Despre rostul și rolul justiției într-o lume în mișcare sau (posibile) gânduri la o aniversare

Dintotdeauna în istoria societății justiția, deopotrivă ca valoare și instituție (statală), a avut un rost bine definit și a jucat un rol major în organizarea și desfășurarea raporturilor – individuale și colective – interumane. Astăzi, în vâltoarea (de)mondializării, sub impactul crizelor globale și în contextul reașezărilor europene și internaționale, problemele sale dobândesc noi dimensiuni și semnificații așa încât fac obiectul unor dezbateri profunde și aprinse, precum cele din ultima perioadă, aferente tensiunilor intervenite între jurisdicțiile europene și cele interne – constituționale și supreme – în cadrul dialogului inevitabil impus de arhitectura jurisdicțională a Uniunii Europene (UE sau Uniunea). Totodată, fiecare dintre structurile sistemului judiciar național are propria sa istorie, stare prezentă și perspective de dezvoltare viitoare și cunoaște provocări noi, care impun transformări, acomodări și adaptări corespunzătoare. Încrederea în justiție, dificultățile sistemului jurisdicțional ori mizele în mișcare ale înfăptuirii dreptății sunt repere prioritare ale reflecției și acțiunii în domeniu.

În atari perspective, un obiectiv aparte îl reprezintă viitorul jurisdicțiilor supreme în Europa și în fiecare din statele membre ale UE care face obiectul de mai mult timp al unor analize sistematice și reprezentative. Cum curtea noastră de casație și justiție își marchează în 2022 chiar cel de al 160-lea an de activitate, câteva considerații pe această temă, plasate în mod inevitabil într-un registru comparatist și cu o viziune istorică, nu pot fi decât binevenite.

1. În urmă cu 160 de ani, la 24 ianuarie 1862, după 3 ani de la actul fundamental inițiator al întâii uniri (1859, uniunea personală), se definitiva unificarea politico-administrativă, iar statul național astfel consolidat dobândea pentru viitor denumirea de România. Câteva luni mai târziu, la 15/28 martie același an, proiectul național se întregea cu o altă instituție fundamentală, cea a statului de drept, pe calea „instalării” și începerii activității Înaltei Curți de Casație și Justiție (Î.C.C.J.) [desăvârșindu-se în acest mod și uniunea reală]. Prin cei trei piloni moderni astfel organizați – parlament, guvern și instanță supremă – se puneau bazele noului așezământ statal național, de tip european, în virtutea programului stabilit prin Convenția de la Paris (1858), în spiritul dominant al marelui secol XIX, cel al principiului naționalităților și supremației dreptului. Ivită pe harta Europei ca stat de civilizație occidentală la Gurile Dunării, România exprima voința națională de unire și progres, conjugată cu destinul său implacabil de stat de interes european. În același timp, masivul „transplant legislativ” fondator de origine neolatină, începând cu marile coduri (1864) și terminând cu prima Constituție (1866) întregeau bazele proiectului național. Adoptarea legilor de organizare judecătorească și de reglementare a profesiei de avocat (1864) a completat structura edificiului jurisdicțional național. Dezvoltarea instituțional-juridică de tip occidental devenea o miză esențială a devenirii statale, o chestiune fundamentală a istoriei românilor și va rămâne ca atare până astăzi.

Pe temelia actului fondator de la 24 ianuarie 1859 proiectul primei uniri a românilor a progresat în ritm rapid spre desăvârșirea sa. Sub impulsul elanului intern și favorizat de conjunctura internațională procesul a continuat, astfel că la 11 decembrie 1861 Al. I. Cuza emitea Proclamația Unirii prin care exclama: Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată… alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Pe 22 ianuarie 1862 se forma primul guvern, la 24 ianuarie își deschidea lucrările prima Adunare Legislativă unică, București se desemna capitala întregii țări, iar aceasta din urmă dobândea denumirea oficială de România. Spre împlinirea acestor evoluții statale extraordinare, la 15/28 martie același an, după ce membrii săi depuseseră jurământul legiuit în fața Domnitorului, era inaugurată și activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție „una singură pentru întregul stat” și de la care toți așteptau ca în cel mai scurt timp să audă împlinirea imperativului atât de așteptat și de european: „Dreptatea domnește în România”.

