La 1 august 1793, Convenția emite un decret prin care decide distrugerea mormintelor regale din Basilica Saint-Denis. Iar la 12 octombrie 1793, muncitorii, dirijați de comisari cu misiuni speciale, coboară în cavourile din Basilică. Un comisar supraveghea exhumările, al doilea se îngrijea de recuperarea obiectelor prețioase, iar ultimul de recuperarea plumbului care urma să fie folosit la fabricarea gloanțelor necesare armatelor revoluționare care luptau cu austriecii și prusacii.
Prada a fost compusă din 42 de regi, 32 de regine, 63 de prinți cu sînge regal, 10 personaje care au adus mari servicii Franței, de exemplu mareșalul de Turenne sau conetabilul Du Guesclin, și mai mulți abați de la abația Saint-Denis. Muncitorii au început cu membrii casei de Bourbon și au terminat cu cei ai casei de Valois. De la Dagobert, cel care a fondat în jurul anului 625 abația Saint-Denis, în ordine aleatorie, la Henric al IV-lea, Francisc al II-lea, Caterina de Medici, Filip cel Frumos, Ludovic al XIV-lea sau Ana de Austria, toate sarcofagele au fost distruse după recuperarea metalelor, iar rămășițele regale au fost aruncate în două gropi comune săpate în cimitirul călugărilor benedictini.
Prima transformare a Basilicii după Revoluție avut loc în 1805 și a fost opera lui Napoleon I. Așa cum nota Jean-Louis Tremblais, Napoleon I era consecvent cu propriul său slogan reconciliator: ”De la Vercingetorix la Robespierre, îmi asum totul”.
După ce Napoleon I a restaurat Basilica, devenită depozit de cereale în timpul Revoluției, corpurile regilor, ale reginelor și ale servitorilor devotați ai Franței au fost strămutate din nou din cimitirul călugărilor, de data aceasta în gropi comune din interiorul Basilicii. Individualizarea cadavrelor devenise imposibilă.
În fine, ultima restaurare a Basilicii este în curs și ea a prilejuit articolele care m-au inspirat pînă aici[1].
Totuși, nu m-aș fi fixat asupra subiectului marii deshumări colective dacă nu m-ar fi surprins concluziile lui Jean Sévillia. După ce în titlul articolului său izolase, prin analogie, semnificația distrugerii sarcofagelor ca obiecte de artă medievală, Sévillia notează că „violența simbolică (aceea de a ucide morții n.m.) indică impulsul de ură exprimat prin Teroare”. Nu cred nici că trebuie să vorbim aici de „violență simbolică” și nici nu cred în faptul că Teroarea iacobină a fost pur și simplu o expresie a urii.
Epoca Terorii a durat relativ puțin. A început la 5 septembrie 1793, după o sărbătoare populară, cînd a devenit activ Tribunalul Revoluționar instituit deja la 10 martie 1793. Marile procese politice au început în octombrie același an[2]. Teroarea a luat sfîrșit la 28 iulie 1794, atunci cînd Saint-Just și Robespierre au fost ghilotinați în același loc (Piața Revoluției) în care fusese ghilotinat, cu un an mai devreme, Ludovic al XVI-lea.
De unde ideea „impulsului de ură” care ar fi caracterizat Teroarea? De la imaginea de „arhanghel al morții” cum l-a numit Michelet pe Saint-Just sau de la imaginea de „tînăr atroce și teatral” cum l-a numit Sainte-Beuve?
Sigur, tînărul Saint-Just era atroce și puțin teatral, însă opera sa, compusă în principal din cîteva rapoarte și discursuri ținute în Convenție, îl prezintă ca pe un politician pragmatic, dominat mai curînd de interese decît de pasiuni. Se pot extrage mai multe citate din rapoartele și discursurile lui Saint-Just. Mă limitez la cel care m-a frapat, un mic fragment din raportul său din 10 octombrie 1793: „Nimeni nu este sincer în administrația publică: patriotismul este ceva din buze; fiecare îi sacrifică pe toți ceilalți și nu sacrifică nimic din propriul său interes”.
În vara anului 1793, Revoluția franceză traversa o criză gravă. Convenția pierduse autoritatea asupra a patru departamente importante, iar dușmanii exercitau presiuni la frontierele din est. Iacobinii doresc să combată ineficiența, pentru că, așa cum afirma cu amărăciune Saint-Just, „legile sînt revoluționare, nu și cei care le pun în executare”. Sînt necesare măsuri excepționale puse în operă de Comitetul Salvării Publice, un organ compus din 9 membri, printre care Saint-Just și Robespierre. Principiul Terorii era cît se poate de clar: „nu putem spera la prosperitate atîta timp cît ultimul inamic al libertății mai respiră”. Așadar, în primul rînd, ”trebuie oprimați tiranii”.
Legea suspecților, votată la 10 septembrie 1793, a fost considerată un pas important în instaurarea Terorii politice. O lege care definea dușmanii națiunii, suspecții, de o manieră atît de largă, încît devenea dificil să te strecori prin ochiurile ei. În primul rînd, erau incluși partizanii tiraniei sau ai federalismului și dușmanii libertății. Urmau cei cărora li s-a refuzat un certificat de civism, funcționarii suspendați sau destituiți, părinții emigranților sau emigranții reîntorși[3].
