Codul civil și punțile transatlantice

Radu Rizoiu

Am aflat chiar acum, înainte să încep să vă vorbesc, de la domnul Decan Baias, că am fost invitat să vorbesc la această lansare pentru a găsi erorile din traducere. Același lucru l-a spus și domnul Decan Dincă prin prefigurarea unei critici dure a traducerii de față. Adică sunt aici pe post de surogat al domnului Profesor Marian Nicolae. Și ca orice surogat (vă mai amintiți „nechezolul” din anii ’80 care ține aloc de cafea?) nu voi putea înlocui originalul. Sunt mult mai diluat și, oricum, fără cofeină… Ei bine, nu am venit aici pentru a critica proiectul lansat astăzi. Cel puțin nu aceasta este intenția mea. Pornind de la îndemnul domnului ministru Predoiu de mai devreme, voi apăra Codul civil[1] (în forma sa în limba engleză care astăzi este lansată oficial).

Atunci când, în 1864, în plin proces de modernizare instituțională a României, sunt „redactate” codurile fundamentale, sursa de inspirație a fost tot ce era atunci mai modern. Codul civil al francezilor al lui Napoleon a fost trecut prin „filtrul” recentelor comentarii (uneori extrem de critice) ale lui Marcadé, a proiectului (de atunci al) Codului civil italian al lui Pisarelli și i s-au adăugat noul sistem de registre care modificaseră Codul civil francez, precum și legea ipotecară belgiană. Cum ar veni, „cumpăraserăm” o mașină la mâna a doua, dar o „tunaserăm” cu un kit extraperformant[2]

Și o dată cu Codul civil, „importaserăm” și o nouă filosofie. Codul-sursă era produsul unui mileniu de fuziune între cutume germanice și drept roman, trecut apoi prin focul-viu al Revoluției franceze (care cauterizase – prin secularizare – mare parte din conținutul canonic) și pregătit pentru prima revoluție industrială. Ne plăcea atunci să ne considerăm o soră mai mică a Franței prin profilul eminamente agricol al economiei naționale. De fapt, elitele care ajunseseră la putere în 1859 erau aproape în exclusivitate educate în Franța[3], de unde veniseră „călare” pe valul revoluționar de la 1848 (care, de altfel, s-a și spart în România, nemaiavansând spre est). Codul civil nu venea numai să modernizeze țara „pe repede înainte” (existau de la începutul secolului codurile lui Caragea, respectiv Calimach), ci și să o ducă rapid „spre vest”. Tocmai ce scăpaserăm de „protectoratul” rus al generalului Kiseleff (care ne dăduse Regulamentele Organice[4]) și, după Războiul Crimeii (da, a mai fost unul!) parcă nu ne plăcea influența pe care Anglia o dobândise la gurile Dunării în încercarea de a opri expansiunea rusească. Motivul era unul emoțional: englezii îi sprijineau pe otomani…

Așa că am căzut sub mirajul imperial al lui Napoleon al III-lea și am încercat să ne folosim originile etnice pentru a reface punțile cu occidentul latin. Ca o repetare a celei de-a patra cruciade, întregul arsenal de terminologie juridică (de influență grecească) este dat la o parte și înlocuit cu un nou vocabular, de sorginte franceză. Realitățile anterioare (celebra lege a țării) este pur și simplu ștearsă din scripte. Din întreaga istorie a dreptului autohton nu mai supraviețuiesc decât vestigii menite schimbării. De altfel, astăzi, doar obștile[5] și adălmașul se mai pot revendica oarecum din vechiul drept. Restul e tăcere…

Doar practicile sociale au refuzat să se adapteze atât de repede. După jumătate de secol, Dimitrie Alexandresco încă mai găsea de cuviință să precizeze câteodată fostele reglementări pentru a explica aplicarea unor texte ale codului. De exemplu, până astăzi în România profundă fiul cel mic știe că va primi case de locuit și gospodăria părinților, dar și că este obligat să locuiască acolo și să aibă grijă de ei, în ciuda oricărei diviziuni egalitare a moștenirii impusă de Codul civil (cel din vreme lui Cuza, ca și cel de astăzi).

