Cercetarea științifică a dreptului în căutarea destinului său. Sau despre rezistența și esența în reflecția juridică

Marile proiecte științifice își urmează îndeobște soarta lor și rămân în istorie prin „urmele” lăsate în domeniul de referință. Ivite din cauze bine determinate, ele își asumă o misiune care odată îndeplinită ori ce devine imposibilă impune retragerea de pe scena academică, spre a lăsa loc altuia ori pur și simplu pentru a-și marca finitudinea. Tergiversările au arătat întotdeauna slăbiciuni, dezorientări și că implacabilul deznodământ e doar amânat, dar nu și evitat. Și toate acestea văzute nu atât ca sfârșit, cât mai ales ca loc pentru un nou început, prin lansarea unui alt demers de cercetare de aceeași natură și amploare sau mai mult decât atât. Dar ceea ce e mai important este moștenirea pe care o lasă, valoarea și perenitatea ei ideatice.

La aproape șapte decenii de la înființare și de activitate a sa neîntreruptă în sistemul de cercetare științifică al Academiei Române, Institutul de Cercetări Juridice (ICJ sau Institutul) încearcă a-și evalua parcursul și a se autodefini cât mai exact în raport cu programul asumat la fondare și rezultatele aplicării sale consecvente de până la un anumit moment dat, așa încât să rezulte cu cât mai mare claritate parcursul cercetării științifice (instituționalizate) a dreptului în căutarea obiectului și metodei unei științe specifice și a progresului său constant. După mai bine de trei decenii de libre recherche a venit timpul a ne pune (iarăși) întrebarea rostului, rolului și orizonturilor cercetării științifice (fundamentale) a dreptului.

1. O necesară punere în temă. Dintre toate structurile de cercetare academică create în urmă cu 70 de ani, cea juridică prezenta o formă aparte: impusă de evoluția unor preocupări interne preexistente, favorizată de conjuncturile ocazionale strategico-internaționale și precipitată din nevoia practică, inițiativa exprima natura misiunii concrete de „consiliu legislativ”, dar cu preponderența activității de cercetare științifică, adică un proiect autentic de avant la lettre legistică teoretico-aplicativă! Această realitate, care ne apare acum ca evidentă, era atunci, pe vremea în care noua disciplină științifică se afla numai la ora precursoare, mai puțin detectabilă, dar explică cel mai bine „programul” prefigurat în celebrul Cuvânt înainte din primul număr al revistei institutului „Studii și Cercetări Juridice” (1956) care, mai mult decât o așa-zisă teză a „constantelor dreptului”, indica modalitatea de desfășurare și realiza proiecția activității ICJ în inedita sa ipostază de manifestare. Ca o sinteză a acestei perspective, pe domenii mari de acțiune ce urmau să fie „recodificate”, Traian Ionașcu, E. Barasch, A. Naschitz, V. Dongoroz și M. Eliescu au publicat contribuții proprii privite de unii ca provocatoare de speculații și constitutive a noii viziuni, și rămas singurul, demers românesc original în știința dreptului. Era vorba însă, mai degrabă, de proiecția într-o altă dimensiune conjuncturală a experienței interbelice a primului Consiliu Legislativ, a valorosului colectiv de specialiști în desfășurarea temelor de cercetare și elaborarea legistică a unor acte normative complexe, precum celebrele decrete privind persoana fizică și persoana juridică (din 1954), codul familiei (1954), prescripția extinctivă (1959), codurile penal și de procedură penală (1968) și anteproiectul preconizatului cod civil (1971). Într-un studiu din 1969, exprimând „câteva probleme de tehnică legislativă” aferente întocmirii acestuia din urmă, profesorul Mihail Eliescu dezvăluia în fapt, dar în urma unei necesare „citiri printre rânduri”, ecuația definitorie a inițierii proiectului de instituționalizare academică, în 1954, a cercetării științifice în domeniul dreptului.

