1. Istoria Camerei de Comerț și Industrie a României începe încă din secolul al XIX-lea, când primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, o înființează prin Decret Domnesc. Instituția modernă care a luat naștere a contribuit în mod substanțial la edificarea și consolidarea noului stat românesc, în special prin conectarea Principatelor Române la sistemul economic capitalist occidental, devenit, în a doua jumătate a secolului XIX, modelul politic, economic și cultural al României.
Pe parcursul a mai mult de un secol și jumătate de existență, instituția a evoluat, traversând mai multe forme și denumiri, influențate de regimurile care s-au succedat în țara noastră și de politica externă aplicabilă în domeniul economic.
După Revoluția din 1989, prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România (publicat în M. Of. nr. 65/12 mai 1990), Camera de Comerț și Industrie a României[1] a dobândit statutul juridic de organizație neguvernamentală de utilitate publică, cu caracter autonom, având drept scop promovarea comerțului și industriei românești pe plan intern și extern și sprijinirea comercianților români în raporturile cu autoritățile din țară și cu organisme specializate din străinătate (art. 9 alin. 1 și alin. 3 din decretul – lege). Așadar, încă de la momentul originar al actualului regim democratic, CCIR a fost considerată, prin lege, drept persoană juridică de utilitate publică, având caracter autonom și misiune specifică – sprijinirea comerțului și a industriei românești, în țară și în străinătate, diplomația economică și reprezentarea mediului de afaceri românesc în cadrul organismelor specializate din străinătate.
În anul 2007, CCIR a fost reorganizată, prin adoptarea Legii nr. 335/2007 (lege publicată în M. Of. nr. 836 din 6 decembrie 2007), reafirmându-se, în art. 24 alin. 1, statutul Camerei de Comerț și Industrie a României, ca „organizație neguvernamentală, autonomă, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce reprezintă, sprijină și apără interesele generale ale comunității de afaceri din România, urmărind promovarea și dezvoltarea industriei, comerțului, serviciilor și a agriculturii, în concordanță cu cerințele economiei de piață”. În art. 27 din aceiași lege s-a prevăzut, în terminis, statutul actualei CCIR de „continuatoare de drept” a primei CCIR de după Revoluție.
Instituția CCIR are, ca orice persoană juridică, un scop propriu, o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul constituenților, ceea ce reflectă cerințele art. 187 din Codul civil[2].
Cu toate acestea, cu referire la organizațiile neguvernamentale cu statut de utilitate publică, am arătat încă din anul 2012 că realitatea normativă a legilor speciale în vigoare demonstrează existența unor persoane juridice de graniță, cu un statut intermediar, care le situează între limitele (aparent) strict delimitate ale principalelor două categorii de persoane juridice, adică cele de drept public și cele de drept privat[3]. În această din urmă categorie intermediară se încadrează, fără îndoială, Camera de Comerț și Industrie a României, persoană juridică creată prin lege, iar nu prin simpla asociere a unor persoane fizice sau juridice. Potrivit formei actuale a Legii nr. 335/2007 (și indiferent de denumirea pe care a avut-o de-a lungul timpului și de reglementarea aplicabilă), CCIR este o organizație neguvernamentală cu un statut aparte, fiind autonomă, apolitică și de utilitate publică.
Cu privire la natura juridică a camerelor de comerț și la rolul acestora în activitatea comercianților, în doctrină[4] s-a arătat că, deși sunt organizații ale comercianților, care le promovează interesele, prin activitățile pe care le realizează, „aceste organizații promovează și interesele generale, care privesc organizarea și desfășurarea activității comerciale”. Ele apar ca „organizații de utilitate publică, pe care organele centrale și locale de stat trebuie să le sprijine, în vederea realizării obiectivelor lor”.
CCIR reprezintă mediul de afaceri în fața Guvernului și a celorlalte autorități centrale, de pe poziții instituționale, consolidate și predictibile, organizează activități de conciliere, mediere și arbitraj comercial, interne și internaționale, eliberează avize, atestate și certificări necesare mediului de afaceri și propune proiecte de acte normative în domeniul său de activitate etc.
