Rațiuni care impun reforma Codului civil (X)

« Partea a IX-a

I. Modalitățile obligațiilor

A. Dispoziții generale

Art. 1396. Categorii de obligații.

Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități.

Obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități.

Art. 1397. Obligațiile simple.

(1) Obligația simplă nu este afectată de termen sau condiție și poate fi executată imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului.

(2) Obligația este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau desființarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiție.

Art. 1398. Obligații afectate de modalități.

Obligațiile pot fi afectate de termen sau condiție.

1. Comentarii

1.1. Definiție. Modalitățile sunt elemente care privesc ființarea, executarea, subiecții și obiectul obligațiilor, care le conferă  anumite particularități, deosebindu-le astfel de obligațiile pure și simple. În sens restrâns, sunt asemenea modalități condiția și termenul.

1.2. Categorii de obligații. Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități. Obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități.

2. Aprecieri critice

2.1. Dispoziția de la art. 1396 alin. (1) C. civ. clasifică obligațiile după modalitățile lor în obligații pure și simple, obligații simple sau (s.n.) afectate de modalități, în timp ce prevederile de la art. 1397  și art. 1398 C. civ. definesc doar obligațiile simple și pe cele afectate de modalități. Și de această dată, conjuncția „sau” alterează înțelesul enunțurilor, pentru că, așa cum am arătat în cele ce preced, ea poate avea atât un rol conjunctiv (de asociere), cât și unul disjunctiv. În forma actuală, enunțul lasă loc înțelesului că obligațiile simple ar fi identice cu cele afectate de modalități. În realitate, obligațiile pot fi pure și simple și (s.n.) obligații afectate de modalități, așa cum prevede și Codul civil Quebec, sursa principală de inspirație a autorilor actualului Cod civil[1].

2.2. Pentru aceleași motive, la fel de greșit construit este și textul normativ  de la art. 1397 alin. (2) C. civ. (“dacă eficacitatea sau (s.n.) desființarea ei depinde de un eveniment…”). În condițiile în care eficacitatea este diferită de desființarea obligației, folosirea conjuncției “sau” este nejustificată, exprimarea corectă fiind “dacă eficacitatea și desființarea depind de un eveniment…”

2.3. Sintagma „eficacitatea sau desființarea” (obligației simple) folosită de dispoziția de la art. 1397 alin. (2) C. civ., precum și cea de la art. 1400 C. civ. care definește condiția suspensivă, potrivit căreia „Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației”, sunt susceptibile de confuzii. Condiția suspensivă privește nașterea obligației, în timp ce eficacitatea este  aptitudinea actului juridic de a genera obligații. Obligația afectată de condiție suspensivă se află în stadiu de germene, ea devenind o obligație propriu-zisă în momentul îndeplinirii condiției.

2.4.  Dispoziția de la art. 1402 C. civ., potrivit căreia „Condiția imposibilă, ilicită sau imorală este considerată nescrisă, iar dacă este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia”, este criticabilă pentru că:

– în noua orientare europeană, bunele moravuri sunt incluse în conceptul mai larg de ordine publică. Astfel, Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016, prevede o singură exigență a condiției, și anume aceea de a fi licită[2];

tot astfel, potrivit aceeași orientări europene,  cauza  nu mai mai constituie o condiție de validitate a contractului, fiind înlocuită cu ”conținutul” acestuia[3]. Chiar dacă o bună parte a doctrinei noastre nu împărtășește această concepție, nevoia de unitate a reglementării contractelor la nivel european obligă la o abordare unitară a reglementărilor.

2.5. Este criticabilă și dispoziția de la art. 1403 C. civ.  potrivit căreia „Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect”. Asemenea obligații  si voluero (dacă voi vrea) sunt contrare certitudinii circuitului civil, motiv pentru care sancțiunea lor nu poate fi decât nulitatea absolută, așa cum dispune art. 1304-2 din Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor[4].

B. Condiția

Art. 1399. Obligația condițională.

Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur.

1. Comentarii

1.1. Definiția legală a condiției. Potrivit art. 1399 C. civ., “Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur” că se va produce, de care depinde nașterea sau stingerea raportului obligațional.

1.2. Clasificare.  Condiția poate fi clasificată în raport de mai multe criterii.

1.2.1. După natura evenimentului de care depinde realizarea sau nerealizarea ei,  condiția poate fi cazuală, mixtă și potestativă.

A) Cazuală este acea condiție a cărei realizare este dependentă de hazard sau de voința unei persoane nedeterminate, fără a putea fi influențată de voința creditorului sau a debitorului.

B) Condiția este mixtă, când evenimentul a cărui realizare depinde de voința uneia dintre părți, precum și de voința unei terțe persoane determinate.

C) Condiția potestativă este o împrejurare a cărei realizare depinde de voința uneia dintre părțile raportului obligațional.

Ea se subclasifică în condiție pur potestativă, cea a cărei realizare depinde exclusiv de voința uneia dintre părți (si voluero) și condiție potestativă simplă, cea care depinde de voința uneia dintre părți și de un eveniment exterior sau de voința unei persoane nedeterminate.

Este valabilă și condiția suspensivă sau rezolutorie pur potestativă pusă de creditor.

1.2.2. După cum constă în realizarea sau nerealizarea unui anumit eveniment, condiția poate fi pozitivă sau negativă.

Este pozitivă, când constă într-un eveniment viitor și nesigur care trebuie să se îndeplinească, iar negativă este când evenimentul nu trebuie să se îndeplinească.

1.2.3. După efecte, condiția poate fi suspensivă, când nașterea ei depinde de un eveniment viitor și nesigur, și rezolutorie, când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.

1.2.4.  O altă clasificare este cea care distinge între condiția imposibilă, cea care depinde de un eveniment care nu se poate realiza (ad impossibilium nulla obligatio) și condiția ilicită, cea care este contrară legii sau bunelor moravuri. Potrivit art. 1402 C. civ., ambele atrag nulitatea absolută.

2. Aprecieri critice

2.1. Art. 1396 alin. (1) C. civ. clasifică obligațiile după modalitățile lor în obligații pure și simple, obligații simple sau (s.n.) afectate de modalități, în timp ce prevederile de la art. 1397  și art. 1398 C. civ. definesc doar obligațiile simple și pe cele afectate de modalități.

Enunțul normativ de la art. 1396 alin. (1) este echivoc, pentru că riscă să fie interpretat că cele două categorii de obligații ar fi identice. Este de neînțeles preferința autorilor Codului civil  către conjuncția „sau”, în condițiile în care, așa cum se cunoaște, ea  este cea care alterează înțelesul enunțului, pentru că poate avea un rol atât conjunctiv, cât și unul disjunctiv. În realitate, obligațiile pot fi pure și simple și obligații afectate de modalități. Codul civil Quebec, sursa principală de inspirație a autorilor actualului Cod civil, clasifică obligațiile, din perspectiva modalităților, în obligații pure și simple și obligații afectate de modalități[5].

2.2. Sintagma „eficacitatea sau desființarea” (obligației simple) folosită de dispoziția de la art. 1397 alin. (2) C. civ., precum și cea de la art. 1400 C. civ. care definește condiția suspensivă, potrivit căreia „Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației”, sunt susceptibile de confuzii. Condiția suspensivă privește nașterea obligației, în timp ce eficacitatea este  aptitudinea actului juridic de a genera obligații. Obligația afectată de condiție suspensivă se află în stadiu de germene, ea devenind o obligație propriu-zisă în momentul îndeplinirii condiției.

2.3.  Dispoziția de la art. 1402 C. civ., potrivit căreia „Condiția imposibilă, ilicită sau imorală este considerată nescrisă, iar dacă este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia”, este criticabilă pentru că:

– în noua orientare europeană, bunele moravuri sunt incluse în conceptul mai larg de ordine publică. Astfel, Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016, prevede o singură exigență a condiției, și anume aceea de a fi licită[6];

– tot astfel, potrivit aceeași orientări europene,  cauza  nu mai mai constituie o condiție de validitate a contractului, fiind înlocuită cu ”conținutul” acestuia[7]. Chiar dacă o bună parte a doctrinei noastre nu împărtășește această concepție, nevoia de unitate a reglementării contractelor la nivel european obligă la o abordare unitară a terminologiei juridice.

2.4. Dispoziția de la art. 1403 C. civ. potrivit căreia „Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect”, este criticabilă. Asemenea obligații si voluero (dacă voi vrea) sunt contrare certitudinii circuitului civil, motiv pentru care sancțiunea lor nu poate fi decât nulitatea absolută, așa cum dispune art. 1304-2 din Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor[8].

C. Termenul

Art. 1411. Obligația afectată de termen.

(1) Obligația este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor și sigur.

(2) Termenul poate fi stabilit de părți sau de instanță ori prevăzut de lege.

1.  Comentarii

1.1. Clasificarea termenelor. Termenele sunt susceptibile de următoarele clasificări:

a) După efectele juridice pe care le produc, termenele sunt suspensive și extinctive.

Termenul suspensiv amână scadența obligației până la împlinirea lui {art. 1412 alin (1) C. civ. }

Termenul extinctiv este cel la împlinirea căruia obligația se stinge pentru viitor {art. 1412 alin. (2) C. civ. }

b) După cum se cunoaște momentul împlinirii lui, termenul poate fi cert și incert.

Termenul cert, este cel a cărui dată de împlinire este cunoscută încă de la nașterea raportului juridic.

Termenul incert este cel al cărui moment de împlinire nu este determinată, deși este sigur că se va împlini.

c) După izvor, termeneul poate fi convențional, judiciar și legal, după cum împlinirea lui este stabilită prin convenția părților, de instanța de judecată sau prin lege.

1.2. Beneficiul termenului. Termenul profită debitorului,  afară de cazul când din lege, din voința părților, sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau al ambelor părți {art. 1413 alin. (1) C. civ.}. Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunța oricând la acesta, cu consimțământul celeilalte părți {art. 1413 alin. (2) C. civ. }.

 1.3. Calculul termenului. Această operație se face după următoarele reguli:

a) termenul pe săptămâni, luni sau ani se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână, lună sau din ultimul an. Când ultima lună nu are o zi corespunzătoare în care a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni {art. 2552 alin. (1) și (2) C. civ.} Dacă este stabilit pe o lună sau mai multe luni și jumătate, mijlocul acestuia se socotește a cincisprezecea zi. Cele 15 zile se calculează la sfârșitul termenului {art. 2552 alin. (3) și (4) C. civ.};

b) termenul pe zile se calculează fără a se avea în vedere prima și ultima zi. Indiferent de cum este calculat, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează (art. 2554 C. civ.);

c) termenul pe ore se calculează fără a se lua în calcul prima și ultima zi a acestuia (art. 2555 C. civ.).

1.4. Renunțarea la termen și decăderea din termenul suspensiv. Termenul suspensiv poate fi instituit în favoarea creditorului, a debitorului sau a ambelor părți. Regula este că termenul suspensiv profită debitorului, excepție constuind cazul în care din lege, din voința părților sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau  a ambelor părți {art. 1413 alin. (1) C. civ.}. Dacă a fost instituit în favoarea creditorului cât și a debitorului, renunțarea la beneficiul termenului nu se poate face decât cu acordul părților.

Decăderea din beneficiul termenului suspensiv operează cu titlu de sancțiune a debitorului, fiind de natură să protejeze interesele creditorului. Potrivit art. 1417 C. civ. ea intervine când:

a) debitorul se află în stare de insolvabilitate sau de insolvență declarată în condițiile legii;

b) debitorul diminuează prin fapta sa intenționată sau dintr-o culpă gravă garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise;

c) debitorul nu mai poate satisface, din culpa sa, o condiție considerată a fi esențială de către creditor la data încheierii contractului.

Efectul comun al renunțării la termen sau al decăderii din beneficiul termenului constă în faptul că obligația devine exigibilă de îndată (art. 1418 C. civ.).

1.5. Efectele termenului suspensiv. Aceste efecte sunt diferite, după cum termenul este stabilit în folosul creditorului, al debitorului sau al ambilor.

a) Efecte pendente termine:

– de principiu, înainte de împlinirea termenului, creditorul nu poate cere plata obligației (art. 1414, teza a doua C. civ.). Executarea poate fi făcută totuși anticipat, dacă debitorul a fost decăzut din beneficiul termenului sau dacă partea îndreptățită a renunțat la beneficiul termenului. Art. 1343 dispune că doar plata anticipată făcută în urma dolului sau violenței dă dreptul la restituire;

– creditorul  poate lua măsuri de conservare a dreptului său, precum înscrierea formalităților de publicitate, măsuri asigurătorii sau poprirea asigurătorie {în condițiile art. 952 alin. (1) C. civ.}. Creditorul nu poate apela la acțiunea oblică, în condițiile în care art. 1560 alin. (1) C. civ. se referă expres la necesitatea unei creanțe exigibile pentru ca o asemenea acțiune să fie admisă;

– creditorul nu poate opune debitorului compensația legală, cu excepția termenului de grație care nu împiedică realizarea acesteia (art. 1619 C. civ.);

– prescripția extinctivă curge de la data împlinirii termenului suspensiv, cu excepția cazului în are termenul este instituit în favoarea creditorului iar acesta renunță la beneficiul termenului, caz în care prescripția începe să curgă de la data data renunțării {art. 2524 alin. (2) C. civ.};

– în actele juridice care privesc drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, termenul suspensiv care afectează predarea bunului nu împiedică transferul sau constituirea acestor drepturi. Riscul pierii fortuite a bunului individual determinat este suportate de către debitorul obligației de predare pe durata termenului suspensiv, chiar dacă nu este  proprietar al bunului. Dacă acest bun piere în acest interval, el pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (art. 1274 C. civ.);

b) la împlinirea termenului (eveniente termine) obligația devine exigibilă.

1.6. Efectele termenului extinctiv. Până la împlinirea termenului, obligația există și ea trebuie executată. Odată cu împlinirea termenului, raportul obligațional se stinge {art. 1412 alin. (2) C. civ.}. Datoria neplătită la împlinirea termenului  trebuie executată și ulterior acestui moment. Termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de voință al părților, care poate fi și tacit.

2. Aprecieri critice

2.1. Termenul nu este stabilit, ci este convenit de părți. Fiecare parte are propriul interes în stabilirea termenului, operație care se finalizează doar prin convenția părților. Stabilirea o face doar instanța, așa cum dispune art. 1415 C. civ.

2.2. Pe lângă termenul suspensiv și cel extinctiv, termenele mai pot fi exprese și  tacite, certe și incerte, convenționale, judiciare și legale. Tot astfel, termenele mai pot fi clasificate după cum ele profită debitorului sau creditorului. Date fiind implicațiile juridice ale acestora, s-ar fi cuvenit ca ele să fie reglementate.

II. Obligațiile complexe

A. Obligațiile divizibile și obligațiile indivizibile

Art. 1421. Categorii.

Obligațiile pot fi divizibile sau indivizibile.

Art. 1422. Obligația  divizibilă.

(1) Obligația este divizibilă între mai mulți debitori atunci când aceștia sunt obligați față de creditor la aceeași prestație, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligației decât separat și în limita părții sale din datorie.

(2) Obligația este divizibilă între mai mulți creditori atunci când fiecare dintre aceștia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părții sale din creanță.

1. Comentarii

1.1. Obligația divizibilă. Definiție. Obligația divizibilă este o specie a obligației complexe care se caracterizează prin aceea că fiecare debitor și fiecare creditor sunt obligați și, respectiv, îndatorați doar la o parte a prestației.

1.1.1. Efectele obligației divizibile sunt următoarele:

– când sunt mai mulți debitori, fiecare dintre aceștia nu poate pretinde de la debitor decât partea care îi revine din datorie;

– când sunt mai mulți creditori, fiecare dintre aceștia nu poate pretinde de la debitor decât executarea părții sale din creanță;

– dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel, părțile care revin creditorilor din dreptul de creanță și, respectiv, debitorului din datorie, sunt egale;

– insolvabilitatea unuia sau unora dintre debitori este suportată de creditor;

– punerea în întârziere a unui debitor sau întreruperea prescripției nu produce efecte și față de ceilalți debitori;

– plata efectuată de unul dintre debitori nu conduce la diminuarea părții din datorie ce revine celorlalți debitori.

1.2. Obligația indivizibilă. Definiție. Obligația indivizibilă este o specie a obligației complexe al cărui obiect este indivizibil prin natura sa ori prin convenția părților. Prin urmare, ea poate fi naturală sau convențională.

Indivizibilitatea naturală caracterizează prestația indivizibilă prin natura ei, când nu este susceptibilă de divizare materială.

Indivizibilitatea convențională este cea care, prin natura ei, este divizibilă dar care, prin voința părților, este considerată indivizibilă.

1.2.1. Prezumția de egalitate. Potrivit art. 1423 C. civ., debitorii unei obligații divizibile sunt ținuți față de creditor în părți egale, dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, regulă care se aplică și creditorilor.

1.2.2. Prezumția de divizibilitate. Obligația este divizibilă de plin drept, excepție făcând cazul în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este prin natura ei, susceptibilă de divizare materială sau intelectuală (art. 1425 C. civ.).

1.2.3. Efectele obligației indivizibile. Potrivit art. 1425 C. civ. obligația indivizibilă nu se divide între creditori și nici între moștenitorii acestora. Fiecare dintre debitori sau dintre moștenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații și, respectiv fiecare dintre creditori sau dintre moștenitorii acestora poate cere executarea integrală.

1.2.4. Divizibilitatea obligației între moștenitori. Obligația divizibilă prin natura ei care nu are decât un singur debitor și un singur creditor trebuie să fie executată între aceștia ca și cum ar fi indivizibilă, dar ea rămâne divizibilă între moștenitorii fiecăruia dintre ei (art. 1427 C. civ.).

1.2.5. Executarea în natură. Când executarea obligației indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere și primi prestația datorată decât în întregime (art. 1428 C. civ.).

1.2.6. Restituirea prestațiilor. Potrivit art. 1429 C. civ., obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul unei obligații indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligației de restituire rezultă din natura ei.

1.2.7. Daunele-interese. Obligația de a executa prin echivalent o obligație indivizibilă este divizibilă. Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligațiilor. Ele se cuvin creditorilor numai în proporție cu partea din creanță ce revine fiecăruia dintre ei (art. 1430 C. civ.).

1.2.8. Existența mai multor creditori. Creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt prezumați a-și fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru ceilalți în privința creanței. Novația, remiterea de datorie, compensația ori confuziunea consimțită sau care operează față de un creditor nu sting obligația decât pentru partea din creanță ce revine acestuia. Față de ceilalți creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot.

Debitorul care a plătit celorlalți creditori este îndreptățit să primească de la acesta echivalentul părții din obligație cuvenite creditorului care a consimțit la stingerea creanței sau față de care aceasta a operat.

1.2.9. Existența mai multor debitori. Novația, remiterea de datorie, compensația ori confuziunea consimțită sau care operează în privința unui debitor stinge obligația indivizibilă și îl liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor.

(2) Creditorul poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea întregii obligații, oricare ar fi partea din obligație ce revine acestuia. Creditorul poate să ceară ca toți debitorii să efectueze plata în același timp.

(3) Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligației poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalți debitori, cu excepția cazului în care prestația nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestație, având însă drept de regres împotriva celorlalți debitori.

(4) Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalți debitori.

(5) Îndată ce cauza indivizibilității încetează, obligația devine divizibilă.

1.2.10. Prescripția. (1) Suspendarea prescripției față de unul dintre creditori sau debitorii unei obligații indivizibile produce efecte și față de ceilalți.

(2) Tot astfel, întreruperea prescripției în privința unuia dintre creditori sau debitorii unei obligații indivizibile produce efecte și față de ceilalți.

2. Aprecieri critice

2.1. Enunțul de la art. 1426 alin. (1) C. civ., potrivit căruia “Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage prin ea însăși, indivizibilitatea obligațiilor”, este greșit pentru două motive:

– în primul rând, conjuncția “sau” este menită să desemneze asocierea între cei doi termeni, caz în care se impune acordul acestora la plural;

– sintagma „solidaritatea debitorilor și cea a creditorilor” este la fel de greșit exprimată, corect fiind “solidaritatea debitorilor și cea a creditorilor”…

2.2. Art. 1429 C. civ. prevede că “obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul unei obligații indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligației de restituire rezultă din chiar natura ei”. Or, în termeni juridici, vorbim de excepția cazului în care…

2.3. Art. 1431 alin. (2) C. civ. dispune că “Novația, remiterea de datorie, compensația ori confuziunea consimțită sau care operează față de un creditor nu stinge obligația decât pentru partea din creanță ce revine acestuia”. Este știut că, atunci când subiectul este multiplu, iar termenii sunt coordonați prin conjuncțiile “ori”, “sau”, care au o funcție copulativă, (de asociere), cum este cazul de mai sus, acordul se face la plural, și nu la singular. Doar când termenii subiectului multiplu sunt la singular și sunt coordonați disjunctiv, acordul se face la singular. Din păcate, actualul Cod civil abundă în asemenea exprimări greșite.

2.4. Art. 1432 alin. (3) C. civ. prevede că “Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligației poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalți debitori, cu excepția cazului în care prestația nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată….”, când, de fapt, ipoteza normei vizează pe “Debitorul chemat în judecată pentru întreaga obligație (care s.n.) poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalți debitori, cu excepția cazului în care prestația nu poate fi efectuată decât de cel chemat în judecată….”.

B. Obligațiile solidare

1. Obligațiile solidare între creditori

Art. 1434. Solidaritatea între creditori.

(1) Obligația solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a da chitanță liberatorie pentru tot.

(2) Executarea obligației în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl eliberează pe debitor în privința celorlalți creditori solidari.

1. Comentarii

1.1. Obligația solidară. Noțiune. Obligația solidară este „acel raport obligațional cu pluralitate de  subiecți care prezintă particularitatea că oricare creditor solidar poate cere plata în întregime a datoriei sau oricare debitor solidar este ținut să execute întreaga prestație la care are dreptul creditorul”[9].

1.2. Clasificare. Privită din perspectiva izvoarelor sale, solidaritatea poate fi:

solidaritate convențională, când este genereată de acordul de voință al părților;

solidaritate legală, când este prevăzută de lege, cum este cazul obligației de reparare a prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale.

O altă clasificare privește pluralitatea subiecților între care operează solidaritatea, care poate fi:

– solidaritate activă, cea care există între doi sau mai mulți creditori solidari și care permite fiecăruia să ceară și să primească plata întregii creanțe;

– solidaritate pasivă, este cea prin care toți debitorii sunt obligați la aceeași prestație, astfel că fiecare dintre ei poate fi ținut pentru întreaga obligație.

1.3. Solidaritatea activă. Potrivit art. 1434 C. civ., „Obligația solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații..”. O asemenea solidaritate poate lua naștere numai dintr-un act juridic (contract sau testament). O condiție a acesteia, prevăzută de art. 1435 C. civ., este ca ea să fie expres stipulată. Ea generează  următoarele efecte:

– oricare creditor poate pretinde de la debitor executarea integrală a datoriei, eliberând chitanță pentru tot. Creditorul care a primit întreaga datorie este obligat să o împartă cu ceilalți creditori potrivit părților pe care le deține fiecare, iar în lipsa unei asemenea determinări, datoria va fi împărțită în cote egale. Riscul insolvabilității unuia dintre debitori este suportat de ceilalți codebitori solidari;

– debitorul poate plăti datoria sa la alegere oricărui creditor solidar, mai puțin în situația în care  a fost acționat în justiție (art. 1437 C. civ. );

– solidaritatea încetează prin decesul unuia dintre creditorii solidari. În raporturile dintre moștenitorii acestuia;

– în raporturile dintre creditorii solidari operează prezumția de mandat tacit de reprezentare în gestionarea interesului lor comun, astfel că punerea în întârziere efectuată de unul dintre codebitorii solidari, hotărârea obținută de unul dintre aceștia împotriva debitorului comun, suspendarea sau întreruperea prescripției care operează pentru unul dintre creditorii solidari le profită și celorlalți creditori;

– compensația care a operat în raporturile dinte unul dintre creditori și debitorul comun va putea fi opusă de către debitorul comun și celorlalți creditori, dar numai în limita părții din creanță care revine creditorului față de care a operat compensația;

– confuziunea care operează în raporturile dintre debitorul comun și unul dintre creditorii solidari stinge creanța garantată în proporție cu partea din creanță ce revine acelui creditor;

– remiterea de datorie consimțită de unul dintre creditorii solidari liberează pe debitorul comun numai în limita părții din creanță ce revine acestuia.

2. Aprecieri critice

2.1. Potrivit art. 1434 alin. (1) C. civ., “Obligația solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a da chitanță liberatorie pentru tot”.

Acest enunț este criticabil pentru că:

– sintagma “a da chitanță” este specifică limbajului profan. În sens juridic, vorbim de obligația de a elibera chitanța liberatorie;

– inacceptabil redactată este și dispoziția de la art. 1436 alin. (4) C. civ., potrivit căreia “Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea debitorulului comun nu poate fi invocată și împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces”, când, de fapt, sunt vizați creditorii care nu au avut calitatea de parte în proces.

