Noi provocări ale dialogului jurisprudență-doctrină în cadrul constituționalismului contemporan

Survenită în atmosfera tensionată generată pe fundalul unor atitudini contradictorii în dialogul jurisdicțiilor, prevestitoare de criză profundă în sfera „statului de drept” la nivel unional-european, aniversarea a trei decenii de la constituirea și de funcționare a Curții Constituționale a României (CCR) [1992–2022] reprezintă prilejul, deopotrivă, al unui bilanț al evoluțiilor de până acum, de reflecție asupra rolului său în garantarea ordinii legale și a mijloacelor cuvenite de asigurare a îndeplinirii lui și, nu în ultimul rând, de prezență în proiectul privind evoluția mișcării constituționale europene. Jurisprudența CCR reprezintă senzorul prim al adaptărilor legii fundamentale la evoluțiile societății și statului pe care îl guvernează. Pentru cercetarea științifică locul central al unei atari evaluări e ocupat de dialogul continuu, nuanțat și particularizat dintre jurisprudența constituțională și doctrina specializată, singurul vector capabil să ofere datele edificatoare ale realităților aferente și să configureze astfel perspectivele progresului juridic pertinent. Angajat în cadrul unui atare demers de cunoaștere și valorificare a surselor dreptului și totodată de afirmare a științei sale, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ) înțelege să prezinte, în acest context, o parte din considerațiile sale, cu atât mai mult cu cât este vorba de implicare în cadrul unui parteneriat de relevanță națională și maximă importanță teoretică.

1. Jurisprudența și Doctrina: un binom al cunoașterii și al izvoarelor Dreptului. Este cunoscut în general faptul că, din punct de vedere etimologic, jurisprudența reprezintă virtutea de prudență aplicată lumii dreptului și, ca atare, semnifică, în acest context, deopotrivă căutarea realizării justului și încercarea evitării injustului. Așadar, în mod originar ea a caracterizat toate izvoarele dreptului atâta timp și în măsura în care ele respectau și exprimau „prudența” dreptului și a justiției. De altfel, această accepțiune prevalează încă și astăzi în statele de common law unde jurisprudența e asimilată științei dreptului, fiind prezentă, la fel, în actele și atitudinile practicianului și argumentele și concluziile universitarului cercetător. Dar tot așa de bine se știe că în țările aparținătoare sistemului romano-germanic în urma unui proces de sărăcire și diluare a sensului conferit, ea desemnează astăzi numai ansamblul regulilor de drept care emană de la judecător, totalitatea deciziilor jurisdicționale, mai ales cele ale curților supreme ori chiar ansamblul soluțiilor admise și pronunțate de tribunale în ramurile lor de drept determinate. Desigur, e adevărat că „a zice dreptul” pentru judecători îi conduce uneori la a-l crea, fie interpretând creator legea pe care trebuie să o aplice, fie disipându-i obscuritatea sau acoperindu-i lacunele reale sau presupuse. Fără îndoială, puterea normativă a magistraților nu le aparține decât ca autoritate constituită și în virtutea legitimității în baza căreia se generează jurisprudența. Cu precizarea că ipoteza fundamentală a sociologiei juridice, potrivit căreia dreptul e mult mai mult decât regulile de drept, e transpozabilă și în acest domeniu, în sensul că aceasta e cert mai importantă, mai amplă în semnificații decât regulile jurisprudențiale de apartenență.

