În cadrul reuniunii organizate luni, 30 mai a.c., de Înalta Curte de Casație și Justiție (Î.C.C.J.), în contextul marcării aniversării a 160 de ani de la începerea activității sale, a fost lansată inițiativa constituirii Grupului de reflecție asupra trecutului, prezentului și viitorului Casației în România (GR-CR). Înscrisă deschiderii Î.C.C.J. către celelalte profesii juridice, cât și spre societate, prin consolidarea dialogului interinstituțional și general, aceasta presupune crearea unei structuri ad-hoc, compusă din înalți magistrați, cadre didactice universitare și cercetători științifici, mai ales „procesualiști”, reprezentanți ai societății civile, ai altor zone de interes socio-judiciar. Rolul său e acela de a reflecta asupra viitorului Casației în România, din perspectiva trecutului, a problemelor cu care se confruntă în prezent și, mai ales, a provocărilor sale viitoare în context european și global. Se urmărește astfel ca printr-o analiză complexă, diacronică și predictiv-comparativă a devenirii curților supreme să se desprindă liniile de convergență și să se releve specificitatea experiențelor naționale, iar pe această bază să se ofere soluții posibile, inclusiv de ordin legislativ, pentru consolidarea și evoluția Casației în România.
Argumentum-ul inițiativei, pe care îl redăm în continuare, l-am expus în cadrul manifestării, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ) având calitatea de partener științific al instanței supreme în acest inedit demers teoretico-instituțional.
„1. La 160 de ani în serviciul dreptului și al justițiabililor, Înalta Curte de Casație și Justiție a României a fost, este și rămâne simbolul jurisdicțional al justiției în țara noastră. Și unul, totodată, al integrării și apartenenței european-occidentale, un element esențial al constituirii și desăvârșirii statului național unitar și dintotdeauna un factor de promovare și pilon de realizare a exigențelor statului de drept.
De aceea, astfel și acum ne aflăm la o veritabilă sărbătoare a justiției, deopotrivă o instituție și o valoare; indiscutabil, una, dacă nu cea, dintre cele mai frumoase și mai prețioase dintre ele și singura care are ministerul său. Chemate a o realiza de Constituție și în „condițiile legii”, jurisdicțiile trebuie să se situeze la înălțimea importanței idealului pe care îl promovează, iar profesiile care concură la atingerea lui sunt supuse, în consecință, exigențelor imparțialității, integrității și căutării perpetue a ceea ce e just, care devin în acest mod lege.
Locul pe care îl ocupă Î.C.C.J. la vârful ordinului jurisdicțional și singularitatea misiunii/competențelor judecătorilor curților supreme le conferă o responsabilitate specială pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă justiția. De aceea, o reflecție, în același timp retrospectivă și prospectivă privind Curtea de Casație la orizontul 2030 și dincolo de el, din perspectiva evoluțiilor trecutului, constrângerilor prezentului și imperativelor viitorului, în dimensiunea sa juridică, instituțională și internațională, se impune în mod absolut. Și aceasta cu atât mai mult cu cât este tot mai evidentă misiunea esențială ce revine curților de casație și instanțelor supreme, în general, în garantarea funcției protectoare a preeminenței dreptului, declarându-le într-un fel ca și co-responsabile ale democrației în plan instituțional și cerându-li-se să contribuie la revitalizarea sa. Această importanță funcțională traduce o realitate structurantă: fără o autoritate (putere) judecătorească eficientă, imparțială și independentă statul de drept rămâne un concept lipsit de efectivitate.
În același timp, noile date ale raporturilor și dialogului instituțional-juridic dintre jurisdicțiile europene și cele interne supreme, accentuate de procesul de (de)mondializare și reașezarea geostrategică, mai ales continentală, presupun inedite percepții și soluții inovante, care nu se pot genera și întemeia decât pe concluzii rezultate din analiza pertinentă a tradițiilor și obiectivarea aspirațiilor prezentului și mai ales a proiecțiilor viitorului.
Nu în ultimul rând, societatea de astăzi cere și presupune mai mult ca oricând transparență, dialog, dezbatere, înțelegere, intercomuniune deopotrivă în conceperea, desfășurarea și îndeplinirea actului de justiție.
2. Și de această dată împlinirea și izbânda unui asemenea demers depind de alianța dintre înțelepciunea și realizările jurisprudenței și cercetarea creatorilor doctrinei, într-o ecuație instituțională bazată pe valabilitatea și relevanța în primul rând ale precedentului.
Iar cea mai potrivită formulă de exprimare a sa este cea dintre Înalta Curte de Casație și Justiție și Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, întemeiată pe tradiție și similitudine a statutului de vârfuri ale jurisdicțiilor, respectiv cercetării științifice în drept. În privința celei dintâi, este de notorietate că „patronimul” nostru a fost, deopotrivă, președinte al instanței supreme, în perioada 1938–1940 și al instituției academice naționale în răstimpul 1946–1948, a publicat primele studii ale istoricului Casației, iar, subsemnatul, directorul său de azi a întocmit prima istorie integrală a acesteia (2012). Referitor la al doilea aspect, unicitatea și independența ne caracterizează definitoriu. Îmi place să cred, în acest sens, că Înalta Curte a rămas credincioasă și astăzi pozițiunii exprimate la 11 februarie 1863 în cauza având ca obiect acțiunea intentată de Adunarea Electivă împotriva Cabinetului de la 13 iulie 1860 din Țara Românească de a-și urma „missia sa fără a se povățui de alte înrâuriri decât de lege și de conștiință, neavând a da seamă de otărârile sale decât lui Dumnezeu”. După cum I.C.J. este singura unitate de cercetare juridică fundamentală de amploare națională, aflată sub autoritatea celui mai înalt for științifico-cultural al țării.