2. Obligațiile solidare între debitori

2.1. Dispoziții generale

1. Comentarii

1.1. Solidaritatea între debitori. Potrivit art. 1443 C. civ. “Obligația  este solidară între debitori când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga datorie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor”. Astfel amenajată, solidaritatea pasivă reprezintă și o garanție pentru creditor că obligația debitorului va fi executată.

1.2. Solidaritatea pasivă legală. Cazurile în care solidaritatea pasivă este prevăzută prin lege sunt următoarele:

– potrivit art. 1382 C. civ., „Cei care răspund pentru prejudiciul cauzat pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”;

– art. 1370 C. civ. prevede că „Dacă prejudiciul a fost cauzat prin  acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără a se putea stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele,  toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă;

– potrivit art. 2022 alin. (2) C. civ, „Când mai multe persoane au acceptat același mandant, actele lor îl obligă pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună”

– când două sau mai multe persoane au împuternicit pentru o afacere comună, un singur mandatar, fiecare dintre ele răspund solidar față de mandatar de toate efectele mandatului.

1.3. Efectele solidarității pasive. Codul civil reglementează efectele solidarității pasive după cum ele se produc între creditor și debitorii solidari, precum și cele în raporturile dintre codebitorii solidari.

2.2. Efectele solidarității în raporturile dintre creditor

și debitorii solidari

a. Efectele principale în raporturile dintre creditor și debitorii solidari

1. Comentarii

1.1. Drepturile creditorului. Efectele solidarității pasive sunt următoarele:

– obligația oricărui debitor de a plăti în întregime datoria, căreia îi corespunde dreptul corelativ al creditorului de a cere oricărui debitor întreaga datorie, fără ca acesta din urmă să poată invoca excepția beneficiului de discuțiune sau cea a beneficiului de diviziune (art. 144 și 1447 alin. (1) C. civ. Urmărirea unuia dintre debitori nu-l oprește pe creditor să urmărească pe ceilalți debitori solidari, situație în care debitorul urmărit poate cere introducerea în cauză a celorlalți codebitori;

– plata făcută de un codebitor solidar are ca efect liberarea de datorie a tuturor codebitorilor (art. 1443 C. civ.);

– obligația solidară are un singur obiect pentru toți codebitorii, care se obligă la aceeași prestație. Cu toate acestea, obligația solidară presupune o pluralitate de raporturi juridice obligaționale, astfel că: anularea obligației unuia dintre debitori nu atrage și anularea celorlalte obligații ale codebitorilor solidari; obligațiile codebitorilor solidari pot fi, unele pur și simple, altele afectate de modalități (termen sau condiție); acțiunea formulată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu-i răpește creditorului dreptul de a chema în judecată pe ceilalți;

– debitorul urmărit de creditor îi poate opune acestuia atât apărări personale cât și apărări comune celorlalți codebitori.

1.2. Excepțiile și apărările contra creditorului comun. Debitorul solidar poate opune creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum și pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosit mijloacele de apărare care sunt pur personale ale altui codebitor. Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanție sau de un drept pe care ar fi putut valorifica prin subrogație, este liberat de datorie până la concurența valorii acelor garanții sau drepturi.

1.3. Prescripția. Suspendarea și întreruperea prescripției față de unul dintre debitorii solidari produc efecte față de ceilalți codebitori. Întreruperea prescripției față de un moștenitor al debitorului solidar nu produce efecte față de ceilalți codebitori decât pentru partea acelui moștenitor, chiar dacă este vorba de o creanță ipotecară.

1.4. Compensația. Potrivit art. 1450 C. civ., compensața nu operează între creditor și un debitor solidar decât în limita părții din datorie care îi revine acestuia din urmă, caz în care ceilalți codebitori nu sunt ținuți solidar decât pentru partea rămasă din datorie după ce a opera compensația.

1.5. Remiterea de datorie. Remiterea de datorie consimțită unuia dintre debitorii solidari nu îi libereazî pe ceilalți codebitori, cu excepția cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite de bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanței. Dacă unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanței, creditorul poate dovedi că nu a consimțit remiterea  de datorie decât în privința acelui debitor.

Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalți rămân ținuți solidar față de creditor, dar cu scăderea părții din datorie pentru care a operat remitere. Cu toate acestea, ei continuă să răspuneă pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie, creditorul și-a rezerva în mod expres această posibilitate, caz în care ceilalți codebitori își păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie.

1.6. Confuziunea. Confuziunea îi liberează pe ceilalți codebitori solidari pentru partea acelui care reunește în persoana sa calitățile de creditor și debitor al obligației solidare.

Sunt și excepții personale care le profită și celorlalți codebitori, precum remiterea de datorie consimțită de creditor în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, cea care poate fi invocată în limita cotei-părți a fiecăruia (art. 1451 C. civ.); la fel confuziunea, care stinge obligația pentru partea din datorie ce ar reveni codebitorului față de care a operat.

Debitorul solidar nu poate folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale ale altui codebitor (art. 1448 alin. (1) C. civ. “Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanție sau de un drept pe care ar fi putut să îl valorifice prin subrogație, este liberat de datorie până la concurența valorii acelor garanții sau drepturi” (art 1448 alin. (2) C. civ.)

1.3. Excepțiile comune sunt cele care profită tuturor codebitorilor, precum cauzele de stingere a obligației, modalitățile comune tuturor raporturilor obligaționale din cadrul solidarității, precum întreruperea sau suspendarea prescripției față de un codebitor.

2. Aprecieri critice

2.1. Dispoziția de la art. 1447 alin. (2) C. civ. care prevede că “Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalți codebitori” este greșit redactată. În limbaj juridic, vorbim de inițierea acțiunii.

2.2. Efectele secundare în raporturile dintre creditor și debitorii solidari

1. Comentarii

1.1. Aceste efecte sunt reglementate de art. 1454-1455 C. civ., fiind următoarele:

– când obligația devine imposibil de executat din cauza faptei unuia sau mai multor debitori solidari sau când obligația devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor debitori solidari de executat din cauze obiective (forța majoră sau cazul fortuit, dacă are efect liberatoriu), însă după momentul punerii sub întârziere a debitorilor solidari, debitorii care nu sunt vinovați de crearea imposibilității de executare vor fi obligați la plata datoriei prin echivalent, fără a fi ținuțit la daune-interese pentru producerea imposibilității, în timp ce debitorii cărora le este datorată imposibilitatea executării, vor fi ținuți la daune-interese suplimentare. Potrivit art. 1454 alin. (2) C. civ., “Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligația a devenit imposibil de executat în natură, precum și celor care se aflau în întârziere atunci când obligația a devenit imposibil de executat”;

– un alt efect secundar privește efectele hotărârii judecătorești. Potrivit art. 1455 alin. (1) C. civ., “Hotărârea judecătorească pronunțată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat față de ceilalți codebitori”, în timp ce, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită și celorlalți, cu excepția cazului în cae s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor”.

2. Aprecieri critice

2.1. Ipoteza normei de la art. 1454 alin. (1), potrivit căreia “Atunci când executarea în natură a unei obligații devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor debitori (…)”, este greșit formulată. În realitate, este vizată obligația devenită imposibilă ca urmare a faptei unuia sau mai multor debitori.

2.2. Prevederea de la art. 1454 alin. (2) C. civ. potrivit căreia “Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligația a devenit imposibil de executat în natură, precum și celor care se aflau în întârziere atunci când obligația a devenit imposibil de executat”, intră în coliziune cu dispoziția de la art. 1526 alin. (1) C. civ., potrivit căreia “Notificarea prin care creditorul îl pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte și în privința celorlalți[10].

Asemenea inadvertențe, ca și multe altele asemenea, motivează nevoia acută de reformare a Codului nostru civil.

2.3. Efectele solidarității în raporturile dintre debitori

1. Comentarii

1.1. Regresul între codebitori. Între codebitorii solidari nu există solidaritate, obligația lor fiind divizibilă. Drept urmare, ori de câte ori doar unul dintre aceștia plătește întreaga datorie, prestația se împarte de drept și trebuie plătită de fiecare. Art. 1456 alin. (1) C. civ. dispune că “Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea de datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului” (art. 1456 alin. (1) C. civ.). Părțile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumata ca fiind egale, dacă din convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul”.

Drept urmare:

– debitorul solvens nu poate beneficia de solidaritate; el are un drept de regres față de ceilalți debitori pentru partea fiecăruia, care, de regulă este egală, dacă nu se poate dovedi că este mai mare. Art. 1459 C. civ. prevede că „Dacă obligația solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ținut singur de întreaga datorie față de ceilalți codebitori, care, în acest caz, sunt considerați, în raport cu acesta, fideiusor”. Codebitorul solvens poate formula două acțiuni: o acțiune subrogatorie, în temeiul art. 1596 alin. (1) lit. c) C. civ., sau o acțiune personală întemeiată fie pe mandat, fie pe gestiunea de afaceri;

– dacă unul dintre codebitori este insolvabil, riscul îl suportă toți codebitorii (art. 1457 C. civ., inclusiv de codebitorul solvens, proporțional cu cotele lor de contribuție. Creditorul care renunță la solidaritate sau remite datoria unui debitor, suportă riscul părții din datorie pentru care a consimțit la stingere;

– în acțiunea în regres, debitorul urmărit de debitorul său poate opune acestuia toate mijloacele de apărare comună pe care acesta nu le-a opus creditorului”, putând să opună și mijloace de apărare personale, dar nu și cele personale ale altui debitor (art. 1458 C. civ.).

1.2. Încetarea solidarității pasive. Solidaritatea pasivă încetează în următoarele cazuri:

– plata întregii datorii făcută creditorului;

– remiterea totală de datorie care stinge întreaga datorie;

– imposibilitatea fortuită de executare (art. 1557 și art. 1634 C. civ.);

– moartea unuia dintre codebitorii solidari, situație în care datoria se divide între moștenitori proporțional cu cota fiecăruia la moștenire, excepție constituind obligația indivizibilă (art. 1460 C. civ.);

– renunțarea totală la solidaritate de către creditor, fapt care transformă obligația solidară în obligație divizibilă sau conjunctă (art. 1453 C. civ.).     

2. Aprecieri critice

2.1. Dispoziția de la art. 1456 alin. (1) C. civ., potrivit căreia “Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei (…)” chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului”, este eronată, pentru că nu poate fi vorba de codebitorii solvens-ului, ci de ceilalți codebitori ai creditorului.

2.2. Referindu-se la insolvabilitatea codebitorilor, art. 1457 alin. (1) C. civ. prevede că “Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitori se suportă de către ceilalți codebitori (…)”, când, de fapt este vorba de pierderea generată.

2.3. Dispoziția de la art. 1458 C. civ.  potrivit căreia “Debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune codebitorului solidar care a făcut plata toate mijloacele de apărare comună, când, de fapt, este vorba de apărările comune, mijloacele  de apărare propriu-zise nefiind susceptibile de a fi opuse. Apoi, vorbim de mijloacele de apărare comune, căci despre ele este vorba, și nu de apărarea comună.

C. Obligațiile alternative și facultative

1. Obligațiile alternative

Art. 1461. Obligația alternativă.

(1) Obligația este alternativă atunci când are ca obiect două prestații principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligație.

(2) Obligația rămâne alternativă chiar dacă, în momentul la care se naște, una dintre prestații era imposibil de executat.

1. Comentarii

1.1. Particularități. Din definiția dată obligației alternative la art. 1461 alin. (1) rezultă următoarele particularități:

– pluralitatea obligației alternative privește obiectul obligației, nu și executarea ei;

– deși este definită ca fiind obligația care are ca obiect două prestații principale, ea poate avea mai multe asemenea prestații (a se vedea aprecierile critice următoare);

– această obligație este alternativă și când una dintre obligații este imposibil de executat.

1.2. Alegerea prestației.  Potrivit art. 1462 C. civ., „Alegerea prestației prin care se va stinge obligația revine debitorului, cu excepția cazului în care este acordată în mod expres creditorului”. Această opțiune este indivizibilă, ceea ce înseamnă că cel care alege prestația nu poate fracționa prestațiile care fac obiectul obligației alternative.

1.3. Efectele obligației alternative. Aceste efecte sunt diferite, după cum dreptul de alegere a prestației liberatorii aparține debitorului sau creditorului.

1.3.1 Când alegerea prestației care se execută aparține debitorului, obligația alternativă generează următoarele efecte:

– dacă la scadență debitorul nu alege prestația pe care urmează să o execute, creditorul este îndrituit să ceară executarea oricăreia dintre prestații;

– dacă obligația are ca obiect două prestații alternative, dintre care una este ilicită, imorală sau imposibilă, ea va fi considerată pură și simplă având un singur obiect (art. 1464 alin. (1) C. civ.);

– obligația alternativă devine pură și simplă și când unul dintre cele două obiecte (de fapt, este vorba de unul dintre obiecte, pentru că obligația este alternativă când are ca obiect două sau mai multe prestații) piere sau nu poate fi predat din orice altă cauză, creditorul va trebui să se mulțumească primind cealaltă prestație (mai exact, una dintre celelalte prestații).

1.3.2. Când alegerea prestației aparține creditorului, obligația alternativă generează următoarele efecte:

– dacă una dintre prestații a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părți, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;

– dacă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestații este imputabilă creditorului, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestații, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligației;

– dacă imposibilitatea de a executa una dintre prestații este imputabilă debitorului, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestația imposibil de executat, fie cealaltă prestație;

– dacă imposibilitatea de a executa privește ambele prestații, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre ele.

2. Aprecieri critice

 2.1. O specie distinctă de obligații neavută în vedere de autorii Codului civil, este obligația cumulativă[11], cea care are ca obiect mai multe prestații, dar numai executarea lor în totalitate liberează pe debitor.

2.2. Obligația este alternativă, nu doar când are ca obiect două prestații principale, ci și când are mai multe prestații principale, dintre care doar executarea uneia îl liberează pe debitor de întreaga datorie, așa cum prevede art. 1307 din Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 16 februarie 2016[12].

2.3. Trăsătura definitorie a obligației alternative este alegerea prestației prin care se va stinge obligația, motiv pentru care dispozițiile de la art. 1462 ar fi trebuit plasate în cadrul textelor de referință de la art. 1461 C. civ. rezervate definirii obligației alternative.

2.4. Dispoziția de la art. 1465 lit. a) potrivit căreia „Dacă una dintre prestații a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părți, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă”, este impropriu exprimată. Efectul propriu-zis al imposibilității de executare a uneia dintre prestații este liberarea debitorului prin executarea uneia dintre celelalte prestații. 

2.5. Nu orice imposibilitate de executare a obligației lipsită de culpa debitorului face posibilă liberarea acestuia prin executarea celeilalte obligații, ci doar cea determinată de un caz de forță majoră[13].

2.6. O situație nereglementată este aceea în care debitorul nu și-a exercitat dreptul de a alege prestația liberatorie în termenul convenit sau într-un termen rezonabil, caz în care creditorul poate alege el însuși această prestație sau să-și exercite dreptul de a cere rezoluțiunea unilaterală a contractului, după punerea în întârziere a debitorului[14].

2. Obligațiile facultative

Art. 1468. Noțiune.

(1) Obligația este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestație principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestație determinată.

(2)  Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestația principală devine imposibil de executat.

1. Comentarii

 1.1. Definiție. Potrivit art. 1468 alin. (1) C. civ., “Obligația este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestație principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestație determinată”.

1.2. Efecte. Privită din perspectiva creditorului, această obligație are un singur obiect, prestația la care s-a obligat debitorul. Posibilitatea debitorului de a se libera printr-o altă prestație este doar o facultate a acestuia, fără a avea nevoie de consimțământul creditorului.

De aici, rezultă câteva consecințe:

– alegerea la scadența obligației a prestației principale aparține doar debitorului;

– potrivit art. 1468 alin. (2) C. civ., “Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestația principală devine imposibil de executat”;

– dacă prestația principală devine imposibil de executat din culpa debitorului, creditorul este îndreptățit la daune-interese, fără să poată pretinde prestația subsidiară.

2. Aprecieri critice

2.1. Obligația este facultativă, nu atunci când are ca obiect o singură prestație principală, ci când, deși obiectul acesteia este o anumită obligație, debitorul are facultatea de a se libera furnizând creditorului o altă prestație. Este definiția pe care o dă acesteia art. 1308 alin. (1) din Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016[15].

2.2. Cu aceeași lejeritate, dispoziția de la art. 1468 alin. (2) C. civ., dispune că “Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestația principală devine imposibil de executat”. Această dispoziție intră în coliziune cu prevederea de la alin. (1) al aceluiași articol, potrivit căreia „debitorul se poate însă libera executând o altă prestație determinată”. Lipsa de culpă a debitorului pentru imposibilitatea de executare a obligației  nu-l poate libera de obligația asumată, cum eronat prevede textul mai sus menționat. Potrivit doctrinei relevante de drept civil, doar „dacă prestația principală a debitorului devine imposibil de executat (pentru că obiectul acesteia piere fortuit, este scos din circuitul civil, survine imposibiltatea fortuită de executare), debitorul este liberat”[16].

În același sens s-a pronunțat și doctrina franceză de drept civil[17].

III. Executarea obligațiilor

A. Plata

1. Dispoziții generale

Art. 1469. Noţiune.

(1) Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.

(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

Art. 1470. Temeiul plății.

Orice plată presupune o datorie.

Art. 1471. Plata obligației naturale.

Restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.

1. Comentarii

1.1. Accepțiunile noțiunii de plată. Rupt din context, termenul “plată” desemnează, în vorbirea curentă,  executarea voluntară a unei obligații prin remiterea  unei sume de bani.

În sens juridic, potrivit art. 1469 alin. (2) C. civ. „Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației”. Alteori, plata este văzută ca act juridic unilateral animat de intenția de a stinge o obligație (animus solvendi)[18].

A fost exprimat și un punct de vedere contrar, potrivit căruia plata este ”pur și simplu un fapt juridic (iar nu act juridic), pentru că nu presupune o înțelegere prealabilă între părți (ca în cazul contractului)[19].

În realitate, pentru efectuarea plății, nu este necesară o înțelegere prealabilă, diferită de temeiul propriu-zis al acesteia.

1.2. Natură juridică.  Noțiunea de plată are două accepțiuni:

a) în sens larg, plata este un mod voluntar de executare a obligațiilor;

b) în sens restrâns, specific limbajului comun, plata constă în executarea unei obligații care are ca obiect sume de bani.

Calificarea plății  a prilejuit o serie de discuții doctrinare, unii autori apreciind că plata este un act juridic care împrumută schema contractului, în timp ce alții au calificat-o drept act juridic unilateral destinat să stingă obligațiile. Ultima opinie este mai susținută juridic, dată fiind obligația creditorului de a primi plata.

2. Subiectele plății

1. Comentarii

1.1. Persoanele care pot face plata. Potrivit art. 1472 C. civ., „Plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație”.

În mod obișnuit, cel care face plata (solvens), este debitorul obligației. Plata  poate fi făcută și de un terț, care poate sau nu fi interesat, iar cel care o primește, este numit accipiens.

Terții care pot face plata sunt:

– persoanele ținute împreună cu debitorul (codebitorii solidari);

– persoanele ținute pentru debitor (fideiusor, comitent, părinți);

– de terțul interesat să să subroge în drepturile creditorului, cum e.g. poate fi cel interesat de a salva un imobil de la urmărirea silită”;

– de terțul neinteresat, care poate fi gerantul, în cazul gestiunii de afaceri, mandantul, în cazul contractului de mandat, cazuri în care solvens-ul se subrogă în drepturile creditorului plătit, sau în nume personal, când plata constituie o liberalitate.

De principiu, plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț,  creditorul neavând dreptul să o refuze, cu excepția cazului în care natura obligației sau convenția părților impune ca ea să fie executată doar de debitor. Potrivit art. 1474 alin. (3) C. civ., „Plata făcută de un terț stinge obligația dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terțul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege”.

Subrogația se produce pe cale convențională dacă sunt întrunite condițiile de la art. 1594, pentru subrogația consimțită de creditor, și de art. 1596, pentru subrogația consimțită de debitor.

1.2. Plata obligației de către un terț. Dacă nu ne aflăm într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 1474 C. civ.,  plata poate fi făcută și de un terț. Dacă plata terțului nu a fost animată de intenția de a face o liberalitate, se pune problema calificării acesteia. Poate ea avea ca efect subrogația de drept a terțului în drepturile creditorului plătit?

De principiu, răspunsul este negativ, având în vedere dispoziția de la art. 1474 alin. (3) C. civ. potrivit căreia “terțul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile prevăzute de lege”. Plata făcută pe seama debitorului are ca efect subrogația de drept. Subrogația se produce și pe cale convențională dacă sunt respectate condițiile prevăzute de art. 1594 C. civ.

1.3. Plata făcută de un incapabil. Potrivit art. 1473 C. civ., „Debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocânt incapacitatea sa la data executării”. Este o opțiune importantă pentru că, de această dată, contrar reglementării anterioare, debitorul nu va avea dreptul la repetițiune. Dacă avem în vedere că plata este și un act juridic, această reglementare constituie o excepție de la regimul general al capacității, aplicabilă și în cazul actelor de dispoziție[20].

1.4. Persoanele care pot primi plata. Potrivit art. 1475 C. civ., Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convențional, persoanei indicate de acesta ori persoane autorizate de instanță să o primească.

Pe lângă aceste persoane, o plată valabilă poate fi făcută și altor persoane prevăzute de art. 1477-1478 C. civ., dacă:

– este ratificată de creditor;

– când cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței;

– a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor.

Când plata a fost făcută în alte condiții decât cele menționate la art. 1477 alin. (1) stinge obligația numai în măsura în care profită creditorului.

1.5. Plata făcută unui creditor aparent. Potrivit art. 1478 alin. (1) C. civ., “plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că aceasta nu era adevărataul creditor. Creditorul aparent este ținut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor”. Poate fi cazul plății făcute unui moștenitor aparent în temeiul certificatului său de moștenitor, fără ca solvens-ul să știe că a fost anulat sau care a fost anulat ulterior plății.

În cazurile mai sus menționate, plata nu poate fi considerată valabilă, putând fi cerută a doua oară. Când o plată efectuată nu este valabilă, solvens-ul are dreptul de a pretinde restituirea ei de la cel care a primit-o fără drept. El poate invoca plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză ori răspunderea delictuală, dacă fapta terțului constituie un delict. Conform art. 1479 C. civ., „Plata nu este valabilă dacă este făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziții formulate în condițiile legii pentru a se opri efectuarea plății de către debitor”.

1.6. Plata făcută unui terț. Potrivit art. 1477-1478 C. civ., plata este valabilă în următoarele cazuri:

a) când creditorul a ratificat plata făcută accipiens-ului fără drept de a o primi;

b) când solvens-ul a devenit ulterior titular al creanței;

c) când plata a fost făcută celui care a pretins-o în temeiul unei chitanțe liberatorii semnate de creditor;

d) când plata a fost făcută unui terț în alte condiții decât cele mai sus menționate și nici nu este considerată valabilă, nefiind ratificată, ori terțul nu a dobândit calitatea ce creditor ulterior plății, ea nefiind valabilă decât în măsura în care a profitat creditorului;

e) când plata a fost făcută unui creditor aparent.

1.7. Plata bunurilor indisponibilizate. Potrivit art. 1479 C. civ., “Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziții formulate, în condițiile legii, pentru a opri efectuarea plății de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obținut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcute”.

2. Aprecieri critice

2.1. Secțiunea a doua din Capitolul I, Titlul V C. civ. este denumită „subiectele plății”. Tot astfel, art. 25 C. civ. are ca denumire marginală „subiectele de drept civil”.

Asemenea exprimări atipice, specifice terminologiei juridice românești, au fost impuse de concepția clasică, potrivit căreia dreptul nu se ocupă de om, privit individual, ci de persoană, cuvânt care, la origini, în terminologia greacă, desemna aspectul, figura umană, căreia romanii i-au dat semnificația de mască, cea pe care actorul și-o punea înainte de a intra pe scenă, pentru ca grimasa ce-i era amprentată, să transmită, fie destinul tragic al personajului întruchipat, fie accentele comice ale rolului în care a fost distribuit. Într-o asemenea viziune, masca avea menirea de a depersonaliza personajul, de a-l trata ca pe un standard abstract, concepție care a dăinuit și în dreptul clasic. Astăzi, explozia drepturilor fundamentale ale omului, face ca dreptul să se apropie tot mai mult de particularitățile individuale ale acestuia, de durerea lui, fizică sau psihică, de afecțiunea care îl leagă de semeni, valori care nu sunt mereu aceleași, pentru că însăși personalitatea umană este diferită de la un individ la altul, impunând de fiecare dată soluții diferite.

