4,074 citiri

In memoriam Viorel Mihai Ciobanu

ESSENTIALS-Viorel-RosTot mai săraci în lumea asta (tot mai nedreaptă) a dreptului, caut și azi răspunsuri la întrebările pe care mi le pun eu și colegii în lucrările profesorului Viorel Mihai Ciobanu. Ar fi împlinit azi, 10 decembrie, 66 de ani. Și avea atâtea de spus și de făcut! Deși au trecut șase luni de când a plecat, el este între noi. Și domină topul celor mai citite din JURIDICE ESSENTIALS. Domină și topul celor mai prolifici autori în JURIDICE ESSENTIALS.

În ultimii doi ani ai vieții a scris foarte mult. Neobișnuit de mult pentru un om molcom ca el. A fost o voce fermă, răspicată, clară, curajoasă (va veni o vreme când ne va fi rușine de tăcerea noastră din ultimii ani și prin care repetăm greșeala din deceniile trecute), critică a multora dintre neregulile pe care le-a semnalat în viața politică și în lumea dreptului (cât ar fi avut de câștigat justiția dacă, atunci când a cerut public revenirea la completele, în materie penală, la completele alcătuite din judecători și cu alte specializări. Cât trebuie să îl plângă azi cei care nu l-au ascultat!!!). O voce pe care nimeni nu a îndrăznit să o conteste, pentru că era deasupra tuturor.

În scrisul lui din ultima vreme era amărăciune și un soi de înfrigurare. Scria de parcă simțea că timpul îi este tot mai dușman și că el trebuie să ne spună cât mai mult din multele pe care le adunase, le cercetase și le judecase în felul lui drept, cumpănit, fără ură și fără părtinire.

Am vorbit mult și cu folos cu el. M-a ajutat când mi-a fost greu. Nu știu dacă i-am întors binele făcut când vremurile ne-au apropiat. Dar știu că îmi lipsește! Când a împlinit 60 de ani am scris rândurile care urmează despre el:

Lui Viorel Mihai Ciobanu, așa cum l-am cunoscut (…)

L-am auzit vorbind prima dată la o sesiune de comunicări științifice organizată de facultatea de drept al cărei eminent student era. O zi rece de mai întârziat cu ploaie-șiroaie ce ținea de câteva zile și sub care muguri copacilor, prea grei de multa apă, se desprindeau spre a sfârși striviți sub tălpile trecătorilor. Trecători ce aveau încă proaspete amintirea inundațiile din anii trecuți, ale căror urme se mai păstrau, de altfel, pe zidurile caselor.

Mă aflam la prima mea participare la o astfel de manifestare și trebuia, conform programului, să spun ceva, să vorbesc. Amfiteatrul era plin de studenți și profesori. Primii, stresați de exigentul examen public ce urmau a-l susține, dar nerăbdători să-și prezinte producțiile la care munciseră câteva săptămâni sau chiar luni și încrezători că vor dobândi recunoaștere și premii. Profesorii îmi păreau însă cel puțin la fel de încordați ca și studenții, iar eu aveam impresia că și ei sunt în fața unui examen. Și într-un fel așa și era, numai că emoțiile pe care le încearcă dascălul în astfel de momente eu aveam să le trăiesc și să le înțeleg mai târziu, iar acest lucru îl datorez, în bună măsură, celui despre care, cu prietenie, cu drag, cu nesfârșită prețuire, scriu acum: profesorul Viorel Mihai Ciobanu.  

Era atunci student în anul trei (…), dar prestația sa de atunci îl anunța pe viitorul profesor. Și-a prezentat referatul cu aplomb, stăpân pe sine și pe problema ce a pus-o în discuție, cu o profunzime surprinzătoare pentru un student. Documentat temeinic, a fost metodic în expunere și a fost convingător. Poate cel mai convingător dintre toți. Și pentru că vreme de patru ani el a fost la fel, n-a mai  fost o surpriză pentru suflarea studențească din generația sa faptul că tânărul din Huedin (orășel de care nu mulți sunt cei care au auzit), lipsit de rude și relații în București, a fost (po)oprit la catedră spre a se alătura corpului de profesori nepereche ai facultății pe care, merituos, o terminase.