La rândul său, doctrina, care așa cum lasă a se înțelege din chiar denumirea sa (doctus semnifică în latină savantul), desemnează ansamblul opiniilor, avizelor, argumentelor, raționamentelor, comentariilor, criticilor elaborate de juriști asupra dreptului, privind chestiunile juridice, în particular, a celor așa cum sunt ele elaborate de puterea legislativă și interpretate de autoritatea judiciară. Referința și recurgerea la ajutorul acestor „puncte de vedere” contează însă, din perspectiva pozitivistă numai ca funcție auxiliară, de lămurire și explicitare a normei, regulii înainte de și în vederea consacrării sale. Așa se face că pentru instanțele judecătorești doctrina se dovedește utilă mai ales în cadrul îndeplinirii obligației de motivare, adeseori poziționările sale fiind citate și invocate ca atare în considerentele hotărârilor. Dincolo de orice rămâne însă constatarea că ea joacă un rol fundamental în înțelegerea dreptului și în orientarea evoluției sale, influența ei privind, în mod egal, la fel de bine legea și jurisprudența. Rolul și profilul acesteia sunt relevate în autenticul și esențialul lor în cadrul dreptului internațional public și stipulate expresiv de prevederile art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, care include în aceeași sintagmă și printr-o asociere relevantă ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept „deciziile judiciare și doctrina publiciștilor cei mai calificați ai diferitelor state (națiuni)”. Această diferențiere între specialiști („calificați” și „cei mai calificați”) trimite, ca și în cazul jurisprudenței, la noțiunea romană de auctoritas, autoritate, fondată pe știință, așa încât unul e considerat mai competent decât altul într-un domeniu dat și care, prin aceasta, îl ajută să crească, amelioreze și să ajungă ei înșiși autori, la nivel înalt; toate noțiunile conținute în latinul auctor converg în acest sens (cel care sporește, crește; autor). În această perspectivă rămân rari, desigur, autorii care ridică doctrina pe care o promovează la rangul de veritabilă sursă formală (în sens restrâns), așa încât interpretarea dreptului (în special a legii), respectiv a practicii, îi datorează atâta… Dacă trebuie să ilustrăm o atare situație în dreptul român este de domeniul evidenței că exemplele incontestabile se înscriu cel puțin în privința a doi reprezentanți ai ICJ prin operele lor de cercetare, profesorul V. Dongoroz (1893–1976) pentru dreptul penal și, respectiv, M. Eliescu (1893–1977) pentru dreptul civil (cu precădere în materia succesiunilor).

Cu delimitările necesare și specificitățile afirmate jurisprudența, inclusiv cea a Curții Constituționale, și doctrina, mai ales cea aferentă cercetării științifice fundamentale instituționalizate, desfășurată în parte importantă în cadrul ICJ și cu orientarea generală a acestuia, sub autoritatea Academiei Române, acționează în aceeași sferă a cunoașterii juridice, cu interferențele, interdependențele și influențele reciproce. În acest mod jurisdicția constituțională și structura academică de cercetare științifică se întâlnesc în preocupările lor și concură la realizarea figurii complexe a soclului teoretico-conceptual al statului de drept.