2. Organizarea actuală a CCIR presupune existența a câte unei camere de comerț în fiecare reședință de județ, acestea aflându-se sub coordonarea și fiind grupate în jurul Camerei Naționale de Comerț și Industrie a României. Acest tip de organizare creează un sistem cameral, o rețea asociativă a mediului de afaceri cu cea mai extinsă reprezentare la nivel local, regional și național.
Potrivit art. 28 alin. (2), art. 4 și art. 5 din Legea nr. 335/2007 și în conformitate cu Statutul CCIR [cap. III și art. 6], Camera Națională și camerele județene au ca principal obiectiv sprijinirea și apărarea intereselor generale ale comunității de afaceri din România.
În egală măsură, numeroșii membri asociați ai Camerei de Comerț și Industrie a României, proveniți din rândurile asociațiilor, fundațiilor și patronatelor, consolidează misiunea și demersul instituțional al CCIR.
3. Rolul și atribuțiile CCIR se extind dincolo de granițele țării.
În primul rând, Legea nr.335/2007 reglementează camerele de comerț bilaterale, create în scopul dezvoltării relaţiilor economice ale României cu ţările pentru care au fost create.
În al doilea rând, CCIR are rolul de promovare, apărare şi susţinere a intereselor economice ale comunităţii românești de afaceri în raport cu autorităţile publice şi cu organismele din ţară şi din străinătate (art. 46). Această componentă de diplomație economică este esențială în condițiile globalizării și ale exigențelor crescute ale participării României la schimburile economice și comerciale internaționale.
La nivel național și internațional, CCIR se implică în, participă la și organizează forumuri, conferințe și delegații ale mediului de afaceri românesc.
Rolul important al CCIR în afara granițelor naționale este confirmat și de prezența sa ca membră a Asociației Camerelor de Comerț din Balcani (ABC), a Asociației Camerelor de Comerț și Industrie Europene (Eurochambers), iar la nivel mondial, a Federației Mondiale a Camerelor de Comerț (WCF) și a Camerei de Comerț Internaționale (ICC).
4. În spațiul juridic și în mediul de afaceri românesc se manifestă și alte instituții care sunt menite sau își propun să reprezinte mediul de afaceri românesc. Spre exemplu, există entități care își au sorgintea în anumite acte normative, precum Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România, sau organizații non-guvernamentale cu natură indubitabilă de persoane juridice de drept privat, cum ar fi Coaliția pentru Dezvoltarea României, Asociația Oamenilor de Afaceri, Consiliul Investitorilor Străini, Asociația Română a Băncilor etc. Asemenea entități au atribuții fie de nișă, fie roluri conjuncturale, fie scopuri interesate, astfel că, în comparație cu CCIR, sunt mai mult sau mai puțin lipsite de reprezentativitate reală în privința întregului mediu de afaceri și a comunității comercianților.
Din acest punct de vedere, CCIR este singurul organism de utilitate publică având o reprezentativitate deplină la nivel național, potrivit legii de înființare, poziție care îi conferă un statut consolidat în fața autorităților publice centrale și locale, precum și în raport de partenerii instituționali din străinătate, rolul său în diplomația economică fiind incontestabil și, deopotrivă, esențial.
5. Printr-un proiect de lege înregistrat la Senat în luna aprilie a acestui an, se urmărește extinderea gamei de atribuții și servicii ale CCIR, exercitate sau prestate în sprijinul mediului de afaceri, pe baza modelelor implementate cu succes în state precum Austria, Germania, Franța, Italia și Turcia.
În esență, proiectul de lege prevede înființarea unui Catalog al firmelor[5] și a unui sistem de certificare a managerilor, menite să profesionalizeze și să apropie și mai mult rolul Camerei de Comerț din România cu cel al instituțiilor similare din alte state europene[6].
Potrivit proiectului de lege, pe baza datelor înregistrate la Oficiul Național al Registrului Comerțului, puse la dispoziția CCIR și corelate cu cele deținute de CCIR, se va realiza o evidență clară și ușor de accesat a existenței și funcționării efective a întreprinderilor tuturor comercianților de pe întreg teritoriul țării[7].