Surpriză ar putea fi doar timpul scurt în care cuvântul lui, fără vreun efort special și sesizabil, a căpătat greutate în mediul academic. Cât despre faptul că, în timp, a devenit liderul de facto al „profesorilor de la drept”, aici nu mai poate fi vorba de nici o surpriză, pentru că el are de la natură ceea ce se cere pentru aceasta: are, afară de altruism, știința de a aduna oamenii în jurul său și de a-i face să se simtă importanți sau, după caz, bine. Are, pentru fiecare, cuvânt de prețuire. Are știința de a descoperi calitățile fiecăruia și inteligența de a ajuta la sporirea lor. Are știința de a găsi pentru fiecare locul cel mai potrivit și vorba care să aline, să încurajeze ori să arate drumul cel mai bun. Are vorbă molcomă și un calm care dezarmează pe orice turbulent. Are ceva greu de definit care-l așază, fără să facă nimic deosebit, deasupra răutății, meschinăriei, egoismului. Își poartă durerea și suferința, ce nu l-au ocolit, cu demnitate și fără a împovăra pe alții. Este generos și bun peste măsură.

Întâlnirea care m-a legat pe viață de profesorul Ciobanu s-a petrecut însă abia în primăvara anului 1990. Până atunci l-am urmărit de departe, pașii intersectându-ni-se rar pe holurile clădirii care găzduia nu doar facultatea, ci și cele două librării în care eu, judecător fiind, căutam cărțile trebuincioase. Îi citeam însă lucrările căutând în ele răspunsuri la problemele pe care procesele le pun în fața oricărui judecător. Mi-a spus atunci, la prima întâlnire, că și el îmi știa traseul. Venise cu studenții în practică la Judecătoria sectorului 6 unde lucram, a asistat împreună cu ei la o ședință de judecată pe care o conduceam, apoi mi-a cerut să le vorbesc. Or eu eram obișnuit să tac și să ascult. După aceea, m-a convins să mă îndrept spre activitatea didactică. Fără această întâlnire cred că aș fi fost și azi tot judecător (dar nici nu vreau să se creadă, acum, că nu aș vrea să mai fiu).

Studenții cu care venise îl priveau cu admirație și cu căldură. Avea cu ei o relație din care lipsea distanța și atunci, asta m-a mirat oarecum, pentru că la prima vedere pare ursuz. De Crăciun, când alți studenți îl colindau, i-a oprit până am ajuns la el. I-au umplut casa (prea mică și atunci, ca și acum), iar lui îi râdeau ochii și fața. Se vedea, de departe, că îi iubește, că-i sunt dragi, că se simte bine cu ei, că-s viața lui.

Sunt mulți profesori dăruiți studenților, dar puțini se dăruiesc ca el. Are ochi pentru cei dotați și este, cu siguranță, profesorul cu cei mai mulți „recruți” ce au confirmat și au devenit nume grele. Mă rog să nu omit vreunul, știind că, în nemărginita sa bunătate, asta l-ar necăji. De aceea, îi amintesc doar pe aceia care lucrează (și) la catedră: Gabriel Boroi, Mihaela Tăbârcă, Traian Briciu, Ion Dragne, Evelina Oprina, Claudiu Dinu. Dar șirul celor care lucrează ca judecători, avocați, jurisconsulți, procurori sau în alte profesii și care s-au format la școala profesorului Ciobanu și fac cinste acesteia, este fără de sfârșit, cum nesfârșită este, cu siguranță, și recunoștința lor.