3. Cu atari premise, sub asemenea auspicii și având în vedere aceste considerente am discutat și împărtășit cu d-na Președintă a Înaltei Curți ideea inițierii unui Grup de reflecție privind trecutul, prezentul și viitorul Casației în România, constituit cu participarea unor foști și actuali înalți magistrați, reprezentanți ai celorlalte profesii juridice, cadre didactice și cercetători în domeniul de interes, care să analizeze și propună, prin concluziile formulate, soluții de etapă și pe termen lung ale problemelor aferente. Este vremea în care viitorul jurisdicțiilor supreme în Europa se dezbate în diverse cercuri juridice tot mai insistent, un exemplu elocvent constituindu-l activitatea grupului de reflecție Tarzia care, în ultimii 25 de ani, în cadrul unor seminarii inter-universitare federând procesualiști universitari și practicieni din patru state – Germania, Franța, Italia și Belgia –, a generat importante concluzii, inclusiv de drept comparat. Filosofia generală a existenței și funcționării unei curți de casație pornește de la rolul dublu încredințat la origini: pe de o parte, unul normativ (de fixare a sensului legii) și, pe de alta, unul disciplinar (de control al regularității judecăților). De la înălțimea unor atari statut și competențe ea ar putea reaminti jurisdicțiilor suverane, indiferent că sunt curțile de apel sau tribunalele care statuează în ultimă instanță, că nu ar fi altceva decât „servante”, docile ale puterii legislative, chemate să interpreteze și să aplice legea în cazurile de speță și, totodată, a sublinia că, în ceea ce o privește, recursul în casație a fost instituit în singurul beneficiu al interesului public și nu în profitul unei părți. Iar atunci când tot mai mulți se plâng de faptul că procesele lor au fost rău judecate și legea aplicată în mod defectuos trebuie să existe căi eficiente procedurale nu numai de filtrare, ci chiar de oprire a fluxului lor spre a împiedica transformarea în instanță de al treilea grad. Așa se face că, dintr-o atare perspectivă, istoria tuturor curților de casație este una a reglementărilor contenciosului, care permit măsurarea mizelor și evaluarea modalităților succesive, cea a unei anumite culturi care pretinde a concilia celeritatea și calitatea actului de justiție, garantarea accesului la judecător și necesitatea controlului fluxului judiciar, în fine istoria unei instituții între supunere și emancipare adesea frânată în ambițiile sale de obișnuințe conservatoare, una care mai puțin și-a cucerit și mai degrabă și-a cultivat independența sa, așa încât puterea de inițiativă constituie astăzi un atu major în perfecționarea misiunii conferite și pe deplin asumate.
Înalta noastră Curte este în căutarea și desăvârșirea propriului său destin ca instanță de casație; înființată ca atare la 1862, a mers apoi la formula de curte supremă, a trecut în cea de tribunal suprem, a redevenit în 1991 curte supremă, iar din 2003 încearcă să reia cursul de curte de casație. La acest moment își propune să intervină prin analizele sale Grupul de reflecții preconizat. Obiectivul general stabilit în urmă cu 160 de ani în cuvântarea de la instalarea Curții din 15/28 martie 1862 a întâiului său președinte, Vasile Sturza, acela de a înlătura „răul cel mare care apasă societatea, neîncrederea în justiție” și a ajunge la a constata că „Dreptatea domnește în România”, rămâne valabil și astăzi.
Circumscrierea din perspectivă tehnică a dialogului european în materie implică alăturarea la abordarea temei viitorului jurisdicțiilor supreme în ordinea judiciară; cert atemporal, subiectul controlului de legalitate conferit înaltelor curți și rezonanțele sale actuale ocupă locul central în acest context. Se au în vedere astfel nu numai remodelarea procedurilor de casare impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ori spectrul filtrajului recursurilor invocat de unii, dar și compromisul indus de dialogul – constrâns ori dorit – pe care curțile supreme trebuie să-l întrețină între ele. Aspectele mai concrete pot viza accesul la înaltele jurisdicții (larg ori selectiv), misiunea specifică conferită judecătorului, ce proceduri se antamează, căror reguli li se supun luarea deciziilor și punerea lor în executare, ce stil, structură a motivării și ce efecte tehnice sunt aferente redactării hotărârilor și, nu în ultimul rând, ce autoritate doctrinală, chiar normativă pot pretinde acestea.
Noi ne mărginim acum numai la a enunța aici argumentele și intențiile generale ale acestui proiect. Le supunem atenției și înțelegerii dumneavoastră.
Crezând că suntem cu toții de acord asupra necesității și oportunității sale, să sperăm în continuarea demersului, realizarea și succesul său!”
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
