De la juristul invizibil la omul de drept al cetății

Departe de a fi în domeniul SF-ului, așa cum titlul ne poate sugera la prima vedere, problema pe care o supunem atenției e mai veche, persistă și, din păcate, își manifestă tot mai intens consecințele sale. Să pornim însă tot de la considerente de „drept comparat”, fără a aluneca totuși în strict epigonism.

Sensibilă la statutul recunoscut și rolul acordat intelectualului jurist în societate, în general și în arena publică, în special, „intelighenția” franceză abordează tot mai insistent prezența sa în confruntările publice de idei, dincolo de pretoriu de exercitare a profesiei. Revine astfel obsesivă întrebarea: unde e juristul în dezbaterile publice asupra mizelor politice, economice sau sociale ale actualității? Și răspunsul rămâne invariabil, dar semnificativ: el e invizibil! O absență totuși de neconceput, dincolo de orice explicații și justificări ținând de diverse percepții, unele controversate, altele care chiar s-au impus, într-o societate încă politizată și deci una în care dreptul a fost și este, înainte de toate, o știință politică. După aparițiile tv cantitative ale juriștilor români, situația de la București ar fi diferită, însă evident doar aparent. Și aceasta întrucât este vorba de discuții pe cazuri de speță și cu efecte spectaculare în plan emoțional și la nivelul opiniei publice menite nu atât să clarifice juridic, cât să ațâțe curiozitatea și să alimenteze interesul mediatic. Așa că absența dezbaterii juridice autentice, pe marile probleme ale actualității și a combatanților pe măsură rămâne și la noi o mare întrebare și, așadar, o temă de reflecție.

1. De ce și pentru ce? De ce o atare situație, se întreabă și încearcă a răspunde profesorul de drept public de la Sorbonne-Paris-Nord Franck Lafaille în editorialul cu titlu sugestiv L’invisible juriste. Ou de l’intellectuel émasculésans la débat public (Recueil Dalloz, 26 mai 2022). Pentru că suntem obsedați de necesitatea neutralității și imparțialității. Sună sec, cu titlul introductiv, dar suficient de edificator pentru argumentele ce urmează și se succed în „pledoaria” universitarului parizian. Pentru ce? Pentru a construi o știință a dreptului epurată de morală, de subiectivitate, de politică, își continuă el sentința. Trebuie să fim „puri” pentru a putea pretinde statutul de savant; pentru a revendica o atare postură de om de știință pur, ne interzicem să facem judecăți de valoare. Constituie un păcat juridic, și nu numai, să concepem ceea ce este just, injust, mijloacele de a lupta împotriva inechităților; devenim trădători ai dreptului, ființe pline de subiectivitate abjectă. Am pierdut gustul pentru căutarea justului și injustului, cercetare a ceea ce odinioară ducea la însăși definiția dreptului: ius est ars boni et aequi. Și pentru că citatele latine creează impresia de inteligență, să repetăm: suum cuique tribuere. Ce înseamnă echitabil? Cine ce merită? Pe ce bază? Ce înseamnă o societate justă? Niciun răspuns din partea juristului tehnician. Purtăm o mască epistemologică care disimulează acest truism: dreptul este un vector al valorilor, mai bine zis, nu este decât un vector al valorilor. Ne refugiem în spatele tehnicității materiei juridice, paravan al lașității care ne permite să ne jucăm de-a oamenii de știință detașați de poziții partizane. Dar și limită a unei reflecții ancorate social și circumscrise demersului autentic de cunoaștere. Și aceasta cu riscul ca Pierre Bourdieu („avocat convins, hotărât, absolut al autonomiei științifice”) și epigonii săi – care nu greșesc întotdeauna – să ne acuze că suntem cerberi ai ordinii actuale, care dezbatem cu egală și subtilă tehnicitate atât pe marginea unui text de lege referitor la calitatea laptelui, cât și a unuia referitor la drepturile fundamentale. Trebuie să încetăm să fim mici tehnicieni competenți asupra unor chestiuni juridice mărunte. De ce marile probleme sociale sunt explicitate și ar fi mai bine prezentate de către un sociolog, un politician, un istoric, un economist etc., dar nu de către un jurist? Problematica socială este prin excelență – și toți suntem aici de acord – circumscrisă și dreptului fiscal! Să evocăm meandrele fiscalității, să-i surprindem evoluțiile reglementării, implicațiile aplicării și consecințele socioeconomice spre a vedea fenomenul juridic în multitudinea fațetelor sale și iată o temă publică de mare interes și ecou public! De ce un economist (cum ar fi, din întâmplare, același X) ne explică tuturor, inclusiv precum altădată lui Obama, cum stă treaba cu inechitățile sociale trecute și prezente? Trebuie să ne asumăm din nou formula Radbruch pentru a presupune că dreptul nu poate fi conceput fără echitate (să lăsăm deoparte morala, noțiune mult prea… confesională). Dacă societatea actuală este fragmentată în mod conflictual, aceasta se datorează unei fracturi, unei scindări: egalitate formală versus egalitate substanțială, justiție formală contra justiție substanțială. Și nu este nevoie să fii un marxist întârziat (perorând împotriva libertăților așa-zis burgheze) pentru a înțelege care este miza: pornind de la egalitatea și justiția formale, am renunțat la egalitatea și justiția substanțiale. Or, nu este suficient să adoptăm o normă de drept pentru a progresa în această direcție. Trebuie să avem curajul de a reflecta asupra legăturii dintre Drept și Valori, condiție fundamentală de realizare a Drepturilor și impunere a Justiției. Și dacă juristul refuză – în numele unei facile pretenții de neutralitate/obiectivitate tehnicistă pseudoștiințifică – acela nici nu merită să fie jurist! Să se facă istoric, sociolog, specialist în științe politice, economist. Sau consultant. În orice caz, să nu pretindă a manifesta cultură juridică și a exersa știința dreptului. La capătul expozeului lui Fr. Lafaille ar mai fi ceva de adăugat? Evident că nu! iar dacă o facem, e numai pentru a completa și detalia radiografia deja întreprinsă și deschisă în tușe convingătoare.

