Nevoia depășirii pozitivismului îngust și promovării progresului juridic – De la un constituționalism antropocentrat la unul al viului –

Departe de ceea ce se întâmplă în România, lumea juridică din diferite țări cunoaște, pe lângă probleme concrete cu precădere legate de evoluția jurisprudențială ori dezvoltarea reglementărilor de drept pozitiv, ample dezbateri de idei în privința marilor provocări contemporane ce implică și prezența juridicului. Demult depășit, pozitivismul îngust s-a refugiat exclusiv în zona consultanței tehnico-pragmatice, iar analiza științifică veritabilă asigură progresul juridic. Printre subiectele prioritare apărute în arena reflecției juridice și rămase străine învechitei abordări se află și cele de mediu. Și aceasta cu atât mai mult cu cât noile evenimente care marchează actualitatea, respectiv criza energetică și conflictul din Ucraina, au pus în evidență printre altele, dimensiunile economice (în frunte cu criza și prețul energiei) și pe cele geostrategice (aferente dependenței Occidentului, în general și a Europei, în special de combustibili fosili proveniți din Rusia și alte părți ale lumii), ale schimbării climatice, în timp ce rapoarte științifice succesive actualizează și avertizează asupra urgenței ecologice și a priorităților sale. Dacă la noi întreaga problematică a tranziției eco-climatice complexă și majoră e redusă la știrile și comentariile meteo, în restul Europei, de exemplu, e văzută, percepută și tratată inclusiv ca o profundă „revoluție juridică”, una care pune în discuție și presupune regândirea dreptului modern în raport cu tranziția radicală și rapidă, în primul rând energetică, la orizontul deceniilor preconizată la nivelul modului de a gândi, a produce, consuma și exista al omului postmodern. Încă tributară masiv pozitivismului tehnicist, doctrina românească reduce totul la citirea și interpretarea legii, la tehnică și eventual artă, nevăzând dreptul și ca o știință și încercând un atare exercițiu. Un exemplu elocvent îl reprezintă în acest sens evoluțiile la nivelul dreptului mediului, în sensul constituționalizării lui. Un atare nedorit decalaj încercăm să ilustrăm și combatem mai jos, recurgând la recente exemple occidentale, îndeosebi franceze, cu speranța atenuării exceselor și promovării noilor perspective.

1. „Constituționalismul mediului” e un fenomen relativ recent, care recunoaște faptul că ecologia e o temă reală, că protecția naturii trebuie înscrisă în textele constituționale și recunoscută de jurisdicțiile specializate. Puțin abordat în doctrină și analizat sub perspectiva semnificațiilor conceptului, el întâmpină, deocamdată, dificultăți în determinarea atât a conținutului, cât și a perimetrului său de operare. S-au identificat, totuși, mai multe elemente aferente unei atari dinamici, precum: consacrarea de drepturi la mediu, recunoașterea principiilor legate de dezvoltarea durabilă și afirmarea funcțiilor ori îndatoririlor specifice în materie de protecție a mediului, care se materializează în special prin intermediul imperativului de bună guvernanță. Dacă scopul constituționalizării este acela de a „transfigura juridic” preocupările și valorile de mediu, „conferindu-le imprimatul suprem”, atunci a constituționaliza mediul vizează, de asemenea, „întărirea legitimității acțiunii puterilor publice” în misiunea de protecție a mediului, pe de o parte, și contribuția sa „la armonizarea și democratizarea dreptului mediului”, pe de alta. Această tendință a răspuns revendicărilor în favoarea unei consacrări normative a drepturilor la mediu și ascensiunii dezvoltării în special a semnificațiilor lor procedurale. Dezvoltarea spectaculară a drepturilor constituționale de mediu rezultă, pe de o parte, dintr-o nouă interpretare a drepturilor mai clasice în lumina mizelor ecologice, iar, pe de alta, din crearea de noi drepturi, mai specifice protecției mediului. Desigur, aplicarea drepturilor tradiționale în materie e indispensabilă, ea rămânând, cu toate acestea, insuficientă. De aceea, noi drepturi specifice domeniului au emers în ultimele cinci decenii în multe țări și adesea sub impulsul reglementării internaționale. Din momentul în care un stat a considerat că dreptul la un mediu sănătos merită să fie ridicat la rang de drept fundamental, constituționalizarea sa și a întregii problematici ecologice a devenit ineluctabilă. Promovând încorporarea constituţională de dispoziții vizând mediul, conținutul său se diversifică, devine vast și înglobează drepturi substanțiale, procedurale și elemente diverse. Din rațiuni lesne de înțeles, evoluția spre organizarea în disciplină a cunoștințelor disponibile în această privință rămâne încă în stare embrionară. Dacă doctrina descrie cunoașterea dobândită prin studiu ori, în alt sens, „cunoașterea opusă empirismului”, disciplina, dimpotrivă, trimite la educație, care cuprinde, deopotrivă, un element intelectual și unul moral. Din noțiunea de învățământ disciplina reține aspecte ale cunoașterii, dar și metoda, preceptele, regula pe care maestrul o transmite spre descifrare discipolilor și ridică pe o treaptă superioară analiza și cunoașterea unui domeniu juridic specific. Iar în privința inițierii unui asemenea proces se impune mai întâi o evaluare a fenomenelor aferente, spre decantarea concluziilor și prefigurarea parametrilor metodologici determinanți.