2. Datele contextului general. Explicația fondatorilor ICJ se înscria în cadrul experiențelor academice premergătoare afirmării, începând cu anii 1970, a legisticii ca știință a legislației, având ca obiect expunerea cunoștințelor și metodelor ce pot fi puse în serviciul formulării actelor normative. În raport cu nivelul de dezvoltare a demersului precursor în materie, abordarea juriștilor români s-a concentrat pe valorificarea teoriei „tehnicii legislative” în codificare, promovată de Fr. Geny, pe care au înțeles că o adopte, adapteze și valorifice în condițiile concrete și impunerilor ideologice ale contextului istoric. Într-adevăr, sub impactul constrângerilor „implacabile” ale istoriei, transformarea Academiei Române într-una de științe, cu un sistem de institute implicate în orientarea concretă a dezvoltării prin planificarea forțată a societății, înființarea unui institut juridic presupunea o formulă inedită, dar adecvată provocărilor respective. Răspunsul și opțiunea au constat astfel într-un proiect, pentru o anumită etapă de exprimare a acestui deziderat sub o formulă inedită, specifică, consistentă care avea să marcheze istoria cercetării și reflecției juridice în România și practica elaborării anteproiectelor de acte normative. Simplificând, exprimându-se, după experiențele, dar nu în afara continuării activității primului Consiliu Legislativ (înființat în 1925) sub forme premergătoare de artă, ori mai degrabă de savoire-faire profesional, legistica era ridicată, în 1954, prin înființarea Institutului de Cercetări Juridice sub tutela Academiei Române și a programului asumat, la rangul indiscutabil de știință, în ipostaza sa de tehnică complexă, puternic abstractizată, de elaborare a proiectelor de lege. Spre deosebire de trecutul inițial, când participanții la redactarea textelor exercitau o activitate profesională, efectuată mai ales în mod spontan și intuitiv, apoi cu acceptarea și urmarea unor principii, reguli și metode bine determinate și oficial promovate, se ajungea la analiza științifică a acestui proces important al vieții sociale. Se tindea în acest mod la raționalizarea și ameliorarea producției juridice, ajungându-se la a se considera că sfera legisticii se întinde până la studiul performanței normei, înțeleasă drept capacitatea acesteia de a atinge scopurile în vederea înfăptuirii cărora a fost elaborată și edictată. Cu atari premise generale se impune văzută, analizată și evaluată inițierea și desfășurarea proiectului ICJ, cel puțin în primii circa 15 ani ai existenței și activității sale în arena juridică românească. O atare percepție este de natură a tempera, deopotrivă, atitudinile negaționiste, de refuz al oricărui de rol de progres științific juridic al acestuia și, respectiv, de supralicitare a poziției programatice afișate și a rezultatelor la care s-a ajuns.