Un argument de autoritate ni-l oferă Dicționarul ortografic ortoepic și morfologic al limbii române, întocmit de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române, potrivit căruia pluralul de la cuvântul „subiect”, în accepțiunea de persoană, este subiecți, și nu subiecte, pentru că în spatele persoanei se află de fapt omul, subiect al tuturor drepturilor și obligațiilor civile. Prin urmare, acordul trebuie făcut între om și subiect, și nu între persoană sau parte și subiect.

La toate acestea, mai trebuie adăugat imperativul unități terminologice în drept, prevăzut de Legea privind normele de tehnică legislativă în art. 37, potrivit căruia „În limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni”. Or, Codul de procedură penală, reglementează la art. 33 „Subiecții procesuali principali”.

2.2. Înainte de a se dispune în ce constă, textul normativ vizând noțiunea plății impunea, mai întâi,  o definiție a acesteia, succesiune firească pe care o regăsim în art. 1342 alin. (1) din Ordonanța franceză din 10 februarie 2016 vizând reforma dreptului contractelor, potrivit căreia “Plata este executarea voluntară a prestației promise”[21].

2.3. Sintagma “plată nedatorată”, este o contradicție în termeni, pentru că, dacă orice plată presupune o datorie, cum prevede art. 1470 C. civ., potrivit unei logici elementare, înseamnă că prestația nedatorată nu constituie o plată, în înțeles juridic. Acesta este poate și motivul pentru care Ordonanața franceză mai sus menționată a modificat vechiul articol 1235 C. civ. fr.  care viza “ce a fost plătit (s.n.) fără a fi datorat”, înlocuindu-l cu art. 1302, potrivit căruia “ceea ce a fost primit fără a fi datorat, (celui qui reçoit par erreur ou sciemment ce qui ne lui est pas dû doit le restituer à celui de qui il indûment reçu) este subiect de restituire”[22]. Cum se poate remarca, noua definiție franceză evită sintagma plată nedatorată, fiind de presupus că o face tocmai pentru a evita contradicția mai sus menționată.

3.Condițiile plății

1. Comentarii

1.1. Diligența cerută în executarea obligațiilor. Potrivit art. 1480 alin. (1) C. civ. „Debitorul este ținut să își execute obligația cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care, prin lege sau prin contract, s-a dispus altfel”.

În cazul obligațiilor inerente unei activități profesionale, diligența debitorului se apreciază ținând seama de natura activității exercitate. Prin prevederile de la art. 1481 C. civ. sunt detaliate obligațiile de mijloace și cele de rezultat pe care le are debitorul:

a) în cazul obligațiilor de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, în timp ce, pentru obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele pentru obținerea rezultatului promis. Pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat, legea impune câteva criterii:

a) modul în care obligația este stipulată în contract;

b) existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;

c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

d) influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.

1.2. Reguli privind plata.

Executarea obligației de mijloace. Debitorul este obligat să folosească toate mijloacele necesare pentu atingerea rezultatului promis.

– În cazul obligației de rezultat, debitorul este obligat să procure creditorului rezultatul promis (art. 1481 C. civ).

– În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului  promis {art. 1481 alin. (2) C. civ.}.

– Când obligația privește bunuri individual determinate, debitorul este obligat să-l predea în starea în care se afla la momentul nașterii obligației.

Obligația de a strămuta proprietatea implică și obligați de a preda bunul și de a-l conserva până la predare, iar pentru cele înscrise în cartea funciară, obligația implică și predarea înscrisurilor necesare înscrierii (art. 1483 C. civ.).

Obligația de a preda un bun individual determinat implică și pe aceea de a-l conserva până la predare (art. 1485).

– Dacă obligația are ca obiect bunuri generice, debitorul are dreptul să aleagă bunurile care vor fi predate, cu condiția ca ele să aibă o calitate cel puțin medie (art. 1486).

– Debitorul unei obligații care are ca obiect o sumă de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate (art. 1488).

Dobânzile sumelor de bani sunt cele convenite de părți sau, în lipsă, cele stabilite de lege. Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi doar  când legea sau contractul prevede, în limitele impuse de lege (art. 1489).

– Potrivit art. 1490 alin. (1) C. civ., “Creditorul poate refuza să primească o executare  parțială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă”, ceea ce înseamnă că datoria trebuie plătită în întregime printr-o singură prestație.

Plata poate fi fracționată în următoarele cazuri:

– creditorul consimte o asemenea modalitate de plată;

– urmare a decesului debitorului, datoria se divide între moștenitorii cu vocație universală;

– o parte din datorie se stinge prin compensație legală;

– când instanța de judecată acordă debitorului un termen rezonabil pentru plata datoriei;

– posesorul unei cambii, al unui bilet la ordin sau a unui cec nu poate refuza o plată parțială;

– în cazul mai multor fideiusori ai aceleași datorii, când unul dintre ei invocă beneficiul de diviziune.

În toate cazurile în care datoria este fracționată, debitorul este obligat să suporte cheltuielile ocazionate de această operație.

– Când, în executarea obligației sale, debitorul predă un bun care nu-i aparține sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea acestuia, dacă se angajează să execute prestația datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune (1491).

2. Aprecieri critice

2.1. Potrivit art. 1480 alin. (1)  C. civ., „Debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel”. Or, în limbaj juridic, „Debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, excepție făcând cazurile în care,  prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel”.

2.2. Textul acestei dispoziții este criticabil și pentru că, din interpretarea literală a acestuia, rezultă că sunt și situații în care, legea sau contractul încheiat de părți nu ar obliga pe debitor să manifeste diligență în administrarea bunurilor sale. Este de presupus că autorii care au redactat acest text, au avut în vedere asemenea excepții, fără a oferi însă o minimă determinare a lor, așa cum s-ar fi cuvenit. Dispoziția de la alin. (2) al art. 1480 C. civ. potrivit căreia  “În cazul obligațiilor inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate”, nu exclude diligența cerută debitorului, ci doar o particularizează la specificul acestor obligații.

2.3. Potrivit art. 1480 alin. (2) C. civ., “…diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate. Într-o exprimare corectă diligența se apreciază ținând cont de natura activității desfășurate (și nu exercitate, cum greșit prevede textul).

Art. 1492. Darea în plată.

(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligația se stinge atunci când noua prestație este efectuată.

(2) Dacă prestația oferită în schimb constă în transferul proprietății sau al unui alt drept, debitorul este ținut de garanția contra evicțiunii și de garanția contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială și repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanțiile oferite de terți nu renasc.

1. Comentarii

1.1. Definiție. Darea în plată (lat. datio in solutum) este un mod atipic de stingere a obligaţiei care constă într-un act juridic de dispoziție, excepție de la regula executării în natură a obligației, care operează cu acordul creditorului și care constă într-o altă prestaţie echivalentă celei inițial asumată. Dacă, de principiu, creditorul poate refuza o altă prestație, diferită celei la care s-a obligat debitorul, nimic nu-l oprește (nihil obstat) să o primească totuși. Practic, este o novație prin schimbarea obiectului obligației, care poate consta într-un bun sau o altă prestație convenite de părți. Fiind un acord de voință, darea în plată  se înfățișează ca un contract, motiv pentru care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond  prevăzute de art. 1179 alin. (1) C. civ. (capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală).

Când darea în plată  privește  executarea obligaţiei de a da un imobil, respectiv, de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului în contul plăţii datorate, este necesară şi îndeplinirea condiţiilor de formă necesare transferului de proprietate (forma autentică necesară pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate – art. 885 alin. (2) C. civ. şi art. 1244 C. civ.).

Tot astfel, darea în plată mai poate fi efectuată și prin cesiunea de creanță în locul executării, prin efectul căreia obligația originară se stinge. Cedentul răspunde însă pentru evicțiune, când,  urmare a faptei sale proprii, singură sau concurentă cu fapta altei persoane, cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său, ori nu poate să o facă opozabilă terților. Când prestația oferită de debitor constă în transferul proprietății sau al unui alt drept, debitorul este ținut de obligația de garanție contra evicțiunii precum și de garanția contra viciilor lucrului, potrivit regulilor specifice vânzării, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială datorată de debitor precum și repararea prejudiciului, caz în care garanțiile oferite de terți nu renasc.

Când darea în plată  constă în predarea unui bun al altuia de care debitorul nu poate dispune, acesta nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestația datorată cu un alt bun de care poate dispune. Darea în plată se poate înfăptui și prin transferul unui drept de proprietate în contul datoriei, caz în care devin aplicabile dispozițiile privind garanția pentru evicțiune și garanția pentru vicii ascunse. Când se pune problema garanției se deduce dreptul de opțiune pe care îl are creditorul care poate alege invocarea garanției specifice vânzării sau poate pretinde prestația inițială, caz în care se renunță retroactiv la d. în p., astfel că efectul extinctiv al obligației nu se mai produce. Este motivul pentru care art. 1492 alin (2) C. civ. prevede că „garanțiile oferite de terți nu renasc”.

1.2. Condițiile dării în plată sunt următoarele:

a) creditorul trebuie să accepte înlocuirea prestaţiei iniţiale concomitent cu plata. Dacă acordul creditorului a intervenit, la propunerea debitorului, înainte de momentul executării, o asemenea operație constituie o novație prin schimbare de obiect, și nu de o dare în plată;

b) prestaţia datorată şi cea oferită în schimb de către debitor ca dare în plată trebuie să fie relativ echivalente valoric. Altfel, pentru tot ceea ce depășește limitele unei echivalenţe rezonabile, nu operează darea în plată, operația juridică constituind un alt act juridic pentru tot ceea ce depășește aceste limite. Dacă noua prestaţie are o valoare superioară, creditorul iniţial poate deveni debitor al excedentului faţă de prestaţia care îi este datorată şi plăti astfel o diferenţă de valoare. Darea în plată poate fi dispusă și de judecător prin mecanismul adaptării contractului pentru impreviziune. Potrivit art. 1271 alin. (2) C. civ. „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, datorată unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună {…} adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”.

În tăcerea legii, trebuie reținut că judecătorul poate adapta contractul și reașeza pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, dar numai după ce pune în vedere părților perspectiva adaptării acestuia, pentru că, altfel, ar însemna să se accepte imixtiunea acestuia în spațiul de voință al părților.

Tot astfel, potrivit art. 1222 alin. (3) C. civ., în cazul leziunii, „judecătorul poate menține contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații”.

Darea în plată. este invocată și în alte materii.

Astfel, potrivit art. 2325 C. civ., în materia ipotecii imobiliare, “debitorul și creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate”. O asemenea convenție poate fi concomitentă nașterii obligației garantate sau, după caz, poate fi contemporană executării contractului ori executării silite a obligației.

În această materie, darea în plată. poate fi și anticipată în contractul originar, sau poate fi convenită și ulterior, inclusiv în cursul executării silite. Este o limitare a dreptului de a executa și alte bunuri decât cele ipotecate, fără să   implice descărcarea de datorii. În materia ipotecii mobiliare, dispoziția de la art. 2435 C. civ. dă dreptul creditorului beneficiar al acesteia să vândă bunul ipotecat, să-și însușească bunul pentru a stinge creanța ipotecată, sau să preia bunul în scop de administrare.

O reglementare specială privește darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite (a se vedea Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, aplicabilă raporturilor juridice dintre consumatori și și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor).

1.3. Efectele dării în plată. Fiind o modalitate de plată, darea în plată produce aceleași efecte juridice ca și plata, având ca efect extinctiv a obligației debitorului, precum și a garanțiilor sale. Potrivit unor autori, când prestația inițială a debitorului are o câtime mai mare, debitorul ar fi obligat să plătească o sultă, pentru că altfel operația ar putea fi considerată drept o liberalitate[23].

Darea în plată poate fi înfăptuită și prin transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, caz în care devin aplicabile garanțiile de evicțiune și vicii ascunse (art. 1492 alin. 2 C. civ.).

1.4. Cesiunea de creanță în locul executării. Această operație este o varietate a dării în plată  pe care Codul civil o reglementează distinct la art. 1493, cu deosebirea că, pe de o parte, efectul extinctiv al datoriei nu se produce la data transferului dreptului sau executării prestației de către debitor, ci la momentul satisfacerii creanței cedate.

Acestui transfer al creanței în favoarea creditorului prestației inițiale i se aplică dispozițiile de la art. 1568-1584 C. civ. referitoare la cesiunea de creanță. Prin excepție, potrivit art. 1493 alin. (2) C. civ., părțile pot conveni ca efectul extinctiv de obligații să se producă la data transferului creanței, adică la data realizării cesiunii.

1.5. Locul plății. Art. 1494 C. civ.  instituie următoarele reguli vizând locul plății:

a) plata se face la locul stabilit prin acordul de voințe al părților. Plata care se face la domiciliul debitorului este cherabilă, iar cea făcută la domiciliul creditorului este portabilă;

b) obligația de a preda un lucru individual determinat se face la locul în care se afla bunul la data încheierii contractului;

c) celelalte obligații se execută la domiciliul, sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului;

d) partea care își schimbă domiciliul sau sediul după încheierea contractului, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le implică.

1.6. Data plății. Potrivit art. 1495 C. civ., în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în contract, a practicilor statornicite între acestea ori a uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată. Instanța poate stabili un termen când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

1.7. Plata anticipată. Art. 1496 C. civ. dispune că debitorul poate executa plata chiar înaintea scadenței, dacă părțile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat. Creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim contrar.

Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului prin executarea anticipată a obligației sunt în sarcina debitorului.

1.8. Data plății prin virament bancar este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății.

1.9. Cheltuielile plății sunt în sarcina debitorului, în lipsa unei stipulații contrare.

2. Aprecieri critice

2.1. Potrivit normelor de tehnică legislativă, darea în plată ar fi trebuit definită în mod afirmativ, printr-un enunț din care să rezulte ce este ea, in se, și nu prin efectele pe care le produce. Mai mult, dispoziția de la art. 1492 alin. (1) C. civ. este exprimată, și de această dată, în mod defectuos, printr-o negație, potrivit căreia „Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, indiferent de valoarea prestației oferite, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă debitorul consimte la aceasta”.

2.2. Privit din perspectiva stilisticii exprimării normative, textul care se referă la liberarea debitorului care execută “{…} o altă prestație, decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației {…}”, este repetitiv. Se putea ușor evita repetarea acelorași termeni, afirmându-se că “valoarea acesteia ar fi egală”.

2.3. Ipoteza  normei de la art. 1492 alin. (2) C. civ. este redactată printr-un text defectuos, potrivit căruia “Dacă prestația oferită  în schimb  constă în transferul proprietății sau al unui alt drept”, fără să precizeze ce fel de drept este vizat și  fără să se prevadă că această ofertă este făcută prin darea în plată, și nici că ea este concomitentă cu plata.

2.4. Pentru a ne afla în fața unei dări în plată, sunt necesare câteva condiții pe care Codul civil nu le prevede:

datoria dată în plată trebuie să fie valabilă, căci remiterea unei datorii nevalabile ar  constitui o plată nedatorată, cu toate consecințele adiacente;

– între prestația datorată și cea oferită în schimb, trebuie să există o echivalență valorică relativă, pentru că altfel, ne-am afla în fața unei alte operațiuni juridice pentru tot ce depășește o echivalență rezonabilă[24];

– debitorul trebuie aibă capacitatea de a dispune, mai ales când darea în plată are ca obiect un bun determinat.

4. Dovada plății

Art. 1499. Mijloacele de dovadă.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se poate face cu orice mijloc de probă.

1. Comentarii

1.1. Proba plății. Plata este un fapt juridic, astfel că ea poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel. Pentru că cel interesat să dovedească faptul plății este debitorul, de cele mai multe ori va solicita creditorului chitanța liberatorie sau remiterea voluntară a înscrisului originar care constată existența creanței.

Potrivit art. 1501 “Chitanța în care se consemnează primitrea prestației principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor accesorii”, iar chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul obligației generează prezumția executării prestațiilor devenite scadente anterior (art. 1502).

Tot astfel, remiterea voluntară de către creditor sau de unul dintre codebitori sau fideiusori către debitor a înscrisului original al creanței constatator al creanței naște prezumția stingerii obligației prin plată, proba contrară revenind celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale (art. 1503 alin. 1). Legea prezumă că intrarea în posesia debitorului a înscrisului original s-a făcut printr-o remitere voluntară. Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul poate dovedi că remiterea acestuia s-a făcut pentru un alt motiv decât acela de a se proba stingerea obligației.

În ce privește plata prin virament, ordinul de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare prezumă efectuarea plății, până la proba contrară, ceea ce înseamnă că prezumția este relativă (iuris tantum). Creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale ale creanței și să restituie bunurile deținute în garanție, dacă este cazul (art. 1505 C. civ.).

1.2. Chitanța liberatorie. Potrivit art. 1500 C. civ., cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la remiterea înscrisulului original al creanței. Dacă creditorul refuză eliberarea chitanței, debitorul are dreptul de a suspenda plata. Cheltuielile întocmirii chitanței sunt în sarcina debitorului.

1.3. Prezumția executării prestației accesorii. Chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor accesorii.

1.4. Remiterea înscrisului original al creanței. Chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile principale care fac obiectul obligației face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente anterior (art. 1502).

1.5. Remiterea înscrisului original al creanței. Când înscrisul original al creanței este remis voluntar de către creditor debitorului sau unuia dintre codebitori sau fideiusor, se naște prezumția stingerii obligației prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale. Dacă acest înscris este redactat în formă autentică, creditorul trebuie să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv, diferit de stingerea obligației. Tot astfel, se prezumă, până la proba contrară, că persoanele menționate la alin. (1) în posesia înscrisului s-a făcut prin remiterea voluntară de către creditor.

1.6. Plata prin virament bancar. Când plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare prezumă efectuarea plății până la proba contrară. Confirmarea scrisă a instituției de credit care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale și să restituie bunurile deținut în garanție

2. Aprecieri critice

2.1. Prezumția prevăzută de art. 1502 vizând chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice, este greșit formulată. În realitate, orice chitanță se eliberează (se emite), și nu se dă.

2.2. “Mijloacele de dovadă”, denumirea marginală a art. 1499 este greșit formulată. În realitate, vorbim de mijloacele de probă, dovada plății fiind doar suportul material al probei.

2.3. Enunțul de la art. 1503 teza a doua C. civ. potrivit căruia “Proba (s.n.)contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale”, este, și el, greșit redactat. În realitate, vorbim de sarcina probei, și nu de proba propriu-zisă.

5. Imputația plății

1. Comentarii

1.1. Noțiune. Imputația plății este operația juridică prin care debitorul care are mai multe datorii având ca obiect prestații de aceași natură, față de unul sau mai mulți creditori, desemnează datoria care se consideră a fi plătită. Având în vedere că debitorul și creditorul au interese divergente, au fost instituite câteva reguli de imputare a plății (art. 1506-1509 C. civ.).

1.2. Feluri. Imputația plății poate fi făcută prin voința debitorului, prin acordul de voință al părților, sau după regulile prevăzute de lege (imputația legală).

Imputația plății făcută prin acordul părților este cea făcută prin acordul de voință al părților, prin care se convine care obligație va fi stinsă prin plată. Pentru că este posibil ca această convenție să vizeze fraudarea altor creditori, imputația convențională poate fi atacată pe calea acțiunii pauliene.

Imputația făcută de debitor, este operația  căreia art. 1507 C. civ. îi impune următoarele  reguli:

a) când creanța este producătoare de dobânzi sau a presupus efectuarea unor cheltuieli, debitorul nu poate plăti capitalul înaintea dobânzilor și nici plata acestora înaintea plății cheltuielilor;

b) debitorul nu poate face plata unor datorii care nu au ajuns la scadență, în timp ce altele sunt scadente, excepție făcând cazul în care s-a convenit ca debitorul să plătească anticipat;

c) când plata se face prin virament bancar, imputația trebuie făcută de debitor prin mențiunile consemnate pe ordinul de plată;

d) debitorul nu poate impune creditorului o plată fracționată.

În cazul în care plata nu a fost imputată convențional și nici debitorul nu a făcut această imputație, creditorul poate să indice debitorului, într-un termen rezonabil, după primirea plății care obligație se stinge, fără să impute plata asupra unei datorii neexigibile sau litigioase (art. 1508 alin. (1) C. civ.).

Imputația legală. În cazul în care părțile nu au făcut imputația plății, legea instituie o serie de reguli după care se face imputația legală:

a) se consideră plătită datoria ajunsă la scadență;

b) se sting cu prioritate datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are mai puține garanții;

c) dacă toate datoriile sunt scadente, imputația se face asupra celei mai oneroase;

d) dacă toate datoriile sunt scadente și la fel de oneroase, dar și garantate în egală măsură, se va considera plătită datoria cea mai veche;

e) dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase și au aceeași vechime, plata se impută proporțional asupra fiecăreia;

f) în toate cazurile plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților în ordinea cronologică a scadenței, și în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel.

6. Punerea în întârziere a creditorului.

Art. 1510. Cazuri de punere în întârziere a creditorului.

Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația.

1. Comentarii

1.1. Noțiune. Punerea în întârziere este interpelarea formală făcută de debitor  creditorului care refuză în mod nejustificat plata oferită în mod corespunzător de debitor sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația asumată.

1.2. Condițiile acesteia sunt următoarele:

– să existe o ofertă de plată conformă a debitorului. Această interpelare poate fi făcută prin orice act menit să aducă la cunoștință creditorului intenția debitorului de a plăti datoria;

– creditorul să refuze în mod nejustificat primirea plății sau să refuze efectuarea acelor acte pregătitoare în lipsa cărora debitorul nu-și poate executa obligația.

Când punerea sub întârziere prin notificarea creditorului s-a dovedit a fi ineficientă, debitorul poate apela la următoarele măsuri prevăzute la art. 1512-1514 C.civ.:

– consemnarea bunului la dispoziția creditorului în condițiile prevăzute de art. 1008 C. proc. civ. pe cheltuiala creditorului;

– oferta reală de plată urmată de consemnațiune, care privește obligația debitorului de a plăti o sumă de bani sau de a preda bunuri de gen și care presupune: oferta reală făcută de debitor creditorului prin executorul judecătoresc, care îl somează să se prezinte într-un anumit loc și la o anumită dată pentru a primi plata. În cazul refuzului acestuia de a da curs somației sau se prezintă, dar refuză să primească plata, debitorul este liberat de datorie la momentul consemnării plății de către executorul judecătoresc. Oferta de plată poate fi făcută și direct, în instanță (art. 1010 C. proc. civ.);

– vânzarea publică, modalitate de liberare forțată a debitorului, aplicabilă bunurilor a căror natură face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită cheltuieli considerabile, prin care debitorul poate iniția vânzarea publică a bunului, după ce îi notifică creditorului o asemenea intenție. Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață organizată, dacă are un preț curent sau are o valoarea prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate încuviința vânzarea publică fără notificarea creditorului.

1.3. Efectele punerii sub întârziere a creditorului. În raport de faza la care se află procedura inițiată de debitor, aceste efecte sunt următoarele:

a) punerea în întârziere prin notificarea ofertei de de executare conformă generează prezumția de bună executare, evidențiind disponibilitatea debitorului de executare a obligațiilor sale;

b) la data notificării, creditorul preia riscul imposibilității fortuite de executare, debitorul nefiind obligat să restituie creditorului fructele culese după data punerii în întârziere a creditorului;

c) creditorul este responsabil de prejudiciul generat de întârzierea executării obligației sale de preluare a executării, precum și de cheltuielile de conservare a bunului datorat;

d) efect extinctiv. Când urmare a notificării, creditorul se prezintă la locul indicat în somație și preia executarea, prin încasarea sumei de bani sau prin preluarea bunului cert sau a bunurilor generice oferite de debitor, obligația debitorului se stinge. Dacă operația de consemnare a bunului a fost validată de instanță sau dacă aceeași consemnare a fost acceptată de creditor, stingerea obligației are caracter definitiv. Până la validarea ei, efectul extinctiv este provizoriu și are ca efect doar prezumția că debitorul și-a executat obligația (prezumția fiind relativă).

Debitorul poate retrage bunul consemnat până la momentul validării, caz în care, potrivit art. 1515 C. civ., „Creanța renaște cu toate garanțiile și toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului”.

B. Executarea silită a obligațiilor

1. Dispoziții generale

Art. 1516. Drepturile creditorului

(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

 (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;

2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;

3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său. 

1. Comentarii

1.1. Dreptul creditorului la o executare conformă a obligațiilor de către debitor.

 Când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără să piardă dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;

b) să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative;

c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

1.2. Neexecutarea imputabilă creditorului. Potrivit art. 1517 C. civ. “O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiile celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune”.

1.3. Răspunderea debitorului. Dacă legea nu dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale, răspunderea sa putând fi limitată doar în cazurile prevăzute de lege (art. 1518 C. civ.).

1.4. Răspunderea pentru fapta terților. Debitorul răspunde pentru toate prejudiciile cauzate din culpa persoanelor de care se folosește pentru executarea obligațiilor sale contractuale.

1.5. Răspunderea terților. Creditorul poate urmări și bunurile care aparțin terților, dacă acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului sau au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului.

