Este necesară schimbarea actualei forme de guvernămînt? (II)

Forma de guvernămînt instituită în 1991 și desăvîrșită în anul 2003, cunoscută sub denumirea, mai mult sau mai puțin riguroasă din perspectiva teoriei politice, de republică semiprezidențială, a fost criticată vehement, chiar dacă soluțiile propuse pentru înlocuirea acesteia merg în direcții diametral opuse. Percepută ca o struțo-cămilă, împrumutînd o expresie a lui Dimitrie Cantemir din Istoria ieroglifică, această formă de guvernămînt a fost considerată viciul constitutiv al sistemului politic configurat potrivit actualei Constituții. Ezitarea Constituantei din 1991, menținută cu ocazia revizuirii din 2003, între republica parlamentară și republica prezidențială, ar fi cauza principală a tuturor eșecurilor înregistrate de autoritățile publice în perioada postdecembristă. Și dacă aceasta este cauza problemei, soluția ei este foarte simplă: o nouă Constituție sau o revizuire substanțială a celei în vigoare pentru a se adopta o formă de guvernămînt clară.

De aici înainte însă unanimitatea critică se dezbină, argumentîndu-se cu aplomb și chiar cu patimă fie în favoarea republicii parlamentare, fie în favoarea republicii prezidențiale, una din tabere temîndu-se de tendințele dictatoriale ale președintelui, cealaltă temîndu-se de tendințele dictatoriale ale Parlamentului. Am fost eu însumi cînd într-o tabără, cînd în cealaltă. Am susținut mai întîi soluția republicii parlamentare, iar apoi am fost sedus de modelul american al republicii prezidențiale. Acest model este captivant mai ales pentru că oferă o imagine foarte clară a separației puterilor – legislativă, executivă și judecătorească. Institutul de Studii Populare, pe care îl conduceam la sfîrșitul primului deceniu din acest secol, a inițiat o adevărată cruciadă în toată țara, adică dezbateri și conferințe în cele mai importante centre universitare, sub sloganul o nouă republică. Nu a lipsit reacția contrară, inerentă în contextul politic al acelei perioade, cînd Parlamentul inițiase două proceduri succesive de suspendare a președintelui. Susținătorii republicii parlamentare au fost foarte combativi, iar în deceniul trecut au demarat o procedură de revizuire a Constituției, abandonată însă, deoarece antanta inițială a acestor susținători s-a destrămat. Dacă, într-o judecată solomonică, și unii, și alții dintre combatanți au avut dreptate, soluțiile opuse s-au neutralizat reciproc, ceea ce înseamnă statu quo, cel puțin deocamdată.

Și pentru că schimbarea este scrisă în legile omenești, cum se spune într-o romanță în care patetismul a fost abandonat în favoarea înțelepciunii, astăzi fac parte tocmai din categoria care susține acest statu quo. Nu mai cred astăzi că forma de guvernămînt stabilită prin actuala Constituție este sursa disfuncționalităților și eșecurilor sistemului politic din România. Dimpotrivă, în ultimii ani am înțeles, și cred că am înțeles bine, reflectînd la crizele politice postdecembriste, numeroase și variate, că republica semiprezidențială – formulă simplificată, chiar dacă nu și exactă, pentru a denumi această formă de guvernămînt – a fost și este o sursă de stabilitate și de dezamorsare a conflictelor politice. Tocmai ceea ce atrage la modelul prezidențial american, respectiv claritatea separației puterilor statului, s-ar fi putut transforma într-un pericol grav pentru fragila democrație constituțională din România.

Elementul de confuzie cel mai puternic este instituția președintelui. Spre deosebire de sistemul nord-american, în care există doar instituția președintelui, ca șef al puterii executive, în republicile europene, pe lîngă instituția președintelui, există și instituția prim-ministrului. Puterea executivă este distribuită, în proporții diferite, în funcție de tradițiile constituționale, între instituția președintelui și instituția prim-ministrului. Situația se explică pentru că, pe continentul european, republicile actuale au fost înainte monarhii în care, pe lîngă rege, exista și instituția prim-ministrului. În monarhiile constituționale, trecute sau prezente, regele nu mai exercită nici puterea legislativă, nici puterea executivă, nici puterea judecătorească, ci este un factor de mediere între acestea. Instituția președintelui a preluat rolul regelui constituțional în unele republici europene, organizate ca așa-numite republici parlamentare. În alte republici europene, rolul președintelui este mai mare, exercitînd și alte atribuții ale puterii executive. Aceste republici sînt denumite semiprezidențiale, dar nici acestea nu sînt identice, diferențele fiind determinate de sfera mai restrînsă sau mai extinsă a atribuțiilor executive pe care le exercită instituția președintelui.

Forma de guvernămînt specifică Franței este calificată ca republică semiprezidențială. Deși acesta este modelul care a stat la amenajarea formei de guvernămînt în Constituția României, atribuțiile președintelui României sînt mai puțin extinse decît cele ale președintelui Franței. Această diferență nu este însă atît de importantă încît să excludă calificarea formei de guvernămînt din România ca republică semiprezidențială. Fără a intra în detalii, important este că președintele României are, pe lîngă rolul de mediere între puterile statului, și importante atribuții executive în domeniul apărării, cel al siguranței naționale și în cel al politicii externe, precum și atribuții semnificative privind numirea în funcție a judecătorilor și numirea în funcții de conducere a magistraților (judecători și procurori). Istoricul elaborării Constituției din anul 1991 și al revizuirii ei din anul 2003 este relevant pentru a înțelege că Legea fundamentală a României, preluînd principiile democrației constituționale, le-a exprimat într-un mod particular, printr-o anumită alcătuire a autorităților publice, prin relații specifice de cooperare și control reciproc între acestea și prin deschiderea către integrarea europeană și integrarea euroatlantică, precum și către diferite forme de cooperare internațională (regională sau globală).

Prof. univ. dr. Valeriu Stoica, Facultatea de Drept a Universității din București
Founding Partner STOICA & Asociații

* Mulțumim Revistei Dilema veche, nr. 950 din 23 – 29 iunie 2022