3. Fundamentele teoretice de ordin legistic. Elaborarea unei legi în general, și a unui cod, în special, considera M. Eliescu, și cu atât mai mult sub auspiciile unui institut academic, adăugăm noi, presupunea o triplă operațiune, prima de ordin științific, secunda de ordin tehnic și ultima de ordin politic. Întâia ar avea ca obiect determinarea datului socio-economic; o alta a construi acest dat pentru a acorda respectivei materii, de obicei incertă și echivocă, caracterul univoc și, în fine, ultima de a conferi certitudinea necesară.Așa fiind, datul socio-economic devine apt să fie transformat, prin acțiunea autorităților competente ale statului într-o dispoziție legală, adaptată unor scopuri concrete și precise. Și parcă spre a certifica perspectiva pe care încercăm să o prefigurăm prin rândurile de față, expozeul și argumentația profesorului M. Eliescu erau ilustrate și întărite prin trimiteri și cu referiri la lucrările teoretice consacrate de peste un deceniu până atunci, acestei problematici. Mai întâi, se concluziona că în acest mod „știința se va ocupa de a înțelege și a fixa substanța regulii de drept și tehnica se va preocupa de a insera în viață această substanță” (cu citarea expresă a „Cuvântului înainte” din 1956). Se menționa apoi că era vorba de „un aspect remarcabil al dialecticii formei și conținutului” [făcându-se trimitere la cercetările anterioare în materie ale fondatorilor ICJ, respectiv: Tr. Ionașcu, A. Barasch, Despre relativa independență a unor aspecte ale formei în drept (1964); M. Eliescu, Dialectica formei și conținutului dreptului (1964) ș.a.]. Continuând argumentația, savantul profesor precizează că tehnica legislativă ar avea rolul de a face posibilă inserția substanței care constituie conținutul dreptului, în ordinea de drept. Ea este, așadar, un efort, un produs al inteligenței, destinat a asigura conversia nevoilor societății sociale în reguli constitutive ale unui sistem de drept, adăugându-se imediat că, în orice caz, conținutul socio-economic al dreptului și sistemul logic care îi dă expresie și îi conferă prin el însuși caracterul juridic necesar, sunt interdependente. Aparatul tehnico-logic – element al dreptului relativ constant – sub presiunea neîntreruptă pe care se exercită se înscrie de la sine în perpetua devenire a dreptului. Prin urmare, acest aparat, transformându-se într-un ritm, e adevărat foarte lent, rămâne să satisfacă scopurile pe care poate să și le propună legislatorul la fiecare moment al acestei neîncetate mișcări dialectice. Aplicată la elaborarea unui cod, precum în privinţa oricărei legi, dar și cu mai mare putere în acest caz, întrucât e vorba de o amplă sistematizare la nivelul întregii ramuri de drept, o atare viziune ridică nu numai probleme științifice, relative în special la conținutul codului, ci și altele de tehnică legislativă, referitoare la forma care va da expresie juridică regulilor de conduită pe care codul le va asambla într-un tot supus în mod sistematic unei ordini deliberate. E vorba de aspecte implicând mijloacele și artificiile necesare pentru a converti conținutul socio-economic în materie juridică, în scopul ca regulile de conduită postulate, direct sau indirect, de baza economică a societății să devină reguli susceptibile să fie edictate de legislator și, în fine, pentru a face posibilă reunirea acestor noi dispoziții la cele care preexistă codificării, într-un tot unitar și, în mod logic, coerent. Nu în ultimul rând, se considera că acțiunea de codificare presupunea confruntarea cu importante probleme ridicate de mijloacele și artificiile tehnicii juridice, elemente care se distingeau prin caracterul lor voluntar și artificial. Ele nu erau, totuși, niciodată arbitrare, fiind fructul unei îndelungate experiențe umane care s-a format și s-a perpetuat prin intermediul structurilor socio-economice succesive, constituind – ca aparat tehnico-logic – o formă relativ constantă a dreptului. De altfel, codurile, în reprezentarea momentului istoric de atunci, nu constituiau numai simple compilații de reguli juridice, coordonate în mod sistematic, ci erau chemate să exprime și noi realități sociale. Totuși, cu acest titlu, ele, ca atare, puteau fi considerate înainte de toate ca un procedeu tehnic. Referitor la fenomenul codificării, trimiterile lui M. Eliescu se rezumă la Fr. Geny cu a sa Science et technique en droit pripositif(1921), dar cu o scurtă incursiune istorică spre a demonstra utilitatea și chiar necesitatea concentrării integrale sau parțiale a legislațiilor spre a le distribui rațional într-un cod. Este adevărat, constata distinsul „civilist”, că mișcarea de codificare, care a apărut la sfârșitul veacului al XVIII-lea și s-a dezvoltat în secolele următoare, a început prin a provoca în doctrină serioase dispute și chiar opoziții. Sunt tezele bine-cunoscute ale lui Savigny prin care, ilustrul reprezentant al Școlii istorice, considera codurile ca piedici în libera evoluție a dreptului. Apărând contra lui Thibaud meritele dreptului cutumiar, el estima că închiderea dreptului în formele scrise îl împiedica să se transforme conform nevoilor, întotdeauna repede schimbătoare, ale vieții sociale. Desigur, în termenii respectivi, controversa nu mai prezenta interes în cazul de față. Triumful tendinței favorabile codificării și manifestările sale furnizau cele mai bune probe că o atare operație, în mare parte tehnico-științifică răspundea unor necesități proprii societății moderne. Dreptul codificat devenise o formă normală de prezentare a legislației, nu numai în Europa, ci în întreaga lume. În acest fel, tehnica codificării dreptului, în general și a dreptului civil, în special, a triumfat. O victorie însă care ar purta urmele confruntării istoriei și logicii, cuprinzând în sine, în același timp, tradiția, moștenire a trecutului care nu contenește a se modifica sub exigențele viitorului, și formele tehnice care, fiind prin natura lor într-un fel rigide au o vocație de relativă permanență. Așadar, concluzionând, citându-l iarăși pe Fr. Geny, e dificil de pus de acord două elemente de ordin atât de divers „precum natura lucrurilor vii, esențialmente fluidă suplă, maleabilă, insesizabilă aproape și artificiul rigid, forma hieratică sub unghiuri ascuțite și pereți abrupți”.