 2. Punerea în întârziere a debitorului

1. Comentarii.

1.1. Noțiune. Punerea în întârziere a debitorului (mora debitoris) este mecanismul juridic prin care creditorul notifică debitorului să execute contractul astfel cum a fost convenit. Ea poate opera de drept sau la cererea creditorului.

1.2. Moduri de operare. Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.

1.3. Regulile punerii în întârziere de către creditor. Art. 1522 C. civ. reglementează regimul juridic al acestei proceduri astfel:

– punerea în întârziere a debitorului se comunică prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării;

– prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare în raport cu natura obligației și cu împrejurările. În lipsa notificării, debitorul trebuie să-și execute obligația într-un termen rezonabil care se calculează din ziua comunicării notificării;

– până la expirarea termenului de executare, creditorul poate suspenda executarea propriei obligații, poate cere daune-interese, dar nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1516 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligațiile în termenul convenit, sau dacă, la expirarea termenului, obligația nu a fost executată;

– cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără punerea în executare anterioară îi conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

1.4. Întârzierea de drept în executarea obligației. Art. 1523 C. civ. instituie următoarele reguli:

a) debitorul se află de drept în întârziere când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului convenit pentru executare produce un asemenea efect, precum și în următoarele cazuri:

– obligația nu putea fi executată în mod util decât într-o anumită perioadă de timp pe care debitorul a lăsat-o să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;

– prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a nu face;

– debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează în mod repetat să-și execute obligația;

– nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi;

– când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

b) în cazul prevăzute la alin. (1) și (2), dacă obligația devine scadentă după decesul debitorului, moștenitorii acestuia sunt în întârziere după 15 zile de la data când creditorul i-a notificat curatorului desemnat în condițiile art. 1136;

c) cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor.

1.5. Oferta de executare. Potrivit art. 1524 C. civ., debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestația datorată, chiar și fără să respecte formalitățile prevăzute de art. 1510-1515, dar creditorul a refuzat, fără temei, să o primească.

1.6. Efectele întârzierii debitorului. De la data la care se află în întârziere, debitorul răspunde pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepția cazului în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea obligației.

1.7. Cazul obligațiilor solidare. Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte și pentru ceilalți (art. 1526 C. civ.).

2. Aprecieri critice

Majoritatea prevederilor de la art. 1523 C. civ. sunt criticabile, după cum urmează:

2.1. Dispoziția de la art. 1523 alin. (1), potrivit căreia „Debitorul se află de drept în întârziere atunci când…”, alterează înțelesul normei. În realitate, debitorul se află în întârziere, nu doar atunci când (…), ci ori de câte ori s-a stipulat că (…).

2.2. Termenul pentru executare nu este cel stabilit când s-a stipulat că (…), cum greșit prevede aceeași dispoziție legală,  ci este convenit de părți.

2.3. Enunțul vizând obligația care “nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp (v. art. 1523 alin. (2) lit. a), este greșit. În realitate, este vorba de o anumită perioadă de timp pe care debitorul a lăsat-o să treacă,  în condițiile în care, timpul, ca atare, nu este cuantificabil.

2.4. Dispoziția de la art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ. privind pe “debitorul care “și-a manifestat în mod neîndoielnic intenția de a nu executa obligația (…)”, este greșit formulată, pentru că nu manifestarea debitorului trebuie să fie neîndoielnică, ci intenția de care este animat debitorul.

2.5. Ipoteza vizată de textul de la art. 1523 alin. (2) lit. e) privind obligația care “se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, este, în egală măsură, greșită, pentru următoarele motive:

– sintagma “fapte ilicite extracontractuale” este străină limbajului juridic românesc;

– răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală, și nu extracontractuală”;

– obligația nu se naște din săvârșirea unei fapte ilicite, oricare ar fi ea, ci este prevăzută de lege, ca urmare a prejudiciului  injust cauzat altuia.

3. Executarea silită în natură

1. Comentarii.

1.1. Dreptul la executare în natură. Potrivit art. 1527 alin. (1) C. civ., “Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.

1.2. Executarea silită a obligației de a da se poate face după următoarele distincții:

– obligația de a o sumă de bani se face doar în natura ei specifică;

– obligația de a da un bun individual determinat se execută prin transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real precum și prin predarea bunului către creditor;

– obligația de a da bunuri generice se execută se execută doar în momentul individualizării lor.
1.3. Obligația de a face nu este susceptibilă de executare silită. Creditorul are însă dreptul de a cere penalități cominatorii;

1.4. Obligațiile de a nu face. Nefiind nici ele susceptibile de executare silită,  creditorul poate cere, în temeiul art. 1529 C. civ., înlăturarea sau ridicarea a tot ce a făcut debitorul cu încălcarea obligației.

4. Executarea prin echivalent

4.1. Dispoziții generale

Art. 1530. Dreptul la daune-interese.

Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

1. Comentarii

1.1. Noțiunea de daune-interese. Daunele-interese sunt despăgubiri în bani la care este îndreptățit creditorul pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către debitor, a executării necorespunzătoare sau cu întârziere a acestora. În timp ce, potrivit doctrinei clasice de drept civil, daunele-interese erau calificate drept sancțiuni, astăzi ele sunt calificate drept   remedii ale contractelor. Trăsăturile lor sunt următoarele:

– daunele-interese sunt stabilie în bani, având deci caracter pecuniar;

– ele pot fi cumulate cu celelalte remedii, cu condiția de a nu fi incompatibile. Bunăoară ele pot fi cumulate cu rezoluțiunea sau rezilierea contractului, sau cu excepția de neexcutare a contractului.

1.2. Condiții de acordare. Sunt următoarele:

existența unui prejudiciu, premiza fundamentală a oricărei ipoteze de răspundere (delictuală sau contractuală);

prejudiciul să fi fost cauzat prin neexecutarea unei obligații contractuale, indiferent dacă este totală, parțială,  esențială sau secundară. Prin  “neexecutarea obligației” se înțelege orice executare defectuoasă, inclusiv executarea cu întârziere;

neexecutarea obligației să fie culpabilă sau cu intenție, fapt care rezultă din condiția pusă de lege ca neexecutarea să fie “fără justificare”;

punerea întârziere a debitorului. Debitorul poate fi de drept în întârziere

– raportul de cauzalitate între neexecutarea obligației și prejudiciu, condiție impusă de art. 1530 C. civ. care privește “consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare..”

1.3. Clasificare. Daunele-interese pot fi:

daune-interese compensatorii, sunt despăgubiri bănești care se plătesc creditorului pentru repararea prejudiciului. Noua creanță, care are ca obiect suma de bani care compensează prejudiciul și acoperă atât paguba efectiv cauzată (damnum emergens) cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans);

daune-interese moratorii, reprezintă prejudiciul suferit de creditor prin executarea cu întârziere a prejudiciului.  Ele se pot cumula cu executarea în natură a obligației sau cu plata de daune-interese compensatorii, pentru că cele două categorii de daune-interese au finalități distincte;

daune efective și beneficiul nerealizat (damnum emergens și lucrum cessans). Damnum emergens este pierderea efectiv suferită de creditor, în timp ce lucrum cessans reprezintă beneficiul eventual pe care l-ar fi putut obține creditorul și de care a fost lipsit.

4.2. Prejudiciul

a) Evaluarea prejudiciului

Art. 1531. Repararea integrală.

(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.

(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

(3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.

1. Comentarii

1.1. Caracterul cert al prejudiciului viitor. Potrivit art. 1532 alin. (1), “La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe”.

Dispoziția de la alin. (2) al aceluiași articol prevede că prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurările și situația concretă a creditorului.

1.2. Previzibilitatea prejudiciului. Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă, cu excepția cazului în care neexecutarea este intenționată sau este datorată culpei grave a acestuia. Chiar și în acest caz, daunele-interese vor fi limitate la cuantumul care este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

1.3. Prejudiciul imputabil creditorului. În situația în care creditorul a contribuit prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă la producerea prejudiciului, despăgubirea datorată de debitor sa va diminua în mod corespunzător. Debitorul nu răspunde pentru prejudiciile pe care creditorul le putea evita cu o minimă diligență.

1.4. Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești. Obligațiile care au ca obiect o sumă de bani se pot executat întotdeauna în natură. De aceea,  în acest caz, debitorul nu poate fi obligat la daune – interese compensatorii. Art. 1535 C. civ. instituie următoarele reguli:

– cuantumul daunelor interese moratorii este poate fi stabilit prin convenția părților sau prin lege. În lipsa convenției părților, se aplică dobânda legală care se stabilește prin lege specială, într-un cuantum fix;

– creditorul nu trebuie să facă dovada existenței și întinderii prejudiciului cauzat prin întârzierea executării de către debitor. Potrivit art. 1535 alin. (1), teza întâia C. civ. ori de câte ori un creditor a fost lipsit de folosința sumei de bani datorată de debitor, a suferit un prejudiciu prezumat de lege, fără ca debitorul să poată dovedi că este mai mic. Prin excepție, cuantumul acestora poate fi modificat doar în sensul majorării acestora, când cuantumul lor nu este determinat prin convenția părților, conform art. 1535 alin. (2) C. civ., precum și  când creditorul dovedește un prejudiciu superior dobânzii moratorii convenționale;

– în principiu, daunele moratorii sunt datorate din ziua scadenței obligației de plată. Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. “în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege”, fără a fi necesară punerea în întârziere.

1.5. Reguli speciale aplicabile obligațiilor pecuniare. Prin reglementarea specială dată de  Ordonanța O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești au fost instituite câteva reguli:

– evaluarea daunelor interese în materia obligațiilor pecuniare trebuie să se țină seama de clasificarea acestora în dobândă legală remuneratorie, cea datorată de debitor la un anumit termen pentru perioada anterioară, și dobânda legală penalizatoare, care este dobânda pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență;

– dobânda legală aplicabilă situațiilor în care părțile nu au prevăzut cuantumul acesteia este stabilită de art. 3 din O.. nr. 13/2011 astfel: rata dobânzii  legale remuneratorii este egală cu nivelul ratei dobânzii de referință a BNR, stabilită prin hotărârea Consiliului de administrație al BNR; rata dobânzii legale  penalizatoare se stabilește la nivelul dobânzii de referință plus patru puncte procentuale; în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale se stabilește conform primelor două reguli mai sus menționate, diminuată cu 20%; în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință, plus 8 puncte procentuale (art. 20 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 72/2013; în raporturile juridice cu elemente de extraneitate, atunci când este aplicabilă legea română și s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an;

– părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru sumele datorate în baza contractului dintre ele, cu anumie limite prevăzute de OG nr. 13/2011.

1.6. Evaluarea daunelor interese moratorii în cazul obligațiilor de a face.  Potrivit art. 1536 C. civ., în cazul altor obligații decât cele de a plăti o sumă de bani, dacă ele sunt executate cu întârziere, creditorul are dreptul la plata unor daune-interese moratorii egale cu dobânda legală. Ele se pot calcula de la data punerii întârziere a debitorului, excepții constituind cazurile în care s-a stipulat o clauză penală care prevede un cuantum diferit al daunelor interese. Creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea executării obligației.

1.7. Dovada prejudiciului. Art. 1537 C. civ. prevede că dovada neexecutării obligației nu îl scutește  pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel.

2. Aprecieri critice

2.1. Potrivit art. 1531 alin. (1) “Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”. Or, “faptul neexecutării” nu este suficient pentru a justifica repararea integrală a prejudiciului suferit de creditor. În realitate, este vorba de prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a obligației de către debitor. 

2.2. Art. 1532 alin. (1) prevede că “La stabilirea daunelorinterese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe”. În realitate, este vizată cuantificarea daunelor interese, cea care trebuie să țină seama de prejudiciile viitoare.

2.3. Dispoziția de la art. 1531 alin. (3), potrivit căreia “Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial”, este superfluă, în condițiile în care o asemenea “reparare” (de fapt, indemnizare) face obiectul apărării drepturilor nepatrimoniale în Titlul V C. civ.

2.4. Referindu-se la previzibilitatea prejudiciului, textul de la art. 1533 C. civ. dispune că debitorul răspunde numai pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau pe care putea să-l prevadă la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată sau este datorată culpei grave a acestuia. Or, așa cum am mai susținut și cu alte prilejuri, în limbaj juridic, vorbim de excepția cazului în care...

2.5. Referindu-se la cauntumul daunelor moratorii în cazul obligațiilor bănești datorate creditorului în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, art. 1535 alin. (1) C. civ. dispune că el “este cel convenit de părți sau, în lipsă (s.n.), în cel prevăzut de lege”. Pentru un plus de coerență a enunțului, vorbim de cuantumul convenit de părți, sau, în lipsa convenției, în cel prevăzut de lege.

2.6. Atât denumirea marginală a art. 1537 C. civ. cât și enunțul propriu-zis al normei se referă la dovada prejudiciului, când, în realitate, este vorba de proba prejudiciului.

b) Clauza penală și arvuna

Art 1538. Clauza penală.

(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.

(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună.

1. Comentarii

1.1. Definiția clauzei penale. Clauza penală este o convenție accesorie prin care părțile evaluează anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare de către debitor a obligației sale, convenind cuantumul daunelor-interese compensatorii sau moratorii. Un asemenea mod de cuantificare a despăgubirii prezintă avantajul că scutește pe creditor de sarcina dovedirii prejudiciului suferit. El prezintă și două dezavantaje: primul motiv constă în faptul că debitorul este constrâns să accepte condiții inechitabile concretizate în despăgubiri exagerate; al doilea motiv este că, în situația în care cuantumul despăgubirii este inferior prejudiciului real suferit de creditor, debitorul este favorizat, fiind înclinat să nu-și execute angajamentul asumat.

1.2. Caracter accesoriu. Această particularitate îi conferă clauzei penale independența convenției prin care a fost stipulată, dar și dependența acesteia de valabilitatea convenției principale. Potrivit art. 1540 alin. (1) C. civ. nulitatea clauzei penale nu atrage nulitatea obligației principale, dar nulitatea obligației atrage și nulitatea clauzei penale. Cauzele de stingere a obligației principale vor antrena și stingerea efectelor clauzei penale, cu excepția stingerii obligațiilor prin rezoluțiune sau reziliere care nu vor antrena stingerea efectelor clauzei penale.

1.3. Dreptul de opțiune al creditorului. Ca urmare a posibilității pe care o are creditorul de a opta între mai multe remedii, art. 1538 alin. (2) C. civ. prevede dreptul acestuia de a opta, în cazul neexecutării, între executarea silită în natură a obligației principale sau rezoluțiune și executarea clauzei penale. O asemenea opțiune este condiționată de neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către debitor.

1.4. Cumulul clauzei penale. Regulile cumulului sunt reglementate de art. 1539 C. civ. astfel:

– când clauza penală a fost convenită pentru neexecutarea obligațiilor, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură și nici cu daunele interese compensatorii;

– când clauza penală a fost convenită pentru executarea necorespunzătoare, ea poate fi cumulată cu executarea în natură;

– când clauza penală a fost convenită pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu daunele compensatorii, dar poate fi cumulată cu daunele moratorii, dacă există o întârziere în executarea obligațiilor;

– clauza penală se cumulează cu executarea parțială în natură, dacă ea a fost convenită pentru neexecutare sau atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate a daunelor interese moratorii.

1.5. Nulitatea clauzei penale. Art. 1540 C. civ. instituie următoarele reguli:

– nulitatea obligației principale o atrage pe cea a clauzei penale;

– nulitatatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale;

– penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.

 1.6. Reducerea cuantumului penalității. Potrivit art. 1541 alin. (1) C. civ., instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:

a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului;

b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

Potrivit alin. (2), în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b) penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale, iar potrivit alin. (3), orice stipulație contrară se consider nescrisă.

1.7. Situații speciale.  Prin art. 1542-1543 sunt reglementate următoarele două ipoteze:

când obligația principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută, fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalți  codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceștia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea;

– când obligația principală este divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare și numai pentru partea de care este ținut. Soluția nu se aplică în situația în care clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligației în totalitate, caz în care întreaga penalitate poate fi pretinsă acestuia din urmă, fără a limita regresul acestuia împotriva celui care nu a executat obligația.

Art. 1544 Arvuna confirmatorie.

(1) Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită.

(2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere dublul acesteia.

(3) Creditorul obligaţiei neexecutate poate însă opta pentru executare sau pentru rezoluţiunea contractului şi repararea prejudiciului potrivit dreptului comun.

Art. 1545. Arvuna penalizatoare.

Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul ambelor părți de a se dezice de contract, cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.

1. Comentarii

1.1. Noțiunea arvunei. Arvuna este o convenție accesorie celei principale, prin care una dintre părți avansează celeialte părți o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, fie ca o confirmare a încheierii și executării contractului, fie ca preț al dezicerii sale de contract, urmând ca atât suma de bani remisă cât și bunurile fungibile predate să fie reținute sau să fie dublu restituite.

Caracterul accesoriu al arvunei face ca soarta ei să depindă de contractul principal, astfel că nulitatea acestuia din urmă antrenează și nulitatea arvunei. Ea are însă și o anumită autonomie, astfel că, în cazul denunțării contractului de una dintre părți, cealaltă este îndreptățită să rețină arvuna  sau, după caz, să solicite restituirea dublului acesteia.

Arvuna este un contract real, pentru că se consideră încheiată în momentul predării sumei de bani sau a bunurilor generice. Lipsa predării acestora califică operațiunea drept o promisiune de arvună, având aceleași consecințe, dar fiind calificată drept clauză penală sau ca preț al dezicerii în condițiile prevăzute de art. 1276 C. civ.

1.2. Funcții. Arvuna îndeplinește două funcții principale:

funcția compensatorie (art. 1544 C. civ.), realizată prin aceea că arvuna reprezintă semnalul încheierii contractului, constituind o parte a prestației avansate;

funcția de dezicere (art. 1545 C. civ.), în condițiile în care arvuna reprezintă prețul dezicerii sau denunțării unilaterale a contractului

funcția penalizatoare, care constă în sancționarea părții care nu și-a respectat angajamentul.

1.3. Efectele arvunei confirmatorii. Aceste efecte sunt următoarele:

– în cazul executării contractului, arvuna reprezintă o parte din preț, cealaltă parte fiind ținută să plătească doar diferența;

– în cazul neexecutării nejustificate a contractului de către cel care a prestat arvuna, cealaltă parte are dreptul de a opta între invocarea clauzei de arvună, reținând arvuna, sau să invoce dreptul comun, solicitând orice remediu (executarea silită, rezoluțiunea contractului și daune-interese, caz în care va trebui să dovedească prejudiciul cauzat);

– în cazul neexecutării contractului fără justificare de partea care a primit arvuna, cealaltă parte care a remis-o, poate opta pentru clauza de arvună, putând cere dublul arvunei prestate și rezoluțiunea contractului cu daune-interese;

– în cazul desființării contractului din cauze care nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți, arvuna trebuie integral restituită.

1.4. Efectele arvunei penalizatoare sunt următoarele:

– executarea contractului. În cazul executării, se aplică regulile de la  arvuna confirmatorie, formula comună a arvunei, aceasta fiind imputată asupra prestației executate;

dezicerea de contract. Partea în favoarea căreia a fost stipulată permite celui care a dat-o să denunțe unilateral contractul. Ea poate să nu uzeze  de această facultate, astfel că, dacă cealaltă parte nu își execută obligațiilor, poate alege remediile de drept comun. Dacă partea care a pretins arvuna se dezice, ea va pierde arvuna dată, în timp ce, dacă partea care a primit-o se dezice, ea va pierde arvuna dată. Dacă partea care a primit arvuna se dezice, ea va fi ținută să restituie dublul acesteia;

desființarea contractului. Când contractul se desființează din cauze neimputabile, arvuna trebuie restituită în întregime.

1.5. Restituirea arvunei. Potrivit art. 1546 C. civ., “Arvuna de restituie când  contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți”.

2. Aprecieri critice

2.1. Art. 1544 alin. (2) C. civ. dispune că “Dacă partea care a dat arvuna….”. Arvuna nu se dă, ci se remite. Pentru aceleași motive, este greșită și dispoziția de la alin. (1) al aceluiași articol, potrivit căreia “…o parte dă celeilalte părți, cu titlu de arvună, celeilalte părți, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile…”

4.3. Vinovăția debitorului

1. Comentarii        

1.1. Potrivit art. 1547 C. civ., “Debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă”, în timp ce culpa este prezumată de art. 1548 C. civ. din simplul fapt al neexecutării.

2. Aprecieri critice

2.1. Conceptul de “vinovăție” a fost introdus în terminologia juridică a actualului Cod civil cu preocuparea autorilor de a unifica cele două răspunderi (delictuală și contractuală). Demersul n-a făcut decât să bulverseze limbajul juridic civil, urmând să vorbim despre “răspunderea civilă pentru vinovăție” precum și de “prezumții de vinovăție”, sintagme, care, în dreptul civil, au o rezonanță stranie, intrând în coliziune cu principiul prezumției de nevinovăție, de largă respirație în drept. Este motivul pentru care, inițial, redactorii textelor normative n-au pus de acord această nouă “viziune” cu textele speciale din materia răspunderii civile, așa cum ar fi fost firesc. Urmare a numeroaselor critici (la care ne-am alăturat), textele normative în discuție au fost modificate într-un mod secvențial. Cu toate acestea, cele două prevederi legale mai sus menționate, au rămas neschimbate, asumându-se riscul unei evidente  contradicții în termeni. Instituirea unei prezumții de vinovăție ar fi intrat în coliziune cu un principiu de mai largă respirație în întregul drept pozitiv (prezumția de nevinovăție), motiv pentru care a fost resuscitată prezumția de culpă. Numai că, procedând astfel, rezultă că, spre deosebire de culpă, care este prezumată, intenția debitorului ar urma să fie probată, ceea ce contravine principiilor care guvernează răspunderea, știut fiind că intenția sau culpa nu sunt susceptibile de a fi probate in se, ci sunt deduse din împrejurările în care au fost săvârșite faptele.

5. Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor

Art. 1549.  Dreptul la rezoluţiune sau reziliere.

(1) Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

(2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.

(3) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii.

1. Comentarii

1.1. Dreptul creditorului la rezoluțiune sau reziliere. Acest drept are ca fundament principiul Pacta sunt servanda, la care moraliștii Evului mediu i-au adăugat conotația morală pe care îl presupune păcatul săvârșit de debitor prin neexecutarea obligațiilor asumate, cel care impune sancționarea debitorului culpabil. Astăzi, obsesia sancționării conduitei vinovate a debitorului este tot mai mult abandonată, ceea ce face ca sancțiunea acestuia pentru neexecutarea obligațiilor să fie integrată cu conceptul modern de „remedii ale contractului”.

Potrivit art. 1549 alin. (2) C. civ. „Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă”, iar “în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față ce celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială”. Sunt reglementări care se aplică, atât rezoluțiunii cât și rezilierii.

1.2. Ierarhia remediilor contractului. În caz de neexecutare de către debitor a obligațiilor asumate, creditorul are un drept de opțiune între mai multe remedii posibile, menționate la art. 1516 alin. (2) C. civ. (executarea silită, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, reducerea obligației corelative, termenul suplimentar de executare, precum și orice alt mod prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său). Un asemenea drept poate fi exercitat doar de către creditor, singurul îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului.

1.3. Domeniul de aplicare a rezoluțiunii. De principiu, rezoluțiunea este aplicabilă contractelor sinalagmatice, regulă care cunoaște următoarele derogări care vizează o serie de situații speciale:

– derogări care țin de specificitatea fiecărui contract în parte, cum este cazul vânzării pentru neplata prețului.  Potrivit art. 1724 C. civ., „Când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptățit să obțină fie executarea silită a obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării, precum și, în ambele situații, daune-interese dacă este cazul”;

excepții propriu-zise de la regimul general al rezoluțiunii/rezilierii contractului. Un exemplu îl constituie excepția instituită de art. art. 2263 alin. (2) C. civ. privind rezoluțiunea contractului de întreținere, potrivit căruia „Atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri..”, sau “când debitorul nu-și execută în mod culpabil obligația de întreținere”, „rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță” (art. 2263 alin. (3) C. civ.).

1.4. Condițiile rezoluțiunii. Pentru invocarea rezoluțiunii, sunt necesare următoarele condiții:

neexecutarea unei obligații contractuale. Este condiția de fond și sine qua non a rezoluțiunii. Dar, pentru ca ea să fie activată,  trebuie să rezulte din contract. În tăcerea legii, trebuie reținut că nu doar neexecutarea obligațiilor expres prevăzute de părți în contract poate antrena rezoluțiunea, dar și cele generate de obligațiile conexe implicite, cele care rezultă din obligația de bună-credință;

neexecutarea să fie, după circumstanțe, esențială. Dacă vechiul Cod civil condiționa rezoluțiunea de  neexecutarea culpabilă a obligațiilor, astăzi culpa nu mai este prevăzută ca o condiție a rezoluțiunii sau, după caz, a rezilierii, cea care le califica drept sancțiuni ale contractului, ci este integrată în conceptul modern de remedii ale contractului. De aceea, absența culpei din peisajul rezoluțiunii nu poate fi privită ca o simplă omisiune, ci ca o aliniere tacită la  tendința dreptului privat european de a renunța la obsesia conduitei culpabile a debitorului.