2. Ecuația care ne unește. Arareori, în afara câtorva considerente formulate în termeni sobri și solemni în așa-zisele hotărâri de principiu, se întâmplă ca regula de drept creată și exprimată de judecător să fie pe deplin lizibilă și explicită. Ea rămâne prin excelență, cel mai adesea, un mesaj care trebuie în mod progresiv decelat spre a i se degaja semnificația normativă și a-l situa între trecutul problemelor dezlegate și perspectivele de aplicare și, eventual, de reglementare viitoare, ceea ce face ca numai inițiații domeniului să-i perceapă și înțeleagă cum se cuvine confluențele și implicațiile. Totodată, s-a dovedit și constatat că unele hotărâri valorează mai mult prin tăcerile pe care le implică, decât prin cele câteva rânduri destinate rezolvării pretențiilor justițiabilului și creării aparențelor justificative. Obiter dictum dacă reprezintă un procedeu constant al jurisdicțiilor europene nu se regăsește aproape niciodată în hotărârile jurisdicțiilor supreme interne, frânate de regulile ultra petite și adepte ale economiei de mijloace. Or, interpretând tăcerile, discernând sensul implicitului, stimulând raționamentul a contrario, în fine, criticând principiile degajate din sterilul deciziilor individuale, doctrina întreține un dialog continuu cu judecătorul.Corul pe două voci – ale jurisprudenței și, respectiv, doctrinei – a fost adeseori celebrat, dar în cel din urmă numai întâlnirea și confuziunea lor pe notele comune durabile ale progresului juridic a izbutit să deslușească și impus norma. Și aceasta întrucât jurisprudența nu apare decât la capătul unei inducții doctrinale care formulează, plecând de la apropierea deciziilor individuale ale judecătorilor, o regulă generală care transcende cazurilor de speță. În afară de rescrierea regulii, doctrina procedează la punerea ei în perspectivă; ea și numai ea dispune de serenitatea necesară spre a o analiza, compara cu altele, a o comenta, adeseori cu un ochi critic, și a-i măsura amploarea și implicațiile. Jurisprudența se naște deci la capătul unei lente gestații și apare în final ca opera comună a judecătorului și a doctrinarului. Chiar obstacolul constituțional al pretinsei „puteri normative a jurisprudenței”, decelat și afirmat de autorii clasici, e înlăturat dacă vom disocia în acest mod puterea normativă a judecătorului și jurisprudenței, relevând rolul fundamental al doctrinei în formarea acesteia. Poate că aparent în mod curios analiza teoretică a ascuns partea creativă care îi revine în abstractizarea și generalizarea concluziilor și propunerilor de drept provenite de la instanțele jurisdicționale. În plus, marile sinteze doctrinale, prin consistentul efort de sistematizare a dreptului, contribuie, de asemenea, la clarificarea coerenței jurisprudenței, ordonând-o pe mari teme și stimulând ori inhibând opțiunile jurisdicționale în formularea jurisprudenței; aducând-o totodată la cunoștința celor interesați, doctrina îi conferă o anumită autoritate întrucât ajunge a fi învățată în amfiteatru ca fiind dreptul, cu același titlu ca legea, și va fi integrată în argumentele pledoariilor. Nu în ultimul rând, o atare autoritate suplimentară îi va spori șansele de a se număra printre izvoarele formale ale sistemului juridic.

Dimensiunea științifică a jurisprudenței în sensul ancorării sale în cadrul argumentelor cristalizate în urma reflecției juridice aferente doctrinei de specialitate, ca rezultat al colaborării între cele două zone ale cunoașterii juridice, reprezintă o garanţie în plus a independenței (intelectuale) și imparțialității (procesuale) a judecătorului constituțional. Acceptarea și promovarea dialogului de idei, supunerea exclusivă adevărului faptelor și promovarea soluțiilor rezultate din analize profunde, cu preocuparea de a reflecta datele ultime ale progresului juridic constituie azi un imperativ mai ales pentru interpretarea și aplicarea legii fundamentale. Și tot așa, apartenența la și consonanța cu practicile, exigențele și valorile constituționalismului european impun un orizont comun de repere ideatico-conceptuale, de cunoaștere juridică și fundamente de drept comparat. Ridicarea tradițiilor constituționale comune la un standard indispensabil al exprimării și valorificării structurale sporește responsabilitatea în construirea jurisprudenței și oferă perspectivele unui dialog jurisdicțional loial, coerent și eficient.

Sunt considerații suficiente, care pot fi, desigur, dezvoltate, ce relevă importanța crescândă și actualitatea deosebită a confluențelor dintre creatorii jurisprudenței și cercetătorii științifici ai dreptului, în numele unicității științei dreptului și culturii juridice.