4. „Laboratorul” științifico-teoretic al legislației. Sub imperiul acestei viziuni, timp de circa 15 ani ICJ a reprezentat „laboratorul” de elaborare a fundamentării promovate de redactarea textului anteproiectelor actelor normative reprezentative ale timpului generând, în același timp, o experiență interesantă dacă nu ar fi trebuit să plătească un greu tribut ideologic contextului general al epocii istorice. Procedura era relativ simplă; grupurile de lucru pe teme generale, făceau documentația tehnică, structurau prevederile textului, îl supuneau avizării și însușirii politicului și după publicarea în „Buletinul Oficial” urmau explicațiile și analizele teoretice. Era vorba, deci, de o abordare circulară, integrată, aproape perfectă sub aspect logic, dacă nu ar fi exagerat aplicarea mecanică la realități concrete nuanțate, imposibil de uniformizat, sintetizat și înscris forțat în tiparul teoretic. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă în acest sens Codul penal și Codul de procedură penală, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1969, și care, întocmite de o echipă coordonată de profesorul Vintilă Dongoroz (1893–1976), aveau să se bucure, în anii următori, de substanțiale Explicații teoretice… pe articole, instituții juridice, infracțiuni, proceduri ș.a., beneficiind în acest mod de un inedit tratament de instrumentare legistică și analiză teoretică în interpretarea și aplicarea practică. Spre deosebire de „explicațiile…” practicate până atunci și în general în alte țări, care încercau să ofere o perspectivă explicativă printr-o evaluare a textelor legale în vigoare în lumina jurisprudenței, evoluției istorice și considerațiilor doctrinare aferente, cele în cauză urmăreau să orienteze ab initio practica judiciară și poziționarea teoretică ulterioară, după „luminile și intențiile” ce au stat în antecamera legiferării, cea a elaborării textului actului normativ. „Experimentul” nu a putut fi însă aplicat și în privința materiei dreptului privat, încercările de elaborare și adoptare a unui nou cod civil, „socialist”, eșuând, limitându-se la reglementări parțiale relative la materia familiei, persoanei, prescripției etc. Explicațiile pot surveni mai ales în registrul complexității și dinamicii specifice ale domeniului și, în plus, țin și de consistența și forța tradiției juridice, puternic înrădăcinate și constant promovate din 1864. Reînființarea Consiliului Legislativ în 1971 a pus capăt unei atari experiențe unice, în sensul că acesta a preluat funcția tradițională de elaborare și avizare a proiectelor de acte normative, iar cercetarea științifică a rămas la Institut fără respectiva finalitate completatoare în plan practic imediat. Trecerea sa, mai întâi sub tutela organizatorică a Academiei de Științe Sociale și Politice și apoi, din 1976, sub cea a Ministerului Învățământului, au accentuat o atare perspectivă până la asimilarea universitară a activității propriu-zise și riscul dispariției autonomiei proprii. În fine, revenirea, în 1990, în sistemul de cercetare al Academiei Române a deschis perspectiva, poate cea mai autentică din istoria sa, de manifestare a unicității misiunii și capacității de a coordona, într-o viziune unitară, cercetarea juridică la nivelul țării, sub autoritatea științifică a supremului for academic. Perspectivele generale s-au schimbat acum fundamental. Despovărată de „sarcina ideologică” a fundamentării și întocmirii de anteproiecte de acte normative și de funcția scolastică a „integrării teoriei cu practica”, cercetarea juridică a devenit cu adevărat o investigație științifică, plasată exclusiv sub spectrul desfășurării sub autoritatea celui mai înalt for cultural-științific al țării. Fără o evaluare exactă a situației și o orientare clară și fermă a ceea ce, astfel, e de făcut, ultimele trei decenii au fost practic pierdute pe „culoarele” unei inerții păguboase care s-a perpetuat, atingând acum punctul maxim de suportabilitate. Credem că ne aflăm, așadar, la un moment decisiv, întrebarea devenind cea de supraviețuire a hamletianului „a fi sau a nu fi”! Un răspuns trebuie oferit și este ceea ce încercăm a face prin rândurile de față. Cu o precizare preliminară: fiind vorba de o experiență cu puternice amprente proprii, orice exemplu de drept comparat nu poate fi decât aproximativ, parțial, iar oricare transplant necritic e sub semnul respingerii organice.

În orice caz, prefigurarea noului statut al activității de cercetare științifică instituționalizată trebuie să pornească, înainte de toate, de la rolul Academiei Române, „instituție de interes public național de cercetare în domeniile fundamentale ale științei” (Legea nr. 752/2001). Respectiva dispoziție legală are meritul de a clasifica obiectul de activitate al ICJ, dreptul, în toate ipostazele sale de manifestare în rândul științelor fundamentale și, alături de dispozițiile statutare pertinente, a cercetării științifice aferente ca una în primul rând fundamentală, previzionară.