Potrivit art. 1549 alin. (1), teza a doua C. civ., “Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate”, de unde concluzia că doar neexecutarea însemnată poate motiva rezoluțiunea contractului. Prin excepție, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică importanță,  dacă aceasta are caracter repetat.

1.5. Felurile rezoluțiunii. Rezoluțiunea poate fi judiciară, unilaterală extrajudiciară, de drept, totală și parțială.

A) Rezoluțiunea judiciară. Debitorul este îndreptățit să ceară instanței de judecată rezoluțiunea contractului cu respectarea condițiilor mai sus menționate, la care se adaugă două condiții de formă: punerea în întârziere și acordarea unui termen suplimentar de executare, conform art. 1522 alin. (3) și (5) C. civ. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dacă prin notificare nu se acordă un termen suplimentar de executare, debitorul poate executa obligația într-un termen rezonabil calculat din ziua comunicării notificării.

B) Rezoluțiunea unilaterală. Această formă a rezoluțiunii constituie o noutate în peisajul remediilor contractului, fiind de salutat pentru că simplifică procedura de desființare a contractului. Rolul instanței poate fi doar ulterior invocat, când se poate verifica a posteriori corectitudinea rezoluțiunii. Chiar dacă legea nominalizează doar rezoluțiunea, aceste prevederi sunt aplicabile și rezilierii extrajudiciare, potrivit regulii eadem ratio, eadem Este rezoluțiunea care poate opera și fără intermediul instanței.

Condițiile acesteia sunt:

neexecutarea însemnată a obligațiilor de către debitor, care este o condiție comună a ambelor forme ale rezoluțiunii judiciare;

punerea în întârziere a debitorului în condițiile prevăzute de art. 1522 C. civ.;

declarația unilaterală de rezoluțiune sau reziliere care trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare, fiind supusă  înscrierii în cartea funciară, precum și comunicarea acesteia debitorului. Este ceea ce doctrina numește “condiția de efectivitate a rezoluțiunii unilaterale”.

1.6. Modul de operare. Potrivit art. 1550 alin. (1) C. civ., „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz poate fi declarată unilateral de partea îndreptățită”. Este  un drept pur potestativ al creditorului, putând fi paralizat doar de o clauză expresă a contractului sau de o dispoziție expresă a legii;

rezoluțiunea unilaterală extrajudiciară reprezintă o noutate în peisajul remediilor contractului, fiind de salutat pentru simplificarea procedurii de desființare a contractului. Rolul instanței poate fi doar ulterior invocat, când se poate verifica a posteriori corectitudinea rezoluțiunii. Chiar dacă legea nominalizează doar rezoluțiunea, aceste prevederi sunt aplicabile și rezilierii extrajudiciare, potrivit regulii eadem ratio, eadem solutio;

rezoluțiunea de plin drept, prevăzută de art. 1550 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „…în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”;

– rezoluțiunea mai poate fi totală sau parțială. Astfel, potrivit art. 1549 alin. (2)  C. civ., “Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă”. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția situației în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială.

1.7. Rezoluțiunea judiciară.  Debitorul este îndreptățit să ceară instanței de judecată rezoluțiunea contractului cu respectarea condițiilor mai sus menționate, la care se adaugă două condiții de formă: punerea în întârziere și acordarea unui termen suplimentar de executare, conform art. 1522 alin. (3) și (5) C. civ. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dacă prin notificare nu se acordă un termen suplimentar de executare, debitorul poate executa obligația într-un termen rezonabil calculat din ziua comunicării notificării.

1.8. Reducerea prestațiilor. În conformitate cu art. 1551 alin. (1) C. civ., când neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are dreptul la rezoluțiune. În cazul contractelor cu executare succesivă

1.9. Rezoluțiunea unilaterală. Potrivit art. 1550 alin. (1) C. civ., “Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită”. Prin urmare, rezoluțiunea unilaterală poate opera și fără intermediul instanței. Intervenția acesteia poate avea loc a posteriori, doar la sesizarea debitorului.

Art. 1553. Pactul comisoriu.

(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.

1. Comentarii

1.1. Noțiune. Pactul comisoriu este contractul prin care părțile contractului stabilesc condițiile în care neexecutarea obligațiilor poate antrena rezoluțiunea contractului. Acest contract trebuie să se caracterizeze prin transparență,  ceea ce presupune menționarea cu claritate a obligațiilor a căror neexecutare atrage rezoluțiunea prin clauzele rezolutorii. Când asemenea clauze sunt obscure, ele sunt supuse cenzurii pe calea interpretării contractului.

De regulă, pactele comisorii fac inutilă punerea în întârziere a debitorului, ea impunându-se doar când părțile au convenit prin pactul comisoriu că va rezulta din simplul fapt al neexecutării obligațiilor (art. 1553 alin. (2) C. civ.). În acest caz, vorbim de o punere în întârziere specializată.

1.2. Condițiile pactului comisoriu sunt următoarele:

– să prevadă expres și neechivoc obligațiile a căror neexecutare antrenează rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului;

– pactul comisoriu să fi fost invocat cu bună-credință;

– neexecutarea obligațiilor definită de pactul comisoriu să fie semnificativă;

– condiția de formă vizează notificarea specializată, dacă pactul comisoriu definește neexecutarea rezolutorie și prevede operarea de drept a rezoluțiunii.

1.3. Reducerea prestațiilor. Potrivit art. 1551 alin. (1) C. civ., „În cazul în care neexecutarea obligațiilor nu este însemnată pentru a justifica rezoluțiunea sau rezilierea, debitorul are dreptul la reducerea proporțională a prestației, dacă aceasta este posibilă”. Dacă nici reducerea prestației nu poate avea loc, creditorul este îndrepățit la daune-interese. Când prestația creditorului nu a fost în întregime executată, el poate să nu mai execute partea rămasă de executat, proporțional cu neexecutarea de către debitor a obligației sale.

1.4. Rezoluțiunea anticipată. Deși nu este reglementată de Codul civil, rezoluțiunea anticipată este o măsură care poate fi invocată în situațiile în care neexecutarea obligațiilor de către debitor este evidentă, fapt care poate rezulta din starea lui de insolvabilitate, din neexecutarea altor obligații devenite scadente, sau situația în care debitorul este de drept în întârziere dacă „și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat” (art. 1523 alin. (1) lit. c) C. civ.). Este ceea ce doctrina numește a fi „neexecutarea viitoare puternic prezumată”[25].

1.5. Rezilierea. Este o formă de rezoluțiune ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ele producându-se ex nunc (doar pentru viitor). Acest remediu caracterizează contractele cu executare succesivă. Condițiile de invocare a acestuia sunt similare cu cele specifice rezoluțiunii, cu singura deosebire prevăzută de art. 1551 alin. (1), teza a doua, potrivit căreia „În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, dar are caracter repetat”.

1.6. Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii. Aceste efecte sunt guvernate de aceleași reguli generale aplicabile nulității contractului.

A. Între părțirezoluțiunea sau rezilierea au ca efect desființarea temeiului juridic care leagă cele două părți ale contractului, astfel că nu vor mai fi executate obligațiile prevăzute în contract, iar prestațiile executate vor fi reciproc restituite.

Potrivit art. 1639 C. civ., „Restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit”. Excepțiile de la această regulă sunt următoarele:

– restituirea prin echivalent, când restituirea nu se mai poate realize din cauza „imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja executate” (art. 1640 alin. (1) C. civ.);

– la restituirea în natură se va ține seama de “momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie” (art. 1640 alin. (2) C. civ.);

– când debitorul se află în imposibilitatea de a restitui prestațiile în natură sau există un impediment serios ori este vorba de prestații constând în servicii efectuate, restituirea se va face prin echivalent;

– restituirea prestațiilor de către incapabili (art. 1647 C. civ.) se face doar în limita îmbogățirii lor, apreciată la data cererii de restituire, excepție făcând situația în care restituirea nu este posibilă, ca urmare a intenției sau unei culpe grave (culpa lata dolo aequiparatur)  când restituirea va fi integrală”;

– când creditorului i-a fost cauzat un prejudiciu, restituirea prestației poate fi dublată de o cerere în despăgubiri, conform art. 1530 C. civ.

B. Față de terți. Drepturile terților constituite de către dobânditorul inițial între momentul încheierii contractului și cel al desființării acestuia, sunt desființate, conform regulii resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Prin excepție, acțiunea în restituire nu poate fi formulată dacă terțul este de bună-credință, față de terțul care a uzucapat bunul care face obiectul acțiunii în restituire, ori dacă restituirea este împiedicată de regulile de carte funciară.
Tot astfel, actele juridice, cu excepția celor de dispoziție și a celor cu executare succesivă, (care vor putea fi menținute cel mult un an de la data desființării titlului, dacă au fost supuse formalităților de publicitate), vor fi menținute, conform art. 1649 C. civ.

2. Aprecieri critice

2.1. Consecvenți concepției fondatoare a răspunderii civile potrivit căreia în spatele oricărui prejudiciu stă fapta ilicită și culpabilă a omului, o faptă care trebuie sancționată, autorii textului normativ de la art. 1547 C. civ. instituie regula potrivit căreia „Debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă”, iar potrivit art. 1548 C. civ. “Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”.  

Aceste reglementări sunt criticabile pentru că nu orice neexecutare a obligațiilor de către debitor generează dreptul creditorului la rezoluțiune, cum rezultă din reglementările de la art. 1549 C. civ., ci doar o neexecutare esențială. Ea este o condiție sine qua non a oricărui caz de rezoluțiune sau reziliere. Potrivit celui mai important proiect european de codificare a dreptului european al contractelor, “o parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esențială din partea cocontractantului[26].

Tot astfel, Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor din 16 februarie 2016, dispune la art 1224 că “rezoluțiunea rezultă fie din aplicarea unei clauze rezolutorii, fie în caz de neexecutare suficient de gravă, din notificarea creditorului făcută debitorului sau dintr-o decizie judecătorească”[27].

2.2. Dispoziția de la  art. 1549 alin. (2), prima frază C. civ., potrivit căreia „Rezoluțiunea poate avea loc….” este impropriu exprimată. Ea ar fi corectă dacă acest remediu al contractului s-ar produce automat (eo ipso). În realitate, creditorul este singurul îndreptățit să-l invoce, ceea ce înseamnă că rezoluțiunea nu „are loc”, pentru că nu se produce independent, ci este generată sau provocată de partea îndreptățită, cum prevede Anteproiectul Catala[28].

2.3. Sub un alt aspect, pentru a evita eventuale excese ale creditorului, se impunea o dispoziție care să-i recunoască debitorului dreptul de a contesta rezoluțiunea, iar creditorului să-i fie recunoscut dreptul de a proba gravitatea neexecutării, așa cum prevede aceeași Ordonanță franceză[29].

Asemenea exemple, la care se adaugă reglementările privitoare la „vinovăția debitorului” și la „prezumția de culpă” în materia răspunderii contractuale de la art. 1547 și 1548 C. civ. contrazic aprecierea potrivit căreia „reglementarea prezentă a Codului civil se dovedește inovatoare și modernă”[30]. Dimpotrivă, ea reclamă o reformă de substanță, nu numai a acestor reglementări, dar și a întregului Cod civil, așa cum am afirmat constant[31].

6. Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale

Art. 1555. Ordinea executării obligațiilor.

(1) Dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate simultat, părțile sunt ținute să le execute în acest fel.

(2) În măsura în care executarea obligației unei părți necesită o perioadă de timp, acea parte este ținută să execute contractul prima, dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă altfel.

1. Comentarii

1.1. Simultaneitatea executării obligațiilor. Ambele dispoziții de la art. 1555 C. civ. sunt preluate aidoma de la art. 6.1.4 din Principiile Unidroit privind contractele comerciale internaționale[32]. Această trăsătură este cea care explică mecanismul excepției de neexecutare a contractului, fiind o expresie a principiului Non servanti fidem non est fides servanda (cine nu-și ține cuvântul dat, nu poate cere altuia să și-l respecte). Altfel spus, nu poți cere altuia să-și execute obligația dacă nu-ți execuți obligația ta corelativă.

De la această regulă există și excepții: când părțile au convenit o altă succesiune a prestațiilor sau când împrejurările generate de uzanțe impun unuia dintre contractanți să execute primul prestația.

2. Aprecieri critice

2.1. Sintagma cauze justificate de neexecutare a obligațiilor” este greșit formulată, pentru că, nu cauzele în sine trebuie să fie justificate, ci doar cele care privesc neexecutarea obligațiilor. Prin urmare, vorbim de cauze justificative de neexecutare a obligațiilor contractuale sau cauzele care justifică neexecutarea obligațiilor contractuale, și nu cele  care, în sine, sunt justificate.  Bunăoară, excepția de neexecutare poate justifica neexecutarea propriilor obligații doar când cealaltă parte nu execută, într-o măsură corespunzătoare, propriile obligații.

2.2. Atât prevederile normative de la art. 1555 C. civ. cât și cele de la art. 6.1.4 din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, care au inspirat pe autorii reglementărilor privind ordinea executării obligațiilor sunt, în egală măsură, criticabile, pentru că au în vedere o premisă greșit exprimată. Nu poate fi vorba de orice obligaţii care ar putea fi executate simultan, ci doar de obligațiile care izvorăsc dintr-un contract sinalagmatic, cel la care “simultaneitatea executării prestațiilor este o  regulă de bază și efect special al acestuia”[33], mai puțin când, din convenția părților, dintr-o dispoziție a legii sau din uzanțe, rezultă contrariul, așa cum prevede art. 1591 din Codul civil Quebec[34].

Art. 1556. Excepția de neexecutare a contractului.

(1) Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt  exigibile,   iar una dintre părți execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care, din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriei obligații ori poate obține desființarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.

1. Comentarii

1.1. Noțiune. Excepția de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) este, și ea, o consecință firească a principiului Pacta sunt servanda.

Această excepție constituie atât un mijloc de apărare a părții care o invocă, dar și un mijloc de presiune asupra celeilalte părți pentru executarea obligațiilor sale corelative. Sub un alt aspect, invocarea excepției este de natură să evite concursul cu alți creditori ai cocontractantului.

1.2. Condițiile excepției de neexecutare sunt următoarele:

– obligațiile părților trebuie să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic;

– neexecutarea obligațiilor de către celălalt contractant, chiar dacă este parțială,  trebuie să fie suficient de importantă, sau altfel spus, să fie semnificativă, aspect care este lăsat la aprecierea instanței;

– ambele obligații trebuie să fie exigibile. Dacă nu a fost prevăzut un termen de executare sau dacă un asemenea termen nu se poate deduce din natura contractului sau din uzanțe, executarea trebuie făcută de îndată, iar dacă a fost prevăzut un termen, obligația este scadentă la împlinirea acestuia (art. 1495 C. civ.);

– neexecutarea să nu fie imputabilă celui care invocă excepția;

– raportul contractual să presupună regula simultaneității executării obligațiilor celor două părți.

1.3. Modul de funcționare a excepției de neexecutare. Această excepție se invocă de către partea din contract îndreptățită, fără a fi necesare formalitățile prealabile obișnuite, precum punerea în întârziere sau termenul suplimentar de executare, dar poate fi invocată odată cu acordarea acestuia. Potrivit art. 1556 alin. (1) C. civ. “Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi”. De exemplu, la vânzarea în rate, excepția de neexecutare poate opera doar pentru rata neachitată din prețul convenit.

1.4. Efectele excepției de neexecutare a contractului. Principalul efect al excepției de neexecutare a contractului îl constituie suspendarea prestației de către partea care  o invocă, ceea ce face ca ea să nu poată fi urmărită pentru neexecutarea obligațiilor suspendate, și nici ca ea să poată fi obligată la daune-interese moratorii.

Excepția de neexecutarea poate fi opusă atât celeilalte părți, cât și creditorilor acesteia, dar nu și terților care invocă un drept propriu, distinct de contractul a cărui executare face obiectul excepției.

2. Aprecieri critice

2.1. O situație nereglementată de lege care face obiectul discuțiilor doctrinare, privește excepția de neexecutare anticipată. Ea se ivește în cazul obligațiilor cu termen suspensiv. Poate fi invocată prin anticipare excepția de neexecutare în cazul în care cel care este gata să execute obligația are motive să creadă că cealaltă parte nu-și va executa obligația la scadență? Răspunsul afirmativ este reglementat de Convenția ONU asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, art. 71 alin. (1)[35], precum și de Ordonanța franceză din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor[36].

2.2. Enumerarea măsurilor conservatorii de la art. 1558 C. civ. are caracter exemplificativ. Pe lângă cele menționate de legiuitor, alte asemenea măsuri sunt și următoarele:

a) acţiunea în simulaţie introdusă de creditorul uneia dintre părţi, care este prejudiciat prin actul aparent având interes să invoce actul secret, care îi este favorabil;

b) acţiunea directă exercitată de către creditor, în cadrul contractului de antrepriză sau de mandat, împotriva unui debitor al debitorului său pentru a-şi realiza dreptul de creanţă până la concurenţa sumei pe care debitorul-terţ o datorează debitorului rău-platnic la momentul introducerii acţiunii;

c) dreptul creditorului moştenirii de a cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral;

d) dreptul creditorului moştenirii de a-şi da acordul pentru numirea custodelui de către notarul competent, atunci când există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor succesorale;

e) dreptul creditorului moştenirii de a face plângere la instanţa judecătorească competentă dacă se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare şi administrare luate de notarul public;

f) dreptul creditorilor succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor de a cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte;

g) dreptul creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de deschiderea moştenirii de a cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune înainte de partajul moştenirii;

h) intervenţia în procesele debitorului, reglementată de art. 61 şi urm. C. pr. civ.;

i) dreptul creditorilor moştenirii de a fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului din bunurile moştenirii atribuite la partaj, precum şi din bunurile care le iau locul în patrimoniul moştenitorului.

C. Mijloacele de protecție a drepturilor creditorului

1. Măsurile conservatorii

Potrivit art. 1558 C. civ. măsurile conservatorii sunt menite să asigure conservarea drepturilor creditorului, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalități de publicitate și informare pe contul debitorului,  exercitarea  acțiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.

Principalele măsuri asiguratorii sunt sechestrul și și poprirea asiguratorie. Reglementarea lor propriu-zisă ține însă de domeniul Codului de procedură civilă.                                              

2. Acțiunea oblică

Art. 1560. Noţiune.

(1) Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns strâns legate de persoana debitorului.

(3) Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.

1. Comentarii

1.1. Definiție. Acțiunea oblică este mijlocul juridic pus la îndemâna creditorului care este îndrituit să exercite drepturile și acțiunile debitorului său, în situația în care acesta refuză sau neglijează să le exercite, în dauna intereselor sale, având ca finalitate conservarea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. I se spune acțiune “oblică” pentru a sugera că este o acțiune indirectă și subrogatorie.

1.2. Domeniu de aplicare. Creditorul poate exercita pe calea acțiunii oblice doar drepturi și acțiuni cu caracter patrimonial, dintre care sunt exceptate următoarele:

– actele de administrare sau de dispoziție ale patrimoniului debitorului;

– drepturile și acțiunile strâns legate de persoana debitorului (art. 1560 alin. (2) C. civ.);

– drepturile patrimoniale insesizabile (dreptul de uz, dreptul de abitație, indemnizațiile pentru copii etc.).

1.3. Condiții. Pentru promovarea acțiunii oblice, sunt necesare următoarele condiții:

– creanța creditorului să fie certă și exigibilă (art. 1560 alin. (1) C. civ.). Este certă, creanța care are o existență sigură, iar exigibilă, când poate fi pretinsă de la debitor;

– debitorul să neglijeze sau să refuze exercitarea dreptului său conferit de lege la art. 1560 C. civ.;

– să existe un interes legitim și serios al creditorului de a acționa în numele debitorului său. Acest interes al creditorului se naște când, prin pasivitatea debitorului, indiferent că este animată de rea-credință, de o simplă neglijență, ori se află pur și simplu în imposibilitatea de a acționa,  singura condiție fiind de a se crea un risc de insolvabiltate a debitorului.

1.4. Efectele acțiunii oblice. Aceste efecte se cer a fi examinate pe trei planuri.

1.4.1. Efectele în raport cu terțul acționat în judecată. Pentru că sunt exercitate drepturile pe care le are debitorul împotriva terțului acționat în judecată, creditorul poate opune toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune  debitorului (art. 1560 alin. (3) C. civ.). Actele juridice încheiate de debitor sunt opozabile creditorului, cu condiția de a nu fi fost fraudulos încheiate, indiferent dacă au fost încheiate înainte sau după introducerea acțiunii oblice. Terțul poate invoca compensația datoriei pe care o avea împotriva debitorului, chiar dacă dreptul său de creanță s-a născut după introducerea acțiunii oblice, la fel cum poate opune și tranzacția încheiată cu debitorul după această dată.

1.4.2. Efectele față de debitorul pasiv. Aceste efecte se produc diferit, după cum debitorul a fost sau nu introdus în cauză. Astfel, dacă debitorul a fost introdus în cauză, efectele hotărârii se răsfrâng asupra și lui, ceea ce nu se va întâmpla când nu a fost introdus în cauză, situație în care are calitatea de terț.

1.4.3. Efectele față de creditorii debitorului. Potrivit art. 1561 alin. (1) C. civ., “Hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferință în favoarea creditorului care a exercitat acțiunea”. Contractul cu titlu oneros sauo plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă doar când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau mărește starea de insolvabilitate.

2. Aprecieri critice

2.1. Dispoziția de la art. 1560 alin. (1) C. civ. potrivit căreia “Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”,  nu este formula cea mai potrivită pentru a desemna condiția premisă a acestei acțiuni. O asemenea caracterizare a conduitei este mai degrabă o figură de stil, pentru că prejudiciul invocat de text nu poate fi decât unul virtual, în timp ce finalitatea reală a acțiunii oblice constă în evitarea riscului de insolvabilitate a debitorului sau, și mai generic, în “compromiterea drepturilor creditorului”, cum prevede  Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor[37].

3. Acțiunea revocatorie

Art. 1562. Noțiune.

(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.

1. Comentarii

1.1. Definiție. Acțiunea revocatorie este acțiunea prin care creditorul solicită instanței să declare inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale. Spre deosebire de modelul roman imaginat de pretorul  roman Paulus,  potrivit căruia această acțiune avea caracter colectiv, fiind exercitată în numele tuturor creditorilor de către un curator bonorum,  în dreptul actual, acțiunea pauliană este mijlocul juridic recunoscut doar creditorului care o inițiază.

1.2. Natură juridică.  Acțiunea revocatorie este o acțiune în inopozabilitatea actului fraudulos. Fiind un atribut al garanției comune care nu asigură creditorului vreun drept real asupra bunurilor debitorului, rezultă că este o acțiune personală, având ca finalitatea protecția juridică a unui drept de creanță.

1.3. Domeniu de aplicare. Acțiunea revocatorie poate fi exercitată împotriva oricăror acte juridice, indiferent dacă sunt cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dacă sunt acte juridice unilaterale sau contracte, translative sau constitutive de drepturi etc. Discuții comportă câteva situații speciale. Astfel:

– plata făcută de debitor unuia dintre creditorii săi nu poate fi suspectată de fraudă și deci nu poate fi atacată pe calea acțiunii pauliene. Când însă același debitor plătește o datorie de care nu este ținut, cum ar fi plata făcută în temeiul unei obligații naturale, acțiunea pauliană devine admisibilă;

– contractarea de noi datorii de către debitori nu motivează, în principiu, acțiunea pauliană. Chiar insolvabil fiind, debitorul nu este privat de dreptul de a-și gestiona patrimoniul, ceea ce înseamnă că își păstrează dreptul de a aprecia oportunitatea unei noi datorii. Contractarea de noi datorii devine vulnerabilă doar când debitorul este animat de intenția de a diminua gajul general al creditorului chirografar, fapt care va trebui demonstrat în instanță;

– o hotărâre judecătorească pronunțată pe baza tranzacției încheiate de debitor cu un terț, poate fi atacată doar dacă a fost animată de aceeași intenție frauduloasă în dauna  intereselor creditorului.

1.4. Excepții. Următoarele acte juridice sunt exceptate de la revocarea lor pe calea acțiunii pauliene:

– actele juridice care privesc drepturile nepatrimoniale ale debitorului, dat fiind faptul ele implică o apreciere personală a acestuia, cum poate fi recunoașterea paternității unui copil dinafara căsătoriei;

– actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului care implică o apreciere personală a acestuia, precum renunțarea la daune-interese;

– actele juridice care privesc bunuri sau drepturi insesizabile ale debitorului, cum este renunțarea la dreptul de a primi alocații de stat.