2. Prezența și manifestarea juriștilor în spațiul public în sensul dat acestuia de J. Habermas, adică locul unde opțiunile colective sunt supuse probei discuțiilor, acolo unde se angajează o dezbatere publică mergând dincolo de cercul strâmt al profesioniștilor politicii și bazată pe o confruntare largă a opiniilor cunosc date și rezonanțe specifice. Această intervenție în zona publică nu este evident singurul vector de influență de care dispun cei interesați. Reprezentarea juriștilor ca simpli tehnicieni, a căror activitate ar consta numai să interpreteze și aplice legea, dreptul în acțiune abținându-se de la orice judecată de valoare asupra conținutului său și făcând abstracție de convingerile filosofice ori politice pe care le pot avea în calitatea de cetățeni, apare totuși ca iluzoriu în fapt și în practică. Juristul e întotdeauna tentat să adopte un punct de vedere asupra regulilor pe care le studiază ori trebuie să le aplice; prin interpretarea enunțurilor juridice respective el devine oarecum parte interesată în procesul de producere a normelor juridice și apoi de realizare a semnificațiilor acestora. Chiar dacă are un impact social și politic, un atare angajament subadiacent la ansamblul producțiilor academice (manuale, articole, comentarii de jurisprudență) este totuși, la rându-i, indisociabil activității juridice ca atare, dar vizibilitatea sa rămâne în general slabă în afara câmpului juridic. Uneori angajarea poate să îmbrace o formă mai explicită și mai vizibilă din momentul în care juristul iese din zona activității profesionale propriu-zise pentru a păși pe terenul confruntărilor sociale, economice și politice și a se manifesta ca atare. Intrând în spațiul și dezbaterea publice el înțelege să-și depășească statutul de profesionist al dreptului pentru a se poziționa ca intelectual abilitat și dispus spre a reflecta asupra opțiunilor colective. O atare pretenție nu e nouă: poziția socială dominantă care a fost ocupată mult timp de juriști i-a predispus în mod natural să ocupe un loc central în dezbaterile societății, dar astăzi, odată cu implicarea crescândă a tuturor și „popularizarea” problemelor generale situația s-a schimbat. În orice caz, distincțiile de genul celor de mai sus revin în actualitate și se impun ca atare atenției reflecției juridice, și nu numai. Ele vizează mai ales calitatea de intelectual angajat în problemele cetății a juristului și mai puțin ipostaza sa de tehnician interpret și susținător al unui text de lege oarecare.

3. Mai degrabă pentru a mai „colora” dezbaterea și a încerca o oarecare localizare românească ne permitem a adăuga o seamă și de considerații subsumate aceluiași registru general de preocupări. Mai întâi, o întrebare simplă, precum de altfel și cele anterioare: înțelegem cu adevărat și pe deplin, în multitudinea semnificațiilor sale ce este dreptul, sau mai degrabă ce considerăm a fi? Desigur, nu e locul pentru a enumera toate definițiile pe care acest cuvânt a putut să le primească și toate disputele pe care acestea le-au suscitat și generat. Pentru marea majoritate a contemporanilor noștri dreptul se confundă cu legea, considerată ca normă supremă. Dar o atare viziune reducționistă e aferentă unei concepții deopotrivă foarte recentă și foarte limitată. Căci dreptul este, înainte de toate, un sistem de gândire, un mod de a gândi lumea. Juriști latini îl vedeau precum o „adevărată filozofie” care permite separarea licitului de ilicit și a da fiecăruia ceea ce i se cuvine; e accepțiunea cea mai valabilă, întrucât trimite la valorile fundamentale. Dar pentru aceiași juriști romani dreptul era, de asemenea, și o tehnică exigentă, o artă, cum zicea Cicero, care ar trece prin stăpânirea unui limbaj precis și care se dezvoltă odată cu societatea, de-a lungul timpului. A transmite dreptul este deci, înainte de toate, acest limbaj și acest sistem de valori care se înscriu, și unul și celălalt, într-o istorie proprie. Și cu atât mai mult a culturii juridice. Așadar, refuzul implicării în dezbaterile cetății în numele pozitivismului reducționist înseamnă a nega existența unei științe a dreptului autentice, prevalența culturii juridice și capacitatea unei reflecții profunde în domeniu.