5. Nevoia de cercetare științifică a dreptului. Desigur, prima, prealabila și fundamentala întrebare devine: mai avem nevoie de cercetare științifică, în primul rând de cea fundamentală, în domeniul dreptului? Și dacă da, în ce formulă instituțională și cu ce priorități decretate și asumate? Răspunsurile nu sunt ușor de exprimat și mai ales de susținut și implică analize pertinente profunde. La o primă vedere, dar foarte aproape de realitate, simpla observare a calității reacțiilor juridice la provocările majore ale realității legate de gestiunea pandemiei de Covid-19, integrarea europeană sau acomodarea la provocările globalizării denotă un deficit major de cunoaștere juridică aprofundată, concluzii pertinente și valorificare superioară a acestora. Redusă la rolul de apendice de evaluare tehnicistă, cantitativă a activității didactice și ajunsă calitativ la stadiul de simplă consultație de cabinet, investigația juridică este departe de nivelul cerut de cercetare științifică, în general și de una fundamentală, în special. Încheierea tranziției juridice, adoptarea și intrarea în vigoare a noilor coduri, armonizarea cu dreptul UE și structurarea unei jurisprudențe reprezentative în toate domeniile ar trebui să fie urmată de elaborarea și impunerea noului model de dezvoltare juridică a țării, întemeiat pe tradițiile proprii, priorităţile asumate și aspirațiile proiectului de țară. Precum în urmă cu un secol și jumătate, unitatea, mai degrabă coincidența, dintre dreptul intern cu precădere în privința reglementărilor de drept pozitiv și identitatea (aparentă) de concluzii teoretice și jurisprudențiale, nu presupun abandonarea pozițiilor critice și reflecțiilor menite să răspundă nevoilor de adaptare la realitățile proprii și de creștere inerentă a unei societăți postmoderne. După o prea îndelungată perioadă a tranziției și reașezării juridice române a venit timpul regăsirii de sine, unul în care evoluția normativității a pășit deja și se manifestă pe drumul propriu în concert european și global, iar analiza și reflecția trebuie să urmeze în același sens. Măcar și numai pentru un atare demers istorico-civilizațional s-ar impune păstrarea și cultivarea unui nucleu academic reprezentativ de studii și cercetări juridice capabil să ofere prompt și competent răspunsurile juridice cuvenite la evoluțiile societății românești, în condițiile libertății de reflecție și cu preeminența interesului național.

6. Reperele generale. În aprecierea viitorului cercetării științifice fundamentale credem, așadar, că se impune plecat de la câteva concluzii ferme, dincolo de orice îndoială rezonabilă. Așa cum s-a demonstrat și confirmat prin experiențele crizei sanitare pandemice multidimensionale, avem nevoie mai mult ca oricând de știință și orizonturile sale, inclusiv de cele din domeniul dreptului. Institutul de Cercetări Juridice, ca de altfel multe din institutele din sistemul Academiei Române, este unic ca structură, preocupări, abordări și obiective în peisajul academic românesc, care are o tradiție proprie, o prestanță cunoscută și apreciată în țară și străinătate și un câmp major de investigații și cunoaștere. În același timp, în consonanță cu atari considerente, cel puțin în domeniul juridic se impune menținută formula cercetătorului științific ca atare, cu particularitățile sale, și nu cea intermediară de cercetător-cadru didactic care la noi nu a confirmat, și acum, în situația masificării învățământului juridic superior, cu atât mai puțin pare de perspectivă. Opusă frecvent celei aplicate, în realitate ele nu se exclud ci se completează reciproc cu preeminența evidentă a celei dintâi și utilitatea imediată, indiscutabilă a secundei. În plus, nu trebuie să uităm că ea rămâne, prin excelență, o activitate în serviciul întregii societăți, răspunzând unor mize generale societale și de rezultatele căreia beneficiem cu toții. Apoi, în orice domeniu, mai ales proiectele pe termen mediu și lung au nevoie de perspective strategice, cu dinamică pe etape, pe care numai o reflecție consecventă, consistentă și independentă le poate asigura și oferi. Nu în ultimul rând, concluziile unei asemenea cercetări fundamentale ajută la înțelegerea problemelor și adoptarea deciziilor consacrate rezolvării lor, permițând observarea rezonabilității oricărui proiect.