Prevăzută, la rându-i, spre a fi înființată cu rolul unificator și modernizator aferent de Convenția de la Paris din 1858, Curtea de Casație nu venea, totuși, pe un teren cu totul gol, în materie de organizare judecătorească fiind influențați de Apus încă din secolul al XVII-lea prin reformele lui C. Mavrocordat (în privința separației puterilor în stat), iar măsurile lui Al. Ipsilanti și mai ales viziunea, reglementările și practicile impuse de Regulamentele organice (1831–1832) se înscriau acelorași orizonturi. Noul suflu modernizator judiciar fusese pregătit și cultivat mai ales de generația de juriști de după 1840, formată la facultățile de drept europene și prin cursurile de drept de la colegiul Sf. Sava din București, care erau la curent cu principiile procedurilor moderne. După cum este cunoscut, în cadrul proiectului inițial de unire a celor două principate româneşti erau prevăzute numai trei structuri comune: Comisia Centrală, Armata și Curtea de Casație, aceasta din urmă fiind practic cea mai importantă din perspectiva scopului urmărit. Ea avea, așadar, o dublă misiune constructivă și hotărâtoare: pe de o parte, promovarea procesului de unificare prin interpretarea și aplicarea unitară a legilor iar, pe de alta, a celui de modernizare a statului prin afirmarea justiției ca a treia independentă putere în stat. Deși adoptată și sancționată definitiv la 12 ianuarie 1861, Legea pentru înființarea Curții de Casație nu a devenit operațională decât la 15/28 martie din dorința unei acțiuni coordonate, conjugate și eficiente așa încât să nu preceadă, ci să complinească unificarea parlamentară și guvernamentală. Cât despre semnificațiile momentului declanșator al modernizării puterii judecătorești, ele transpar cu claritate din declarațiile întemeietorilor săi. Într-adevăr, cum declara ministrul justiției, C.N. Brăiloiu, la festivitatea instalării supremei instanțe, după ce-i amintea „delicata și sacra misiune, chemați a înlocui pe Domn în distribuirea justiției, a exercita un drept de cenzură și de disciplină asupra tuturor curților și tribunalelor… d-voastră aveți înalta sarcină de a stabili credința că justiția va fi în viitor, mai mult decât în trecut, interpretul inteligent și duios al dreptății, organul sever al legii, ochiul prin care Domnul veghează în ocrotirea fiecărui cetățean, în apărarea onoarei și a averii sale”. Confirmând o atare idee dominantă, exprimând o frământare generală a societății românești și marea așteptare din partea noii justiții naționale de tip european, primul președinte al Casației, Vasile Sturza, adăuga, la rându-i: „Acest corp este chemat a vindeca răul cel mai mare, care de un timp îndelungat a apăsat țara noastră «neîncrederea în dreptate». De la el se cere restabilirea, încrederea și ridicarea ramului judecătoresc din discreditul, în care din nenorocire a fost căzut. Să punem dar toate silințele noastre ca în curând să putem auzi: Dreptatea domnește în România”. Asumându-și rapid și competent atribuțiile, instanța supremă a reușit să confere „tonul modernizator” întregii justiții românești ale cărei structuri participante aveau să se unifice și adapteze noilor realități prin legile organice a avocaților (1864) și, respectiv, a organizării judecătorești (1865).

