Academia și Enciclopedia în ecuația cultivării culturii juridice

Academiile sunt, prin însăși natura lor, nu numai centre de producere, ci și de transmitere a științei și culturii, iar enciclopediile au fost și rămân unul dintre mijloacele cele mai adecvate îndeplinirii acestui din urmă scop. Este chiar cazul celei dintâi dintre ele (circa 387 î.e.n.), cea a lui Platon, care acționa în grădina eponimă pentru a transmite discipolilor mirarea filosofică. A fost apoi una din misiunile marilor Academii create la Paris de Richelieu și Ludovic al XIV-lea și, nu în ultimul rând, a Academiei Române croită la 1866 după modelul lor, dar cu idealul propriu de a contribui la unirea și progresul românilor prin cultivarea limbii și promovarea unității, întocmirea dicționarului, crearea și răspândirea cuceririlor științifice și valorilor culturale proprii.

1. La rândul său, ideea de enciclopedie, adică cea potrivit căreia ar fi deopotrivă necesar și posibil „a face turul” totalității cunoștințelor umane într-o singură lucrare e foarte veche și o întâlnim la fiecare civilizație. Cuvântul enciclopedie s-a format de la expresia grecească enkuklios paideia care desemna, potrivit lui Plutarh, o educație ce cuprinde întregul cerc al cunoștințelor. Expresia a fost reluată în timpul Renașterii pentru a desemna o lucrare cuprinzând ansamblul cunoașterii sub forma abreviată de kuklopaideia ori cyclopedia ajungând ca, în cele din urmă, să rezulte, să se accepte și generalizeze cea de enciclopedie. Și tot atât de veche este și preocuparea prezentării și clasificării informațiilor în cadrul său. Cum le organizăm spre a expune ansamblul de cunoștințe disponibil? Potrivit cărei metode și conform cărui plan? Referitor la lexic, încă din veacul al XI-lea s-a optat pentru o ordonare alfabetică. Era suficientă astfel o lisă de cuvinte însoțită de definiții sumare, dar elocvente pentru a prezenta noțiuni mai complexe. La 1555 un anume Pierre de la Rameé, zis Ramus, a propus o metodă spre a prezenta diferitele componente ale savoire-ului în mod vizual, raliindu-le unele la altele după un criteriu arborescent. Dar această chestiune a ordonării cunoștințelor în expunerea enciclopedică a fost aprofundată la începutul secolului al XVII-lea de Francis Bacon (1561–1626) care a întreprins în 1620 o enciclopedie intitulată Novum Organon. Nu a apucat să o termine (publicând doar 2 volume din cele 6 preconizate inițial!), dar a reușit să reflecteze asupra manierei de a organiza cunoștințele și a propus o prezentare în trei părți, ele însele divizate și subdivizate potrivit unei arborescențe inspirată de Ramus. Este acel „arbore al cunoștințelor” al lui Bacon care a inspirat mai apoi mersul „enciclopedismului” începând cu marea întreprindere a lui Diderot și d’Alembert. Aceste adevăruri ale respectivei ecuații fundamentale sunt valabile și în privința științei dreptului și culturii juridice. Am asistat de-a lungul timpului la diferite formule, însă cea mai frecventă a fost ipostaza de dicționar.

Particularitățile domeniului și interesul practic au condus uneori și la repertorii – pe materii, de legislație, doctrină și jurisprudență – actualizate și sistematizate, rânduite mai ales cronologic.

Exemplul cel mai recent și poate cel mai semnificativ în materie e tot francez prin  Encyclopédie Juridique Dalloz cu o primă ediție începând din 1951 pentru dreptul privat și din 1957 pentru dreptul public, cu aduceri la zi de patru ori pe an, un „relais” primăvara, un altul toamna și o reformare la sfârșitul anului care se substituie celor două „relais” ajungându-se la circa 60 de volume pe hârtie și ca bază de date. Este organizată în 14 Repertorii tematice (autonome) și două formulare de acte (juridice).