7. Noile perspective conceptuale. Pe conținut, cu titlu prealabil și apoi, dacă se impune, ca orientare generală trebuie să ne punem întrebarea: cercetare științifică fundamentală în drept? Dacă da, cu ce obiect și în ce fel? Pentru aceasta e nevoie neapărată de un rapel la tradițiile noastre în materie. „Ştiinţa dreptului constă în cercetarea normelor pozitive de drept, aşa cum le găsim concretizate în obiceiuri şi legi, în raport cu nevoile şi cu năzuinţele din care ele izvorăsc în ultimul resort”: e prima frază din secţiunea intitulată Cercetarea ştiinţifică în cadrul sintezei din 1921 a lui Matei Cantacuzino despre Elementele dreptului civil[1]. Pentru marele civilist român, ştiinţa dreptului este înţeleasă astfel ca cercetare fundamentală în măsura în care obiectul cercetat nu constă numai în textele care consemnează acte de voinţă ale unei autorităţi („legi”) şi practicile cu semnificaţie normativă ale unei societăţi („obiceiuri”), ci mai ales în acele realităţi sociale care constituie deopotrivă raţiunea şi fundamentul ultim pentru normele dreptului, norme a căror existenţă trebuie înţeleasă atât prin raportare la „nevoile” unei societăţi, cât şi la „năzuinţele” în raport cu care aceasta din urmă se înţelege pe sine ca societate având o anumită formă concretă de existenţă. În mod consecvent, din această înţelegere specifică a ştiinţei juridice ca cercetare ştiinţifică fundamentală, Matei Cantacuzino desprinde patru caracteristici esenţiale ale unei asemenea cercetări: aceasta trebuie să fie critică („întrucât pentru fiecare normă ştiinţa are a-şi pune întrebarea dacă ea corespunde cu adevăratele nevoi şi năzuinţe astfel cum ele se manifestă în conştiinţa colectivă a societăţii”), istorică („întrucât şi obiceiurile şi legile sunt sau trebuie să fie produsul experienţei generaţiilor trecute, mărită cu capitalul de gândire şi de experienţă a generaţiei actuale”), comparativă („pentru ca din examinarea normelor adoptate de diferitele popoare civilizate să se poată recunoaşte ceea ce e oarecum universal”) şi, mai ales, pozitivă („pentru cunoaşterea exactă a normelor şi cădirea lor într-un edificiu în care toate nevoile sociale să-şi poată găsi adăpost şi îndestulare”). În mod nemijlocit însă, considerând, pe bună dreptate, că pentru o asemenea activitate „nu e suficientă o explicaţie a textelor de lege, nici o expunere a controverselor la care aplicarea lor poate da loc, ci, ca în orice cercetare ştiinţifică, trebuie o activitate de analiză şi sinteză”, Cantacuzino explică această activitate prin recurs la „marele jurisconsult Jhering, a cărui expunere o reproduc aici (în tot restul paragrafului consacrat, trebuie subliniat încă o dată, cercetării ştiinţifice, M. D.) aproape textual”, mai precis celebra expunere a operaţiilor definite de Jhering ca analiză, concentrare şi construcţie a raporturilor, normelor şi instituţiilor juridice cu ajutorul „alfabetului dreptului”. Corespunzând celebrei distincţii dintre o asemenea „jurisprudenţă superioară” şi jurispudenţa aşa-zis inferioară, constând tocmai în explicaţia exegetică a textelor şi expunerea controverselor doctrinare legate de aplicarea acestora, viziunea lui Jhering referitoare la aceste operaţii se regăseşte într-o nu mai puţin celebră secţiune din Spiritul dreptului roman potrivit diferitelor faze ale evoluţiei sale, secţiune al cărei titlu este însă „Tehnica juridică”. Definită de Cantacuzino la început ca cercetare ştiinţifică a normelor juridice în considerarea a ceea ce constituie resortul ultim al acestora în realitatea socială (şi ca atare cercetare ştiinţifică fundamentală), ştiinţa dreptului se revelează ca tehnică juridică, aşadar, ca o activitate al cărei sens constă nu în cunoaşterea sau înţelegerea unei realităţi exterioare şi preexistente cercetătorului, ci în producerea unei realităţi în funcţie de interesele şi scopurile acestuia din urmă.

Dificultatea şi complexitatea problemelor care rezultă dintr-o asemenea identificare a ştiinţei dreptului cu tehnica juridică, prin urmare, a cercetării fundamentale cu cercetarea aplicativă în măsura în care aceste activităţi au ca obiect dreptul însuşi sunt bine cunoscute, aşa cum pe toată durata secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, configurarea cunoaşterii dreptului ca ştiinţă juridică în termenii ştiinţelor moderne a fost permanent însoţită de negarea posibilităţii unui asemenea demers, vulnerabilitatea ştiinţei dreptului fiind evidenţiată în „istoria unei ştiinţe fără metodă”[2] adecvată obiectului. Rădăcina acestei dificultăţi, care a stat nu în ultimul rând la originea bine-cunoscutei reorientări a lui Rudolf von Jhering însuşi de la o „jurisprudenţă a conceptelor” constituită din operaţiile de mai sus şi înţeleasă ca evoluând exclusiv la nivelul logicii abstracte la o „jurisprudenţă a intereselor” în lipsa analizei cărora configurarea dreptului cu toată subtilitatea operaţiilor având la bază „alfabetul juridic” se revelează ca fiind lipsită de sens, a fost însă sesizată de Matei Cantacuzino în finalul expunerii sale despre cercetarea ştiinţifică în drept: „dreptul în sine este nu o realitate materială, ci un concept ideal al inteligenţei: e o relaţie pe care inteligenţa o stabileşte între o realitate de ordine externă şi o apreciere internă a conştiinţei” şi care „trebuie să se înfiinţeze oarecum prin ea însăşi, prin adaptarea principiilor, adică a normelor, la o realitate trăită, la o manifestaţie reală de viaţă, fără ca între normă şi viaţa reală să intervină o creaţie artificială doctrinară sau legislativă”[3].