Măsura nu numai că va sprijini și promova mediul de afaceri și comercianții, generând inclusiv beneficii de natură patrimonială (prin spor de imagine sau avertisment referitor la riscurile aferente afacerilor), dar va reprezenta o reală platformă de informare promptă, adecvată și onestă cu privire la întreprinderile și comercianții din România.
Astfel, în cuprinsul expunerii de motive ce privește oportunitatea adoptării proiectului de lege, inițiatorii menționează faptul că, prin acest Catalog, antreprenorii își vor putea promova activitatea desfășurată, facilitându-se astfel crearea unor parteneriate financiare, accesarea piețelor extra-comunitare și sprijinirea întreprinderilor în toate etapele proiectelor de dezvoltare.
Acest Catalog al firmelor va reprezenta un „Monitor Oficial” modernizat al comercianților, o bază de date predictibilă, transparentă și ușor de accesat, ce va cuprinde evidenţa tuturor întreprinderilor și a comercianților, urmând a fi întocmită şi actualizată periodic de către Camera Naţională împreună cu Camerele Judeţene. Catalogul va fi un mijloc de reclamă și PR care va putea ajuta terții și partenerii de afaceri la identificarea comercianților care se bucură de bonitate și a comercianților care prezintă risc de insolvență sau fraudă, fiind o sursă sigură și actualizată de informare și verificare.
Modificările legislative propuse sunt bine-venite, întrucât apropie poziția și rolul CCIR de camerele de comerț din alte state europene, unde proiecte similare și-au dovedit utilitatea și au contribuit la profesionalizarea mediului de afaceri.
Noile atribuții ale CCIR referitoare la înființarea și administrarea Catalogului firmelor, vor aduce beneficii atât pentru comercianți, cât și pentru terți.
6. Unul dintre beneficiile cele mai importante ale unui asemenea Catalog este reprezentat de asigurarea unei publicități a comercianților, într-un sistem mult mai ușor de accesat decât cel al Oficiului Registrului Comerțului.
Sistemul actual al Registrului Comerțului este unul dificil de accesat, atât pentru comercianți, cât mai ales pentru terții nefamiliarizați cu procedurile existente la nivelul ONRC. Catalogul firmelor propus prin proiectul de lege înregistrat la Senat reprezintă un instrument mult mai simplu, fiind apt să asigure un acces mai facil la informații concrete, actualizate și certificate.
După cum am arătat și cu alte ocazii[8], simplificarea formalităților de înregistrare și autorizare a funcționării societăților comerciale a fost o preocupare constantă a legiuitorului român, încă din anul 2001, când s-a instituit o procedură unică de înregistrare și autorizare a funcționării comercianților, în scopul simplificării unor formalități administrative, procedură care a fost de mai multe ori modificată, în același scop al simplificării. Ideea simplificării a fost reluată în anul 2004, dar dezideratul a fost în mare parte ratat. Ca și înainte de 2001, societatea comercială este, mai întâi înmatriculată și, ulterior, autorizată să funcționeze[9].
În orice caz, o afacere serioasă nu se deschide de către orice persoană și în orice condiții, pentru că astfel, nu ar mai fi vorba de afaceri organizate (întreprinderi), ci de aventuri. O întreprindere trebuie să aibă capitalurile proprii și resursele materiale, logistice și umane suficiente demarării – la start, să își poată plăti un avocat, notar, expert contabil, un locator etc. și, ulterior, să își poată plăti personalul, utilitățile, taxele, impozitele și contribuțiile la bugetele publice etc. Aceste lucruri aparent simple sau banale sunt, de fapt, condiții ale succesului afacerii. Simplificarea ca scop în sine și amalgamul de idei pro-business favorizează apariția firmelor fantomă, care nu fac decât să polueze mediul de afaceri. Capitalismul meritoriu (high road) nu înseamnă a permite tuturor să-și constituie societăți comerciale, ci a crea mediul propice pentru ca titularii de întreprinderi să-i angajeze pe cei care au nevoie de un venit sau de loc de muncă. În exercițiul muncii sale, salariatul poate să își valorifice ideile de afaceri valoroase, chiar dacă nu-și poate deschide o firmă proprie, din lipsă de capital propriu. Economia de piață se construiește cu societăți comerciale serioase și reziliente.