Totodată, „înverzirea” constituțiilor a presupus, în același timp, și o deschidere a pretoriului jurisdicțiilor constituționale spre asemenea orizonturi. Caracterul normelor, în special cel abstract al legilor, nu pare însă a fi perfect adaptat pentru a rezolva problemele concrete de mediu. De aceea, controlul de constituționalitate al legilor este considerat adesea o cale de drept mai puțin eficientă în materie ecologică, din cauza prudenței dovedite de instanțele constituționale în această privință cât și a slabei anverguri obligatorii pentru autoritățile normative a dispozițiilor privind mediul. Așa cum s-a remarcat în doctrină, constituționalismul de mediu „încarnează ideea potrivit căreia mediul este un subiect adecvat pentru a face obiectul unei protecții în textele constituționale și pentru o garanție prin curțile constituționale ale lumii întregi”. Există o veritabilă sinergie între toți judecătorii, interni, europeni și internaționali privind jurisprudența în materie; cei de drept comun tratează de decenii probleme de mediu, prin intermediul contenciosului administrativ (autorizații de mediu, de construire), al atingerilor aduse dreptului de proprietate ș.a., dezvoltat odată cu multiplicarea normelor de mediu. Totodată, se manifestă influența crescândă a dreptului internațional și a contenciosului constituțional de mediu. În marea majoritate a statelor constituționalizarea normelor de mediu sporește rolul curților constituționale și/ori mai global, al curților supreme naționale. Acestea din urmă au din ce în ce mai mult vocația de a trata chestiunile de mediu și prin aceasta de a impune particularitățile respective în plan jurisprudențial. Chiar și în rarele țări unde nu există norme constituționale de mediu explicite, judecătorii constituționali sunt chemați să reinterpreteze normele clasice în lumina mizelor ecologice. Constituționalizarea textuală și/ori jurisprudențială a protecției mediului în cele mai multe țări consolidează rolul curților supreme în aplicarea și dezvoltarea dreptului mediului și contribuția lor creatoare la dezvoltarea dreptului constituțional al mediului.

2. În 2020, cu ocazia celebrării a 10 ani de la introducerea și de aplicare a procedurii „chestiunii prioritare de constituționalitate”, preşedintele Consiliului Constituțional al Franței alegea, pentru a ilustra succesul „incontestabil” al acestui mecanism, să evoce „consacrarea ca obiectiv de valoare constituțională (OVC) a protecției mediului”. Recunoașterea acestui OVC, plecând de la Preambulul Cartei mediului andosată în 2004 legii fundamentale, printr-o decizie din 2019 (nr. 2019-823QPC), era considerată deci o evoluție remarcabilă. Calificată drept „apogeu” ori ca „avans semnificativ”, promovarea protecției mediului ca „patrimoniu comun al ființelor umane” lăsa să se prevestească o schimbare în favoarea unui „înverziri” a jurisprudenței constituționale, cu speranțe majore din partea tuturor că se deschide astfel o nouă cale și manifesta un avânt al prezenței ecologiei în gândirea și concluziile înțelepților păzitori ai legii fundamentale.