2. Știut fiind că modelul indiscutabil al instanței noastre supreme, fondată la 1861–1862, l-a constituit Casația franceză, spre o deslușire cât mai deplină a originilor acestei instituții esențiale a statului de drept, am apelat la o scurtă evocare a istoricității prototipului său. Ajungem astfel la finele veacului al XVIII-lea când Franța proclama, în cadrul proiectului revoluționar al „cetății ideale”, pe urmele lui Montesquieu, principiul constituțional al separației puterilor în stat și ridica astfel la același nivel cu legislativul și executivul, cel puțin aparent, pe cea judecătorească. Iar pentru aceasta era nevoie de o inovație judiciară importantă menită să asigure exercitarea instituțională a funcției de a judeca recursurile în casație. Dar dacă noțiunea ca atare era larg admisă, aplicarea ei diviza deputații Adunării Constituante, totuși unanimi asupra unui punct de vedere fundamental: a nu face nimic ce ar putea aminti de vechiul Consiliu al regelui și nu a crea ceva care să poată acorda unui tribunal ridicat la vârful ierarhiei judiciare o putere așa de redutabilă. Discuția asupra tribunalului de casație s-a desfășurat într-un climat de „legicentrism” specific epocii și cu teama obsedantă de a nu cădea încă o dată în despotismul judiciar[1]. În această perspectivă de ideal legalist, de concepție pur mecanicistă a judecătorului și ținut să se adreseze corpului legislativ într-o situație de incertitudine, Robespierre va propune în mai 1790 o soluție extremă în scopul de a parveni mai sigur la obiectivul urmărit, adică la „supraveghere a puterii judiciare”. El propunea astfel plasarea „organului de casație” în „cadrul corpului legislativ” și să se atribuie examinarea recursurilor unui comitet specializat al Adunării. Alții sugeraseră crearea mai multor tribunale de casație de-a lungul regatului pentru o mai eficientă evitare a abuzului de putere. În cele din urmă avea să se impună poziția ca tribunalul de casație să fie unic și sedentar, la fel ca regele și Adunarea. Așa se face că, la capătul unei discuții pasionale, de dezbateri aprofundate dar și cu suficiente reticențe, uneori ajunse la extremis, s-a ajuns la concluzia creării unei instituții judiciare suplimentare ce avea să facă obiectul legii din 27 noiembrie–1 decembrie 1790, de instituire a tribunalului de casație. Compus din 42 de judecători, el avea ca misiune exclusivă aceea de a fi „gardianul suprem al legii” prin pronunțarea de veritabile judecăți în recursurile intentate de pledanți împotriva deciziilor tribunalelor inferioare. Nu era vorba atât de a deveni „o instanță a părților” ci, dimpotrivă, „una a legii” veghetoare intransigentă a ordinii cetății. Ea trebuia să fie, de asemenea, o „santinelă stabilită pentru menținerea legii”. Plasată în vârful jurisdicțiilor păzitor și protector al legilor, tribunalul de casație nu era totuși o jurisdicție de aceeași natură precum cea a instanțelor inferioare: el nu cerceta fondul cauzelor și trebuia, după casare, să trimită părțile în fața unui alt tribunal pentru ca litigiul să fie tranșat în mod definitiv. Natura sa particulară îl plasa, mai degrabă, aproape în mod expres „pe lângă corpul legislativ” căruia, în fiecare an, trebuie să-i dea de seamă asupra hotărârilor sale, precum un detentor unic al interpretării legii. Competent să sancționeze „greșelile grosiere” ale judecătorului și, mai mult decât atât, erorile atât de mari încât să fie comparate cu dolul el era, în revanșă, ținut să refere puterii legislative în caz de tăcere ori de obscuritate a legii, în același fel ca după două pronunțări în casație într-o singură cauză, chestiunea pendinte trebuia să fie supusă aprecierii corpului legislativ. Tribunalul de casare nu putea ieși deci învingător într-un conflict cu judecătorul de fond. Santinelă, el era, la rându-i, încadrat de puterea legiuitoare. Cu o atare ruptură evidentă cu situația anterioară noua instituție judiciară își croia propriul drum în ordinea judiciară modernă, oferind prin evoluțiile ulterioare modelul european cel mai răspândit de organizare a vârfului autorității judecătorești, inclusiv pentru România.