Iată cum, la mijlocul veacului trecut, românii au învățat o nouă limbă a dreptului – limba franceză. „Amanetul”, „embaticul” și „besmanul” au rămas simple note de coloratură locală în oceanul de termeni juridici francezi (unii dintre ei rizibili astăzi – precum „lapinii de pe lângă casă” sau „porumbii din columbărie” – veritabile calcuri lingvistice de tip „furculision”). Dar de ce atâta vorbărie despre Codul care nu mai este? Decanul Baias are grijă să ne conducă în Introducerea volumului lansat astăzi[6] prin toată această istorie a Noului Cod civil. Eu vreau însă să vorbesc despre terminologie, dar și despre ideologie.

Codul civil Cuza a fost un prieten de nădejde, care a fost lângă români și în controversata perioadă a dictaturilor de dreapta și în cea comunistă. Încercările din 1940 și 1971 de a-l înlocui au eșuat din motive conjuncturale, dar, poate, și din cauză că juriștii vremii nu au vrut să adopte o soluție care putea fi marcată de o ideologie în care nu credeau. Au preferat o haină veche, dar confortabilă uneia noi, dar cu însemne clare. Abia (re)integrarea europeană din ultimele două decenii a făcut posibilă o nouă încercare. Iar începuturile au fost modeste: din nou juriștii se temeau de vremuri, iar primul proiect din 2000 își propunea doar ajustarea unor capitole din Codul existent[7].

Lucrul „la turație maximă” a fost reluat abia atunci când au existat „garanții de securitate” în spate, adică sprijinul unor instituții internaționale cu „pedigree”. Și atunci, ca și în 1864 (și tot după ce scăpaserăm, din nou, de un protectorat rusesc!), ne-am uitat spre Vest, dar de această dată acolo am văzut tot vechiul Cod Napoleon (chiar dacă era puțin „cosmetizat”). Așa că am privit dincolo de Ocean și acolo am găsit un suflu nou. Iată cum Noul Cod civil a realizat (mai mult decât Tratatul NATO) o veritabilă punte transatlantică (nu numai o reintegrare în curentul valorilor europene). Așa cum Franța ne-a dat confortul în secolul al XIX, America de Nord ni l-a dat în cel de-al XXI-lea. Dar a apărut o nouă problemă de terminologie. O parte dintre noii termeni erau specifici economiei globale de piață și aveau rădăcini anglo-saxone. Pe unii i-am preluat direct din limba engleză (uneori pe calea indirectă a proiectelor de codificare europene de la acel moment – PECL[8], DCFR[9], Principiile Unidroit[10] – toate redactate în limba engleză, dar având ca autori juriști de pe Continent), dar pe majoritatea i-am adus pe filieră franceză (sub forma quebecois[11]). Fondul lexical francez al limbajului juridic a făcut acest transplant mult mai natural.

Și eu am folosit și folosesc deseori celebrul Cod civil din Quebec (în versiunea sa bilingvă) ca ghidaj pentru traducerea în engleză a unor termeni din dreptul civil continental. Și totuși, de fiecare dată mă uimește senzația de „furculision” pe care o întrezăresc acolo. Și asta în condițiile în care acea variantă în limba engleză este pe cât de oficială se poate. Problema este în altă parte. Este vorba despre concepții diferite (și evoluții paralele) ale instituțiilor juridice. Poți destul de fidel să traduci „(drept de) proprietate” prin „ownership right”, dar poți să greșești enorm dacă îl traduci ca „property”. În schimb, poți traduce „bun” prin „property”, dar când traduci „bun imobil” prin „immovable property” riști să creezi un concept străin dreptului de limbă engleză care este construit în jurul ideii de „real estate” sau „estates/interests in land”. Iar când „property” este „bunul”, oare cum mai desemnezi „lucrul”? Ar trebui să fie „thing” sau „choses”? Și nici nu vreau să deschid discuția despre „trust” ca echivalent pentru „fiducie”[12]

Dar niciuna dintre aceste discuții nu ar putea fi măcar lansată dacă nu am avea ce să comentăm[13]. Ei bine, acum avem o bază de discuții și, așa cum spune Decanul Baias în aceeași Introducere („Foreword”, p. 16), proiectul este unul deschis discuțiilor. Așa cum traducerea în limba franceză a Noului Cod civil român a deschis poarta unei serii de dezbateri cu colegii din Hexagon, sper ca și această traducere să traverseze Atlanticul (sau măcar Canalul Mânecii). Ieșirea din Europa (în direcția corectă!) nu reprezintă decât o nouă aventură pentru noul nostru Cod. Iar comentariile pe care le poate suscita din partea specialiștilor ar putea să conducă la regândirea unor soluții sau, din contra, la noi argumente în favoarea justeții lor[14].

