Imago iuris și imaginarul dreptului

Lucian BerceaO distanță se interpune între imagine și imaginar, însă această distanță este vie și dinamică. Nu avem la îndemână nimic mai aproape de obiect decât imaginea, care îl (re)prezintă prin reflectarea sa senzorială în mintea noastră. Dar imaginea reprodusă pe pânză, pe hârtie sau pe ecran este bidimensională, deși obiectele au în realitate trei dimensiuni. Așa încât orice imagine înfățișată în paginile unei cărți mărturisește mai degrabă un anumit punct de vedere, ascunzând subtil – sau denunțând ferm – o altă perspectivă. La fel ca un dicționar, imaginarul este o arhivă, dar o arhivă de imagini găzduită de imaginația noastră. I se poate, de aceea, reproșa că există numai acolo – imaginar e, în acest sens, pe rând, sinonim cu ireal, fictiv sau fantastic. Un imaginar împărtășit descrie, însă, mai mult sau mai puțin fidel, fragmente din realitate – nu degeaba există hărți ale imaginarului colectiv.

Riguros, dreptul nu are imagine, dar are imaginar. Dreptul își generează și își întreține propriul imaginar, după cum face parte, la o altă scară, dintr-un imaginar social și cultural mai vast, în care se intersectează (și) cu arta. Cartea-obiect pe care o avem în față pleacă de la premisa că arta – în cazul nostru, arta vizuală (pictura, sculptura, fotografia, arhitectura et cetera) – poate reflecta dreptul; ea poate surprinde atât dimensiunea evidentă, limpede și puternică a acestuia, cât și părțile sale efemere, echivoce sau controversate, pe care cuvintele nu ar vrea sau nu ar putea să le redea. Arta vizuală produce astfel o arhivă concentrată – un imaginar – care vorbește cu acuratețe despre drept și pe care putem să îl decodăm dacă, pe lângă înțelegerea profund rațională, recurgem la emoția estetică. Explicația propusă dreptului prin apelul la imagini îi lărgește acestuia spectrul, conferind claritate întregului, pentru că oferă acuitate ochiului care îl privește și minții care îl înțelege.

Imaginarul dreptului juxtapune alegorii ale justiției, chipuri ale lui Themis sau figuri de judecători, scene de judecată sau înfățișări ale curților de justiție, proiecte ale unor societăți ideale sau fizionomii ale unor regimuri eșuate, imagini ale unor asasinate celebre sau mărunte, ale unor tranzacții notorii sau ale unor trădări obscure, ale unor revoluții cutremurătoare sau ale unor perfide lovituri de palat, ale unor eroi emblematici sau ale unor victime inocente. Alături de aceste (re)prezentări transparente ale dreptului, în nenumăratele sale forme, istoria imaginilor înregistrează discursuri vizuale subtile, mai puțin sau deloc figurative, care, folosind de fapt aceleași referințe, dezvăluie niveluri de înțelegere tot mai profunde și solicită interpretări pe măsură.

Cât de adevărat e ceea ce spun aceste imagini despre drept? Se vorbește în estetică despre egala îndreptățire a perspectivelor, despre faptul că, într-un anumit sens, arta în sine nu progresează sau, dimpotrivă, își (re)atinge apogeul în fiecare expresie veritabilă a sa. Prin urmare, indiferent de epocă, de gen, de manieră, de autor sau de spațiul cultural din care acesta provine, referințele alese de contributorii la această carte-obiect trebuie să fie privite ca a priori relevante. Desigur, însă, că aceste referințe au propriile moduri discursive. Contraintuitiv, deși este vorba despre drept, nu interesează neapărat mimesis-ul, și nici măcar verosimilitatea. Chiar dacă reprezintă replici ale originalului – pe care, fără îndoială, îl servesc –, copiile de orice fel nu sunt în general tratate decât ca rămășițe ale acestuia; de aceea, o imagine care și-ar propune să de-scrie sau să re-creeze dreptul la modul fidel, dar în registrul artei, ar putea să înșele prin chiar intenția sa. Discursurile juriștilor pe marginea acestor imagini devin interesante când se referă la reciprocitate ca precondiție a dialogului și a negocierii text – imagine; la influența determinantă a contextului și a perspectivei asupra înțelegerii imaginii și a textului; la zonele de clarobscur care le potențează acestora semnificațiile; la relația dintre formalismul dreptului și cel al artei, inclusiv la (in)separabilitatea fondului de formă; la funcția de complement a culorii „opuse”; la abstractizare ca expresie a „nenumitului” din orice imagine; la valoarea de imagine a oricărui cuvânt scris; la tradiții – artistice sau juridice – ca registre ale experiențelor continue și la revoluții – juridice sau artistice – ca discontinuități; la utilitatea politică sau economică a artei; la șabloane și clișee ca limite ale imaginației; la porozitatea apriorică a artei și la riscul ermetizării dreptului; la lecția despre iluzia obiectivității, pe care juriștii ar putea să o învețe (mai bine) de la artiști.