2. Dar care sunt particularismele transmiterii culturii juridice? Prin definiție, actul de a transmite se înscrie în timp și eventual unul îndelungat. Este vorba, din punct de vedere etimologic, de „a face să treacă dincolo”, e primul sens al latinescului trans-mitto cu antonimul său demitto (las să cadă), demisionez. Transmisia este opusul demisiei. Atunci când am primit de la generațiile anterioare o cultură din care am tras profit, se cuvine a o transmite celor noi, pe cât posibil după ce o îmbogățim. Bineînțeles, dacă legatul trecutului ar trebui să fie la fiecare epocă transmis integral, fiecare generație adăugându-i aportul său propriu, sarcina ar putea deveni excesivă. Însă, nu totul merită a fi transmis. Revine deci fiecărui transmițător să opereze o alegere a ceea ce consideră util a se perpetua și ceea ce estimează posibil, chiar preferabil, să lase să dispară. Juridic, se poate vedea transmisia ca o predare. De altfel, la origine aceste două cuvinte semnificau același lucru, întrucât tradere vrea să însemne „a da dincolo”, celălalt a face să treacă, dar cu o idee de dar în plus. Cu timpul, cuvântul tradiție a luat în limbajul comun un sens mai restrâns, implicând o relație mai puternică cu trecutul – în timp ce termenul transmitere ne îndreaptă evident spre viitor – iar această nuanță retrospectivă este și mai netă în adjectivul „tradițional” ori „tradiționalist”. În drept, totuși, cuvântul predare a păstrat sensul său prim și semnifică pur și simplu „remiterea unui lucru”. Pe scurt, transmiterea la fel ca predarea implică opțiuni, altfel spus un răspuns la această întrebare prealabilă: ce transmitem? Ea antrenează însă și o alta, și mai fundamentală: pentru ce transmitem. Chestiunea necesității transmiterii este strâns legată de cea a obiectului său. Pentru ce transmitem cultura juridică ori cel puțin o cultură juridică? A pune această problemă presupune, pur și simplu, a ne întreba și ce este dreptul. Pentru marea majoritate a contemporanilor noștri el se confundă cu legea, considerată ca normă supremă. Dar această reducere a dreptului la lege e o concepție pe cât de recentă, pe atât de limitată. Pentru că dreptul este, înainte de toate, un sistem de gândire, o modalitate de a gândi lumea. Juriștii romani vedeau „o adevărată filozofie” în a separa licitul de ilicit și în a da fiecăruia ce i se cuvine; vom regăsi această definiție, care trimite la valori fundamentale, ca un pilon al reflecției juridice. Dar pentru aceiași juriști latini dreptul era, de asemenea, o tehnică exigentă, o artă cum zicea Cicero, care presupunea stăpânirea unui limbaj precis și care se dezvolta o dată cu cetatea însăși de-a lungul timpului. Prima calitate a regulii de drept trebuie să fie claritatea. Dreptul se întemeiază pe definiții precise, dar în același timp cât de scurte posibil. Regula implică, cel puțin potrivit tradiției romane, concizie: imperatoria brevitas, spre a reproduce o sintagmă faimoasă a lui Tacit. Ceea ce autorizează această concizie e exactitatea terminologiei: juristul nu trebuie să folosească decât termeni proprii și pe cât posibili lipsiți de orice ambiguitate. Din această perspectivă, cum cunoaștem sau învățăm dreptul ori ne formăm cultura juridică? Chestiunea nu e nouă. Ea trimite la una și mai profundă: pentru ce facem acest lucru? Apoi, vedem în drept o dogmatică, o primă elaborare intelectuală, ori o practică, un ansamblu de procedee  utile? Vorbind deopotrivă de jurisprudents și jurisconsultes, juriștii romani conciliau cele două abordări. În calitate de consultanți ei dădeau răspunsuri la chestiuni concrete, în cea de prudentes făceau operă de înțelepciune (prudentia), adică de reflecție și, prin urmare, în grade variabile, de teoretizări. Este ceea ce am făcut cu toții elaborând textele ce constituie  Enciclopedia Juridică Română (EJR) și pentru ce ea reprezintă, deopotrivă o lucrare de transmitere și o operă de creare a culturii juridice.