Tocmai aceasta şi nu alta a fost problema fundamentală în jurul căreia s-a constituit de la bun început programul Institutului de Cercetări Juridice, înfiinţat în 1954 printr-o fericită întorsătură a lucrurilor, nu în cadrul Ministerului Justiţiei şi nici, precum mai târziu Consiliul Legislativ, în cadrul Marii Adunări Naţionale (aşa cum şi astăzi acest organ există ca structură subordonată Parlamentului), ci în cadrul Academiei Române şi al activităţii de cercetare fundamentală care a reprezentat şi reprezintă raţiunea de a fi a acestei instituţii. Pornind de la ideile expuse în articolul programatic intitulat Cuvânt înainte la primul număr al revistei Institutului, Studii și Cercetări Juridice” (SCJ), apărute începând cu anul 1956 şi având ca reper mărturisit în mod deschis diferenţierea dintre ştiinţă şi tehnică în drept promovată la începutul secolului al XX-lea de Francois Geny, idei potrivit cărora „înainte de a forma substanţa unor acte normative, dreptul începe prin a forma obiectul unui sistem de reprezentări” ca „reflex în conştiinţa oamenilor a condiţiilor materiale de existenţă”[4], Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch configurează într-un studiu nu mai puţin programatic din 1964 despre Relativa independenţă a unor aspecte ale formei în drept: problema constantelor dreptului  nivelul logic-formal al construcţiei conceptuale constituite din operaţiile descrise de Rudolf von Jhering şi reluate de Matei Cantacuzino, considerat ca obiect al tehnicii juridice, pe de o parte, şi cel material al intereselor identificate în realitatea socială, pe de altă parte, a căror expresie juridică face ca atare obiectul ştiinţei dreptului, constituind astfel conţinutul dreptului. Cu alte cuvinte, conţinutul dreptului constă în „cerinţele ori soluţiile de fond reclamate de condiţiile materiale de existenţă, de scopurile care comandă dreptul, altfel spus interesele pe care dreptul le serveşte şi, deci, normele în care se realizează”, în timp ce de forma dreptului ţin „conceptele (sistemul de concepte) prin care dreptul se exprimă, cu alte cuvinte construcţia logică ce îi conferă specificitatea.”[5]

Deşi s-ar părea că distincţia dintre ştiinţă şi tehnică în drept, astfel concepute, s-ar suprapune fără dificultăţi celei dintre o cercetare ştiinţifică fundamentală şi una aplicativă, într-un studiu publicat doi ani mai târziu şi vizând chiar din titlu, Îmbinarea Cercetării juridice fundamentale cu cea aplicativă pe tărâmul dreptului („Studii și Cercetări Juridice” nr. 3/1966), Ionaşcu şi Barasch extind domeniul cercetării fundamentale şi la cel al configurării formelor în drept, ceea ce ar părea să conducă din nou la problema unei identificări dintre ştiinţa dreptului şi tehnica juridică, precum în cazul lui Rudolf von Jhering şi al lui Matei Cantacuzino. Această neclaritate este însă explicabilă din raţiuni deopotrivă ideologice şi strict teoretice, a căror îmbinare este caracteristică în cel mai înalt grad unui context social-politic precum cel existent în România la jumătatea anilor 1960. Acceptând cel puţin formal dezideratul unei reformulări a distincţiei operate de François Geny între science şi technique în drept, Ionaşcu şi Barasch sunt nevoiţi să ascundă faptul că, în realitate, referinţa lor fundamentală în materie este opera lui Rudolf von Jhering, fapt evidenţiat printre altele şi de asumarea unei teze profund contrare ideologiei juridice marxiste, potrivit căreia, dacă este adevărat că „la matière du Droit est faite des intérêts des hommes”, nu mai puţin însă trebuie admis că „dans un système de droit, la satisfaction de ces intérêts est assurée .. par les concepts qui sont, par conséquent, des constructions de l’esprit, destinées à donner satisfaction aux intérêts de l’homme”[6]. Reuşind să salveze o relativă autonomie a ştiinţei dreptului (rebotezată ca „tehnică juridică”, în sensul lui Rudolf von Jhering), Ionaşcu şi Barasch sacrifică cea ce nominal rămâne a fi considerat „ştiinţa dreptului” ideologiei marxiste, aceeaşi care însă – pe linia lui François Geny, si altfel decât în cazul lui Jhering – rezervă crearea dreptului exclusiv statului prin intermediul legilor. În mod corespunzător, tehnica juridică se transformă în „tehnică legislativă” şi rămâne astfel până în zilele noastre, după cum, la rându-i, programul Institutului de Cercetări Juridice devine în mod tacit unul al explicaţiei textelor de lege şi al controverselor născute din aplicarea acestora, şi rămâne şi el tot în acest fel până în zilele noastre. De aceea, credem că din perspectiva constatărilor anterioare se impune o modificare fundamentală a orientării de abordare în sensul că raţiunea de a fi a Institutului nostru nu poate fi de acum înainte decât una: reformularea cercetării ştiinţifice juridice ca cercetare ştiinţifică fundamentală şi asumarea în mod deschis, astăzi (încă) posibilă, a programului schiţat de Matei Cantacuzino. Prin urmare, şi la noi, înţelegerea ştiinţei juridice înseşi ca „ştiinţă a spiritului” va deveni, în sfârşit, posibilă.