7. Înainte de a se lansa în vânzări sau de a pune pe piață anumite produse, comercianții care se adresează publicului consumator au o serie de obligații prealabile, în virtutea cărora sunt obligați sa solicite autorităților administrative autorizații sau acorduri prealabile. Lipsa acestor acte sau formalități administrative poate determina aplicabilitatea unor sancțiuni contra comerciantului, care nu numai că îi pot afecta situația patrimonială prin impunerea unor amenzi, dar pot duce și la suspendarea sau la lichidarea afacerilor proprii.
Autorizarea funcționării comercianților este reglementată, la nivel generic, de Legea nr.359/2004 a simplificării formalităților de înregistrare în Registrul Comerțului[10]. Desfășurarea în locuri publice a vânzărilor comerciale este reglementată de OG nr.99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață[11], faptele care contravin autorizării sau care ocolesc condițiile de exercitare a activităților de comercializare de produse și servicii de piață fiind sancționate contravențional.
Legea nr. 359/2004 stabilește principiul conform căruia comercianții trebuie să obțină autorizarea funcționării înainte de a începe comerțul. Un comerț derulat fără autorizație prealabilă de funcționare este ilicit[12]. Acest principiu se regăsește și în art. 5 alin. (1) din OG nr. 99/2000, conform căruia orice exercițiu comercial se desfășoară numai de către comercianții autorizați conform legii. Mai mult, pentru activitatea de comercializare a produselor alimentare și pentru serviciul de alimentație publică sunt necesare cunoștințe de specialitate și personal calificat (art. 5 alin. (2) din OG nr. 99/2000). Vânzarea de produse și servicii de piață fără autorizare și comercializarea sau manipularea de produse alimentare de către comercianți fără cunoștințe de specialitate și fără personal calificat reprezintă forme de comerț ilicit. Acest caracter ilicit al comerțului este comun atât situației în care entitatea vânzătoare nu avea de la început autorizare, cunoștințe de specialitate și personal calificat, cât și situației în care entitatea vânzătoare le-a pierdut ulterior din orice motiv.
În ciuda acestor dispoziții legale, nu există la nivel local sau național o bază de date comprehensivă și accesibilă care să conțină aceste informații sau să atragă atenția asupra lipsei acestor informații. Din acest punct de vedere, încrederea publicului în comerț și comercianți este afectată, iar formalitățile birocratice la care fac referire actele normative mai sus citate (plus o sumedenie de alte reglementări care impun restricții și condiții comerțului) par complet inutile și nelegitime, de unde ostilitatea sau superficialitatea cu care sunt tratate. Catalogul firmelor, reglementat ca oglindă a comercianților și ca bază de date ale evenimentelor, incidentelor și omisiunilor lor, ținute de CCIR, apare ca o necesitate stringentă.