4. Revenim și la eterna problemă, și ea conexă subiectului, însă absolut indispensabilă disecării sale, cea a înțelegerii exacte a ceea ce e știința dreptului. În timp ce filosofia și teoria acestuia se situează la nivelul cel mai înalt de abstractizare, întrucât se interesează de concepte, știința sa se prezintă ca un demers de analiză mai concretă a dreptului pozitiv. Suntem astfel în fața unei științe a dreptului civil, a dreptului constituțional, dreptului administrativ ori a dreptului internațional. Spre deosebire de științele naturii în special, cea juridică are ca obiectiv mai degrabă cunoașterea dreptului decât de a aduce o anumită contribuție imediată la elaborarea sa. Este deci disciplina care își asumă analiza științifică a dreptului preconizată de teoriile pozitiviste ale dreptului.

Dintr-o preocupare de scientificare, demersul său și conceptele sunt în acest mod explicitate. Printre abordările care poartă, de asemenea, asupra dreptului pozitiv, știința dreptului se distinge de „doctrină” sau „dogmatică” și care revendică o participare la crearea dreptului. După cum e diferită și de abordările empirice, precum sociologia, antropologia și analiza economică a dreptului care importă în câmpul juridic instrumente și metode ale altor științe umane. În acest sens, știința dreptului poate fi privită ca o știință specifică juriștilor. În același timp, se cuvine să vorbim de științe ale dreptului la plural atâta timp cât abordările sunt diferite de la o școală de gândire la alta. Într-un sens mai larg, dar, de asemenea, și mai vechi, știința dreptului desemnează o abordare savantă ori tehnică a dreptului. Așa, de exemplu, Școala zisă a Exegezei estima, în secolul al XIX-lea, a face operă științifică favorizând cunoașterea și difuzarea codurilor (juridice) concepute ca texte suficient de clare și precise pentru ca soluțiile din toate cazurile particulare să fie deduse în mod logic. În această perspectivă, constituiau o știință a dreptului toate abordările sistematice și riguroase ale dreptului. Dar astăzi, aceeași normativitate indispensabilă societății își transformă substanța și extinde sfera de interes și acțiune. Simpla succesiune a ultimelor evenimente majore – precum marea tranziție ecologică și indispensabila revoluție digitală – ne arată că transformarea societății o presupune și pe cea a juridicului. Iar acesta nu se poate face, promova și explicita din amvonul pretoriului, ci în și cu ajutorul dezbaterii publice, înțelegerii și acceptabilității sociale generale.

*

*        *

Încheiem acest rânduri despre „invizibilitatea” juristului ca atare în arena publică și posibilele sale explicații prin formularea câtorva concluzii ce se impun aproape de la sine. Reducerea la calitatea de tehnician, cu pretenții de neutralitate absolută în citirea și explicarea legii reprezintă o imposibilitate teoretico-practică, o rezervă prejudiciabilă la nivelul imaginii și trădează mai degrabă o incapacitate de a analiza și reacționa specific la marile provocări ale momentului. E vorba de o autolimitare nejustificată a statutului juristului, care îi amputează fațeta indispensabilă și definitorie de a se raporta valoric la realitate, în căutarea justului și repudierea injustului ce caracterizează chiar justiția în sine. Apoi, ca intelectual el trebuie să se manifeste public și nu oricum, ci ca un „om total de drept”, cu o cunoaștere profundă și amplă a domeniului și o cultură juridică puternic ancorată în cea generală și esențialmente umanistă. Nu în ultimul rând, ca om al cetății, el nu se proiectează precum cel al uneia ideale ci, dimpotrivă, a ipostazei sale concrete, reale și perceptibile căreia îi aparține, ale cărei valori le apără și exprimă prin actele și faptele sale. Devenind om al cetății, intelectualul jurist se întregește pe sine și se afirmă pe deplin inclusiv din perspectiva valorilor dreptului și justiţiei.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române