3. Deținând la origini monopolul exclusiv asupra interpretării legii până la a ajunge adesea la exercitarea unei funcții într-un anumit sens meta-legislativă, curțile de casație de tip european trebuie să se acomodeze în prezent condițiilor unui dialog – inițial forțat, ulterior devenit acceptat și apoi dacă nu chiar dorit – nu numai cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), dar și cu curțile constituționale care, intra muros, amenință adeseori a atenta la „exclusivitățile” lor, pierzând în acest fel din sacralitatea misiunii fondatoare și din măreția jurisprudenței relevante. Puse astfel la grele încercări, înaltele jurisdicții, departe de a se mărturisi și lăsa învinse, ajung să încerce să se adapteze și chiar să se reinventeze, pe calea mutațiilor și modernizărilor, unele în curs. Tensiunile intervenite în ultima perioadă în dialogul structurat între Curtea de la Luxemburg și jurisdicțiile supreme naționale, inclusiv în privința primatului dreptului UE în raport cu drepturile naționale ale statelor membre și poziționările manifestate în acest context, exprimă același proces de transformări, așteptări și posibile orizonturi, care presupun explicații, evaluări și, pe cât posibil, formulări de perspective.

Una din cauzele majore ale acestei situații, din semnificațiile căreia se pot desprinde și concluzii utile depășirii crizei instituționale anunțate, pornește tocmai de la faptul că diviziunea profundă, pe care globalizarea nu o șterge iar semnele demondializării în curs o accentuează chiar, între dreptul romano-germanic și cel anglo-saxon persistă grație sensurilor sale profund istorice și marcant valorice. Dreptul continental este impregnat de moștenirea juridico-politică a Imperiului Bizantin potrivit căruia suveranul, oricare ar fi natura și forma sa de înfățișare, e sursa ori izvorul normelor juridice. Constantin, Iustinian, Carol cel Mare, Convenția Revoluționară, Napoleon apoi parlamentele european-continentale au acționat și sunt tributari acestei concepții. Common law, dimpotrivă, se elaborează plecând de la deciziile judiciare acumulate, în cultul precedentului de felul unei construcții mai vechi a dreptului roman, cea a Republicii și al procedurii sale formulare. Legile votate de Parlamentul britanic se limitează a fi numai un remediu al jurisprudenței. Sistemul anglo-saxon întreține o veche aversiune față de ideea unui imperiu legislator și extensia sa de peste ocean i-a preluat natura și procedurile, imitat în formarea dreptului său, fondat pe consimțământul cetățenilor și protecției drepturilor lor individuale. În continuarea unor atari tradiții și cu aceleași convingeri juridice britanicii de azi nu au aderat niciodată în mod complet la Comunitatea apoi la Uniunea Europeană. Când a fost semnat tratatul fondator de la Roma în 1957, ei au văzut-o mai degrabă precum o coaliție a învinșilor (Franța, Olanda, Belgia și Luxemburgul învinse în 1940, Italia în 1943 și Germania în 1945) alăturate insulei lor victorioase, aliată a S.U.A. Brexitul din 2021 nu a făcut decât să confirme o atare perspectivă și să arate, odată în plus, o aderare britanică mai ales din motive comerciale și mai puțin de ordin politic. Mai mult sau mai puțin conștienți, adepții ieșirii din UE purtau și respingeau reprezentarea Uniunii ca un nou imperiu carolingian care, prin regulamentele și directivele sale și prin Curtea sa de Justiție, le impunea reguli venite de sus. La rândul lor, părinții fondatori ai Europei sperau ca prin construcția lor, considerată înainte de toate o întruchipare a dreptului (nu declară reprezentanții unional-europeni în actuala dispută a jurisdicțiilor că „dreptul este un alt nume al Europei unite”?), să tindă la a pune capăt dominației Statelor Unite ale căror trupe, în 1957, staționau în Europa Occidentală; americanii și-au dezvoltat influența juridică prin comerțul și instituțiile arbitrale, precum și influența lor asupra ONU. În fața acestei invazii juridice de peste ocean, sistemul romano-germanic a rezistat eroic, dar armura lor comună, Uniunea Europeană, s-a dovedit mai carolingiană decât s-a prevăzut, în detrimentul suveranității statelor membre; Comisia Europeană, încurajată de Curtea de Justiție, nu a încetat a substitui producția sa legislativă celei a aderenților, mai mult sau mai puțin în mod consimțit, mergând până la derogări de la constituțiile lor. Asemenea concluzii sunt tot mai prezente în dezbaterile asupra subiectului, cu adăugarea alteia potrivit căreia asistăm și în privința justiției la o „americanizare” a acesteia mai puternică în afacerile internaționale, însă și la o „europenizare”, poate prea accentuată a sa[2] în interiorul construcției continentale.