Desigur, o asemenea atitudine poate că nu surprinde din partea Președintelui instanței constituționale Laurent Fabius, fostul ministru de externe al Republicii Franceze, care a organizat și prezidat, în decembrie 2015, COP-21 a Convenției-cadru privind schimbările climatice și care a adoptat Acordul de la Paris privind clima ori a contribuit la promovarea inițiativei Parisului în vederea încheierii unui Pact global privind mediul. Asumarea însă la nivelul jurisprudenței Consiliului a unei atari poziții față de problematica mediului dobândește semnificații deosebite, contribuind, în cele din urmă, la afirmarea a ceea ce s-a reușit și în plan doctrinar și denumit prin sintagma „dreptul francez constituțional al mediului”. Dacă mai adăugăm la aceasta și decizia istorică din 24 martie 2021 a Curții Constituționale a Germaniei prin care s-a statuat existența unei obligații constituționale a statului de a garanta justiția intergenerațională în materia schimbării climatice, suntem în fața unui veritabil mesaj juridico-civilizațional european, venit inclusiv din partea jurisdicțiilor de contencios constituțional, privind rolul dreptului în fața marilor provocări ecologice ale lumii de azi.

3. Încercând să marcheze originalitatea și să surprindă singularitatea constituționalismului verde, Xavier Magnon, profesor de drept public și director al Institutului Louis Favoreu al Aix-Marseille Université, în chiar editorialul (ceea ce e de natură a sublinia, din capul locului, importanța acordată subiectului) ultimului număr din „Recueil Dalloz” (9 iunie 2022) dezvoltă tema circumstanțiată definitoriu de chiar titlul acestuia: Vers un constitutionnalisme anthropodecentré: le constitutionnalisme du vivant? Spre a releva această tendință relativ nouă a evoluțiilor în materie și care trebuie denumită, autorul pornește de la constatarea că dreptul, ca fenomen al puterii și, în același timp, de limitare a acesteia, nu a fost preconizat, în mod esențial, decât în ecuația om față de om, așadar, e antropocentrat. În dimensiunea sa clasică constituționalismul, ca doctrină politică vizând să încadreze și să limiteze exercițiul puterii, a apărut în secolul al XVIII-lea și s-a exprimat prin ideea adoptării unui document constituțional ca instrument juridic, în sprijinul scopurilor sale. În ipostaza lui clasică el avea deci ca ambiție încadrarea puterii prin drept printr-un text fundamental produs potrivit unei proceduri consolidate, așa încât cunoaște ca expresie formală constituțiile scrise. Conform unei abordări moderne, care s-a dezvoltat în cursul secolului al XX-lea, limitării prin încadrare textuală s-a adăugat sancțiunea jurisdicțională a respectării acestui text pentru a întări și a face mai eficientă limitarea puterii; în consecință, constituționalismul modern e cel al justiției constituționale. Dar, continuă universitarul francez, puterea omului nu afectează azi numai oamenii ci, mai larg, mediul lor și, în special, natura în toate componentele ei; la rândul său, abuzul puterii depășește considerabil acțiunea umană asupra altor oameni și vizează ansamblul lumii vii. Această tendință e denumită de științele naturii antropocen, ceea ce semnifică faptul de a fi intrat într-o nouă eră, una în care, pentru prima dată, o specie a ajuns să se manifeste precum o forță geologică, de modificare radicală a litosferei, troposferei sau biosferei, altfel și în particular spus capabilă să-și schimbe și manipuleze mediul de existență.

În consecință, noul context ar impune însă și recunoașterea unei noi forme de constituționalism, menit să contribuie la a limita acțiunea umană vis-a-vis de ansamblul lumii viului. S-ar naște în acest mod un constituționalism antropodecentrat, unul al viului care extinde principiul limitării puterii omului dincolo de acțiunea sa numai în câmpul uman, asupra ansamblului biosferei. Aceste abuzuri nu sunt considerate, de altfel, a fi nu numai faptul puterilor publice ci, de asemenea, și cel al persoanelor private. Respectivul constituționalism trebuie să prezinte o puternică dimensiune orizontală, transversală și integratoare. Puterea persoanelor private, la rându-i, s-ar impune limitată în privința abuzurilor pe care le generează, indiferent că privește oamenii ori viul în general. Câmpul titularilor, beneficiarilor și obligațiilor de și prin drepturile fundamentale devine astfel profund bulversat, eterogen și complicat.

Adoptarea de carte ori recunoașterea de drepturi legate de mediu, natură și animal în textele legilor fundamentale, sancționate de judecătorul constituțional constituie prima manifestare a acestui constituționalism complet și integrator. Desigur, odată în acest fel enunțat, revine constituționaliștilor să imagineze celelalte contururi și a gândi mecanismul juridic care să permită, cât mai curând, traducerea juridică a perceperii și apărării viului.