Colecția de față reține, pentru început, lucrări vizuale gândite ca o etalare a unor spectacole de forță imaginativă și tehnică; operele de artă din secțiunea Alegorii reușesc implicit, prin grandoare, să redea amplitudinea și vigoarea dreptului. Imago iuris se bazează pe capacitatea semnelor de a semnifica, și pe a observatorului de a le recunoaște și interpreta la infinit – pe această proprietate a operelor de artă mizează secțiunile Simboluri sau Metafore. Dintr-un registru alternativ fac parte imagini cu o putere excepțională de sugestie, decurgând din structura lor compozițională sau din promptitudinea inspirată a obiectivului prin care sunt privite – cele din secțiunea Instantanee. Arta exprimă, într-o altă formă, lucrurile esențiale pe care juriștii le știu deja despre ei înșiși – nu este, deci, surprinzător că mai mulți contributori au ales ca reprezentative pentru crearea și aplicarea dreptului imagini ale unor Geneze inspirate, ale unor multiple Perspective sau ale unor Judecăți drepte sau strâmbe. La rândul său, arhitectura surprinde identități ori pledează pentru spații care reflectă valori importante pentru drept – acesta este liantul secțiunii Construcții. În fine, dacă operele de artă sunt mașini ale timpului, ele au capacitatea de a încapsula esența dreptului, așa cum aceasta s-a materializat, în epoci și spații diferite, la nivel general, sectorial sau particular – după cum ilustrează secțiunile Orizonturi, Sfere sau Relații.

Dreptul surprins în imagini este privit în această carte-obiect de două perechi de ochi – ai juristului și ai artistului. Mai mult, textul propus de fiecare autor pe marginea imaginii pe care a selectat-o pentru imaginarul dreptului, construit în jurul standardului de o mie de cuvinte (care a încercat să oblige la o egalare a expresivității plastice), este însoțit de un discurs de escortă – o reinterpretare grafică a imaginii de origine. Perspectivele interpretative se multiplică astfel și se întrepătrund, iar imaginea inițială devine un pretext pentru mai multe puncte de vedere. În fond, pluralitatea interpretărilor – inclusiv a celor despre drept –, departe de a semnaliza un defect, de orice tip ar fi acesta, reprezintă o consecință a densității imagistice și textuale, a faptului că și o imagine, și un text sunt de fiecare dată diferite, la fiecare lectură și la fiecare privire îndreptată asupra lor. În fapt, interpretarea se vede dublu constrânsă: ea depinde atât de pre-înțelegerea interpretului (în cazul nostru, a juristului apropiat de opera de artă care îi vorbește despre drept), cât și de jocul textului (adică de potențialul operei de artă de a genera o lectură semnificativă pentru fiecare interpret). Astfel alcătuită, cartea-obiect reflectă dialogul dintre textul despre drept și imaginile în care acesta din urmă este surprins. Departe de a folosi arta numai ca Pretext, Imago iuris își asumă sensurile – deslușite sau ambigue – care rezultă din acest dialog, tocmai pentru că le consideră relevante pentru deschiderea cu care dreptul ar trebui să trateze discursurile care îl privesc.

Prof. univ. dr. Lucian Bercea, Decanul Facultății de Drep a Universității de Vest din Timișoara

* Acest text prefațează volumul Imago iuris. Imaginarul dreptului (ed. Lucian Bercea), Editura Universității de Vest, Timișoara, 2022.