Posibile concluzii. Scurta analiză de față e mai degrabă reflexul unor frământări proprii, dar generate în urma anumitor constatări pertinente ale realităților în mișcare aferente domeniului. Cercetarea științifică (fundamentală) a dreptului are particularitățile ei intrinseci, care o fac rară ca prezență și dificilă ca întreprindere; ea a apărut și s-a desprins cu greu de investigația aplicată, a dobândit în consistență, dar tinde a se prăbuși sub impactul pragmatismului necontrolat. Într-adevăr, faptul că a fost posibil a se desfășura instituționalizat într-o perioadă în care ideologicul o elimina în autenticitatea sa, iar apoi, în ultimele decenii, o atare povară dispărând a fost înlocuită, din păcate, cu absența capacităților creatoare necesare, face ca o veritabilă cercetare fundamentală a dreptului să rămână (încă!) o himeră! Glosatorii pe texte și de sinteze jurisprudențiale au rămas tot timpul majoritari și învingători și își impun interesele și pozițiile înguste pe „piața” universitar-academică și editorială. Lucrările actualizate mai ales ca număr de pagini, dar numai „în lumina noilor coduri” ca rang valoric intrinsec, de idei, legiuirile comentate ori traduse sunt fluturate ca „realizări remarcabile” și chiar tratate și răsplătite oficial ca atare! „Epavele” doctrinare nu numai că nu se scufundă și nu dispar, dar tind, pretind și chiar reușesc să devină catarg! În asemenea condiții orice urme de reflecții creatoare, purtătoare de valoare adăugată, fie și prin reușite adaptări și localizări, se aneantizează și parcă nici nu-și mai au măcar rostul! Devenim iarăși simplă piață de desfacere inclusiv juridică, și mai grav decât atât!

Rezistența cultural-științifică cuvenită nu trebuie însă să dispară și ea. Este una din misiunile care îndreptățesc ICJ să-și continue proiectele, cu toate împotrivirile și loviturile primite. „Virusul” epidemic al reducerii reflecției juridice la consultanță și opinie de specialitate își poate găsi vaccinul său! Astfel, ar fi de neiertat și ar constitui o crimă absolută la adresa științei și culturii juridice naționale dacă proiectul inaugurat în urmă cu aproape șapte decenii ar deveni istorie și ar fi abandonat în valurile necunoașterii!


[1] M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil (1921), All Educational, Bucureşti, 1998, pp. 14-16.
[2] Cu titlu de exemplu, F. Rouiere, La vulnerabilité de la science du droit: histoire d’une science sans méthode, în „Le droit a l’épreuve de la vulnerabilité”, Bruylant, Bruxelles, 2011, pp. 537 şi urm.
[3] M. Cantacuzino, op. cit., p. 16, evidenţierea în original.
[4] Cuvânt înainte, SCJ nr. 1/1956, p. 20, 27.
[5] T. Ionaşcu, E. Barasch, Despre relativa independenţă a unor aspecte ale formei în drept. Problema constantelor dreptului, SCJ 2/1964, p. 188.
[6] T. Ionaşcu / E. A. Barasch, Droit et logique: Du rôle et de la signification des concepts en Droit, Noesis 3 (1975), p. 313, 314.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române