1.5. Condițiile de admisibilitate a acțiunii pauliene. Pentru promovarea acestei acțiuni, legea impune următoarele condiții:

A) Creanța creditorului trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă la data introducerii acțiunii. Creanța este certă când are o existență sigură;  este exigibilă, când poate fi pretinsă de la debitor; este lichidă, când obiectul ei este determinat sau determinabil, când titlul executoriu conține elemente care permit individualizarea lui, așa cum prevede art. 662 alin. (3) C. proc. civ. Faptul că legea prevede doar condiția privind caracterul cert al creanței,  are ca explicație faptul că această condiție se cere la momentul introducerii acțiunii, iar celelalte două, la momentul pronunțării acțiunii de declarare a inopozabilității actului juridic atacat. Pot fi atacate și creanțele afectate de termen suspensiv care au ca beneficiar pe creditor;

B) Creanța creditorului să fie, în principiu, anterioară încheierii de către debitor a actului juridic a cărei inopozabilitate o cere. Pot fi atacate cu acțiunea pauliană și când, la momentul încheierii actului juridic fraudulos, exista perspectiva certă a creditorului de a intra într-un raport juridic cu debitorul, ceea ce face plauzibil scopul prejudicierii creditorului. Admisibilitatea aceste acțiuni nu este condiționată de existența unui titlu executoriu, dat fiind faptul că prejudiciul creditorului nu este determinat întotdeauna de agravarea stării de insolvabilitate a debitorului

C) Actul juridic încheiat de debitor cu terțul să fi cauzat un prejudiciu creditorului, care constă în perspectiva previzibilă a unui risc de insolvabilitate a debitorului, ceea ce presupune diminuarea șanselor pe care le are creditorul pentru recuperarea creanței sale. Actele juridice prin care debitorul refuză să se îmbogățească nu sunt considerate a fi acte de însărăcire, astfel că nu pot fi atacate pe calea acțiunii pauliene.

D) Frauda debitorului (fraus debitori). Această condiție rezultă din intenția intenția frauduloasă a debitorului de a cauza creditorului un prejudiciu prin încheierea actului juridic atacat. Proba fraudei incumbă creditorului, potrivit regulii actori incumbit probatio și poate fi făcută prin orice mijloc de probă, inclusiv prin prezumții simple.

E) Complicitatea terțului la frauda debitorului (conscius fraudis). Condiția este îndeplinită când terțul contractant a cunoscut că prin încheierea actului juridic atacat se va crea sau majora starea de insolvabilitate a debitorului. Ea este impusă doar pentru contractele  cu titlu oneros, nu și pentru cele cu titlu gratuit. Urmarea admiterii acțiunii pauliene o constituie inopozabilitatea actului juridic fraudulos față de creditorul reclamant, ceea ce înseamnă că valoarea înstrăinată de debitor nu reintră în patrimoniul debitorului. Terțul dobânditor cu titlu oneros care păstrează bunul, are un drept de regres împotriva debitorului în temeiul garanției de evicțiune. Cum garanția este specifică doar contractelor cu titlu oneros, terțul dobânditor cu titlu gratuit nu are dreptul de regres împotriva debitorului.

1.6. Efectele acțiunii pauliene:

1.6.1. În raporturile dintre creditor și terțul care a încheiat actul fraudulos, acest act atacat este declarat inopozabil față de creditorul care a formulat acțiunea, cât și față de creditorii care au intervenit în cauză  {art. 1565 alin. (1) teza I C. civ.}. Drept urmare, dacă prin acel act juridic a fost înstrăinat un bun, creditorul reclamant, precum și cei care au intervenit în proces, îl vor putea urmări silit. Hotărârea de admitere a acțiunii pauliene va indisponibiliza bunul până la încetarea executării silite a creanței care a generat pronunțarea ei. Terțul dobânditor va putea păstra bunul dacă va plăti creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit prin încheierea actului atacat. Terțul are deci un drept de opțiune între plata datoriei către creditorul urmăritor și abandonarea bunului.

1.6.2.  În raporturile dintre părțile actului juridic fraudulos, admiterea acțiunii are ca efect inopozabilitatea acestui act față de creditorul reclamant, actul păstrându-și însă eficiența juridică între părțile care l-au încheiat. Terțul dobânditor are dreptul de regres împotriva debitorului, drept care va fi întemeiat pe garanția de evicțiune.

1.6.3. În raporturile dintre creditorul reclamant și ceilalți creditori ai debitorului, acțiunea pauliană are efect relativ, doar cu privire la creditorul care a declanșat-o, și, eventual, față de creditorii care au intervenit în procesul declanșat de reclamant. În raport cu ceilalți creditori, actul își păstrează eficacitatea.

1.6.4. În raporturile dintre creditorul urmăritor și creditorii proprii ai terțului, pot fi situații în care creditorul urmăritor intră în conflict de interese cu creditorii proprii ai terțului dobânditor, când și ei urmăresc să realizeze creanțele asupra valorilor intrate în patrimonial creditorului prin actul fraudulos. Când creditorul urmărește în natură bunul înstrăinat prin actul juridic fraudulos, nu va exista un conflict de interese cu creditorii chirografari sau cu cei ale căror creanțe sunt garantate prin garanții reale. Când însă asupra bunului înstrăinat terțul a  constituit garanții reale în favoarea unor creditori ai săi, aceștia au statutul subdobânditorului cu titlu oneros în raporturile cu creditorul urmăritor, astfel că, în lipsa dovezii complicității la fraudă, îi vor fi opozabile garanțiile reale constituite. Drept urmare, acești creditori vor fi plătiți cu prioritate din prețul bunului care a constituit obiectul acțiunii pauliene, inclusiv față de creditorul urmăritor. Dacă creditorul dovedește complicitatea acestora la fraudă, actele de constituire a garanțiilor îi sunt opozabile, el putându-și realiza creanța cu prioritate.

1.7. Prescripția acțiunii pauliene. Fiind o acțiune personală, și nu reală, pentru că prin ea se asigură protecția juridică a unui drept de creanță, și nu a unui drept real, termenul de prescripție a acesteia este de un an, conform art. 1564 C. civ.

2. Aprecieri critice

2.1. Caracterizarea acțiunii pauliene ca fiind o „acțiune revocatorie” nu are acoperire în efectele juridice reale ale acestei acțiuni[38]. Singurul efect pe care îl produce acțiune pauliană este inopozabilitatea actului juridic încheiat în mod fraudulos de către debitor, nu și desființarea acestuia, așa cum se întâmplă  în cazul revocării  partajului în cazul prevăzut de art. art. 1156 alin. (4) C. civ.

2.2. Și pentru că am evocat dispoziția de la art. 1156 alin. (4) C. civ.), potrivit căreia „Creditorii pot solicita revocarea partajului fără a fi obligați să dovedească frauda copărtașilor numai dacă, deși au cerut să fie prezenți, partajul s-a realizat în lipsa lor și fără să fi fost convocați”,  semnalăm două exprimări improprii. În limbajul juridic specializat în această materie, vorbim de soluționarea partajului, și nu realizarea lui, iar copărtașii nu sunt convocați, ci sunt citați.

IV. Transmisiunea și transformarea obligațiilor

A. Cesiunea de creanță

1. Cesiunea de creanță în general

Art. 1566. Noțiune.

(1) Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.

(2) Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică:

a) transferului creanțelor în cadrul transmisiunii universale sau cu titlu universal;

b) transferului titlurilor de valoare și altor instrumente financiare, cu excepția dispozițiilor secțiunii a 2-a din prezentul capitol.

1. Comentarii

1.1. Noțiune.  Cesiunea de creanță este un contract între creditor, numit cedent, cel care transmite creanța, dobânditorul creanței, numit cesionar, care primește creanța și un terț, debitor cedat, obligat să o execute. Părțile propriu-zise ale cesiunii de creanță sunt cedentul și cesionarul, debitorul cedat fiind terț în contractul de cesiune.

1.2. Scurt istoric. În concepţia subiectivă a dreptului roman primitiv, obligația era considerată o legătură juridică strict personală între creditor şi debitor, astfel că nu putea fi  transmisă altuia. Dacă ficţiunea continuării persoanei defunctului de către succesori a permis transmiterea activului şi pasivului succesoral, cesiunea inter vivos a creanţei n-a fost permisă în dreptul roman. Cu timpul însă, nevoile comerțului au făcut ca raportul obligațional să fie privit tot mai mult ca o valoare economică, componentă a patrimoniului, ca oricare alt bun, ceea ce a permis transferul obligației prin intermediul altor operații juridice, precum vânzarea, novația prin schimbarea creditorului sau mandatul in rem suam[39].

Codul civil de la 1864 reglementa cesiunea de creanță ca varietate a contractului de vânzare, după modelul Codului civil francez.

Actuala reglementare este cu mult mai detaliată, fiind structurată pe două secţiuni. Prima priveşte cesiunea de creanţă în general, a doua fiind rezervată cesiunii de creanţă constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător.

1.3. Funcţii. Fiind un contract, părţile pot urmări interese distincte, în raport de care această operație îndeplinește mai multe funcţii posibile:

– cedentul poate urmări mobilizarea creanţei sale din nevoia de lichidităţi, iar cesionarul poate avea în vedere interese speculative care să-i asigure valorificarea creanţei în condiţii avantajoase, printr-un plasament inspirat, aşa cum se întâmplă cel mai frecvent în cazul cesiunii de drepturi litigioase, operaţie care a făcut epocă la noi;

– cesiunea de creanţă poate constitui şi o garanţie prin care cedentul debitor transferă temporar creanţa sa către un terţ creditor, fiindu-i restituită după plata datoriei;

– aceeaşi operaţie juridică se poate constitui în instrument de plată a unei datorii anterioare a cedentului către cesionar.

1.4. Creanţe care nu pot fi cedate. Potrivit art. 1569 alin. (1) C. civ., „nu pot face obiectul cesiunii creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege”, iar creanţa care are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă” {art. 1569 alin. (2) C. civ.}. Nu pot fi cedate nici creanțele declarate netransmisibile, printre care și cele care au caracter intuitu personae.

1.5. Condiții de fond ale cesiunii de creanță. Fiind un contract, cesiunea de creanță trebuie să îndeplinească toate condițiile legale impuse oricărui contract (capacitate, consimțământ, obiect, cauză). Pentru că prin intermediul cesiunii de creanță pot fi încheiate și alte contracte, precum vânzarea, donația ș.a., se cer îndeplinite și condițiile specifice ale acestora. Condiţia consimţământului este cerută doar pentru cedent şi cesionar, fără a fi impusă şi debitorului cedat, el nefiind parte în contract.

1.6. Condiții de formă ale cesiunii de creanță. Aceste condiții privesc operațiile juridice prin intermediul cărora se realizează cesiunea de creanță. Potrivit principiului consensualismului, validitatea cesiunii de creanță nu este supusă unor condiții de formă speciale, excepție făcând cesiunea cu titlu gratuit, care, fiind o donație, este supusă condiției formei autentice. Tot astfel, pentru valabilitatea cesiunii de creanță intuitu personae legea impune și condiția consimțământului debitorului cedat (art. 1573 alin. (2) C. civ.).

1.7. Condiții de opozabilitate a cesiunii de creanță. Opozabilitatea cesiunii de creanță în raporturile cu terții se asigură prin realizarea unor formalități de publicitate. Față de debitorul cedat și terții interesați, opozabilitatea se asigură prin următoarele operații prevăzute de art. 1578 C. civ.:

– acceptarea cesiunii prin înscris cu dată certă;

– notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, cu condiția de a fi suficient de specifică și să arate identitatea cesionarului, creanța cedată și să solicite debitorului plata directă, iar dacă este o cesiune parțială, notificarea să indice și întinderea acesteia (art. 1578 alin. (1) lit. b C. civ.);

– înscrierea în arhiva electronică pentru opozabilitatea cesiunii unei universalități de creanțe (art. 1579 C. civ.);

– cererea de chemare în judecată formulată de cesionarul creanței care implică și comunicarea cesiunii de creanță;

– opozabilitatea față de terții asimilați debitorului cedat (fideiusorii debitorului cedat);

– notarea în cartea funciară (art. 902 alin. (2) C.civ.).

1.8. Efectele cesiunii de creanță. Efectul principal este transmiterea dreptului de creanță de la cedent la cesionar. Ele se cer a fi analizate, pe de o parte, între cedent și cesionar, față de terți, iar pe de altă parte, între terți, în cazul mai multor cesiuni succesive ale aceleași creanțe.

1.8.1. Între părți, cesiunea de creanță produce următoarele efecte:

A) transferul dreptului de creanță ut singuli din patrimoniul cedentului în cel al cesionarului, cu toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată precum și drepturile de garanție (fideiusiunea, gajul, ipoteca, privilegiile), împreună cu toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată. De principiu, orice creanță, indiferent de obiectul ei, poate fi cesionată. Prin urmare, obiect al cesiunii pot privi creanțele bănești, creanțele privind obligația de a face sau a nu face, cele născute din contracte sau delicte. Potrivit art. 1391 alin. (3) C. civ., „dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă“.

În ce priveşte transmiterea prin moştenire a dreptului la despăgubiri pentru asemenea atingeri, dispoziţia de la alin. (4) al aceluiași articol mai sus enunțat, prevede că „dreptul la despăgubire recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct”;

B) obligația de garanție. În cazul cesiunii cu titlu oneros, cedentul are obligația de garanție față de cesionar. Cedentul răspunde de existența actuală și valabilă a creanței și a accesoriilor sale, fără a răspunde de solvabilitatea debitorului cedat, așa cum rezultă din art. 1585 C. civ. alin. (2) C. civ. Dacă cedentul s-a obligat în mod expres să garanteze solvabilitatea debitorului cedat, o asemenea obligație se prezumă că a fost avută în vedere doar solvabilitatea de la data cesiunii. Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurența prețului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea. Dacă cedentul cunoștea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, devin aplicabile dispozițiile legale vizând răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existența creanței la data cesiuni, excepție făcând stipulațiile contrare, precum și cesiunea unui drept aleatoriu care s-a stins datorită realizării evenimentului aleatoriu sau când dreptul cesionat a fost desființat pentru cauze posterioare cesiunii, mai puțin situațiile în care desființarea se produce retroactiv, cum este cazul admiterii acțiunii în anulare[40].

Deosebit de aceste obligații, cedentul răspunde și pentru evicțiune. Potrivit art. 1586 alin. (1) C. civ., „În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeste  creanța în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terților”. Potrivit dispoziției de la alin. (2) al aceluiași articol, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispozițiilor de la art. 1585 alin. (4) C. civ.

1.8.2. Față de terți și între terți. În categoria terților intră toate persoanele, mai puțin cedentul, cesionarul și succesorii lor universali sau cu titlu universal.

A. Efecte anterioare notificării sau acceptării. Potrivit art. 1578 alinb. (2) C. civ., până la notificare sau acceptarea cesiunii prin înscris cu dată certă, cesiunea de creanță este inopozabilă debitorului cedat, motiv pentru care el nu se poate libera decât plătind cedentului;

B. Efecte posterioare notificării sau acceptării. După îndeplinirea formalităților de publicitate a cesiunii, debitorul cedat devine debitor propriu-zis al cesionarului, motiv pentru care nu mai poate fi liberat prin plata făcută cedentului. Asemenea efecte sunt următoarele:

a) potrivit art. 1582 alin. (1) C. civ., „Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului”;

b) el poate opune cesionarului plata efectuată cu bună-credință unui creditor aparent;

c) debitorul cedat care a acceptat cesiunea prin înscris cu dată certă nu mai poate opune cesionarului compensația pe care o putea opune cedentului. Dacă a operat o compensație parțială între cedent și debitorul cedat, creanța va fi considerată parțial stinsă.

C. Efectele cesiunii de creanță între cesionarii succesivi ai aceleași creanțe. Raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleași creanțe sunt guvernate de următoarele reguli:

a) în situația mai multor cesiuni ale aceleași creanțe, va dobândi creanța cesionarul care a făcut mai întâi notificarea cesiunii către debitorul cedat sau care a obținut primul acceptarea cesiunii prin înscris cu dată certă, mai puțin creanțele a căror cesiune nu trebuie notificată, precum creanțele sub forma titlurilor la purtător;

b) în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleași creanțe, este preferat cel care și-a înscris primul cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor;

c) până la momentul notificării sau acceptării cesiunii, creditorii cedentului sunt considerați terți în cesiunea intervenită între debitorul lor (cedentul), și cesionar, astfel că cesiunea nu le va fi opozabilă, ceea ce înseamnă că ei pot urmări creanța cedentului față de debitorul cedat. După realizarea publicității cesiunii, dreptul de creanță nu mai face parte din gajul general al cedentului, ea devenind opozabilă creditorilor cedentului.

2. Aprecieri critice

2.1. Cesiunea de creanță este calificată de art. 1566 alin. (1) C. civ. drept  convenție, deși, în realitate, ea este un contract, care poate fi, atât cu titlu oneros, cât și cu titlu  gratuit.  Așa cum am menționat deja, raportul dintre convenție și contract este diferit văzut de doctrina noastră.

Potrivit unor autori importanți de drept civil, „convenția este orice acord de  voință realizat cu intenția de a produce efecte juridice, indiferent că acestea constau în nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice”[41]. Tot astfel, autori francezi reprezentativi se raportează la cesiunea de creanță ca la o convenție[42]. În realitate, raportul dintre cele două noțiuni importante de drept civil a fost tranșat de J. Carbonnier, printr-o formulă de referință pentru dreptul civil, potrivit căreia „dacă orice contract este o convenție, nu orice convenție este contract”. Așa se explică, poate, de ce Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016 califică cesiunea de creanță drept contract[43].

2.2. Creanța poate fi transmisă, atât cu titlu oneros, cât și cu titlu gratuit, particularitate care s-ar fi cuvenit a fi menționată de definiția legală a acestei operații juridice.

2.3. Cesiunea de creanță poate fi și parțială, așa cum prevede art. 1571 C. civ., mențiune care, de asemenea, ar fi trebuit menționată.

2.4. Potrivit art. 1573 C. civ., “creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului”, dispoziție căreia îi lipsește condiția de formă a acesteia, faptul că ea trebuie să fie constatată prin înscris sub sancțiunea nulității, așa cum prevede Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor[44].

2. Cesiunea unei creanțe constatate printr-un titlu nominati sau la ordin sau la purtător

Art. 1587. Noțiune și feluri.

(1) Creanțele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la     purtător, nu se pot transmite prin simplul acord de voință al părților.

(2) Regimul titlurilor menționate la alin. (1), precum și al altor titluri de valoare se stabilește prin lege specială.

1. Comentarii

1.1. Titlurile nominative sunt înscrisuri comerciale, precum cambia, biletul la ordin, cecul, care conferă deținătorilor sau titularilor acestora dreptul la plata unei sume de bani sau la totalitatea drepturilor asupra unor mărfuri (warant, conosament, bill of lading) sau la drepturi societare (acțiuni la societăți). Potrivit art. 1587 C. civ., “Creanțele incorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voință al părților”. Regimul juridic al acestora este reglementat prin legi speciale.

1.2. Modalități de transmitere. Art. 1588 C. civ. instituie  câteva reguli:

– transmiterea titlurilor nominative se menționează pe înscrisul constatator și în registrul pentru evidența acestora;

– pentru transmisiunea titlurilor la ordin este necesară aplicarea girului, după regulile instituite la cambie;

– creanțele încorporate în titlurile la purtător se transmit prin remiterea lor materială.

1.3. Mijloace de apărare.

– Debitorul nu poate opune deținătorului titlului alte excepții decât cele care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum și cele care pot fi invocate personal împotriva deținătorului.

– Deținătorul care a obținut titlul în frauda debitorului nu se poate prevala de dispozițiile mai mai sus menționate.

1.4. Plata creanței. Debitorul care a emis titlul la purtător este ținut să plătească creanța constatată prin acel titlu oricărui deținător care îi remite titlul, cu excepția cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata.

1.5. Punerea în circulația fără voia emitentului. Debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ținut față de orice deținător de bună-credință, chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulație împotriva voinței sale.

1.6. Acțiunea deținătorului deposedat în mod nelegitim. Cel deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu-l poate împiedica pe debitor să plătească creanța celui care îi prezintă titlul, decât prin comunicarea unei hotărâri unei hotărâri judecătorești, caz în care instanța se va pronunța prin ordonanță președințială.

B. Subrogația

Art. 1593. Felurile subrogației.

(1) Oricine plătește în locul debitorului  poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.

(2) Subrogația poate fi convențională sau legală.

1. Comentarii

1.1. Noțiunea subrogației. Doctrina de drept civil definește subrogația plecând de la sensul etimologic al acestui termen, care semnifică „înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional (subrogant, creditor inițial sau accipiens) cu o altă persoană (subrogat, solvens sau creditor prin subrogație)”[45].

Or, dacă o privim ca mod de stingere a obligațiilor (așa cum sperăm să se întâmple printr-o reformă inevitabilă a Codului nostru civil),  ea ar trebui definită din această perspectivă, drept un mod de stingere a obligațiilor care operează prin efectul legii în favoarea celui care, fără a fi ținut, dar care are un interes legitim, se subrogă debitorului, plătind creditorului o datorie a acestuia. Rezultă deci, că efectul subrogator se produce cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 1480 C. civ.

1.2. Scurt istoric. În concepția subiectivă a dreptului roman primitiv, obligația era considerată o legătură juridică strict personală între creditor și debitor, astfel că nu putea fi transmisă altuia. Dacă ficțiunea continuării persoanei defunctului de către succesori a permis transmiterea activului și pasivului succesoral, cesiunea inter vivos a creanței n-a fost permisă în dreptul roman. Cu timpul însă, nevoile comerțului au făcut ca raportul obligațional să fie privit tot mai mult ca o valoare economică, componentă a patrimoniului, ca oricare alt bun, ceea ce a permis transferul obligației prin intermediul altor operații juridice, precum vânzarea, novația prin schimbarea creditorului sau mandatul in rem suam[46].

Codul civil de la 1864 reglementa cesiunea de creanță ca varietate a contractului de vânzare, după modelul Codului civil francez.

Actuala reglementare este cu mult mai detaliată, fiind structurată pe două secțiuni. Prima privește cesiunea de creanță în general, a doua fiind rezervată cesiunii de creanță constatată printr-un titlul nominativ, la ordin sau la purtător.

1.3. Subrogația convențională. Este subrogația întemeiată pe acordul de voință între terțul care plătește și debitorul obligației. Ea poate fi consimțită atât de creditor, cât și de debitor.

1.3.1.  Subrogația consimțită de creditor. Este subrogația care operează prin acordul de voință între creditorul inițial și terțul care plătește datoria debitorului. Potrivit art. 1594 alin. (2) C. civ., “Subrogația operează fără consimțământul debitorului. Orice stipulație contrară de consideră nescrisă”.

Deosebit de caracterul expres al stipulației, subrogația trebuie să fie concomitentă cu plata, neputând opera post factum, pentru simplul motiv că obligația nu mai există, ceea ce nu împiedică părțile să redacteze ulterior un înscris recognitiv, având în vedere că art. 1593 alin. (3) C. civ. prevede că această exigență privește doar opozabilitatea față de terți. Rezerve trezește însă caracterul lacunar al acestei prevederi, așa cum vom menționa în aprecierile care urmează.

 1.3.2. Subrogația consimțită de debitor. Are loc prin acordul de voință intervenit între debitor și terțul de la care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând astfel pe terțul împrumutător în drepturile creditorului său inițial, fără a fi necesar consimțământul creditorului. Dacă creditorul refuză plata, debitorul îl poate pune în întârziere. De această dată, reglementarea de la art. 1595 C. civ. este mai scrupuloasă în evitarea unei posibile fraude, impunând pentru valabilitatea acestei subrogații următoarele condiții:

– actul de împrumut și chitanța de plată și chitanța de plată a datoriei să aibă dată certă;

– actul de împrumut să prevadă expres că debitorul a împrumutat suma de bani pentru a face plata datoriei față de creditor:

– în chitanța de plată să se prevadă expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată de debitor de la terț, numit de legiuitor drept „noul creditor”.

1.3.3. Subrogația legală. De această dată, subrogația operează de plin drept, fără a se cere consimțământul creditorului. Potrivit art. 1596 C. civ. subrogația se produce de drept în următoarele cazuri:

a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii, cum poate fi cazul în care un creditor chirografar plătește unui al creditor privilegiat sau ipotecar și se subrogă în drepturile acestuia;

b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv, pentru a preîntâmpina urmărirea bunului;

c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria, cum este cazul codebitorului solidar sau cel dintr-o obligație indivizibilă;

d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii, pentru a evita urmărirea bunului succesoral;

e) în alte cazuri stabilite de lege. Cu titlu de exemplu, subrogația se realizează în cazul asigurărilor de bunuri, dacă riscul asigurat s-a produs, astfel că societatea de asigurări se subrogă prin efectul legii în drepturile asiguratului.

1.4. Efectele subrogației. Indiferent de felul subrogației, subrogatul ia locul creditorului plătit, putând exercita toate drepturile și acțiunile acestuia împotriva debitorului. El beneficiază de toate garanțiile care însoțesc creanța. Deosebit de acestea, subrogatul are și o acțiune proprie contra debitorului izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogățire fără justă cauză.