Iar distrugerea mormintelor regilor Franței se încadrează în ideea de Republică a lui Saint Just: lichidarea totală a tot ceea ce este opusul ei sau, altfel spus, aplicarea unei cenzuri sociale și politice inflexibile. Teroarea iacobină nu a fost fructul urii, ci a fost fructul logicii revoluționare a lui Saint-Just și Robespierre. Nu a fost un impuls descompus în monstruozități, ci a fost o metodă politică extremă. Ca impuls violent motivat prin ură, Teroarea nu ar fi putut fi transferată în secolul XX. Ceea ce au preluat Stalin, Mao sau khmerii roșii nu au fost pasiuni devastatoare, ci modele politice bazate pe interese revoluționare.
Memoria regilor Franței a fost reparată. Nu prin restaurația politică, ci prin acțiunea marilor scriitori francezi din secolul al XIX-lea. Mă gîndesc în special la modul în care regii au devenit, la Alexandre Dumas de exemplu, obiectul unei loialități excepționale a supușilor lor.
Totuși, există în lumea mormintelor și transferuri care sînt dominate, prima facie, de impulsuri neprietenoase. Iată și un exemplu din cultura noastră socială și politică. După căsătoria din 1947 cu Carol al II-lea, devenit fost rege al României prin abdicare, Elena Lupescu s-a stabilit la Estoril, în Portugalia. Acolo moare în 1953 fostul rege. În 1977, după moarte, sicriul Elenei Lupescu este depus alături de sicriul soțului ei, în capela regilor Portugaliei din mănăstirea Sao Vicente de Fora din Lisabona. În anul 2003, cei doi au fost exhumați și sicriele au fost aduse la Mănăstirea Curtea de Argeș, iar acolo soții au fost despărțiți în două morminte diferite, aflate la 450 de metri unul de celălalt. Sicriul lui Carol al II-lea a fost plasat în capelă, iar sicriul Elenei Lupescu a fost îngropat în curtea mănăstirii. Desigur, ultima ei dorință, aceea ca „să-și doarmă somnul de veci la piciorul celui pe care l-a iubit”[4], nu a contat.
Transferul de la Lisabona este o piesă cu mai mulți actori[5]. În primul rînd, Radu Duda, mandatar al fostului rege Mihai, singura calitate pe care o putea, eventual, revendica, ministrul culturii din epocă, Răzvan Theodorescu, Guvernul României în integralitatea lui, ca organ colegial și, nu în ultimul rînd, Guvernul portughez.
În interesul cui au fost deplasate osemintele și a fost violată expresia iubirii dintre fostul rege Carol al II-lea și soția sa? Era în interesul memoriei lui Carol al II-lea să fie mutat dintr-o capelă a regilor din Lisabona într-un loc obscur, așa cum este orășelul Curtea de Argeș? Mă îndoiesc. Este ca și cum te-ai gîndi că Brâncuși ar dori să fie transferat din cimitirul Montparnasse în cimitirul de la Peștișani. Mai putem avea în vedere, printre altele, inteligența lui Carol al II-lea care înțelegea prea bine efectele politice, juridice și morale ale unei abdicări. Există vreun interes public care să poată susține nobila manevră prin care doi oameni au fost împiedicați să-și doarmă somnul de veci împreună? Eu nu l-am descoperit.
Avea cineva dreptul să-i deshumeze pe cei doi? Doar dacă ar fi fost moștenitorii amîndurora. Or, nimeni nu putea invoca așa ceva. Cui se adresează sintagma ”odihnească-se în pace”? Este ultima dorință implicată în moarte? Așa cum pentru cei vii dreptul la viață privată înseamnă, așa cum bine spunea un judecător de la Curtea Supremă din Statele Unite, „dreptul de a fi lăsat în pace”, cred că ultima dorință înseamnă exact același lucru.
Transferul de la Lisabona seamănă puțin cu operațiunea de la Paris. Pentru că în ambele cazuri au fost implicate guverne și autorități bisericești.
Însă, de bine de rău, regii Franței sînt îngropați împreună. Din păcate pentru ei, regele român și soția sa au fost despărțiți, așa cum rezultă din confesiunile lui Răzvan Theodorescu, de un fiu care a lipsit de la înmormântările celor deshumați și de un Guvern abulic. Locul acțiunii principale? O societate a cărei „morală” ține la tăvăleală. Nu am găsit o expresie mai bună.
[1] Sînt două articole din Le Figaro Magazine, primul, intitulat Une nécropole royale oubliée, de Jean Luis Tremblais și al doilea, intitulat Basilique Saint-Denis: quand la révolution pratiquait la Cancel culture, aparținînd lui Jean Sévillia, în numărul din 8 și 9 aprilie 2022.
[2]Vezi Saint-Just, Discours et rapports, ed. Sociales, Paris, 1957, p. 137, nota 2.
[3]Saint Just, cit., p. 120, nota 2.
[4] https://historia.ro/sectiune/portret/elena-lupes-cu-marea-dragoste-a-regelui-carol-al-571090.html, Elisabeth Bouleanu, Elena Lupescu, Marea dragoste a Regelui Carol al II-lea și mărul discordiei din Casa regală.
[5] https://jurnalul.ro/cultura/secretele-lui-carol-al-ii-lea-istoria-celui-mai-controversat-rege-al-romaniei-875071.html
Prof. Valentin Constantin
* Mulțumim Revistei Orizont, ediția iunie 2022