3. Entorse și controverse actuale în dialogul jurisdicțional european. Încercând să introducem într-o atare ecuație disputa în curs asupra raporturilor dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE sau Curtea ori instanța de la Luxemburg) și jurisdicțiile naționale, dintre care unele chiar constituționale, precum și cu a primatului dreptului UE, ne permitem să relevăm că printre „cheile” problemelor de acest gen cea a dialogului corect și loial dintre jurisprudență și doctrină ocupă un loc aparte. Încercând să aducă în atenție câteva reflecții asupra chestiunii, în alocuțiunea pronunțată la 4 noiembrie 2021 în cadrul ceremoniei de deschidere a celui de al XXIX-lea Congres al Federației Internaționale de Drept European desfășurat la Haga, președintele CJUE, Koen Lenaerts, acorda o atenție deosebită relevării faptului că dacă tratatele constitutive ale construcției europene s-au modificat de mai multe ori, Curtea și principiile care guvernează competența sa sunt tot atât de vechi precum primele jurisdicții constituționale stabilite în Europa după război[1]. Totodată, instanța de la Luxemburg a integrat numeroase tradiții constituționale comune ale statelor membre în țesutul constituțional al Uniunii Europene (UE sau Uniunea), asigurând astfel o puternică intersectare a dreptului unional-european și drepturilor constituționale. În plus, în cursul ultimilor ani Curtea însăși a fost chemată să trateze un număr considerabil de cauze care privesc direct aceste tradiții comune, în special statul de drept și solidaritatea la nivelul Uniunii. În acest context, CJUE și jurisdicțiile constituționale ale statelor membre ar trebui să fie „aliați naturali și nu adversari”. Înaltul magistrat european remarca, totodată, că, în pofida dificultăților uneori manifeste, activitatea jurisdicțională a instanței unional-europene, și în special cea legată de trimiterile prejudiciale (preliminare) care provin de la jurisdicțiile statelor membre, continuă să se desfășoare în mod seren și fără asperități. În cursul ultimilor cinci ani Curtea a primit, în total, 2768 de asemenea cauze, un număr în constantă creștere, cu excepția unei ușoare diminuări în 2020 (evident, sub impactul izbucnirii pandemiei de Covid-19), ceea ce reflectă cooperarea foarte fructuoasă care există între marea majoritate a jurisdicțiilor din statele membre și CJUE.

Desigur, revenind la dilema de pornire, să admitem că, înainte de toate, niciodată confruntarea deschisă și lipsa respectului reciproc într-o relație nu sunt benefice funcționării, ci, dimpotrivă, conduc la deteriorarea sa până la anihilare, lipsire de orice consistență a relației instituționale. Constatare valabilă și în cazul de față, cu atât mai mult cu cât ordinea juridică a UE se întemeiază pe cooperarea între Curtea sa și jurisdicțiile naționale, precum și pe cea dintre acestea din urmă. Pentru asigurarea bunei funcționări a acestui sistem cooperativ, atât instanța de la Luxemburg cât și cele naționale trebuie să respecte repartiția competențelor prevăzută de tratate, cu precizarea că, precum orice sistem juridic, și ordinea juridică a UE nu poate funcționa decât dacă se știe clar cine are ultimul cuvânt pentru a determina ceea ce este dreptul Uniunii, după cum jurisdicțiile constituționale naționale îl au în interpretarea propriilor legi fundamentale. Totodată, primatul dreptului unional-european, așa cum îl interpretează CJUE, trebuie să fie respectat de fiecare dată când el se aplică. Și aceasta întrucât respectivul principiu garantează aplicarea uniformă a dreptului UE și asigură faptul că el este și rămâne dreptul comun al statelor membre.

Referitor la sensibila problemă a suveranității și invocându-se jurisprudența unional-europeană, ideile susținute sunt, de asemenea, clare. Adeziunea la Uniune e voluntară și se bazează pe opțiunea democratică și suverană efectuată de fiecare stat membru de a adera la structura supranațională și a accepta drepturile și obligațiile inerente acesteia; suveranitatea statelor membre este pusă în comun în Uniune și nu e abandonată. Existența dreptului de retragere (conform art. 50 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) atestă și consolidează legitimitatea dreptului UE. Atâta timp cât un stat membru rămâne unit cu partenerii săi europeni în virtutea tratatelor constitutive, ansamblul autorităților publice, inclusiv cea mai înaltă jurisdicție, trebuie să respecte primatul dreptului creat de aceste tratate, așa cum e el interpretat de Curtea de Justiție. Neîndeplinirea acestei obligații ar aduce atingere egalității statelor membre în fața dreptului UE și ar fi în contradicție cu opțiunea democratică și suverană efectuată de statul respectiv în baza propriului său drept constituțional de a adera la Uniunea Europeană și a se menține în cadrul acesteia. O concluzie evidentă după îndelungi încercări și consecvente preocupări, știut fiind că au trebuit să treacă peste 70 de ani spre a se construi integrarea europeană pe calea statului de drept, iar valorile sale nu sunt negociabile.