1.5. Efectele subrogației parțiale. Plata parțială generează o subrogație tot parțială, caz în care „creditorul inițial, titular al unei garanții, poate  exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanță, cu preferință față de noul creditor” (art. 1598 alin. (1) C. civ. Potrivit prevederii de la alin. (2) al aceluiași articol, “Cu toate acestea, în cazul în care creditorul inițial s-a obligat față de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogația, cel din urmă este preferat”.

2. Aprecieri critice

2.1. Chiar dacă subrogația poate fi privită și ca mod de transmisiune a obligațiilor, ea interesează dreptul civil doar ca modalitate a plății, fiind definită  la art.  1593 alin. (1) C. civ. prin raportarea la „oricine care plătește în locul debitorului”. Drept urmare, denumirea legală a acestei operații ar trebui să fie „plata prin subrogație”, iar reglementarea ei ar trebui integrată în cadrul prevederilor legale rezervate plății, așa cum este calificată de doctrina franceză[47], cât și de Ordonanța privind reforma  dreptului francez al contractelor din 10 februarie 2016[48].

2.2. Dispoziția de la art. 1593 alin. (1) C. civ., potrivit căreia “oricine care plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului…”, lasă loc interpretării că subrogarea ar avea un caracter facultativ. Or, tocmai pentru că „efectul subrogator nu este totdeauna o consecință automată a plății făcute de un terț”[49], textul de la art. 1593 alin. (1) C. civ. pe care îl analizăm, ar fi trebuit să vizeze “plata pe seama debitorului”, formula utilizată la art. 1474 alin. (3) C. civ., caz în care subrogația funcționează ope legis.

2.3. Prevederea de la art. 1594 alin. (2), teza I C. civ., potrivit căreia „Subrogația operează fără consimțământul debitorului, precum și cea de la alin. (2) teza II de la același articol, potrivit căreia „Orice stipulație contrară este considerată nescrisă”, intră în coliziune cu dispoziția de la art. 1474 alin. (1) C. civ., potrivit căreia “Creditorul este dator să refuze plata oferită de terț, dacă debitorul l-a înștiințat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor”.

Tot astfel, art. 1474 alin. (2) C. civ. prevede o altă excepție care contrazice ideea că subrogația ar opera fără consimțământul debitorului: “În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terț, decât dacă natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie executată numai de debitor”)[50].

2.4. Privită din perspectiva stilisticii exprimării normative, ipoteza aceleași norme mai sus menționate (art. 1474 alin. (2) C. civ.) care descrie situațiile în care creditorul poate refuza plata terțului (“dacă natura obligației sau convenția părților impune...”),  contravine regulii gramaticale potrivit căreia, în situația în care conjuncția “sau” are o funcție copulativă (de asociere a celor două situații, și nu de excludere a lor), acordul dintre subiectul multiplu și predicat se face la plural, textul corect fiind “…dacă natura sau convenția părților impun ca obligația să fie executată numai de debitor”.

2.5. Art. 1593 alin. (3), teza a doua C. civ. prevede că, pentru a fi opusă terților, subrogația convențională trebuie constatată prin înscris, fără a menționa condiția datei certe, în lipsa căreia înscrisul constatator ar putea fi redactat oricând, fraudând astfel interesele pe care le au creditorii debitorului. Fiind o condiție cu caracter de principiu, prezența ei era necesară în cadrul reglementărilor de la art. 1593 C. civ.

2.6. Sintagma “actul de împrumut”, formula simplificată de autorii Codului civil a actului juridic de împrumut folosită în mod repetat la art. 1395 alin. (2) C. civ.,  evidențiază aceeași lipsă de acuratețe a terminologiei juridice pe care am invocat-o și cu alte prilejuri, știut fiind că termenul “act” este susceptibil de înțelesuri diferite, putând desemna, în egală măsură, atât actul juridic, ca manifestare de voință, dar și actul de conduită (fapt juridic). Apoi,  „act” poate fi atât înscrisul constatator al unei operații juridice (negotium iuris), cât și suportul material care constată operația juridică încheiată (instrumentum probationis).

Sub un alt aspect,  împrumutul nu este un simplu act juridic, cum greșit prevede art. 1595 alin. (2), ci este un contract. Chiar dacă autorii textului au în vedere  actul de împrumut, privit ca instrumentum probationis, rigoarea terminologiei juridice impunea folosirea sintagmei “înscrisul constatator al împrumutului”.

C. Preluarea datoriei

Art. 1599. Condiții.

Obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor altei persoane:

a) fie printr-un contract încheiat între  debitorul inițial și noul debitor,  sub rezerva dispozițiilor art. 1605;

b) fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația.

1. Comentarii

1.1. Noțiune. Plecând de la prevederile legale, preluarea de datorie poate fi definită ca fiind operația juridică  prin care datoria unui debitor (debitorul iniţial) este preluată de un terţ faţă de raportul obligațional inițial (creditor), ceea ce reprezintă o novație prin schimbare de debitor. Potrivit art. 1605 C. civ., „Preluarea datoriei convenită cu debitorul își va produce efectele numai dacă creditorul își dă acordul”.

1.2. Particularități. Preluarea de datorie se află la limita dintre transmisiunea obligațiilor și transformarea acestora, caracterizându-se prin următoarele particularități:

– presupune o datorie veche care se transmite debitorului cesionar împreună cu toate accesoriile, garanțiile sale, cu excepția celor consimțite de terți, care se sting, în lipsa acordului de voință al acestora (art. 1602 alin. (3) C. civ.) și cu toate mijloacele de apărare și excepțiile ce o însoțesc (art. 1603 C. civ.);

– debitorul cesionar poate rămâne singurul îndatorat față de creditorul cedat, debitorul cedent fiind liberat, cu acordul expres al creditorului cedat;

– transferul datoriei se poate realiza prin acordul de voințe intervenit între cedent și cesionar,  transferul nefiindu-i opozabil (art. 1605-1608 C. civ.);

– stingerea garanțiilor consimțite de fideiusori sau terți pentru garantarea executării obligației inițiale, în cazul în care aceștia n-au consimțit preluarea.

1.3. Modalități directe de preluare a datoriei. Potrivit  art. 1599 C. civ. aceste modalități sunt următoarele:

a) prin contractul încheiat între debitorul inițial (debitor cedent) și noul debitor (debitor cesionar), cu consimțământul creditorului (art. 1599 lit. a) C. civ.).

Această operație reprezintă de fapt o cesiune de datorie realizată prin acordul de voințe între cei doi debitori, care, nefiind opozabilă creditorului cedat, este necesar consimțământul acestuia, conform art. 1605 C. civ.  O excepție de la această regulă este prevăzută de art. 1601 C. civ. potrivit căreia “Debitorul inițial nu este liberat prin preluarea datoriei dacă se dovedește că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această  împrejurare”.

Pentru a-l face opozabil creditorului, oricare dintre cei doi debitori poate comunica acestuia contractul cerându-i să-și dea consimțământul, scop în care poate stabili un termen rezonabil. În situația în care ambele părți au comunicat creditorului cesiunea stabilind termene diferite, creditorul poate răspunde în termenul cel mai lung, iar dacă la termenul acordat creditorul nu răspunde, se consideră că a refuzat preluarea (art. 1607 alin. (1) și (2) C. civ.

Până la la acceptarea de către creditor a contractului de preluare a datoriei, părțile îl pot modifica sau pot conveni încetarea lui (nu să-l denunțe, cum greșit prevede art. 1606 alin. (3) C. civ., așa cum vom motiva criticile care urmează). Între părți, cesiunea produce efecte și fără consimțământul creditorului.

După momentul la care creditorul a consimțit la cesiunea datoriei, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, liberându-l astfel de obligația de plată față de creditor.  Dacă părțile au convenit să nu înlocuiască pe vechiul debitor, creditorul va avea doi debitori.

Ca urmare a cesiunii, creditorul va beneficia de toate drepturile pe care le avea față de vechiul debitor, la fel cum și noul debitor va putea opune creditorului apărările pe care le putea invoca vechiul debitor;

b) preluarea datoriei mai poate fi realizată prin contractul încheiat între creditor și noul debitor.

Acestui contract îi sunt aplicabile prevederile legale din materia preluării de datorie (art. 1599-1604 C. civ.). Efectele se produc fără a fi necesare alte formalități, excepție constituind situația în care noul debitor era insolvabile.

Dacă preluarea datoriei este desființată, obligația debitorului inițial renaște împreună cu toate accesoriile sale, iar creditorul este îndreptățit la daune-interese de la ce care a preluat datoria, cu excepția cazului în care cel care a preluat datoria dovedește că nu se face răspunzător pentru desființarea contractului de preluare a datoriei;

c) alte procedee indirecte de realizare a cesiunii de datorie:

– potrivit art. 1811 C. civ., contractul de locațiune este opozabil față de dobânditorul bunului închiriat, cu excepția cazului în care s-a prevăzut prin contract că locațiunea încetează în această situație;

– dobânditorul bunului asigurat este ținut să respecte contractul de asigurare încheiat de autorul său și asigurător, dar având posibilitatea de a-l rezilia;

– obligațiile propter rem, cele care, fiind strâns legate de un lucru, se transmit odată cu acesta;

– preluarea datoriei prin cesiunea de contract se constituie într-o modalitate distinctă de realizare a cesiunii de datorie.

1.4. Efecte. Preluarea datoriei produce următoarele efecte:

Potrivit art. 1608 alin. (1) C. civ., “Cât timp creditorul nu și-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl elibereze pe debitor executând la timp obligația”.

– Dacă creditorul și-a dat acordul, preluarea datoriei are două efecte: debitorul inițial este liberat iar noul debitor este obligat față de creditor, dacă nu s-a stipulat altfel. Noul debitor preia datoria în starea în care aceasta se găsește în momentul preluării. Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată.

– Noul debitor este ținut să plătească dobânzi, cheltuieli ori penalități convenționale în caz de neexecutare, și aceasta pentru că datoria se transmite în starea în care se găsea la acel moment. Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul dintre debitorul inițial și noul debitor.

– Dacă se dovedește că noul debitor este insolvabil la data preluării datoriei, iar creditorul a consimțit la preluare fără să cunoască o asemenea împrejurare, debitorul inițial nu este ținut să execute plata. Creditorul nu trebuie să cunoască starea de insolvabilitate a noului debitor.

– Dacă contractul de preluare a datoriei a fost desființat, obligația debitorului inițial renaște, cu toate accesoriile sale, mai puțin drepturile dobândite de terții de bună-credință. Creditorul poate cere daune-interese celui care a preluat datoria, cu excepția cazului în care nu are nicio culpă.

– Preluarea datoriei nu produce niciun efect asupra existenței garanțiilor creanței, cu excepția celor intuitu personae. Obligația fideiusorului/terțului care a constituit o garanție se va stinge dacă acesta nu și-a dat acordul la preluare. Garanțiile constituite de debitorul inițial se mențin, constituite de terți se sting, cu excepția cazului în care terții au consfințit ma menținerea garanției.

2. Aprecieri critice

2.1. Cele două dispoziții de la art. 1599 C. civ. vizează doar modalitățile de transmitere de către debitor a obligației de a plăti o sumă de bani altuia. Ordinea firească ar fi impus ca, înainte de a fixa condițiile preluării datoriei, această operație juridică să fie definită prin ce este ea în sine.

 2.2. Apoi, în contrast cu denumirea marginală a acestor reglementări, dispozițiile legale propriu-zise vizează doar operațiile juridice prin care se poate realiza preluarea de datorie, și nicidecum condițiile acesteia.

2.3. Potrivit art. 1606 alin. (3) C. civ. „Cât timp creditorul nu și-a dat acordul, contractanții pot modifica sau denunța contractul”. Atât sintagma „acordul creditorului”, denumirea marginală de la art. 1605 C. civ., cât și condiția impusă creditorului “să-și dea acordul”, prevăzută la art. 1606 C. civ., sunt exprimate printr-un limbaj nejuridic. În realitate, este vorba de preluarea datoriei consimțită de creditor.

Tot astfel, potrivit art. 1606 alin. (3) C. civ. „Cât timp creditorul nu și-a dat acordul, contractanții pot modifica sau denunța contractul”. Or, fiind vorba de „contractanți”,  operația ce se vrea a fi desemnată  este  încetarea convențională a contractului[51].

 2.4. Dispoziția de la art. 1600 C. civ. rezervată efectelor preluării de datorie, potrivit căreia „…noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel și sub rezerva art. 1601, este liberat”, este redactată printr-un text greoi. Un text mai suplu și mai explicit putea fi următorul: „Noul debitor îl înlocuiește pe debitorul inițial, care este liberat pentru viitor, sub rezerva de la art. 1601”.

2.5. Nu doar insolvabilitatea noului debitor face ca debitorul inițial să nu fie liberat, ci și când s-a stipulat caracterul incesibil al creanței.

D. Novația

Art. 1609. Noţiune şi feluri.

(1) Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.

(2) De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.

(3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche.

1. Comentarii.

1.1.Definiție.  Novația a fost definită ca fiind “operațiunea juridică de natură contractuală prin care părțile sting o obligație veche și o înlocuiesc cu o obligație nouă”[52].

Această operațiune juridică este inclusă de Codul civil printre mijloacele de transformare a obligațiilor, dată fiind simultaneitatea efectelor pe care le produce.

1.2. Clasificare. Novația poate fi:

novație obiectivă (art. 1609 alin. (1) C. civ.), când privește schimbarea obiectului sau a cauzei obligației vechi;

novație subiectivă (art. 1609 alin. (2) C. civ.), când se realizează prin schimbarea creditorului sau a debitorului obligației inițiale.

1.3. Condiții de validitate. Fiind un contract, novația trebuie să îndeplinească toate condițiile specifice acestuia. În ce privește condițiile de formă, potrivit art. 1243 C. civ., novația trebuie să îndeplinească toate condițiile impuse de lege pentru modificarea contractului

Deosebit de acestea, novația trebuie să îndeplinească și următoarele condiții speciale:

a) o obligație veche valabilă (obligația inițială, conform art. 1609 alin. (1) C.civ). O obligație nulă absolut nu poate fi novată, excepție făcând obligația anulabilă (afectată de nulitate relativă), care, potrivit art. 1263 C. civ. poate fi confirmată, cu condiția ca nulitatea relativă să nu se fi pronunțat anterior de justiție. Tot astfel, poate face obiectul novației obligația inițială afectată de condiție și care este transformată în obligație pură și simplă;

b) o obligație nouă care se naște din novație, dar care trebuie să aibă un element nou (aliquid novi), ce poate consta în schimbarea uneia dintre părți, a obiectului obligației sau a unei condiții care afectează obligația existentă;

c) intenția expresă a părților, specifică novației (animus novandi). Potrivit art. 1610, teza a II-a C. civ., „Intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică”, ceea ce presupune interpretarea contractului de novație, spre a stabili dacă terțul care se obligă va avea calitatea de coobligat sau calitatea care rezultă din novație.

1.4. Efectele novației. Novația are atât un efect extinctiv al vechii obligații, cât și unul creator al obligației noi. Această operație antrenează următoarele consecințe juridice:

stingerea garanțiilor creanței inițiale. Stingerea obligației vechi are ca efect stingerea efectelor acesteia, potrivit principiului accesorium sequitur principale;

nașterea unor obligații noi condiționată de stingerea obligației inițiale. Chiar dacă o asemenea schimbare constituie un efect legal, ea are un caracter contractual. În raporturile rezultate din novația prin schimbare de debitor, “noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial nici cele pe care acesta din urmă de avea împotriva creditorului și nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepția situației în care, în acest din urmă caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligația inițială” (art. 1612 C. civ.).

2. Aprecieri critice

2.1. Faptul că denumirea marginală de la art. 1609 C. civ. este “noțiunea” novației impunea o definiție a acesteia din care să rezulte, nu doar cazurile când „are loc” (o exprimare la fel de improprie) dar, mai ales, natura  contractuală a acesteia. De aceea, este de presupus că afirmația făcută de doctrina relevantă rezervată obligațiilor, potrivit căreia „prin definiție, novația este un contract”[53], se referă la definiția doctrinară, nu și la definiția legală a acesteia. Dacă este adevărat că, potrivit  enunțului de la art. 1609 alin. (1) C. civ. „Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă”, la fel de adevărat este și că ipoteza descrisă de acest text este improprie limbajului juridic. Interpretând exclusiv literal acest text, ar putea  rezulta  că  obligația nouă contractată de debitor este opera voinței unilaterale a acestuia, când, în realitate, debitorul contractează cu creditorul o obligație nouă. De aceea, era nevoie de o exprimare mai puțin  echivocă, așa cum este cea furnizată de Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor[54].

2.2. În dezacord cu denumirea marginală a normei de la art. 1610 C. civ. (proba novației), dispoziția acesteia potrivit căreia „Novația nu se prezumă”, nu privește novația, ci doar proba intenției de a nova (animus novandi).

Pe de altă parte, textul ar fi trebuit să prevadă și data la care novația devine opozabilă terților, care este data aceluiași act constatator, precum și că, în caz de contestare a datei, sarcina probei incumbă noului creditor, putând fi făcută cu orice mijloc de probă[55].

2.3. Așa cum s-a menționat, „este de neconcuput ca o garanție constituită de un terț care a avut în vedere, la data consimțirii acestei garanții (ipotecă, gaj, fideiusiune etc) o anumită obligație și abilitatea unui anumit debitor de a executa această obligație să se mențină (cu excepția novației prin schimbarea creditorului) și cu privire la o obligație complet nouă, care poate să aibă alt subiect pasiv sau ca obiect o prestație mult mai oneroasă. Protecția terților garanți este elementar să fie realizată prin stingerea garanțiilor constituite de aceștia pentru garantarea obligației originare” [56].

V. Stingerea obligațiilor

Art 1615. Modurile de stingere a obligațiilor.

Obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege”.

A. Dispoziții generale

1. Comentarii

1.1. Pentru că plata nu este doar un mijloc de stingere a obligațiilor, ci și unul de executare a acestora, ea fost analizată în cadrul  comentariilor făcute la art. 1469 și urm. C. civ., respectând  ordinea urmărită de Cod. Cât privește darea în plată și cesiunea, deși sunt reglementate în cadrul plății, pentru că sunt moduri distincte de stingere a obligațiilor, vor fi comentate în cele ce urmează.

B. Compensația

Art. 1616. Noțiune.

Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele.

1. Comentarii

1.1. Definiție. Plecând de la enunțul de la art. 1616 C. civ., doctrina  de drept civil definește compensația ca fiind “un mijloc de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte”[57].

Ordonanța de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016 o definește ca fiind „stingerea simultană a obligațiilor reciproce între două persoane”[58].

1.2. Creanțe care pot face obiectul compensației. Potrivit art. 1617 alin. (1) C. civ., „Compensația operează de plin drept de îndată ce există datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură”.

1.3. Creanțe nesusceptibile de compensație.  Potrivit art. 1618 C. civ., compensația nu are loc atunci când:

a) creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi;

b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;

c) creanța are ca obiect un bun insesizabil.

Deosebit de acestea, din reglementările de la art. 452-462 C. proc. civ., rezultă că debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor compensanția datoriei sale cu cea a debitorului poprit, având în vedere că art. 457 alin. (2) C. proc. civ. prevede că “Din momentul indisponibilizării și pâna la achitarea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau o altă operațiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel”.

Tot astfel, art. 1622 alin. (2) C. civ. prevede că “debitorul care, fiind terț poprit, dobândește o creanță asupra creditorului popritor nu poate opune compensația împotriva acestuia din urmă”.

1.4. Compensația legală. Este definită de art. 1616 C. civ. potrivit căruia „Compensația  operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură”.

Condițiile în care operează compensația legală sunt prevăzute de art. 1617 C. civ.:

– obligațiile să fie reciproce;

– datoriile reciproce să fie certe, lichide și exigibile. Altfel spus, datoriile reciproce trebuie să fie actuale, condiție îndeplinită și când în favoarea uneia dintre părți a fost acordat un termen de grație;

– datoriile să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau o cantitate determinată de bunuri fungibile și de aceeași natură;

– părțile să nu fi renunțat expres sau tacit de la beneficiul compensației.

1.5. Compensația convențională. Deși nu este reglementată de lege, nimic nu oprește părțile să stingă datoriile reciproce prin  acordul lor de voință. Ba chiar ele pot conveni compensația și când datoriile nu sunt încă exigibile, precum și datorii care au un obiect diferit.

1.6. Efectele compensației. Potrivit art. 1616-1617 C. civ., compensația legală operează de drept, dar nu și împotriva voinței părților.

Efectele propriu-zise ale compensației sunt următoarele:

– stingerea celor două datorii reciproce până la concurența celei care are valoarea mai mică;

– efectele ei sunt similare cu o plată dublă: ea stinge implicit garanțiile și accesoriile obligației principale (accesorium sequitur principale), debitorul care putea opune compensația și care a plătit datoria nu se mai poate prevala de privilegiile sau ipotecile creanței sale. Renunțarea nu poate fi făcută în detrimentul drepturilor dobândite de un terț;

– când între părți există mai multe datorii reciproce, se aplică regulile de la imputația plății (art. 1621 alin. (2) C. civ.);

– potrivit art. 1621 alin. (1) și (2) C. civ., fideiusorul poate opune creditorului compensația creanței pe care debitorul principal o dobândește față de creditorul obligației garantate, dar nu poate opune compensația creanței fideiusorului împotriva creditorului său;

– în cazul solidarității pasive, compensația care operează între creditor și un codebitor solidar produce efectul extinctiv numai în limita părții de datorie a codebitorului solidar cu care se realizează compensația, ceilalți codebitori solidari rămânând obligați pentru partea din datorie rămasă după compensație;

– în cazul indivizibilității, compensația intervenită între unul dintre debitori care sunt obligați indivizibil și creditor “stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor”;

– în cazul compensației convenționale și a celei judiciare, efectele se produc de la data când s-a încheiat convenția privitoare la compensație.

 2. Aprecieri critice

2.1. În condițiile în care art. 1615 C. civ. prevede că modurile de stingere a obligațiilor sunt cele nominalizate (plată, compensație ș.a.), dar și “alte moduri expres prevăzute de lege”, denumirea marginală ar fi trebuit să privească “modurile de stingere a obligațiilor”.

2.2. Apoi, printre cazurile prevăzute de art. 1618 C. civ. în care compensația este exclusă, figurează cel prevăzut la lit. a („creanța care rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi”). Or, când  vorbim de un act de conduită, spunem că el a fost săvârșit, și nu făcut, iar despre actul juridic, privit ca negotium iuris, spunem că el este încheiat, și nu făcut.  Sunt exigențe elementare de limbaj juridic a căror încălcare afectează coerența noilor reglementări, ceea ce impune reformarea lor.

2.3. Un alt exemplu de același calibru îl constituie enunțul de la art. 1618 C. civ.,  lit. b) C. civ. potrivit căruia este exclusă de la compensație datoria care are ca obiect „restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat”. Or, în limbajul juridic expresia “a da” are o semnificație diferită, vizând transmiterea dreptului de proprietate. Asemenea formule improprii sunt evitate când se definește, atât contractul de depozit cât și cel de comodat. Astfel,  potrivit art. 2103 C. civ., „Depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil…”, iar art. 2146 C. civ. definește contractul de comodat ca fiind „cel prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți…”

2.4. Potrivit dispoziției de la art. 1617 alin. (1) C. civ. compensația operează de plin drept, ceea ce ar putea înseamna că această operație juridică poate fi doar legală. Or, nimic nu oprește părțile să stingă  prin consens obligațiile reciproce, chiar și când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. O asemenea formă a compensației este reglementată de Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor[59].

2.5. În dezacord cu denumirea marginală a art. 1616 C. civ. care vizează „noțiunea” compensației, dispoziția propriu-zisă nu o definește, ci prevede doar efectele acesteia, așa cum se întâmplă în majoritatea noțiunilor juridice reglementate de Codul civil.

2.6. Dispoziția de la art. 1622 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „Compensația nu are loc {…}” este o exprimare insolită, pentru că, despre nicio operație juridică nu se poate spune că  are loc, ci doar că operează.

C. Confuziunea

Art. 1624. Noțiune.

(1) Atunci când, în cadrul aluiași raport obligațional, calitățile de creditor și debitor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune.

(2) Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.

1. Comentarii

1.1. Definiție. Confuziunea a fost definită ca fiind „un mijloc de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte”[60].

Tot astfel, Ordonanța franceză din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor, avansează o definiție legală a confuziunii la art. 1349, potrivit căreia „confuziunea rezultă din reunirea calităților de creditor și debitor în aceeași persoană. Ea stinge creanța și accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite împotriva terților”[61].