4. Afirmarea superiorității/priorității normei unional-europene asupra celei naționale ridică o serie de probleme delicate. Fiecare dintre ordinile juridice care trebuie să acționeze împreună comportă propria sa ierarhie a normelor și s-a convenit în mod voluntar că una europeană, figurând în josul ierarhiei – un regulament, o directivă sau, în ultim caz, o decizie –, nu poate fără a înlătura sensul comun să pretindă să prevaleze asupra unei norme naționale de esență superioară precum o dispoziție constituțională. Rămânând la și acceptând ca drept cel mai apropiat de noi exemplul Franței, să reținem că aceasta își asumă singură grija ca, înainte de a adopta un nou tratat european, să vegheze, chiar cu prețul unei revizuiri constituționale, la conformitatea legii sale fundamentale cu noile angajamente europene. Fără îndoială, aceste precauții nu pot garanta împotriva tuturor riscurilor de contradicții ulterioare. Rămâne, așadar, pe seama decidenților politici ca în întreprinderile juridico-reglementare pendinte problemei să manifeste înțelegerile și predispozițiile evitării nașterii unor atari contradicții și dacă ele totuși se ivesc să manifeste înțelepciunea necesară depășirii lor, fără compromisuri și tensiuni dăunătoare construcției europene și identității fiecărui stat membru. În orice caz, întotdeauna trebuie să primeze faptul că Uniunea e un sistem cooperativ ale cărui părți, în totalitatea lor, sunt solidare. Celebrul dicton latin es modus in rebus își dovedește din plin actualitatea și perenitatea. Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană funcționează cu și prin statele membre dacă nu mai ales prin și cu instituțiile sale. Aceasta înseamnă că „defectările” de la statul de drept și atingerile aduse libertăților publice imputabile unuia afectează, deopotrivă, pe toți ceilalți. Prin urmare, ar exista interesul comun al statelor membre ale Uniunii să nu tolereze derapaje care să erodeze bazele înseși ale acțiunii comune.

Contradicțiile intervenite între jurisdicțiile și înlocuirea dialogului cu o confruntare deschisă într-o atare ordine juridică fondată pe cooperare nu poate decât să prejudicieze întregul sistem al statului de drept european. Pentru a asigura buna funcționare a acestui sistem cooperativ, atât CJUE, cât și jurisdicțiile naționale trebuie să respecte repartiția competențelor prevăzute de tratate. Ca orice sistem juridic, ordinea juridică a UE nu poate funcționa decât dacă se știe cu claritate cine are ultimul cuvânt pentru a determina ceea ce este dreptul. Astfel, conform art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și în virtutea exigențelor de uniformitate și de egalitate în fața legii, Curtea de Justiție trebuie să aibă ultimul cuvânt atunci când e vorba de a spune care e dreptul UE, după cum jurisdicțiile constituționale naționale decid în ultimă în instanță în interpretarea propriilor legi fundamentale. În plus, primatul dreptului Uniunii, așa cum e interpretat el de CJUE trebuie să fie respectat de fiecare dată când acesta se aplică. Prioritatea garantează aplicarea uniformă a dreptului UE și asigură că acesta este și rămâne dreptul comun al statelor membre.