Dar doctoranzii săi? Interesat, l-am întrebat prin anii `90 când va deveni și el îndrumător? Mi-a răspuns într-un fel ce dezvăluie nu doar respectul său profund pentru profesorul Savelly Zilberstein, ci și caracterul său: „atâta timp cât profesorul este îndrumător, eu nu pot să fiu. Nu se cade!” Așa a făcut, iar întâlnirile cu el și cu profesorul Zilberstein, în vizitele pe care le făcea în România, în ultimii ani ai vieții, petrecuți în Israel, au fost, pentru mine, un regal. 

Dar nu doar studenții fac parte din viața lui. În anul 1992, în semn de recunoaștere a meritelor, profesorul Ciobanu a fost numit judecător la Curtea Constituțională abia înființată, într-o alcătuire ce i-a adus acesteia grabnică recunoaștere internațională și prestigiu uriaș, din care se hrănesc încă urmașii celor de atunci. Același, se număra însă și între artizanii legilor de reformă a justiției din anii `90, a legilor de modificarea Codului de procedură civilă, care a reintrodus apelul în sistemul nostru de drept și a unei noi legi de organizare judecătorească, menită a reda justiției autoritatea, prestanță, încredere în forțele ei, menită a schimba imaginea unei justiții care s-a compromis – într-o „ședință de judecată” ce avusese loc în decembrie 1989 într-o cazarmă din Târgoviște – prin judecătorii, procurorii și avocații care au acceptat să „judece” un proces, înconjurați de oameni înarmați până în dinți și care știau dinainte soluția. Se află azi, printre artizanii noilor coduri. A unor legi esențiale care ne vor așeza viața juridică diferit. A unor legi cu un impact uriaș pentru viitorul nostru.

Profesorul Ciobanu a dat mereu muncii sale un sens profund și constructiv. Este felul lui de a fi. Demonstram, în anul 1994 când mă aflam la conducerea Tribunalului București, în scris, cu argumente de lege, că Parchetul General nu funcționează legal și că în aceeași situație se afla Înalta Curte de Casație și Justiție și alte câteva instanțe, inclusiv Tribunalul București. A citit cu atenție, a recitit întorcându-se uneori și părea că nu mai termină lectura, apoi mi-a spus, cu vocea lui caldă și bună și cu privirea aceea care te învăluie: „da, ai dreptate, dar tu ești acolo ca să construiești nu ca să distrugi! Legea e făcută ca instituțiile să funcționeze, nu ca să le dărâme. Îți dai seama câte hotărâri judecătorești pui sub semnul întrebării? Îți dai seama câți oameni își vor vedea năruite speranțele și drepturile ? Pentru că demonstrația ta îi atinge și pe cei drepți nu doar pe nedrepți. Demonstrația ta profită în mai mare măsură acestora din urmă și poate provoca haos nu ordine.” Am pus lucrarea deoparte și acolo a rămas. Iar el a făcut ceea ce trebuia pentru îndreptarea legii!

Ce cred azi despre el? Că-i și doctor de suflete. Este aproape când ai nevoie de el. Este discret când ai nevoie de singurătate. Este înțeleptul care are oricând sfatul cel bun. Este toiagul pe care te poți oricând sprijini. Este prietenul fără de care viața mea ar fi mai săracă. E-un munte de om cu suflet de copil!

Om de rară bunătate și de rar bun simț, în tot ce face și în fiecare zi, profesorul Ciobanu se dăruiește și dăruiește cu (prea multă) generozitate. Îmi pare adesea că  „în vremurile care pun (din nou) la încercarea sufletele oamenilor” el a rescris „Bunul simț” și de aceea mă rog pentru el să nu repete destinul lui Thomas Paine decât în glorie și să i se întoarcă la fel de mult cât a dăruit. Și să poată umbla sănătos prin țara despre care-mi spunea odată că-i „atât de frumoasă de nu mă mai satur de ea”.

Ce să schimb din ce am scris atunci, afară de timp!?

Prof. univ. dr. Viorel Roş