Sunt aserțiuni, unele asumate cu titlu de axiomă, care spre a fi înțelese pe deplin, acceptate consecvent și aplicate ca atare se impun dezbătute și discutate în permanență, cu loialitate și respect reciproc. Iar doctrina are datoria de a contribui și a se implica plenar în acest dialog continuu și din ce în ce mai nuanțat, spre a clarifica neînțelegerile și a consolida argumentele.

3.1. Sed lex, dura lex! În problema obligării unui stat membru să respecte statul de drept atunci când procedurile destinate acestui fapt sunt lipsite de eficiență, UE a propus un răspuns jurisdicțional, pe fundamentul art. 191 §1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), acordându-se după 2018 o perspectivă deopotrivă națională și europeană garantării acestei valori definitorii. Astfel, în 18 hotărâri recente, cea mai mare parte date în marea cameră, CJUE s-a pronunțat în mai multe cauze relativ la situația statului de drept în Polonia și în Ungaria, privind în principal statutul judecătorilor. Este vorba de afirmarea în acest mod a unei mișcări jurisprudențiale inedite și deosebit de puternice vizând obligarea unui stat membru să respecte exigențele statului de drept. Astfel, în absența unui răspuns instituțional adecvat, replica de acest gen la criza statului de drept, într-un context european perturbat, confirmă tendința de „jurisdicționalizare a crizelor”, nuanțată cu ocazia acțiunilor în anulare promovate de Varșovia și Budapesta împotriva regulamentului care prescrie măsurile destinate protecției bugetului Uniunii. Respingând aceste demersuri judiciare, Curtea a dat ocazia instituțiilor de a prelua controlul crizei și reitera autoritatea cuvenită, în numele și pentru garantarea și apărarea statului de drept[2].

4. „Puterea calculului de interese” versus contra-puterea socială! La începutul anilor 1990 în Franța, după un violent atac al primului-ministru împotriva Consiliului Constituțional care cenzurase o lege considerată ca neconformă cu exigențele pactului fundamental al republicii, Robert Badinter, pe atunci președintele „conclavului înțelepților”, răspundea că respectiva mânie era cea a „întregii puteri față de o contra-putere”. Configurația constituțională astfel desemnată era semnificativă: pe de o parte, „puterea” acelui stat care ia deciziile pe fundamentul unui calcul de interese, pe de alta, „contra-puterea” societății fondată pe critica primatului „rațiunii de stat” asupra drepturilor „membrilor corpusului social”. Contrar ideii preconcepute potrivit căreia ar fi instrumentul privilegiat al statului liberal, Dreptul, înțeles ca un ansamblu de drepturi, principii și libertăți, participă direct și plenar la principiul democratic[3]. Și afirmând teza unui stat de drept sub controlul societății profesorul D. Rousseau conchide că, dacă dreptul nu e limbajul statului, el este cel al societății și că drepturile acesteia „nu sunt căzute din cer, ci sunt produsul contradicțiilor sociale și luptelor adesea îndelungate, uneori violente pentru a le obține”. Căci, așa cum scria Camus, „În proba cotidiană care e anoastră, revolta joacă același rol precum cogito în ordinea gândirii; ea este prima evidență. Dar această evidență extrage individul din singurătatea sa. Ea e o legătură comună care insuflă tuturor oamenilor întâietatea primei valori. Eu mă revolt, deci noi suntem!”[4]. În orice caz, valorile democratice, drepturile și libertățile fundamentale aferente societății permit fiecăruia și tuturor să conștientizeze statutul de cetățean, adică de subiect de drept autonom, capabil să se autodetermine, de a controla propria-i istorie, de a reflecta, discuta și gândi liber. În „statul de drept” există „Drept”; dacă-l înlăturăm, rămâne numai statul. Un monstru rece, zicea Nietzsche.

