De ce trebuie să acceptăm „banalitatea” traiului (a)istoric sau despre Intenționalitatea (retrospectivă) a Istoriei

Despre felul în care omul se raportează la Istorie s-a scris și s-a gândit în povestea ideilor. Există sisteme de gândire ce au ca punct central Istoria. Nu-i o noutate din această perspectivă. Inedită este abordare lui Tolstoi dar și a lui Shakspeare, lipsiți de ideologie și pentru că au înțeles că trebuie să fie dincolo de Istorie, în afara acesteia, iar ființarea lor aistorică i-a făcut să devină Istorie (retrospectiv vorbind).

Ceea ce poate fi atipic de această dată este conștientizarea din ce în ce mai accentuată de către om a vocației biologice de a fi istoric fapt ce-l face să și vrea să facă istorie. Prima chestiune este obiectivă, nu ține de fiecare dintre noi ci este un artefact al evoluției noastre naturale, în decursul timpului, împreună și nu separat (efectul evoluției de turmă). Vremelnicia noastră biologică din perspectivă individuală ne face să ne dorim mereu să facem lucruri memorabile, să devenim parte a Istoriei și nu la nivel colectiv, ca națiune, Continent, sau orice alt astfel de criteriu de agregare ci individual.

Trăim vremuri în care fiecare dintre noi dorește să fie parte a Istoriei.

Între banalitatea (aparentă) a traiului cotidian, aistoric în mod esențial și orgolioasa trăire istorică, din ce în ce mai mulți aleg să facă Istorie, să creeze Principii și Reguli menite să influențeze destine, paradigme, etc., din punctul lor de vedere.

Problema este că intenționalitatea Istoriei este vizibilă doar retrospectiv nu și contemporan săvârșirii lucrurilor. Voința Istoriei nu ne este vizibilă celor ce dorim să facem Istorie decât pe cale de excepție și doar câtorva dintre noi, cei aleși și înzestrați de Dumnezeu să vadă aripile îngerilor. Or în felul acesta ajungem să ne ghidăm după o Intenționalitate aparentă a Istoriei, în condițiile în care ceea ce noi numim trend, direcție este asemenea umbrei din Parabola Peșterei a lui Platon.

Vorbind despre intenționalitatea evoluției umane, Richard Dawkins, la mult după ce a publicat teoria sa despre Gena Egoistă, spune în Povestea strămoșilor noștri,

„există o tentație de a personifica și a atribui intenție, de a transforma supraviețuirea genelor în trecut în ceva de genul intenției de reproducere în viitor sau al intenției individuale de a avea o mulțime de descendenți în viitor. (….) Oamenii de știință care folosesc un astfel de limbaj, fie la nivelul individului, fie la cel al genei, cunosc foarte bine faptul că este vorba doar de o figură de stil. (…) Ar trebui să fii de-a dreptul nebun să crezi că genele chiar au intenția de a supraviețui. Putem oricând să traducem acest lucru într-un limbaj respectabil: lumea se umple de acele gene care au supraviețuit în trecut. ”

Faptele trecutului nu înseamnă Istorie neapărat. Istoria este forma organizată a acestor fapte, a lumii, modalitatea în care ideile, gândurile, acțiunile, sistemele, etc. au fost organizate în decursul timpului. Dacă ne raportăm la Istorie doar ca trecut evident că acțiunile noastre sunt sau nu Istorie strict în raport de capacitatea memoriei colective, puterea sistemului de a reține o granularitate factuală extrem de ridicată cu privire la trecut. Privim Istoria însă ca o Paradigmă, ca forma pe care o ia haosul, modalitatea în care materia (lato sensu) s-a organizat într-un context dat.

Caracterul multiplu al lumii, din toate perspectivele, face ca guvernarea acesteia să nu poată fi impusă din exterior. Lumea se auto-guvernează, ținând seama de energiile și conținutul pe care-l acumulează și-l diluează în decursul timpului. Foarte puține sunt elementele extrinseci Lumii ce au vocația de a influența intenționalitatea sublimă, imperceptibilă a evoluției Istoriei.

Așa că repetarea obsesivă a unei organizații ca NATO, a ideii că lumea s-a schimbat sau se schimbă într-o direcție sau alta nu este altceva decât un element de conținut al ceea ce mai sus spuneam că este autoguvernarea lumii. Direcția despre care vorbește NATO, spre exemplu este posibil să fie doar hrană pentru sufletul Lumii/Istoriei, fără ca aceste direcții propovăduite din ce în ce mai insistent să influențeze atât de esențial cursul Lumii. Nu tot ceea ce facem noi (individual sau colectiv) are vocația de a deveni Istorie în condițiile în care schimbarea de Paradigmă se întâmplă când un anumit punct de fierbere se atinge.

