritatea concluziilor jurisprudențiale, în privința acestuia din urmă e vorba mai ales de inadecvare, în condițiile în care legislația aferentă a cunoscut o evoluție relativ lentă, cu o tehnicitate arhitecturală accentuată și cu așteptarea prea îndelungată a elaborării și adoptării unui cod al urbanismului, jurisprudența continuă să joace un rol constitutiv și definitoriu, parcurgând mai multe etape și, în acest sens, are nevoie de contribuția modelatoare, ordonatoare și de orientare generală a doctrinei. Starea actuală a practicii judiciare în domeniu este departe de a răspunde unui atare deziderat; ea exprimă încă necorespunzător specificul disciplinei, rămâne tributară unor ramuri tradiționale și astfel cu o eficiență scăzută în câmpul social în care operează. Adnotările jurisprudențiale devin în acest context vectori de îndreptare, exprimare a particularităților, înlăturare a neajunsurilor și favorizare a progresului urbanistico-juridic.
Sub influența a diferite fenomene concurente, complexe și care adeseori se intersectează și se amplifică reciproc, dreptul urbanismului tinde să devină un drept urban. Mult timp nu a existat un drept al orașului în sensul global al termenului, localitatea, ca teritoriu și organizare socială, fiind guvernată de diverse drepturi: dreptul urbanismului pentru ceea ce priveşte ocuparea terenurilor și implantarea echipamentelor, dreptul habitatului ce reglementează ocuparea socială, dreptul aplicabil la diverse servicii publice urbane, diferite regimuri de politică administrativă privind transporturile și deplasările ș.a. Devenind progresiv dreptul orașului, urbanismul și-a extins tentacular câmpul său normativ și a impus „o nouă ordine urbanistică”[4]. Asemenea evoluții sunt puse în Franța mai ales pe calea lărgirii obiectivelor la care trebuie să subscrie principalele documentații de urbanism, care merg de la gestionarea urbanizării la mixitatea socială, trecând prin prezervarea ecosistemelor, durabilitatea mediului urban ori luarea în calcul a existențelor protecției mediului în general. Toate aceste transformări sunt mai puțin detectabile de și în planul jurisprudenței, se exprimă cu precădere la nivelul reglementărilor tehnico-legale și practicilor administrative, și se impune analizarea lor pentru reflectări corespunzătoare la nivelul doctrinei.
6. Concluziile unui provizorat și speranțele relansării și impunerii definitive. Ne găsim acum la un moment decisiv, deopotrivă în planul reglementării și în cel al conceptualizării și dezvoltării teoretice a dreptului urbanismului în România. După „căutările de 30 de ani” se pare că ne apropiem vertiginos de finalul procesului de codificare a materiei, indiferent de formula de prezentare pentru care s-a optat. În continuarea și dezvoltarea celor câtorva legi majore în domeniu o expunere coerentă, sistematizată și cât mai completă a legislației pertinente e binevenită. În planul doctrinei, suntem la 30 de ani de la introducerea cursului de dreptul urbanismului în curicula universitară (1992–1993, Facultatea de Drept a Universității Ecologice din București), la 27 de ani de la publicarea primei ediții a manualului aferent (litografiat, UEB, 1995, Dreptul urbanismului,ediția a II-a, Editura Economica, București, 1998), ajuns la cea de-a V-a ediție. În aceste pagini aferente prelegerilor didactice s-au prefigurat și exprimat idei precum: necesitatea constituirii și afirmării dreptului urbanismului ca nouă ramură de drept și inedită disciplină științifică și în România, ca expresie a importanței spațiului citadin și a apartenenței la civilizația occidentală și cea juridică europeană, ideea elaborării și adoptării unui cod al urbanismului, statutul complex și rolul central al certificatului de urbanism, argumentele