În fața acestei remarcabile realizări nu pot decât să admir perseverența domnului decan Baias (fără de care proiectul nici măcar nu ar fi fost început[15]), puterea de muncă a doamnei Gheorghiu (care a tradus un text extrem de dificil și din care lipsește acțiunea) și a doamnei Ivașcu (fără de care nu aveam o carte-obiect atât de specială). Sponsorii se vor bucura, desigur, de faptul că au făcut posibilă această reușită.

Se spune că traducătorul alterează mesajul tradus (traduttore traditore) când, de fapt, el este pionul cel mai lipsit de glorie al intelectualității[16] (traduttore truditore). Fără traducători, circulația culturii (mai ales a celei din limbile minore) ar fi de neconceput. Se spune că trăiești atâtea vieți câte limbi cunoști. Codul civil tocmai ce și-a început o nouă viață. Să fie într-un ceas bun!


[1] Amintesc aici un îndemn al colegei mele, doamna profesor Almășan care ne îndemna acum 10 ani să fim buni cu Codul civil. A se vedea Adriana Almășan, Tot ce ați vrut vreodată să știți despre Noul Cod civil, în „Curierul judiciar” nr. 10/2011, p. 485.
[2] Apropo de remarca domnului Decan Baias, am ales să folosesc aici „romgleza”…
[3] A se vedea Ioan Stanomir, Așteptând revoluția. Pașoptismul și vocile sale, Humanitas, București, 2019.
[4] Pentru că tot ne-a adus aminte doamna redactor-șef Ivașcu despre începuturile Monitorului Oficial, ele sunt legate tot de Regulamentele Organice. Iar „societatea diversă” pe care dumneaei a găsit-o în arhiva veche a Monitorului Oficial este o dovadă a freneziei din epocă.
[5] A se vedea Virginia Duminică, Lost in translation… Despre natura juridică a obștii de moșneni, în RRDP nr. 6/2016.
[6] Oana Gheorghiu, Romanian Civil Code, Monitorul Oficial, București, 2022.
[7] Proiectul de atunci a fost publicat într-un supliment al revistei „Juridica” din anul 2000.
[8] Principles of European Contract Law reprezintă un proiect redactat de Comisia Lando
[9] Draft Common Frame of Reference reprezintă încercarea de a pune bazele unui viitor Cod civil european
[10] Principles of International Commercial Contracts reprezintă un set de reguli uniforme menite să aducă la zi Convenția de la Viena cu privire la vânzarea internațională de mărfuri
[11] Oricine citește versiunea (oficial) bilingvă a Codului civil al Provinciei Quebec are ocazia să observe unele versiuni englezești ai unor termeni francezi, variante care sunt construite pe acum familiara rețetă „furculision”.
[12] A se vedea Rodica Constantinovici, „Equity” și „Trust”, în „Dreptul” nr. 1/2004, p. 204-211. Adde Daniel Moreanu, Beneficiarul real în cazul fiduciei, în „Dreptul” nr. 3/2020.
[13] Așa cum a spus mai devreme domnul Decan Baias, cel mai important pentru o carte este să apară.
[14] Experiența schimburilor româno-franceze a arătat că unele soluții autohtone se dovedesc preferabile chiar și celor rezultate în urma recentelor revizuiri ale Codului francez…
[15] Cum ar veni, dumnealui este „vinovatul de serviciu” pentru apariția acestei cărți.
[16] A se vedea Mihai Buzea, Argumentî i faktî, disponibil la adresa https://www.contributors.ro/argumenti-i-fakti/: „Fakt: există anumite profesiuni extrem de expuse la sărăcie. Ziariștii. Actorii. Traducătorii. Scriitorii. Muzicienii”.


Av. prof. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM

* Textul de față are la bază o alocuțiune susținută în data de 24 mai 2022 cu ocazia lansării traducerii în limba engleză a Codului civil român.