Din perspectiva unei enciclopedii, cu rolul definitoriu de a transmite cultura juridică în dimensiunile sale globale și integrate, asemenea considerații se transformă în dimensiuni proprii, în exigența de redactare și cerințe de exprimare a fondului ideatic.

În același timp, astfel aici s-a făcut lucrare de selectare, valorizare, transmitere și consolidare a culturii juridice naționale și universale. Ca primă realizare de asemenea concepție și monumentalitate, ea își afirmă rolul de contribuție românească la enciclopedia juridică universală.

3. Afilierea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ sau Institutul) la fondarea și desfășurarea proiectului și a subsemnatului ca unul dintre inițiatorii/editorii generali ai Enciclopediei Juridice Româneîși găsește după atari considerații explicații suplimentare celor expuse anterior, cu diferite ocazii, de la lansarea oficială a inițiativei (2015), până la apariția primului volum (2018) și apoi în contextul publicării celor două următoare (2022). Nu ne rămâne acum decât să glosăm alte câteva în contextul concret generat de lansarea mai întâi a celui de-al doilea volum consacrat literelor D–E. Spre binele public am înțeles și de această dată a coborî astfel în cetate și a ne implica în decantarea savoire-lui juridic general în formula unei lucrări de acest gen, fără a abdica niciun moment de la rigoarea, claritatea și coordonatele cunoașterii științifice. Sub formă de dicționar, într-o expunere alfabetică și cu o amploare enciclopedică, EJR confirmă din plin afirmația că nimic nu are atâta importanță în progresul spiritului uman precum un bun dicționar care explică totul. Fluidizată și exprimată cu precizie științifică, cultura juridică devine astfel un bun comun, deopotrivă pentru juriști și publicul larg. Dacă în privința acestuia din urmă îi oferă posibilitatea accederii la dimensiunea juridică a vieții sociale, referitor la primii rolul este mai complex: nu numai că nu le permite a uita totul din domeniile devenite neprioritare preocupărilor absolute, ci le oferă actualizarea continuă, favorizează interesul pentru noi teme de reflecție, măsurându-le evoluția, completându-le și adaptându-le segmentului de interes acut, într-un cuvânt stimulează avansul constant în universul juridic general. Disjungerea între cultura juridică populară (a dreptului) și cea academică (juridică propriu-zisă) apare aici ca artificială, priveşte formal destinatarii, dar pe fond e vorba de un ansamblu de cunoștințe în plină dinamică, menit să inițieze, pe extraneu, să orienteze și stimuleze pe cel implicat. În orice caz, făcând această distincție, se impune, cu toate acestea, a preciza că dacă virtutea culturii este aceea de a ajuta la o mai bună citire a lumii care ne înconjoară, dreptul are încă prea adesea reputația și uneori aparența unui ansamblu de arguții absconse și prelungite ale tuturor. Ele nu se pot include ori prea puțin în „bagajul” pe care fiecare cetățean trebuie să le posede ajungând la vârsta adultă în timp ce invadează toate canalele de informare care adesea le deformează, le contracarează sau le pun în serviciul opiniilor celor mai tranșante. Or, dreptul nu trebuie să fie un mijloc de criptare a lumii, ci de decriptare a sa într-un anumit fel, unul care cultivă nuanța, pigmentează starea și prefigurează perspectiva pe termen lung a problemelor vieții (sociale).

Nu în ultimul rând, revenirea la enciclopedia-dicționar și în domeniul dreptului, în termenii și condițiile noilor realități, se conjugă perfect cu exigențele marii transformări și tranziții digitale. Informația codificată, în termeni de algoritmi și transmisă via internet, marchează și informarea și cultura juridică. Ca atare, o ediție digitală a EJR se impune de la sine.

Vom încheia atari cuvinte (rânduri) rostite în cadrul acestei dezbateri în același registru de perspectivă și implicare. În calitatea sa de depozitar al tradițiilor și experienței cercetării juridice instituționalizate, ICJ este ținut a disemina cunoașterea juridică în cetate, în rândul tuturor celor interesați și în nevoia de asemenea cunoștințe. Iar printre cele mai redutabile instrumente de stimulare și promovare a unei culturi juridice azi, Enciclopedia, ca amploare a ariei de cuprindere și profunzime a demersului conținutului rezultatelor sale, pare cel mai potrivit unui asemenea scop.