Paradoxul dar și frumusețea vieții este dată de faptul că acel punct de fierbere noi nu-l aflăm în avans sau contemporan ci doar retroactiv, uitându-ne peste umăr.

Ce să mai spunem despre pretenția dâmbovițeană de a face Istorie, de a schimba Lumea. În ultimii ani auzim din ce în ce mai des, de la unul sau de la altul (de la Florin Citu până la Președintele României) că ceea ce se întâmplă acum în politică este o schimbare de paradigmă generală (economică, socială, politică, etc.). Asta da pretenție în condițiile în care privirea retrospectivă a Istoriei ne arată că vocația exclusivă a Politicii, înțeleasă ca mijloc de acomodare a intereselor legitime divergente însă, foarte rar a schimbat Plăcile tectonice ale Istoriei.

Dacă acceptăm că nu suntem contemporani intenționalității Istoriei, că nu putem influența atât de consistent pe cât ne-am dori direcția Istoriei tot ceea ce ne mai rămâne este să acceptăm banalitatea traiului aistoric, a vieții desfășurate în jurul individualului (Mai mare sau mai mic). Nu este vorba despre Sfârșitul Istoriei, nici în sensul lui Nietzsche dar nici în sensul lui Fukuyama. Este vorba doar despre acceptarea faptului că Istoria are regulile ei proprii, pe care noi le cunoaștem doar pentru trecut și nu le putem neapărat urma pentru a influența viitorul în condițiile în care Lumea are propriile mecanisme de decizie, dincolo de capacitatea unuia sau altuia de influență.

Isaiah Berlin vorbind despre Tolstoi în Gânditorii ruși, spune așa

într-un celebru pasaj pe tema situației de la Moscova din 1812, Tolstoi observă că din realizările eroice ale Rusiei de după incendierea Moscovei s-ar putea deduce că locuitorii orașului erau absorbiți cu totul în acte de sacrificiu de sine – în acțiuni de salvare a țării lor sau în lamentații pentru distrugerea ei, în eroism, mucenicie, disperare -, când de fapt lucrurile nu stăteau așa. Oamenii erau absorbiți de interesele lor personale. Cei care-și vedeau de treburile zilnice, fără să aibă sentimente eroice ori să se gândească că sunt actori pe scena mare a istoriei, au fost cei mai folositori pentru țara și comunitatea lor, pe când aceia care au încercat să-nțeleagă cursul general al evenimentelor, dorind să ia parte la istorie, cei care au făcut incredibile acte de sacrificiu de sine și eroism în timpul marilor evenimente au fost cei mai nefolositori. (…) Numai o activitate inconștientă dă roade și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația.

La scara timpului/a Istoriei trenduri și direcții de acțiune, contemporan perceptibile sub forma Istoriei, devin imperceptibile pentru că ceea ce este important pentru fiecare dintre noi nu este totdeauna esențial pentru toți și cu atât mai mult pentru Lume/Istorie. Acceptarea traiului aistoric este o formă de înțelepciune în condițiile în care facem lucrurile nu pentru a schimba Istoria sau cursul Lumii ci pentru că așa știm să facem lucrurile, mai bine sau mai rău, excepțional sau mediocru. Lumea va accepta sau nu ceea ce facem, ceea ce gândim și ceea ce spunem noi, în raport de propriile mecanisme de judecată și decizie, multe dintre ele inaccesibile nouă.

Să forțezi lumea să accepte caracterul esențial, istoric al faptelor, gândurilor și ideilor tale, oricine ai fi (Putin, Macron, NATO, Zelensky, Guvernul României, PNL, PSD, Citu, etc.) este o formă de dictatură a ideilor întrucât afectează atât caracterul insesizabil al intenționalității reale a istoriei dar și caracterul aistoric al traiului individual.

Or când oamenii (grupați sau nu) au dorit să facă Istorie chiar au ajuns să facă Istorie, dar în cu totul alt sens decât și-au dorit ei. În contextul războiului din Ucraina toți cei implicați vor să facă istorie, atât Rusia/Putin, dar si NATO/UE/SUA/Occidentul, iar această dorință nestăvilită de a face Istorie nu este neapărat în favoarea noastră, a individualului.

Vocația biologică a omului de a deveni Istorie a înfrânt o altă tendință la fel de naturală și anume aceea a confortului făcând ca un Război să fie folosit atât pentru scopul biologic menționat dar și pentru a înfrânge ceea ce numim vocația confortului la omul modern. Chiar și așa acest antinomie rămâne o dovadă a ceea ce Joh Gray numea liberalismul stoic și tragic, al conflictului inevitabil dintre valorile concurente.

Avocat Mădălin-Irinel Niculeasa, NICULEASA LAW FIRM