1.2. Condiții. Confuziunea operează indiferent de calitatea de persoană fizică sau juridică a celui care dobândește una dintre calitățile de creditor sau debitor, având-o anterior pe cealaltă. În cazul persoanelor fizice, confuziunea operează, de exemplu, în situația în care creditorul succede debitorului sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, și acceptă moștenirea. Între persoanele juridice, confuziunea intervine în cadrul reorganizării prin comasare sau divizare. Deosebit de dobândirea calității de creditor sau debitor după ce anterior a deținut cealaltă calitate, art. 1624 alin. (2) C. civ. impune și condiția ca datoria și creanța să se găsească în același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.

1.3. Efecte. Confuziunea produce următoarele efecte:

– stingerea obligației principale (art. 1624 alin. (1) C. civ.), inclusiv a garanțiilor și accesoriile sale, ceea ce înseamnă că liberează și pe fideiusor, pe garantul ipotecar sau gajist. Stingerea obligației operează doar în limita în care executarea obligației s-a stins și nu se poate realiza;

– ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat (art. 1625 C. civ );

– când confuziunea se produce între patrimoniul creditorului și cel al debitorului principal, ori al codebitorului sau fideiusorului, se cer a fi menționate următoarele situații:

• când confuziunea operează între creditorul și debitorul principal, ea profită și fideiusorilor ale căror garanții se sting;

• când confuziunea operează între creditor și un fideiusor, ea nu profită și debitorului principal și nici celorlalți fideiusori (art. 1626 C. civ.);

• când confuziunea se produce între codebitorul solidar și un codebitor, ea profită și celorlalți profită și celorlalți, dar numai pentru părții de creanță care revine acelui codebitor (art. 1439 C. civ.), ceea ce înseamnă că ceilalți codebitori rămând obligați în solidar pentru restul datoriei; confuziunea care operează între debitorul obligat indivizibil și creditor, stinge datoria și profită celorlalți codebitori, care vor trebui să plătească celui devenit și creditor, echivalentul părților lor (art. 1432 alin. (1) C. civ.);

– confuziunea nu poate aduce atingere drepturilor dobândite de terți cu privire la creanța care face obiectul confuziunii, dacă acest drept s-a născut anterior confuziunii (art. 1627 C. civ.);

– în toate cazurile de desființare a confuziunii ca urmare a dispariției cauzei care a determinat confuziunea, face să renască obligația cu efect retroactiv (art. 1628 C. civ.).

2. Aprecieri critice

2.1. Pe lângă obligația care se stinge de drept prin întrunirea în aceeași persoană a calităților de creditor și debitor, se sting, în egală măsură, și toate garanțiile și accesoriile sale[62], mențiune care se impunea a fi făcută în cadrul enunțurilor de la art. 1624 C. civ. vizând noțiunea acesteia, așa cum prevede și Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor, potrivit căreia confuziunea stinge creanța și accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de sau contra terților[63].

D. Remiterea de datorie

Art. 1629. Noțiune.

(1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa.

(2) Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.

1. Comentarii

1.1. Definiție. Remiterea de datorie a fost definită de doctrina de drept civil ca fiind “un mod voluntar de stingere a obligației care constă în renunțarea creditorului, cu consimțământul debitorului, la dreptul său de creanță”[64].

1.2. Felurile remiterii de datorie. Remiterea de datorie poate fi clasificată după mai multe criterii:

după modul în care poate fi efectuată, ea poate fi  expresă sau tacită. Cea expresă presupune o declarație de renunțare la datorie, care să fie consimțită de debitor, în timp ce remiterea de datorie tacită rezultă dintr-o manifestare de voință inechivocă a creditorului care poate rezulta dintr-o conduită care face indubitabilă intenția acestuia de a renunța la datorie;

– după cum poate privi întreaga datorie sau o parte a acesteia, remiterea de datorie poate fi totală sau parțială;

– renunțarea poate fi făcută în considerarea unei alte prestații, deci  cu titlu oneros, sau cu titlu gratuit (art. 1630 C. civ.), forma tipică a remiterii de datorie, pentru care însă legea nu impune forma autentică. Remiterea de datorie cu titlu oneros poate fi însă susceptibilă și de o altă calificare (novație sau tranzacție);

aceeași operație juridică poate avea loc inter vivos sau de mortis causa, după cum este făcută în timpul vieții autorului sau printr-o dispoziție testamentară care va trebui să îndeplinească cerințele specifice testamentului.

1.3. Condiții. Când remiterea de datorie se face prin acte juridice inter vivos, ea reprezintă o donație indirectă, astfel că trebuie să îndeplinească toate condițiile de validatate a acesteia, mai puțin condiția de formă (autentică),  putând fi făcută chiar și tacit, cum prevede art. 1630 alin. (2) C. civ.

Remiterea de datorie poate fi făcută și printr-un act juridic oneros, creditorul primind o altă prestație, situație în care vorbim de darea în plată, care este un mod distinct de stingere a obligațiilor.

Când este făcută  mortis causa, este un legat, cu îndeplinirea condițiilor de validiate specifice acestuia.

1.4. Efecte. Ca și în cazul plății, efectele remiterii de datorie sunt următoarele:

– stingerea obligației principale împreună cu garanțiile și accesoriile acesteia;

– în cazul remiterii de datorie făcută unui fideiusor, debitorul principal rămâne mai departe obligat. Când privește pe unul dintre fideiusori, ceilalți rămân obligați, după distincțiile care fac obiectul aprecierilor critice de mai jos;

– când creditorul a primit de la un fideiusor o prestație în scopul liberării, aceasta se impută asupra datoriei principale, profitând, în proporția valorii acesteia;

– când remiterea de datorie a fost făcută în favoarea unui codebitor solidar, aceasta nu îi liberează pe ceilalți codebitori, excepție făcând cazul în care declară aceasta în mod expres sau remite voluntar înscrisul constatator al creanței sale care este un înscris sub semnătură privată (art. 1451 alin. (1) C. civ.). Dacă remiterea de datorie s-a făcut în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalți  rămân ținuți  solidari față de creditor, dar cu scăderea părții din datorie pentru care a operat remiterea. Ei, continuă însă să răspundă pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie,  creditorul și-a rezervat, în mod expres, această posibilitate, caz în care  ceilalți debitori își păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie (art. 1451 alin. (2) C. civ.);

– în cazul obligației indivizibile pasiv, remiterea de datorie “care operează în privința unui debitor stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor (art. 1432 alin. (2) C. civ.);

– remiterea de datorie făcută cu titlu gratuit produce efectele pe care orice liberalitate le produce. Drept urmare, remiterea de datorie poate fi supusă regulilor reducțiunii liberalităților excesive precum și celorlalte reguli aplicabile liberalităților.

1.5. Proba remiterii de datorie. Remiterea de datorie se supune regulilor de la proba plății. Deși nu se prevede expres, prezumțiile instituite la art. 1499-1504 C. civ. legate de emiterea chitanței liberatorii, de executarea prestațiilor accesorii, a celor periodice se aplică și remiterii de datorie.

2. Aprecieri critice

2.1. Faptul că dispoziția de la  art. 1629 C. civ. are ca denumire marginală „noțiunea” remiterii de datorie, în condițiile în care enunțul normativ de la alin. (1) al acestui articol  menționează doar efectul principal al acestei operații juridice, liberarea debitorului, impunea o definiție legală a acesteia.

Nici definiția avansată de doctrina mai sus evocată nu este în afara oricărei critici, pentru că, dacă remiterea de datorie presupune consimțământul debitorului, aceasta nu poate fi decât un contract, așa cum este și definită ea de art. 1350 din Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor din 10 noiembrie 2016, potrivit căreia „remiterea de datorie este contractul prin care creditorul liberează pe debitor de obligația sa”[65].

Potrivit doctrinei, „remiterea de datorie poate fi privită și ca o novație prin schimbarea obiectului obligației, sau, după caz, o tranzacție”, ambele fiind însă, în egală măsură, contracte.

2.2. Discuții comportă remiterea de datorie făcută printr-o dispoziție testamentară, dar nu pentru că o asemenea dispoziție  n-ar avea valoarea unui legat, “întrucât nu reflectă o dispoziție cu caracter patrimonial”, așa cum s-a afirmat[66], ci pentru că dispoziția testamentară este un act juridic unilateral, și nu un contract. Cum  atât  Ordonanța franceză din 10 februarie 2016, cât și doctrina de drept civil, califică remiterea de datorie drept contract, consecința logică este aceea că remiterea de datorie făcută printr-o dispoziție testamentară trebuie să fie consimțită de debitor, și nu „consimțită unuia dintre debitori, cum în mod defectuos dispune art. 1451 alin. (1) C. civ.

2.3. Potrivit art. 1633 alin. (3) C. civ., „Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori, ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii garantate de acesta, numai dacă au consimţit expres la exonerarea lui”.

Condiționarea remiterii de datorie a unuia dintre fideiusori de consimțământul celorlalți (fideiusori) este discutabilă, având în vedere că relația dintre creditor și fideiusori este una personală. La fel și soluția ca ceilalți fideiusori să rămână obligați pentru tot.

O soluție mai rațională este cea prevăzută la art. 1350 – 2 alin. (3) din  Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor, potrivit căreia, ceea ce creditorul a primit de la un garant pentru a-l descărca de garanție este imputată asupra datoriei și descărcată proporțional debitorului principal. Ceilalți garanți  rămân ținuți decât de partea dedusă din garanția liberată sau de valoarea furnizată, dacă ea excede acestei părți. Este ceea ce prevede și art. 1451 alin. (2) C. civ. privind remiterea de datorie făcută unuia dintre codebitorii solidari, potrivit căreia „Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unui codebitorii solidari, ceilalți rămân ținuți solidar față de creditor, dar cu scăderea părții din datorie pentru care a operat remiterea”[67].

2.4.   Contrar principiului de la art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,  potrivit căruia “În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni”, Codul civil folosește un limbaj dublu pentru a desemna proba sau mijloacele de probă ale unor instituții juridice.

Astfel, în timp ce denumirea marginală de la art. 1631 C. civ.  privește „dovada” remiterii de datorie, iar cea de la art. 1499 C. civ.  vizează „mijloacele de dovadă” ale plății, denumirea marginală de la art. 1239 C. civ. privește „proba cauzei”.

E. Imposibilitatea fortuită de executare                                                         

Art. 1634. Noțiune. Condiţii.

(1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată  din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.

(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.

(4) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.

(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.

(6) Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

1. Comentarii

1.1. Plecând de la enunțul normativ de la alin. (1),  imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de stingere a obligației debitorului, generată de imposibilitatea fortuită absolută și perpetuă de executare a obligației către debitor.

1.2. Condiții. Pentru ca imposibilitatea de executare  să constituie  o cauză de stingere a acelei obligații,  sunt necesare următoarele condiții:

a) intervenția unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit sau a altor cauze asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere;

b) imposibilitatea de executare să fie absolută și perpetuă (art. 1634 alin. (3) C. civ.). Dacă imposibilitatea este relativă, ea liberează parțial pe debitor. Când imposibilitatea este doar temporară, ea are ca efect doar suspendarea executării;

c) debitorul să nu fi fost pus în întârziere în sensul somării sale la executare (art. 1634 alin. (1) C. civ) De la data punerii întârziere debitorul va răspunde pentru riscul neexecutării fortuite, excepție constituind cazul în care riscul neexecutării nu va fi suportat de debitor, chiar dacă este în întârziere, dacă dovedește că oricum creditorul nu ar fi putut beneficia de executare din cauza forței majore sau cazului fortuite;

d) debitorul să notifice într-un termen rezonabil creditorului survenirea evenimentului fortuit. În caz contrar, debitorul pierde dreptul de a invoca această cauză de stingere a obligației, el fiind ținut doar la repararea prejudiciului suferit de necomunicarea survenienței evenimentului fortuit (art. 1634 alin. (5) C. civ.);

e) debitorul să nu-și fi asumat răspunderea pentru neexecutarea survenită din cauze fortuite (art. 1634 alin. (2) C. civ.) caz în care va fi obligat să repare pierderea suferită de creditor prin neexecutare;

f) obiectul obligației trebuie să-l constituie orice prestație, cu excepția celei care are ca obiect bunuri de gen (art. 1634 alin. (5) C. civ.), caz în care debitorul nu va putea invoca imposibilitate fortuită de executare, regula fiind că genera non pereunt.

1.3. Efecte. Imposibilitatea fortuită de executare are următoarele efecte:

stingerea obligației de executare împreună cu garanțiile și accesoriile sale, cu excepția cazurilor în care debitorul și-a asumat răspunderea pentru unele cazuri de forță majoră;

a) suspendarea executării obligației, dacă imposibilitatea este temporară; dacă imposibilitatea privește o parte a obligației, efectul extinctiv se produce doar la acea parte;

b) când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără notificare, din chiar momentul producerii evenimentului fortuit;

c) pe perioada imposibilității fortuite de executare, absolută și perpetuă, creditorul nu poate invoca nici un alt remediu pentru neexecutarea obligației, el putând cere însă rezoluțiunea contractului, fără daune-interese în cazul în care își pierde dreptul interesul de a primi prestația din cauza întârzierii;

d) în cazul în care imposibilitatea fortuită de executare generează pieirea bunului care face obiect al prestației, va fi aplicată teoria riscurilor în contractele translative de proprietate (art. 1274 C. civ.).

2. Aprecieri critice

2.1. Dispoziția de la art. 1634 alin. (1) C. civ., potrivit căreia “Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore (s.n.) este defectuos redactată. Forța majoră nu este ea în sine o cauză exoneratoare, ci caracterizează doar evenimentele care au un asemenea efect, așa cum rezultă din definiția ei  de la art. 1351 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”.

2.2. Dispozițiile de la art. 1634 alin. (3) și (5) C. civ. vizând “urmările evenimentului care a provocat (provoacă) imposibilitatea de executare” sunt greșit formulate. Evenimentele vizate de legiuitor fac imposibil de executat evenimentele vizate, și nicidecum  le provoacă.

2.3. Aceeași dispoziție de la art. 1634 alin. (3) C. civ. vizând executarea obligaţiei care se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare” este greșit redactată, exprimarea corectă fiind  durata și urmările evenimentului care au provocat..”.

2.4. Nici trimiterea la „alte evenimente asimilate acestora”, pe care o face aceeași dispoziție legală, fără o minimă determinare a lor, nu este formula nimerită, fiind de natură să  afecteze precizia și transparența prevederii normative. O definiție preferabilă a forței majore este cea de la art. 1218 din Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor din 10 februarie 2016, ca fiind “un eveniment care scapă controlului debitorului și care nu putea fi în mod rezonabil prevăzut la data încheierii contractului și ale cărui efecte nu puteau fi evitate prin măsuri adecvate, împiedicând îndeplinirea obligațiilor de către debitor”[68].

2.5. Inacceptabil redactată este și dispoziția de la art. 1634 alin. (4) C. civ. potrivit căreia „Dovada imposibilității de executare revine debitorului”, când, de fapt, vorbim de sarcina probei care privește imposibilitatea de executare, dovada fiind doar suportul material al probei.


[1] CCQ – Art. 1372. L’obligation naît du contrat et de tout acte ou fait auquel la loi attache d’autorité les effets d’une obligation. Elle peut être pure et simple ou assortie de modalités.
[2] Ord. fr. – Art. 1304-1. La condition doit être licite. Â defaut l’obligation est nulle.
[3] Ord. fr. – Art. 1128 – Sont nécessaires à la validité d’un contrat:
1-Le consentement de parties;
2-Leur capacité de contrater;
3-Un contenu licite et certain.
[4] Ord. fr. – Art. 1304-2 – Est nulle l’obligation contracté sous condition dont la realization dépende de la seule volonté du débiteur. Cette nullité ne peut pas être invoquée lorsque l’obligation a été executée en connaissance de cause.
[5] CCQ – Art. 1372 – vezi nota [1].
[6] Ord. fr. – Art. 1304-1 – vezi nota [2].
[7] Ord. fr. – Art. 1128 – vezi nota [3].
[8] Ord. fr. – Art. 1304-2 – vezi nota [4].
[9] L. Pop, în L. Pop, I-Fl. Popa, St. I. Vidu, Tratat de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 318.
[10] În același sens, a se vedea L. Pop, în op. cit., p. 621.
[11] Ord. fr. Art. 1306. – L’obligation est cumulative lorsqu’elle a pour objet plusiers préstations et que seule l’éxecution de la totalité de celles-ci libère le debiteur.
[12] Ord. fr. Art 1307. – L’obligation est alternative lorsqu’elle a pour objet plusieurs prestations et que l’éxecution de l’une d’elles libère le debiteur.
[13] Idem. Art 1307-4.- Lorsque les prestations deviennent impossibles, le débiteur n’est pas libéré que si  l’impossibilté procède, pour chacun, d’un cas de force majeure.
[14] Idem. Art. 1307-1.- Le choix entre les prestations appartient au débiteur.
Si le choix n’est pas exercé dans le temps convenu ou dans un délai raisonnable, l’autre partie peut, après mise en demeure, exercer ce choix ou résoudre le contrat.
Le choix exercé est définitif et fait perdre à l’obligation son caractère alternatif.
[15] Ord. fr. – Art. 1308.- L’obligation est facultative lorsqu’elle a pour objet une certaine prestation mais que le débiteur a la faculté, pour se libérer, d’en fournir une autre.
L’obligation facultative est éteinte si l’exécution de la prestation initialement convenue devient impossible pour cause de force majeure.
[16] L. Pop, în op. cit., p. 628.
[17] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, Paris, 2013, 11-e édition, p. 1284.
[18] A se vedea I-Fl. Popa, în op. cit., p. 522.
[19]  G.T. Nicolescu și M.D. Dragnea, Scurte considerații privind reglementarea de lege lata a faptelor juridice ca izvor de obligații în noul Cod civil, Revista Universul Juridic, 2016.
[20] Pentru detalii, a se vedea I-Fl. Popa, în op. cit., p. 522.
[21] Ord. fr. – Art. 1342. – Le paiement est l’exécution volontaire de la prestation due.
[22] Idem – Art. 1302 alin. (1) – Tout paiement suppose une dette; ce qui  a été  reçu sans être dû est sujet à restitution.
[23] I-Fl. Popa, în op. cit., p. 545.
[24] L. Pop, în op. cit., p. 740.
[25] I-Fl. Popa, în op. cit., p. 227.
[26] PECL-  Article 9:301: Droit de résoudre le contrat.
(1) Une partie peut résoudre le contrat s’il y a inexécution essentielle de la part du cocontractant.
(2) En cas de retard, le créancier peut également résoudre le contrat en vertu de l’article 8:106, alinéa 3.
[27] Ord. fr. – Art. 1224. – La résolution résulte soit de l’application d’une clause résolutoire soit, en cas d’inexécution suffisamment grave, d’un notification du créancier au debiteur ou d’une décision de justice.
[28] Pr. Catala – Art. 1158. Dans tout contrat, la partie envers laquelle l’engagement n’a pas été exécuté, ou l’a été imparfaitement, a le choix ou de poursuivre l’exécution de l’engagement ou de provoquer la résolution du contrat ou de réclamer des dommages intérêts, lesquels peuvent, le cas échéant, s’ajouter à l’exécution ou à la résolution.
Quand il opte pour la résolution, le créancier peut soit la demander au juge, soit, de lui-même, mettre en demeure le débiteur défaillant de satisfaire à son engagement dans un délai raisonnable, à défaut de quoi il sera en droit de résoudre le contrat.
Lorsque l’inexécution persiste, le créancier notifie au débiteur la résolution du contrat et les raisons qui la motivent. Celle-ci prend effet lors de la réception de la notification par l’autre partie.
[29] Ord. fr. – Art. 1226 alin. 4 – Le débiteur peut à tout moment saisir le juge pour contester la résolution. Le créancier doit alors prouver la gravité de l’inexécution.
[30] I-Fl. Popa, în op. cit., p. 213.
[31] În acest sens, a se vedea S. Neculaescu, Studii de drept privat. Pledoarii pentru reforma Codului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2020.
[32] PU – Art. 6.1.4. Ordinea executării. (1) În măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt obligate să le execute astfel, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă contrariul.
(2) În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este obligată să execute contractul prima, cu excepţia cazului în care circumstanţele indică altfel.
[33] A se vedea I-Fl. Popa, în op. cit., p. 202.
[34] CCQ – Art. 1591.  Lorsque les obligations résultant d’un contrat synallagmatique sont exigibles et que l’une des parties n’exécute pas substantiellement la sienne ou n’offre pas de l’exécuter, l’autre partie peut, dans une mesure correspondante, refuser d’exécuter son obligation corrélative, à moins qu’il ne résulte de la loi, de la volonté des parties ou des usages qu’elle soit tenue d’exécuter la première.
[35] CVIM – Art.  71 alin. 1 – O parte poate să amâne executarea obligațiilor sale când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o parte esențiala a obligațiilor sale din cauza:
a) unei grave insuficiențe a capacitatii de executare a acestei părți sau a insolvabilității sale; sau
b) modului în care se pregătește să execute sau execută contractul.
[36] Ord. fr. Art. 1220 – Une partie peut suspendre l’exécution de son obligation dès lors qu’il est manifeste que son cocontractant ne s’exécutera pas à l’échéance et que le conséquens de cette inéxution son suffisamment graves pour elle. Cette suspension doit être notifiée dans les meilleurs délais.
[37] Ord. fr.Art. 1341-1. – Lorsque la carence du débiteur dans l’exercice de ses droits et actions à caractère patrimonial compromet les droits de son créancier, celui-ci peut les exercer pour le compte de son débiteur, à l’exception de ceux qui sont exclusivement rattachés à sa personne.
[38] În același sens, St. I. Vidu, în op. cit., p. 577.
[39] P. Fr. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, Librairie nouvelle de droit et de jurisprudence Arthur Rousseau, éditeur, Paris, 1906, p. 729.
[40]  Pentru detalii, a se vedea I-Fl. Popa, în op. cit., p. 473.
[41] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 14.
[42] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1325.
[43] Ord. fr. – Art. 1321. – La cession de créance est un contrat par lequel le créancier cédant transmet, à titre onéreux ou gratuit, tout ou partie de sa créance contre le débiteur cédé à un tiers appelé le cessionnaire.
Elle peut porter sur une ou plusieurs créances présentes ou futures, déterminées ou déterminables.
Elle s’étend aux accessoires de la créance.
Le consentement du débiteur n’est pas requis, à moins que la créance ait été stipulée incessible.
[44] Ord. fr. – Art. 1322. La cession de créance doit être constatée par écrit, à moins que la créance ait été stipulée incessible.
[45] I. St. Vidu, în op. cit. p. 479.
[46] P. Fr. Girard, op. cit., p. 729.
[47] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 1408 și urm.
[48] Ord. fr. – Art. 1346. – La subrogation a lieu par le seul effet de la loi au profit de celui qui, y ayant un intérêt légitime, paie dès lors que son paiement libère envers le créancier celui sur qui doit peser la charge définitive de tout ou partie de la dette.
[49] I-Fl. Popa, în op. cit., p. 479.
[50] Ibidem.
[51] În același sens, I-Fl. Popa, op. cit. p. 489.
[52] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a VIII-a, Ed. All Beck, București, 1997, p. 383.
[53] Idem, p. 512.
[54] Ord. fr.  – Art. 1329 alin. (1) La novation est un contrat qui a pour objet de substituer à une obligation, qu’elle éteint, une obligation nouvelle qu’elle crée.
[55] IbidemArt. 1333 alin. (2) La novation est opposable aux tiers à la date de l’acte. En cas de contestation de la date de la novation, la preuve en incombe au nouveau créancier, qui peut l’apporter par tout moyen.
[56] I-Fl. Popa, în op. cit., p. 516.
[57] L. Pop, Tratat…, op. cit., p. 734.
[58] Ord. fr – Art. 1347 La compensation est l’extinction simultanée d’obligations réciproques entre deux personnes.
Elle s’opère, sous réserve d’être invoquée, à due concurrence, à la date où ses conditions se trouvent réunies.
[59] Ord. fr. – Art. 1348-2 Les parties peuvent librement convenir d’éteindre toutes obligations réciproques, présentes ou futures, par une compensation; celle-ci prend effet à la date de leur accord ou, s’il s’agit d’obligations futures, à celle de leur coexistence
[60] L. Pop, Tratat…, op. cit. p. 743.
[61] Ord. fr. Art. 1349La confusion résulte de la réunion des qualités de créancier et de débiteur, d’une même obligation dans la même personne. Elle éteinte la créance et ses accessoires sous réserve des droit acquis  par ou contre des tiers.
[62] Idem.
[63] Idem.
[64] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 365, nr. 296.
[65] Ord. fr. –  Art. 1350. –La remise de dette est le contrat par lequel le créancier libère le débiteur de son obligation.
[66] G. Tița-Nicolescu, Compensația și remiterea de datorie – moduri de stingere a obligației, Revista Universul Juridic.
[67] În același sens, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1507.
[68] Ord. fr. – Art 1218 alin. (1). – Il y a force majeure en matière contractuelle lorsque’un événement échappant au contrôle de débiteur, qui ne pouvait être raisonnablement prévu lors de la conclusion du contrat et dont les effets ne peuvent être évités par de mesures appropriées, empêche l’execution de son obligations par le débiteur.


Prof. univ. emerit dr. Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România