Sunt deja, din aceste perspective, o serie de concepte ale dreptului constituțional contemporan care trebuie să fie regândite în privința capacității lor de a sesiza noile obiective, exprima cadrele de analiză, ce se impun a fi revigorate înainte de a se adapta, a le renova ori a le menține sau reinventa în raport cu noile priorități.

4. Iată deci cum „constituționalizarea” mediului și a problematicii sale reprezintă un vector tot mai important al dezvoltării și progresului dreptului mediului, deopotrivă, ca ramură a sistemului juridic și disciplină științifică. Este un proces multidimensional, în plin avânt, purtând în centrul său preocuparea de recunoaștere și garantare tot mai deplină și efectivă a dreptului uman fundamental la mediu sănătos și echilibrat ecologic. El devine un subiect care incită reflecția creatoare în laboratoarele cercetării științifice, jurisprudența dinamică în pretoriu și noi inițiative ale experților din instanțele specializare în domeniul protecției mediului și de promovare a drepturilor omului. Se cuvine remarcat, în acest context, mai întâi cu titlu de exemplu, rezoluția Consiliului O.N.U. pentru drepturile omului din 8 octombrie 2021 privind dreptul la un mediu sigur, curat, sănătos și durabil, considerată drept un demers capital în consacrarea unui asemenea drept în rândul drepturilor umane fundamentale[1]. În cadrul aceluiași organism onusian asistăm la preocupări intensificate de imprimare a unei dimensiuni climatice acestei îndrituiri, considerându-se că un mediu sigur, curat, sănătos și durabil presupune, în special, „o climă sigură, un aer pur, apă salubră și o asanare adecvată, o alimentație sănătoasă și durabilă, de medii netoxice în care trăiesc, muncesc, studiază și petrec timpul liber toți oamenii”[2], iar printr-o rezoluție din 8 octombrie 2021 s-a instituit un raportor special pentru studiul impactului schimbărilor climatice asupra drepturilor omului. Recunoașterea acestui drept de către O.N.U. va declanșa schimbări constituționale și adoptări de reglementări suplimentare și mai adecvate asigurării efectivității sale, știut fiind că dintotdeauna acțiunea și sugestiile adoptate în cadrul sistemului Națiunilor Unite au precedat importante mutații constituțional-legislative în cadrul statelor. În același timp, continuă procesul de exprimare constituțională a problematicii de mediu, noi state înscriind sau dezvoltând prevederi pertinente în legile lor fundamentale[3]. Toate acestea se constituie, totodată, în factori de unificare a dreptului mediului. „Cosmopolitizarea” sa trece din ce în ce mai mult prin jurisprudență, marcată evolutiv de dialogul judecătorilor mai sensibili la mizele de mediu. Efortul creator și contribuțiile novatoare ale instanțelor în interpretarea reglementărilor existente, uneori de drept comun, în lumina exigențelor de protecție a mediului și aplicarea lor în sensul producerii de efecte juridice corespunzătoare, au devenit și mai evidente în contextul emergenței contenciosului climatic, iar jurisprudența în acest mod generată marchează un puternic caracter de exemplu[4]. Decizia Curții Constituționale a Germaniei din 29 aprilie 2021 prin care s-a recunoscut, prin interpretarea art. 20a din Legea fundamentală – care prevede că „statul ocrotește fundamentele naturale ale vieții și animalele, asumându-și responsabilitatea și pentru generațiile viitoare –, existența unei noi obligații constituționale a statului de a proteja și generațiile viitoare de efectele schimbărilor climatice fără a transfera într-un mod injust sarcinile acestora, este cu adevărat una istorică. Ea a marcat o nouă etapă în dezvoltarea inovantă a constituționalismului de mediu prin adăugarea jurisprudențială a dimensiunii eco-climatice și inaugurarea astfel al celui de al patrulea val de manifestare a contenciosului climatic[5]. Amplificarea și accentuarea „disciplinarizării” domeniului, atât ca obiect de cercetare, de cunoaștere, cât și de studiu, în primul rând universitar, contribuie la afirmarea acestor perspective. Recunoașterea existenței și promovarea sa în România a dreptului constituțional al mediului se înscrie, așadar, organic acestei evoluții a realităților obiective și de drept comparat, care se impune tratată ca atare. În același timp, în consens cu atari evoluții inexorabile, întărirea dispozitivului constituțional și adecvarea lui și mai completă la datul eco-climatic impune, cu ocazia viitoarei revizuiri a legii fundamentale, introducerea unor noi dispoziții în materie. Ele ar trebui să stipuleze, printre altele, chiar în primul articol al legii fundamentale că statul român garantează prezervarea biodiversității și a mediului și acționează împotriva dereglării climatice.