La nivel teoretic, autorizarea inițială a funcționării comercianților care vând produse sau servicii publicului este în competența unor autorități implicate, cum ar fi cele din domeniul sănătății publice, al siguranței alimentelor, al protecției mediului și al protecției sociale. O astfel de autorizare ar trebui să fie un prim pas în demersul de asigurare a protecției consumatorilor și a unui climat concurențial normal. În mod curios, însă, art. 5 din Legea nr. 359/2004 privind „simplificarea” formalităților arată că prin autorizarea funcționării se înțelege „asumarea de către solicitant a responsabilității privitoare la legalitatea desfășurării activităților declarate”. Cu excepția activităților comerciale cu impact semnificativ asupra mediului, verificarea făcută de autoritățile competente în vederea autorizării funcționării este ulterioară, și nu prealabilă începerii activității. Așadar, activitatea comercială declarată poate începe pe baza simplei asumări a răspunderii comerciantului pentru legalitatea activității. În condițiile generalizării practicilor comerciale incorecte[13] și ale recrudescenței daunelor provocate de produsele cu defecte vândute de comercianți consumatorilor, această așa-zisă simplificare a formalităților, prezentată ca scop în sine, este o adevărată invitație la fraudă, camuflând scopul primordial al formalităților aferente autorizării funcționării (protecția consumatorilor și asigurarea unui climat concurențial normal). O astfel de decizie de politică economică este greșită și nocivă pe termen mediu și lung. Este, desigur, riscant pentru un comerciant să își asume responsabilitatea pentru legalitatea desfășurării unor activități pe care le știe ilegitime, întrucât inexactitățile voite sau minciunile intenționate conținute în declarație pot determina cercetarea penală a declarantului pentru fals și uz de fals, dar a pune semnul egal între autorizarea funcționării (adică, o rezultantă pozitivă a unei serii de acte administrative emise și asumate în urma unui întreg proces birocratic de către autoritățile administrative competente) și declarația pe propria răspundere a solicitantului înseamnă a-i permite comerciantului o auto-premiere pentru bună purtare, legal recunoscută, indiferent de comportamentul său real ulterior, și a-i preda anticipativ un cec în alb pentru practici comerciale incorecte, cel puțin până la (prezumtivul) control al legalității activității efectuat de autorități. Este adevărat că, după obținerea certificatului de înmatriculare în registrul comerțului și a codului unic de înregistrare fiscală, autoritățile competente prevăzute la art. 172 alin. 2 din Legea nr. 359/2004 efectuează (teoretic) verificări privind legalitatea activităților comerciantului, la cererea oficială a Biroului unic din cadrul oficiului registrului comerțului teritorial competent (și nu la cererea solicitantului). În urma acestor potențiale verificări, dacă nu sunt superficiale, se poate ajunge la concluzia că, de fapt, comerciantul nu îndeplinește condițiile de legalitate a activității. În această situație, într-un prim pas, comerciantului i se pune în vedere să remedieze „neregularitățile”, într-un termen stabilit oficial, de autoritatea competentă, pentru fiecare caz concret în parte (termen care poate fi prelungit la cererea solicitantului). În cazul eșecului acestui demers (care nu împiedică derularea în continuare a comerțului „autorizat” pe baza declarației pe proprie răspundere a comerciantului), autoritățile competente notifică registrului comerțului teritorial competent interzicerea desfășurării activității, măsură care se va înregistra din oficiu în registru, în termen de trei zile de la notificare (art. 173 din Legea nr. 359/2004). Eventualele consecințe negative ale comerțului ilicit (retroactiv calificat ca atare) asupra consumatorilor și asupra concurenței sau a mediului înconjurător, pot deveni ireversibile, fără ca răspunderea „asumată” de comerciant la momentul cererii de autorizare a funcționării să le poată înlătura sau măcar compensa[14]. Așadar, autorizarea prealabilă a funcționării, teoretic obligatorie înainte de începerea oricărui comerț și teoretic menită a proteja terții de consecințele unui comerț ilicit, se transformă într-o autorizare post-factum a funcționării.
Catalogul firmelor, propus de proiectul de lege precizat, poate elimina aceste riscuri, prin transparență și avertizare asupra riscurilor afacerii.
În altă ordine de idei, persoanele care au cauzat sau au contribuit la starea de insolvență a unui comerciant – persoană juridică pot fi trase la răspundere în cadrul procedurii insolvenței, printr-o acțiune de tip colectiv (class action), derulată în interesul colectivității creditorilor, care tinde la acoperirea de către aceste persoane a restului de pasiv ne-acoperit din lichidarea bunurilor, a valorilor și a creanțelor debitorului. Mecanismul acestei acțiuni este reglementat la art. 169 – 173 din Legea insolvenței nr. 85/2014. Potrivit art. 169 alin. 10, aceste persoane, față de care s-a antrenat o astfel de răspundere, sunt decăzute din dreptul de a mai conduce întreprinderi sau de a mai fi fondatori de societăți comerciale pe următorii 10 ani. Deși foarte energică, această decădere nu este aplicabilă în practică, întrucât nu există o bază de date referitoare la ea. De aceea, Catalogul firmelor poate constitui o necesară acoperire a acestei lacune de reglementare și de bune practici în afaceri.
