Indiferență pe cap de locuitor


Valentin Constantin

Am auzit relativ recent că Președintele României, Klaus Iohannis, spunea despre statul pe care îl reprezintă că este un stat falit. Cum se întîmplă la noi, inamicii personali ai Președintelui s-au agitat puțin. „Stat falit” sau „stat eșuat” sînt termeni intrați în ultimele decenii în limbajul dreptului internațional și al teoriei relațiilor internaționale. Desemnează state care își pierd una dintre cele trei calități constitutive ale entității numită stat: eficacitatea puterii publice.

Stat falit este un termen la modă. Însă deși este la modă, sensul nu este foarte bine fixat în mintea celor care îl folosesc. Este probabil firesc, pentru că în viața de zi cu zi, oamenilor le atrag atenția ”statele de succes” și nu cele falite. O denumire alternativă, care mie mi se pare potrivită, deși nu a avut mare succes, este cvasi-state. Pune accentul pe asemănări. Un cvasi-stat își menține identitatea statală, chiar dacă nu-și mai poate susține principalele obligații pe care le are un stat față de populația sa. Probabil cea mai scurtă definiție a statelor falite, care circulă, este una oficială americană: ”State în care instituțiile naționale sînt adesea absente, corupte și/sau disfuncționale”.

Exemplele de state falite sînt, inter alia, Haiti, Somalia, Sudan, Liberia, Rwanda, Zair, Sierra Leone sau Afganistan. Unele au depășit perioada critică, altele nu. Toate aparțin Lumii a Treia și cauzele falimentului lor au apărut în contextul post-colonial. Cred că Președintele României ar fi putut să opteze pentru o aluzie culturală și să spună „vreau alt popor”, pentru că este clar că noi nu-l facem suficient de mîndru pe Președintele nostru. Pe lîngă că este o țară care uneori debordează de bună dispoziție, plină de umor și suficient de săracă ca să nu fie umbrită de nori încărcați cu speranțe perisabile, țara noastră este, prin excelență, o țară ușor și plăcut de guvernat.

Privită de la nivelul meu, România este un stat în care instituțiile, deși avariate, nu sînt totuși atît de deteriorate, încît, cu puțin sprijin exterior, să nu poată fi reașezate în parametrii decenți care permit o veritabilă auto-guvernare. Totuși, există și anumite semne neplăcute de dependență. De exemplu, acceptarea unui control exterior al Comisiei UE, după 14 ani de la aderare. Este vorba despre deja celebrul Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV). Sau, despre obiceiul de a solicita sfaturi juridice de la Comisia de la Veneția, obicei inaugurat, din nefericire, chiar de Curtea constituțională. Din aceste exemple se observă că, din proprie inițiativă, România a acceptat o capitis diminutio asemănătoare diminuării capacității civile a indivizilor.

À propos de MCV, am încercat să-mi explic de ce România face figura unui membru atît de incolor în Uniunea Europeană. Oare românii au impresia că prin calitatea de beneficiar net de fonduri europene a apărut un raport de vasalitate între ei și un alt stat membru care este un contributor net? Că este „obligată moral” față de cei care contribuie mai mult la bugetul organizației? Fondurile europene nerambursabile nu sînt acte filantropice ale unui grup de bogați față de un grup de săraci. Distribuirea lor urmărește scopuri strict funcționale ale integrării europene. Prin urmare, distincția contributor net / beneficiar net nu afectează cu nimic egalitatea statelor în cadrul Uniunii Europene. Așa cum, de exemplu, numeroasele locuri de parcare pentru persoane cu dizabilități pe care le observăm la supermarketuri nu sînt expresia profundei compasiuni a magazinelor pentru niște oameni, ci sînt menite să-i încurajeze pe cei cu dizabilități să devină consumatorii lor fideli.

Deși nu este un stat falit, România, dacă ne oprim asupra definiției oficiale americane, posedă puțin din fiecare dintre cele trei caracteristici de bază ale statului falit. Instituțiile ei naționale, deși prezente în totalitate, sînt fie într-un declin permanent (Parlamentul, Consiliul Suprem al Magistraturii, Curtea de conturi, Banca națională, Consiliul concurenței, Agenția Națională pentru Integritate etc.), fie fac obiectul unui asediu care nu este de dată foarte recentă (Curtea constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Educației etc.).

Mulți cred că instituțiile sînt corupte. Dacă aș ade­ra la această afirmație, nu aș vrea să spun prin asta că funcționarii lor sînt responsabili de practici corupte. Nu există, după părerea mea, suficiente exemple în acest sens. În materie de corupție, ne evidențiem în măsura în care sîntem defazați. Corupția noastră este trivială, pentru că noi nu pedepsim decît formele ei triviale: mita, falsul, traficul de influență. Comportamentele corupte s-au reinventat și s-au demodat, noi am rămas la niște formule verificate ale hoției. Termenii sinecură, comision, tantieme sînt neologisme, nu au apărut pe la noi, iar celebrul și promițătorul goodwill așteaptă intrarea în limba română.

Așadar, nu o să mă refer la corupția implicată în exercitarea funcției publice, ci o să mă refer la modul moralmente corupt în care se realizează la noi numirile în funcții publice esențiale. În fine, despre disfuncționalitatea instituțiilor se pot scrie romane-foileton sau se pot realiza seriale cu benzi desenate pentru adulți. Oricine a petrecut un timp pe la noi are deja o experiență proprie și și-a format o idee generală.