manifestării identității materiei, desprinderii de tehnicismul arhitectural și ilustrării specificului juridic, numeroase sugestii de corectare a jurisprudenței și perfecționare a legislației pertinente. În domeniul analizei jurisprudenței de profil, prima lucrare în materie (Mircea Duțu, Autorizațiile de urbanism. Teorie și practică judiciară, 1999) își găsește astăzi continuatori avizați, prin mai multe lucrări semnificative. Într-adevăr, legislația comentată și adnotată jurisprudențial ne oferă deja un important levier de analiză și cunoaștere. Se impune însă a nu cădea exclusiv pe panta utilitarismului și a ignora total perspectiva abordărilor teoretice generale. În orice caz, ultimele apariții de gen înregistrează și o evoluție ce trebuie neapărat înregistrată și salutată ca atare: depășirea clivajului de preocupări între jurist și arhitectul-urbanist, ajungându-se la specialistul „mixizat”, absolvent al ambelor perspective universitare, ceea ce se repercutează pozitiv asupra calității desemnate. În fine, o reușită incontestabilă, care a favorizat hotărâtor mersul pozitiv, lent dar hotărât al eforturilor în materie, a fost apartenența și implicarea în dialogul internațional de idei. Încă din 2005 o modestă asociație națională de profil a aderat la Asociația Internațională de Dreptul Urbanismului (AIDRU), cu sediul la Paris, iar tot de atunci reprezentantul său face parte din Consiliul de administraţie al structurii profesionale cu vocație mondială și participă la manifestările științifice implicate. Ca expresie a acestui fapt, în 2013 Bucureștiul a găzduit colocviul bienal al AIDRU consacrat Regenerării urbane. Dreptul urbanismului din România, cu problemele sale, a intrat în atenția internațională a specialiștilor, pe aceeași „filieră franceză”, odată cu elaborarea și publicarea primului studiu pe această temă în prestigioasa revistă de specialitate a Sorbonei (Mircea Duțu, Le droit de l’urbanisme en Roumanie, în GRIDAUH, „Droit de l’Aménagement, de l’Urbanisme, de l’Habitat”, 2008, Le Moniteur, Paris, 2009, p. 707-741). Toate aceste evoluții vor deveni în curând, tradiții, chiar unele fondatoare. Împreună cu „noul val” atât de așteptat ne propunem să definitivăm edificiul început cu atâta trudă și să transmitem în acest mod mai departe făclia creației așa cum se poate ea manifesta în domeniu. Nu înainte însă de a reînnoi una dintre ideile care ne-au animat încă de la începuturi: dreptul urbanismului nu reprezintă pentru noi o simplă provocare de reflecție juridică, ci și o expresie a apartenenței la civilizația occidentală și opțiunii de progres juridic și deplină integrare europeană[5].
[1] Mircea Duțu, Le droit de l’urbanisme en Roumanie, în GRIDAUH, „Droit de l’Aménagement, de l’Urbanisme, de l’Habitat”, 2008, Editions Le Moniteur, Paris, 2009, p. 707-741.
[2] Yves Jégouzo, Les principes du droit de l’urbanisme, în „Bien public, bien commun. Mélanges en l’honneur de Étienne Fatôme”, Editions Dalloz, Paris, 2011, p. 179-189.
[3] Mircea Duțu, Dreptul urbanismului, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 96-101.
[4] Expresie și concepție impusă de Sylvain Pérignon prin lucrarea La nouvel ordre urbanistique, Les éditions du CRIDON, Répertoire Defrénois, Paris, 2004.
[5] „O Românie modernă, aparținătoare cu adevărat unei Europe Unite, via Uniunea Europeană, nu poate ignora perimetrul spațiului citadin… Și poate… Dreptul urbanismului reprezintă încă o ușă deschisă spre câmpul larg al integrării europene și universale”, Mircea Duțu, Dreptul urbanismului, ediția a 2-a, Editura Economica, București, 1998, p. 10.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
Membru al Consiliului de Administrație al Asociației Internaționale de Dreptul Urbanismului din Paris