5. Pornind de la axioma că valorile unui magistrat sunt și cele ale misiunii sale, corpul profesional are un rol major în configurarea și afirmarea statutului și rolului curților supreme[3]. Iar pentru aceasta nu trebuie uitat că un magistrat, precum oricare dintre noi de altfel, rămâne fidel valorilor reieșite din educația ori/și cultura sa. Acestea se schimbă de la un individ la altul potrivit concepției sale asupra adevărului sau falsului, binelui sau răului, justului sau injustului consolidându-se și specializându-se prin contribuția culturii profesionale, în speță cea judiciară. Pe scurt, ori altfel spus, valorile pot să se etaleze într-o largă gamă tributară sentimentelor morale. Ele interferează în mod necesar cu exigențele și atribuțiile funcției de magistrat care cere o mentalitate axiologică, adică o separare între persoana sa privată și oficiul său public. Dar această frontieră nu este întotdeauna netă și deosebit de fermă, ci devine adeseori una de interferențe și influențe reciproce; mai mult decât atât, trebuie să se admită în mod obligatoriu existența implicită sau explicită a valorilor care operează cu precădere în tribunale, susceptibilă să fondeze în mod durabil reflecția unui magistrat. În perioada postbelică se pare că judecătorul a preferat să se îndepărteze de convingerile subiective, de cuvântul valoare în profitul principiului, mai conform tradiției statale. Democrația și statul de drept s-au refondat pe principiile aduse de constituție și tratatele internaționale, în primul rând cele decurgând din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a jurisprudenței aferente a CEDO. Registrul valorilor, în sensul de principii fundamentale, dă magistratului o legitimitate dincolo de lege. Astfel, valorile se fundamentează pe principiile general împărtășite precum egalitatea tuturor cetățenilor, demnitatea persoanelor dar, de asemenea, etica discuției și publicitatea dezbaterilor manifestată în arhitectura anumitor pretorii. Înscrise în legea fundamentală aceste principii formează un soclu comun și ponderează „politeismul valorilor” proprii societăților noastre pluraliste. Totodată, ele reprezintă garanția corectitudinii, loialității și echității în dialogul (inevitabil) dintre jurisdicții.

6. Într-un atare context tumultos este aproape de la sine înțeles că viitorul jurisdicțiilor supreme în Europa se dezbate în diverse cercuri juridice, cristalizându-se ideea unei treceri mai mult sau mai puțin marcate spre paradigma curții de revizie „á la Germania”, nu fără a suscita însă o serie de întrebări și genera unele dileme. Se distinge în acest sens activitatea grupului de reflecție Tarzia[4]care, în ultimii 25 de ani, în cadrul unor seminarii inter-unviersitare federând procesualiști universitari și practicieni din patru state – Germania, Franța, Italia și Belgia – a generat importanțe concluzii de drept comparat asupra materiei[5].