Excelăm într-una dintre formele cele mai pernicioase de corupție a cărei consecință observabilă imediat sau în dezvoltarea ei în timp este ruina instituțiilor. Mai multe dintre instituțiile noastre de stat, dar și una privată, Academia Română, ar trebui să fie inscripționate cu buline roșii care să avertizeze în legătură cu posibila lor prăbușire.

Este moralmente coruptă partajarea actuală a numirilor în funcțiile de conducere din instituții și în funcții institutive ale organizațiilor (cum este funcția de judecător la Curtea constituțională) sau fixarea participării în consilii de administrație. Veți spune că procesul de populare a instituțiilor cu partizani politici este pînă la un punct inevitabil. După războiul ce urmează unui ciclu de alegeri democratice, funcțiile a căror vacanță se obține imediat și cele care se eliberează în cursul man-datului cucerit se așază pe talerele unei balanțe de pute-re. Pentru că întotdeauna există o coaliție de guvernare a cărei coeziune trebuie asigurată.

Dacă ar fi ca împărțirea să nu fie coruptă, două rezerve ar trebui să însoțească numirile. În primul rînd, să existe candidaturi plauzibile și persoane care se bucură de o bună reputație și, în al doilea rînd, să fie limitate numirile discreționare la strictul necesar. Cu alte cuvinte, răul trebuie realizat urmărind un principiu al proporționalității, dacă răul este cu adevărat necesar într-o societate democratică. Însă ceea ce s-a întîmplat zilele trecute, a depășit lejer, după părerea mea, corupția moralmente tolerabilă. Prin urmare, rîndurile care urmează ar putea semăna cu un exercițiu de indignare.

Zilele trecute așadar, cei care au avut ochi să vadă au fost martorii unei practici numită în mod curent în administrație deturnare de putere sau abuz de putere. Obiectul deturnării de putere l-a reprezentat Curtea constituțională. La reînnoirea, din 3 în 3 ani, a mandatelor a trei dintre cei nouă judecători ai Curții, Se-natul, Camera Deputaților și Președintele României, numesc fiecare cîte un judecător. Competența lor este discreționară. Numirile aparțin evident partidelor politice care, în primele două cazuri, pot realiza majoritatea în Parlament, și Președintelui, a cărui numire nu are nevoie de voturi, Președinte care are și el un pedigree de membru de partid.

Există voci care subliniază, ori de cîte ori au ocazia, că procedura de numire a transformat Curtea constituțională din garant neutru al Constituției în agent politic. Însă Curtea constituțională federală a Germaniei sau cea a Italiei, unde judecătorii sînt numiți într-un mod asemănător, au fost și au rămas instituții respectabile, al căror partizanat politic nu a fost pus serios în discuție. Integritatea Curții depinde aproape exclusiv de calitatea umană a judecătorilor. Atunci cînd judecătorii sînt veritabile personalități publice, manifestarea loialității servile este exclusă. Însă atunci cînd judecătorii sînt reprezentanți cvasi-anonimi ai profesiei juridice, cu studii echivoce și/sau performanțe profesio­nale neglijabile, riscul de partizanat politic va exista întotdeauna. În ce privește Curtea constituțională a României, ea a funcționat în contexte dificile, într-un climat politic și administrativ particular. Atunci cînd mi s-a părut necesar, am criticat public o serie de decizii. Însă faptul că a apărat, uneori cu fermitate, drepturi și libertăți care au fost cu adevărat amenințate, este un fapt care trebuie subliniat și el.

Dintre toate instituțiile pe care le-am amintit, Curtea constituțională este cea mai importantă. Tout court, pentru că reprezintă garanția politico-juridică a eficacității Constituției. Ea face corp comun cu valorile supreme al căror custode sau garant este. Iar dacă într‑un stat de drept Curtea constituțională este într-adevăr ceea ce tocmai am arătat că este, înseamnă că propunerea și numirea unui judecător la Curtea constituțională reprezintă un test de responsabilitate al unui partid sau al unui Președinte. Un test care trebuie marcat cu punctajul maxim pe orice scală de valori.

În primăvara anului 2022, la Curtea constituțională a României, într-un concert al abuzului, au fost numiți în funcții de judecători exclusiv persoane care nu pot proba că posedă competențele pretinse de exercitarea funcției. Nu există cauze unice ale acestui comportament politic concertat. Nici aversiunea politică pentru instituții de tipul Curții constituționale, nici, în oglindă, insistența unor oameni de a furniza cît mai multe dovezi de impostură. E adevărat că nivelul la care s-a ajuns te face să te întrebi cîtă impostură încape de fapt într-o viață de om?

Dacă cineva ar măsura indiferența pe cap de locuitor față de chestiunile publice într-o pretinsă democrație-liberală s-ar putea să descoperim că sîntem în proximitatea celei mai importante cauze. După ce ne vom plictisi de indiferență și pînă cînd va apărea inspirația de care avem nevoie pentru a ne rezolva problemele, nu mi se pare o idee cu totul stupidă să lipim buline de avertizare pe cîteva instituții.

Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția mai 2022