În ceea ce privește înscrierea societăţilor în Catalogul firmelor, proiectul de lege precizat prevede că, odată înființată (înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului), o societate comercială va avea la dispoziție un termen de 15 zile pentru a solicita Camerei Naționale includerea acesteia în Catalog. Este evident faptul că, pe parcursul activității sale, societatea poate suferi modificări, unele dintre ele fiind substanțiale. Tocmai din acest motiv, proiectul de lege prevede tot un termen de 15 zile, calculate de la data înscrierii oricăror mențiuni în Registrul Comerțului, pentru a solicita actualizarea informaţiilor din Catalog.
8. În legătură cu cea de-a doua modificare importantă propusă prin proiectul de lege aflat la Senat, respectiv înființarea unui sistem de certificare a managerilor , apreciem că este o idee care va putea conduce la profesionalizarea și responsabilizarea mediului de afaceri, întrucât va avea drept efect creșterea calității actului managerial, responsabilizând agenții economici și contribuind la îmbunătățirea și dinamizarea activității economice.
Potrivit art. 41 alin. (1) din proiectul de lege: „În primul an de la înfiinţare şi până la depunerea primelor situaţii financiare prevăzute de lege, profesionistul are obligaţia de certificare a administrării propriei activităţi prin obţinerea unui certificat de competenţă acordat reprezentantului legal al acestuia, ca persoană fizică împuternicită să îl reprezinte în raporturile cu terţii şi în justiţie.”, proiectul de lege prevăzând și condițiile ce vor trebui îndeplinite pentru obținerea certificatului, precum și categoriile de reprezentanți ce vor fi exceptați de la obținerea Certificatului de competență.
Un aspect important de menționat în legătură cu sistemul de certificare a managerilor este că acesta nu va constitui o piedică pentru antreprenori în a ocupa funcția de administrator al propriei societăți nou înființate. Așa cum reiese din textul de lege propus, societatea va putea funcționa inițial cu un administrator „necertificat”, dar va avea obligația ca, în primul an de la înființare și până la depunerea primelor situații financiare prevăzute de lege, să obțină o astfel de certificare pentru administrator.
Certificarea administratorului societății se va realiza prin parcurgerea unui curs, organizat de camerele județene de comerț, pe baza normelor metodologice pe care le va elabora Guvernul împreună cu Camera Națională ulterior promulgării proiectului de lege.
Totodată, obligația absolvirii cursului nu va fi impusă tuturor administratorilor actuali. Conform art. 41 alin. (4) din proiectul de lege: ”În cazul reprezentantului legal care are o vechime atestată de cel puțin trei ani în funcția de administrator societate, precum și în cazul profesionistului nou înființat al cărui reprezentant legal atestă, potrivit studiilor absolvite, cunoștințe corespunzătoare domeniilor specifice administrării și managementului afacerilor, certificatul de competență va fi eliberat ca urmare a îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (3) și fără absolvirea cursului de instruire […]”.
Așadar, persoanele care dețin funcția de administrator al unei societăți, precum și cele care au absolvit studii în domeniul administrării afacerilor, nu mai au obligația de a efectua cursul de instruire în domeniul administrării sau managementului afacerilor, considerându-se că aceștia au acumulat îndeajuns de multă experiență pentru a menține un grad de profesionalism ridicat în administrarea afacerii.
Asigurarea unui nivel ridicat de pregătire a administratorului societății a reprezentat și reprezintă una dintre cele mai dezbătute teme la nivel doctrinar, având în vedere importanța pe care Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale o acordă acestei instituții.