5. Preocuparea ecologică pătrunde și în sferele reflecției magistratului. Așa, de exemplu, în cadrul ciclului de conferințe Penser l’office du juge, organizate periodic de Curtea de Casație a Franței (după cum se relatează la rubrica „Actualités” din aceeași publicație, „Recueil Dalloz” din 9 iunie 2022), la 9 mai 2022 s-a abordat tematica consacrată „oficiului judecătorului și cauzele sistemice”, ocazie cu care trei înalți magistrați (Ch. Soulard, președintele Camerei penale a instanței supreme, F. Raynaud, consilier de stat și Fr. Ancel, președintele Camerei comerciale internaționale a Curții de Apel din Paris) au convenit că această categorie de cauze există și se cuvine să fie tratată de jurisdicții în mod specific. În explicarea noțiunii ca atare s-a arătat că, dincolo de și prin intermediul diversității contenciosului, situațiile conținând un sistem sunt supuse spre rezolvare judecătorilor, atât pe fond cât și în drept, naționali ori supranaționali. Un sistem e în acest mod implicat fie prin faptele construite de către părți, fie prin pretențiile unuia sau altuia, decizia având o consecință asupra lui. Sistemele inserate printr-o cauză sistemică sunt ele însele diverse: bancar, financiar, digital, energetic, sanitar sau climatic etc., prin urmare, nici aici nu lipsește referirea la mediu. Atunci când sunt mai multe prezente, ele interacționează. Judecătorul fiind sesizat și impunându-se să răspundă, luându-le în considerare, inclusiv în privința tehnicilor ce le guvernează, trebuie să le cunoască și să țină cont de acestea. Cum se recunoaște o cauză sistemică? Cum se tratează din punct de vedere procedural? Cum se judecă specific? Unor atari provocări a încercat să răspundă dezbaterile respective ale Casației Franței. Din cele trei perspective reținute, relevate și susținute cu acest prilej două au invocat exemple ținând de dreptul mediului și al climei. Astfel, F. Raynaud, arătând că evoluția socială conduce din ce în ce mai mult justițiabilii să sesizeze pretenții sistemice, a dat ca exemplu pe cele în materie climatică, iar apoi, discutând cerința existenței unei dimensiuni ample și complexe a acestora, a recurs în scop indicativ la aspectele de urbanism. La rândul său, Fr. Ancel, preluând tema în cauză în sens fizic, a propus distingerea între cauze în mod originar sistemice în care sistemul e implicat în întregime și cele cărora instanța le conferă acest statut, a recurs spre exemplificare în privința primelor tot la domeniul climatic. Punctul comun al celor două categorii de procese ar consta în a obliga judecătorul să „iasă din litigiu” pentru a lua în considerare sistemul, fără a putea totuși excede limitele sesizării sale, statuând pe calea dispozițiilor generale, la ceea ce dimensiunea generală a unui sistem ar putea conduce.

Nu continuăm expunerea considerațiilor rezultate din conferință întrucât nu acestea ne interesează aici, ci semnificațiile alegerii și abordării de înaltele jurisdicții franceze spre dezbatere a unor atari teme și circumscrise majoritar în câmpul dreptului mediului. Pur și simplu se ridică, înainte de toate, întrebarea: ce interes ridică provocările ecologice și tratarea lor juridico-procedurală așa încât magistraţii supremelor instanțe de pe malul Senei să le acorde o asemenea atenție, să le analizeze și să desprindă concluzii în mod evident novatoare și utile? Răspunsul nu este decât unul singur: acesta e sensul veritabilului progres juridic astăzi și ceea ce interesează intelighenția de profil! Din păcate, asemenea poziționări normale nu generează, în mod clar, în capul unui antic „pozitivist” de la malurile Dâmboviței decât nedumeriri și eventual opinii care exprimă exclusiv retardul juridico-științific aferent (de genul că nu am fi în fața unui… veritabil drept!?!). Este vorba, în cele din urmă și din păcate, de incapacitatea majoră („funciară”) de a se înscrie în ritmul mersului științei avansate a dreptului!