Filosofia generală a existenței și funcționării unei curți de casație pornește de la rolul dublu încredințat la origini: pe de o parte, unul normativ (de fixare a sensului legii) și, pe de alta, altul disciplinar (de control al regularității judecăților). De la înălțimea unor atari statut și componente ea ar putea reaminti jurisdicțiilor suverane, indiferent că sunt curțile de apel sau tribunalele care statuează în ultimă instanță, că nu ar fi altceva decât „servante”, docile ale puterii legislative, chemate să interpreteze și să aplice legea în cazurile de speță și, totodată, a sublinia că, în ceea ce o privește, recursul în casație a fost instituit în singurul beneficiu al interesului public și nu în profitul unei părți. Iar atunci când tot mai mulți se plâng de faptul că procesele lor au fost rău judecate și legea aplicată în mod defectuos trebuie să existe căi eficiente procedurale nu numai de filtrare, ci chiar de oprire a fluxului lor spre a împiedica transformarea în instanță de al treilea grad. Așa se face că, dintr-o atare perspectivă, istoria tuturor curților de casație este una a reglementărilor contenciosului, care permit măsurarea mizelor și evaluarea modalităților succesive, cea a unei anumite culturi care pretinde a concilia celeritatea și calitatea actului de justiție, garantarea accesului la judecător și necesitatea controlului fluxului judiciar, în fine istoria unei instituții între supunere și emancipare adesea frânată în ambițiile sale de obișnuințe, conservatoare, una care mai puțin și-a cucerit și mai degrabă și-a cultivat independența sa, așa încât puterea de inițiativă constituie astăzi un atu major în perfecționarea misiunii conferite și pe deplin asumate[6].

Sunt numai frânturi de gânduri exprimate mai degrabă cu intenția de a atrage atenția asupra unei problematici acute, însă și cu speranța că poate sugera nevoia declanșării grabnice și la noi a unor dezbateri responsabile și aprofundate pe teme atât de importante.


[1] J.-P. Royer, N. Derasse, J.-P. Allinne, B. Durand, J.-P. Jean, Histoire de la justice en France: du XVIIIe siècle à nos jours, 5e édition, revue et mise à jour, PUF, Paris, 2017, p. 262-263.
[2] Pierre Tcherkessoff (dir.), Les nouveaux visages de la justice; américanisation ou européanisation? Actes du colloque FASSE, Paris, 25 aprilie 2017, Institut Catholique de Paris, 2018; pentru dezbaterile actuale asupra contradicțiilor manifestate în dialogul jurisdicțional european: „Revue de l’Union Européenne” nr. 657, aprilie 2022, numéro spécial, Etat de droit (Dossier conçu et réalise par Alexandra Subreman).
[3] Les valeurs du magistrat, dossier, „Les Cahiers de la Justice” nr. 1/2022, Editions Dalloz, Paris, 2022.
[4] După numele reputatului profesor de procedură civilă italian Giuseppe Tarzia, care a prezidat mult tip Institutul de Drept Procesual al Universității din Milano și care a avut o contribuție majoră la inițierea și desfășurarea primelor două seminarii inter-universitare de drept comparat. Prin lucrările sale acesta a contribuit la elaborarea unui veritabil drept procesual european.
[5] Cele 6 ediții de până acum ale seminariilor interuniversitare au fost consacrate, într-o perspectivă comparativă, studiului măsurilor provizorii (1998), analizei imparțialității judecătorului și a arbitrului (2006), examenului dublului grad de jurisdicție (2010), raporturilor dintre arbitru și judecătorul statal (2014), oficiului judecătorului (2017) și, respectiv, actualității și viitorului jurisdicțiilor supreme în Europa (2019–2021). În această ultimă privință a fost vorba de a surprinde contururile accesului la curțile supreme, apoi de a constata oficiul acestora, a măsura specificitatea procedurilor ce le sunt deferite, evaluarea propensiunii la formalism și, în fine, reflecții asupra deciziilor instanțelor supreme, stilului propriu, efectele tehnice asupra procesului în curs, dar și privind autoritatea lor doctrinală sau normativă [Cécile Chainais, Burkhard Hess, Achille Saletti, J.-F. Van Drooghenbroeck (dir.), Quel avenir pour les juridictions suprêmes? Etudes de droit comparé sur la cassation en matière civile, Editions Bruylant, Bruxelles, 2021].
[6] Pentru exemplu francez, a se vedea: Caroline Gau-Cabée, La cassation française à l’épreuve du nombre. Chronique d’une émancipation inachevée, IRIS Editions, Paris, 2021.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române