Apoi, și tot atât de important, pretenția noastră în această privință s-a ridicat îndrăzneață până la a vedea în EJR un „preludiu” necesar și exercițiul reușit al încurajării inițierii elaborării unui veritabil tratat general de drept, pe ramuri, printr-o alcătuire enciclopedică și cu o abordare de cercetare științifică. Într-o lume debusolată de mulțimea și varietatea provocărilor la care trebuie să facă față și întrebărilor la care este chemată să răspundă, preocuparea elaborării unor lucrări științifice fundamentale pare a fi pe cale de dispariție. Este și cazul celor peste trei decenii care s-au scurs după 1989 și în care noul drept românesc, în permanentă prefacere și căutare de sine, nu reușește să se stabilizeze și finiseze, așa încât să genereze decantările teoretice aferente, necesare și refondatoare, într-o Europă ce se vrea tot mai integrată și o mondializare în plină metamorfozare, într-o evoluție mai degrabă contrastantă.

Nu în ultimul rând, după „hibernarea” impusă de criza pandemică, în condițiile tranziției digitale accelerate și din perspectiva redefinirii însuși rolului culturii în societate, contribuția unei enciclopedii, inclusiv cea a uneia juridice, la difuzarea cunoașterii devine la rându-i un subiect de reflecție.

Inițierea și desfășurarea unui demers atât de amplu, care a presupus nu numai abordarea tuturor ramurilor de drept, selecționarea termenilor reprezentativi și prezentarea conținutului aferent – și deci un efort substanțial de elaborare –, dar și implicarea unui număr impresionant de specialiști, într-o anumită coordonare, poate reprezenta o primă „repetiție” într-o perspectivă mai largă și de durată, dar absolut necesară pentru realizarea noilor și marilor tratate ale dreptului român postmodern.

Și să nu uităm însă spusele lui Terentianus Maurus, Habet sua fata libelli (cărțile își au soarta lor), ceea ce  este și rămâne valabil și pentru cea de față! Ca orice sinteză de cunoștințe și EJR rămâne legată de starea dreptului la momentul elaborării și publicării sale și trebuie să țină pasul cu dinamica și evoluțiile acestuia. Ca valorificare a acquis-ului juridic comun ea are nevoie de continuitate și permanență, de deschidere și asimilare a noului așa încât să-și consolideze statutul de reper fundamental al culturii juridice românești și universale.

*

*        *

În urmă cu 100 de ani, prin discursul de recepție în Academia Română rostit la 3 iunie 1922 cu tema Cultura juridică românească în ultimul secol, acad. Andrei Rădulescu, patronul spiritual al Institutului nostru, inaugura cercetările asupra acestei teme majore.

Astăzi, prin desăvârșirea Enciclopediei Juridice Române ne place să credem că îi continuăm preocupările și contribuim la valorificarea și dezvoltarea moștenirii sale. Și, poate, nu în ultimul rând, prin această modestă evocare îi aducem un binemeritat omagiu. Totodată, în același context centenar, Dimitrie Gusti releva imperativul creării unei culturi „proprii geniului nostru național” cu inseparabila sa dimensiune juridică, de sinteză europeană și cu un puternic soclu fondator neolatin pe care o continuăm în prezent ca semn identitar inconfundabil într-o Europă integrată și o lume globalizată. Reluarea în ultimul deceniu în cadrul ICJ a cercetărilor privind cultura juridică și cu precădere a ipostazei sale românești reprezintă în egală măsură îndeplinirea unei datorii și înțelegerea unei priorități a mersului social contemporan, la care implicarea în realizarea proiectului EJR constituie un răspuns necesar și elecvent.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

* Articolul dezvoltă ideile expuse de autor în intervenția sa din cadrul dezbaterii cu tema Enciclopedia Juridică Română – contribuție românească la dezvoltarea culturii juridice universale, organizată la 28 iunie a.c. de Banca Națională a României și Editura „Universul Juridic”.