5. O dezbatere fără sfârșit; o discuție necesară. Dreptul este celălalt nume al Europei unite, Valorile noastre nu sunt negociabile, Iluzia unui nou „sfârșit al istoriei”, Constituționalizarea valorilor Uniunii, UE în fața unei crize existențiale… sunt doar câteva dar semnificative titluri ale contribuțiilor ce formează conținutul numărului special din aprilie 2022 al „Revue de l’Union Européenne” consacrat Statului de drept. Oameni politici (precum David Sassoli, fost Președinte al Parlamentului European, Didier Reynders, Comisarul european pentru justiție, Jean-Louis Bourlanges, președintele Comisiei pentru afaceri străine a Adunării Naționale a Franței), Koen Lenaerts, Președintele CJUE, profesori universitari și cercetători (de exemplu, Dominique Rousseau, profesor emerit de drept public, Celine Spector, profesor de filosofie, Rostane Mehdi, profesor și cercetător la Centrul de Drept Internațional, Comparat și European de la Science Po) dezbat în coloanele revistei pariziene, în cadrul dosarului conceput și realizat de Alexandra Subremon, problemele acute ale unei crize în desfășurare care vizează chiar principiile ce constituie valorile construcției europene, în special statul de drept. Dincolo de unghiurile de vedere de abordare și perspectivele pe care le generează fiecare intervenție, toată lumea este de acord că Uniunea se întemeiază pe respectul drepturilor fundamentale „așa cum rezultă ele din tradițiile constituționale comune ale statelor membre” și că UE respectă identitatea națională a acestora „ale căror sisteme de guvernământ sunt fondate pe principii democratice”. În același timp, așa cum ne demonstrează C. Ladenburger și P. Rabourdin, „nașterea” și impunerea art. 2 și 7 din TUE, care au permis o constituționalizare a valorilor Uniunii, au fost rezultatul lucrărilor îndelungate ale conferințelor interguvernamentale pentru căutarea „cheilor de interpretare” a prevederilor acestora și stabilirea semnificațiilor convenite a fi aferente[5]. Inițiative personale și naționale, rapoarte ale grupurilor de reflecție, comitetelor de înțelepți ori convenții speciale au marcat un proces complex, îndelungat care a permis ajungerea, în cele din urmă, la concluzii și soluții general acceptate și împărtășite și, deci, de autoritate și legitime. Este, fără îndoială, calea de urmat și în privința actualei crize a statului de drept unional-european. Cu precizarea condiționalității că participarea reprezentanților fiecărui stat să fie una a societății, pe care acesta o prefigurează juridic, una consistentă, competentă și conștientă de responsabilitățile sale, așa încât să se implice efectiv în prefigurarea rezultantei general acceptate. La fel cum fiecare magistrat se cuvine să se aplece spre situația, aprecierea și interpretarea concrete, cu respectarea strictă a competențelor atribuite și spre acordarea semnificațiilor potrivite. Și, nu în ultimul rând, un aspect important al acestei mișcări generale îl reprezintă dialogul continuu, nuanțat și evoluat dintre jurisprudență și doctrină ca surse inepuizabile ale valorilor socio-juridice fundamentale comune și prioritare.