6. Și cum parcă indiferența nu ar fi suficient de condamnabilă, exclusivismul pozitivist își riscă propria-i existență prin imposibilitatea de adaptare organică la noile condiții generate de provocările globale, avansul digitalizării și de așa-zisa inteligență artificială. Calculatorul și robotul vor memora, sistematiza și chiar interpreta mult mai rapid și mai exact legea decât consultantul care citește numai „Monitorul Oficial”! Dincolo de asemenea constatări devine de domeniul evidenței că trebuie să încetăm a mai fi simpli tehnicieni „competenți” și a reduce doctrina la simple lucrări juridice de reparație și întreținere legislative. Dacă societatea actuală este fragmentată în mod conflictual e din cauza unei fracturi, a unei cenzuri desuete și inacceptabile: egalitatea formală versus egalitatea substanțială, justiția formală versus justiţia substanțială. Nu e nevoie de un mare efort intelectual spre a înțelege miza: plecând de la egalitatea și justiția formale noi am tranzacționat/renunțat la ipostazele lor substanțiale, iar acest pozitivism-conformism a devenit nu numai depășit, ci și chiar periculos! Or, nu e suficient să adopți o normă juridică pentru a progresa pe această cale. Trebuie să reflectăm mai mult asupra legăturii Drept/Valori, condiție a realizării drepturilor. Și dacă juristul refuză – în numele unei facile pretenții de neutralitate/obiectivitate tehnicistă pseudoștiințifică – el riscă a-și nega orice statut de apartenență la lumea științifică. În ultimă instanță aceasta este marea problemă pentru care analiza constituționalismului ecologic nu a constituit decât pretextul, spre a trage încă un semnal de alarmă asupra pericolului persistentei „mlaștini” pozitiviste, ucigătoare pentru orice inovație în drept. Acum, în preajma Rusaliilor (pogorârea Sfântului Duh), să sperăm că duhul înțelepciunii, noului și creator se revarsă și asupra reflecției juridice românești!


[1] A/HRC/48/L23 Rev. 1; pentru o prezentare pe larg: Mircea M. Duțu-Buzura, Noi inițiative internaționale privind recunoașterea, consacrarea și garantarea dreptului la un mediu sănătos și la o climă stabilă, în „Studii și Cercetări Juridice” nr. 4/2021, p. 496 și urm.
[2] Rapport du Rapporteur spécial David Boyd sur la question des obligations relatives aux droits de l’homme se rapportant aux moyens de bénéficier d’un environnement sur propre, sain et durable, A/74/161, 15 iulie 2019, p. 15.
[3] Prin referendumul din 2 noiembrie 2021 statul american New York a hotărât să înscrie în constituția sa: „Orice persoană are dreptul la un aer și la o apă pure, precum și la un mediu sănătos”, devenind cel de-al 7-lea stat federat al S.U.A. care recunoaște un asemenea drept, alături de Pennsylvania (încă din 1971), Hawai, Illinois, Massachusetts, Montana și Rhode Island.
[4] Este elocvent în acest sens impactul produs dintr-o atare perspectivă la nivelul comunității internaționale de hotărârile jurisdicțiilor olandeze în cauza Urgenda (rămasă definitivă în decembrie 2019), prima jurisprudență prin care s-a ordonat unui stat, respectiv Olanda, să reducă în mod urgent și semnificativ emisiile de GES, și cel așteptat în aceeași măsură, de la decizia din 26 mai 2021 a Tribunalului de la Haga prin care s-a dispus grupului petrolier Royal Dutch Shell (RDS) să reducă cu 45% emisiile sale nete până în 2030, reprezentând prima condamnare de acest gen a unei întreprinderi private. Pentru detalii: Ana-Maria Ilcheva, Condamnation de Shell au Pays-Bas: la responsabilité climatique des entreprises pétrolières se dessine, în „Recueil Dalloz” nr. 38, 4 noiembrie 2021, p. 1968-1970.
[5] Mircea Duțu, Pentru Germania protecția climei devine ocrotire a libertății, Decizia din 29 aprilie a Curții de la Karlsruhe, juridice.ro/essentials, 13 mai 2021.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române