În acest context, sunt relevante comentariile pe care le-am făcut referitoare la motivația introducerii în Legea nr. 31/1990, în anul 2006, a asigurării de răspundere profesională[15]. Arătam cu acea ocazie că, după apariția Legii nr. 441/2006, administratorul societății comerciale pe acțiuni, privit lato sensu, nu mai este un simplu angajat, mandatar sau funcționar al societătii care exercită și atribuții de gestiune sau de reprezentare legală a societății. Functia de administrator în societățile pe acțiuni devine o profesie, cel puțin sub aspectul independenței și al asigurării de răspundere profesională. Obligația de răspundere profesională, existentă de mult în spațiul juridic românesc în legătură cu profesiile liberale sau reglementate, s-a extins și la administratori, în temeiul art. 15312 alin. (4) din Legea societăților comerciale, ea înlocuind fosta garanție pe care trebuia să o constituie administratorul la preluarea funcției, considerată în mod aproape unanim ca un lest inutil, dată fiind valoarea derizorie la care o fixa legea (contravaloarea a 10 acțiuni, adică, în majoritatea cazurilor, 1 leu). În doctrina anterioară Legii nr. 441/2006 s-a afirmat că economia modernă recunoaște managementul ca pe o adevărată profesie și pe manager ca pe un profesionist în activitatea de conducere a unui agent economic[16].
Prin urmare, instituirea obligației de încheiere a unei asigurări de răspundere profesională în cadrul societăților pe acțiuni se înscrie în aceeași logică a profesionalizării funcției de administrator, în vederea asigurării unei independențe și a unei puteri de decizie a acestora, însă niciunul dintre aceste deziderate nu ar putea fi atins fără existența unei minime pregătiri profesionale în domeniul managementului.
Prin obținerea Certificatului de competență se urmărește tocmai asigurarea acestei pregătiri profesionale, realizată de către un organism prestigios, astfel cum este CCIR. Această pregătire suplimentară va contribui la obținerea independenței administratorilor care pot/trebuie să facă parte din Consiliul de Administrație sau Consiliul de Supraveghere.
Voința socială a oricărei societăți comerciale este dusă la îndeplinire prin actele și acțiunile persoanelor anume învestite cu administrarea societății. Un nivel ridicat de cunoștințe și competență în domeniul administrării societății oferă, pe lângă eficientizarea activității comerciale, independența necesară și esențială a administratorului în momente decisive pentru viitorul afacerii.
Totodată, este important de menționat că, potrivit proiectului de lege, obligația de obținere a Certificatului de competență nu este instituită în sarcina tuturor formelor de organizare a activității, cele reglementate de Ordonanța de Urgența nr. 44/2008 fiind exceptate de la această obligație.
Test de imaginație: este anul 2032, comercianții dezvoltă parteneriate de încredere și orice persoană poate accesa, cu doar un click, toate informațiile despre societatea cu care dorește să colaboreze; administratorii sunt adevărați profesioniști ale căror competențe sunt certificate, iar societățile comerciale se bucură de încredere și transparență; disputele comerciale se tranșează mult mai ușor și în afara sălilor de judecată, iar mediul de afaceri din România este respectat la nivel european și internațional.
[1] În continuare, în text, CCIR.
[2] De altfel, reglementarea de drept comun referitoare la persoana juridică, respectiv, art. Art. 187-252 Cciv, este aplicabilă și statutului organiz al CCIR, în măsura în care nu este înlăturată de la aplicare de legi sau norme speciale.
[3] A se vedea Gh. Piperea, comentariul capitolului din Codul civil referitor la persoana juridică, în lucrarea colectivă având drept coordonatori pe Fl. A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, intitulată Noul Cod Civil. Comentariu pe articole – art. 1-2664, prima ediție, publicată Editura C.H. Beck, București 2012, p. 173.
[4] A se vedea Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediția a VII-a, Ed. Universul Juridic, București 2007, p. 93. În Tratatul de drept comercial din 2009 (publicat la editura Universul Juridic), prof. Cărpenaru a adăugat, la p. 99: CCIR a fost creată „în scopul de a reprezenta, apăra și susține interesele membrilor săi și ale comunității de afaceri, în raport cu autoritățile publice și cu organismele în țară și din străinătate”.