Posibile concluzii. Este de domeniul evidenței că pentru a se preta la un asemenea dialog, a se situa pe aceeași lungime de undă și a permite schimburi de idei și experiențe durabile atât jurisprudența, cât și doctrina trebuie să se situeze la același nivel calitativ și acesta să fie unul cât se poate de înalt. Iar această cerință nu poate fi satisfăcută decât în cadrul unui proiect cu caracter permanent, printr-un dialog instituționalizat pe care ICJ înțelege să-l inițieze sub înalta cupolă a instituției academice naționale, cu participarea largă a curților supreme, catedrelor universitare și publicațiilor de specialitate. „Scientificarea” jurisprudenței, în sensul ridicării ei la statutul de act de justiție și reflecție de pretoriu și eficientizarea doctrinei, prin conexarea ei la obținerea și elaborarea produsului intelectual prim al vieții judiciare sunt, în ultimă instanță, două fațete ale aceleiași constante a substanței dreptului ca fenomen social. După cum infuzia de „simț practic” și concretețe în reflecția academică nu poate fi decât benefică, favorizând o cunoaștere mai aprofundată și rezultate mai eficiente ale cercetărilor efectuate. Sporindu-și astfel prestanța valorică, sistemul juridic se deschide mai mult spre societate și aspirațiile sale, le percepe, interiorizează și exprimă reflectându-le în reperele mersului istoric. Nu în ultimul rând, dialogul jurisprudențelor și al doctrinelor în cadrul arhitecturii juridice europene deschide calea eliminării disfuncționalităților și clarificării neînțelegerilor.

Într-o lume în evidentă schimbare, cu accente de demondializare, răspunsul politico-juridic naţional la mutațiile presupuse nu poate rămâne unul de circumstanță, superficial elaborat și anemic promovat, ci trebuie să se întemeieze pe o strategie consistentă și consecventă, conformă intereselor proprii și aspirațiilor occidentale comune. În acest sens, un rol important revine în fundamentarea (teoretică) a pozițiilor de adoptat și perspectivelor de promovat unei doctrine româneşti a integrării euroatlantice și participării la globalizare, în care componenta juridică devine esențială. Elaborarea perspectivei naționale ne-ar permite, de exemplu, să ne poziționăm mai previzibil și să contribuim mai eficient în privința marilor probleme europene, precum noua reașezare a ordinii continentale, propunerile de modificare a tratatelor UE sau scurtcircuitele intervenite în dialogul jurisdicțiilor constituționale unional-europeană și naționale. După cum în plan intern o eventuală „reformă constituțională” sau o majoră evoluție legislativă nu se pot lipsi de aportul jurisprudențial-doctrinar pertinent. Nu ar fi, de altfel, vorba decât de reluarea în termenii actualității a tradiției interbelice Titulescu-Pella-Negulescu de construcție a școlii românești de drept internațional și afirmării doctrinei naționale în materie.


[1] Publicată sub titlul Les rapports constitutionnels entre ordres juridiques et juridictions au sein de l‘Union européenne, în „Revue de l’Union Européenne”, nr. 657, aprilie 2022, p. 203 și urm.
[2] Armand Ménard, La réponse de la Cour de Justice de l’Union européenne à la crise de l’État de droit, à l’aune des cas polonais et hongrois, în „Revue de l’Union Européenne” nr. 657, aprilie 2022, numéro spécial, p. 261.
[3] Dominique Rousseau, De quoi l’État de droit est-il le nom?, în „Revue de l’Union Européenne” nr. 657, aprilie 2022, p. 229.
[4] Albert Camus, L’Homme révolté, Editions „La Pleiade”, Paris, 2008, p. 79.
[5] Clemens Ladenburger, Pierre Rabourdin, La constitutionnalisation des valeurs de l’Union. Commentaires sur la genèse des articles 2 et 7 du Traite sur l’Union européenne, în „Revue de l’Union Européenne” nr. 657, aprilie 2022, numéro spécial, p. 261.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

* Articolul dezvoltă unele idei exprimate în cadrul alocuțiunii prezentate cu ocazia evenimentului jubiliar Curtea Constituțională – garant al supremației Constituției, factor de echilibru și stabilitate și fundament al democrației și al statului de drept, 10 mai 2022