[5] Din punct de vedere conceptual, noțiunea de „firmă” desemnează numele sau identitatea unei întreprinderi, iar nu întreprinderea în sine. Sugerez ca denumirea să fie Catalogul întreprinderilor și al comercianților, iar nu Catalogul firmelor.
[6] Un proiect similar a fost implementat cu succes în Ungaria. Toate companiile înregistrate în Registrul Comerțului au obligația legală de a se înscrie și în Registrul Cameral, administrat de camerele de comerț maghiare.
[7] În continuare, în text, ONRC.
[8] https://www.juridice.ro/35124/insolventa-introducere.html
[9] A se vedea Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării peroanelor juridice, publicată in M.Of. nr. 839/2004, care a intrat în vigoare în 11.11.2004, a abrogat OUG nr. 76/2001.
[10] Desfășurarea unor activități comerciale neautorizate sau nedeclarate public, care reprezintă ipostaze ale comerțului ilicit, era sancționată conform fostei Legii nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, actualmente abrogat – o chestiune de politică economică greșită a Statului Român.
[11] Ordonanța Guvernului nr. 99/2000 a fost republicata în M. Of. nr.603/2007. Ordonanța nu se aplică unor produse cum ar fi medicamentele, produsele agricole comercializate direct de producătorii agricoli individuali precum și altor produse și servicii de piață reglementate prin acte normative speciale. În această ultimă categorie ar putea intra produsele și serviciile bancare, cele de asigurări, cele referitoare la piața de capital etc.
[12] Faptul că o persoană sau o entitate desfășoară un comerț ilicit nu determină lipsa calității sale de comerciant. Dimpotrivă, pentru motive de protecție a terților, acestei persoane sau entități trebuie să i se atribuie calitatea de comerciant, cu titlu de sancțiune pentru comerțul său ilicit.
[13] Pentru a reliefa acest fenomen, doi laureați ai premiului Nobel pentru economie, George Akerlof si Robert Schiller și-au intitulat o carte scrisă în co-autorat La pescuit de fraieri (Phising for Phools). Varianta în limba română este publicată recent, la Editura Publica, București, 2017.
[14] În plus față de aceste considerații de ordin principial, în interpretarea și aplicarea regulilor relative la autorizarea sau interdicția post-factum a funcționării comercianților, s-ar putea ridica și alte câteva chestiuni punctuale: (i) din textul relativ la interzicerea activității comerciantului nu rezultă dacă este vorba de orice activitate a comerciantului sau numai de cele pentru care s-a stabilit în concret și punctual că nu sunt îndeplinite condițiile de legalitate; întrucât este vorba de o interdicție, înseamnă că trebuie ca norma legală să fie interpretată restrictiv și, deci, interdicția să nu se extindă la întreaga activitate a comerciantului, ci numai la cele efectiv vizate de verificarea efectuată de autorități; dacă, însă, rezultatul verificării indică nelegalitatea întregii activități, atunci nu numai că interdicția se va extinde la toate activitățile comerciantului, dar afacerea, în sine, urmează a fi lichidată (dacă forma de organizare a comerciantului este aceea de persoană juridică, interzicerea activității echivalează cu imposibilitatea obiectului de activitate, ceea ce înseamnă dizolvarea persoanei juridice și, consecutiv, lichidarea); (ii) interdicția privește numai activitățile declarate ale comerciantului; cele nedeclarate, dar derulate de facto, în afara autorizației de funcționare, sunt activități comerciale ilicite; (iii) restrângerea obligației de a solicita autorizația de funcționare la persoanele juridice (aspect ce rezultă cu evidență chiar din titlul Legii nr. 359/2004) este nejustificată, întrucât micul comerț, exercitat de persoane fizice autorizate, de întreprinderi individuale sau de întreprinderi familiale poate fi tot atât de nocivi ca și comerțul de mare anvergură și, în plus, mai greu de depistat.
[15] A se vedea St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole. Ediția a 5-a, Editura C.H. Beck, București 2014, p. 561.
[16] A se vedea Gh. Brehoi, Contributii pentru conceptualizarea notiunii de manager si a contractului de management, Dreptul, nr. 5-6/1993, p. 7.
Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIAȚII
