Despre un mic incident al argumentelor contrare

Doamnelor, Domnilor, dragi invitați, distinse și dragi gazde…

Am căpătat în timp, din respect pentru înțelepciunea universală și din slăbiciune pentru frumusețea cuvîntului, obiceiul, nu știu dacă bun sau rău, de a așeza la debutul oricărui text sau a oricărei rostiri un motto care are, în opinia mea, funcția de a sugera cele ce vor fi spuse sau de a crea un plus de credibilitate prin argumentul autorității autorului primar. Nu și de această dată. Astăzi e o zi festivă. E o zi de sărbătoare… și aș vrea să-mi permiteți să fac altfel. Acum îmi doresc să încep prin a vă povesti o mică întâmplare de la Casa de avocatură „Chelaru și Asociații” petrecută, cred, prin 1998-99, fără posibilitatea de a situa cu certitudine în timp mica mea înfrângere și al meu câștig totodată.

Astăzi, când vă vorbesc, sunt o persoană care are în față trecutul și o îndelungă experiență, dar pe atunci, la 40 de ani, eram proaspăt doctor în drept, aveam clienți pe sprînceană și pe alese, eram cotat și curtat ca avocat, scuzată să-mi fie lipsa modestiei. Dar, pentru că, așa cum am spus, am trecutul în față, îmi permit să ridic din el statuie pentru bucuria proprie sau să-l transform, dacă pot, în prezumție argumentativă. Ceea ce și încerc.

Exista printre colegii avocați de atunci o tânără stagiară, una din cele 28 pe care le-am îndrumat profesional în primii lor ani de carieră, cu o bună pregătire universitară și un instinct aparte pentru subtilitate și nuanță a conceptului. Într-o zi a primit un superb buchet de flori pe care l-a dezbrăcat de învelitoarea de staniol și l-a așezat într-o vază care îmi aparținea. Era o vază rustică, frumoasă, dar fără mare valoare intrinsecă. Ca să o tachinez și s-o provoc, am spus că florile sunt deosebite și că îmi aparțin. M-a privit uluită și contrariată. Sunt ale mele, continui eu, conform regulii „accesorium sequitur principale”, am spus. Mintea i s-a transformat în arc electric. A reacționat spontan.

– „Maitre, vaza mi se cuvine în baza aceluiași principiu. Doar că nu mă așteptam să gîndiți barbar și neștiințific. Florile sunt bunul principal în această ecuație. Frumusețea lor, chiar trecătoare, pune în valoare acest obiect de lut ars definit drept vază. Doar nu veți da dreptate popoarelor barbare care, cînd au început să traducă și să adapteze textele codex-urilor romane, în materia accesiunii reale mobiliare nu puteau concepe că între pînză și pictură, pictura ar fi de fapt bunul principal.”

Seara, după programul obișnuit al casei de avocatură, tânără avocată stagiara și-a luat vaza și florile acasă. Câștigase într-o dispută cu maitre al său o vază, dar pentru ea era un mic graal meritat. Iar eu am făcut un pas înapoi din apreciere pentru cultura ei juridică deschisă mult peste programa obișnuită a universității. Am rămas zîmbind și la fel de bucuros ca și ea.

Acest mic incident al argumentelor contrare pe care l-am rezumat doar, îl reiterez nu întâmplător astăzi în fața dumneavoastră. La un alt nivel, poate inversat, asistăm, în prezent, la o luptă tacită între energii care socotesc pînza drept bun principal și cele care dau întîietate picturii, între gîndirea comună și concepția elitistă, între mainstream și conceptualismul avizat. Extrapolînd, pericolul real al începutului de mileniu, pentru noi, este, în modesta mea opinie, diluarea conotațiilor limbajului juridic al legii în detrimentul dreptului și, în altă cheie, exaltarea libertăților în detrimentul libertății, fie ca este vorba de indivizi sau state. Or, iată, ne confruntăm cu probleme de esență ale științei practice pe care o reprezentăm și interogația noastră devine obligată să debuteze cu punerea sub lupă a valabilității însăși a acestor fals-create probleme.

Dacă, de exemplu, punem problema personalității elefantului Happy (că tot se discută atât de mult despre drepturi ale persoanei???) și solicităm să i se acorde acest prerogativ, suntem înafara adevărului logic. Trebuie verificat: „este valabilă din perspectivă logică întrebarea dacă are elefantul atributele unei persoane?” Cumva, bogăția imprevizibilă, greu sistematizabilă a vieții și opțiunilor contemporane, ne supune la cazne ca pe acei înțelepți care sar să scoată piatra aruncată de un nebun. Atitudinea corectă a iubitorilor de știință, pentru a ieși dintr-o dilemă falsă, este cea a uzanțelor metalimbajului, a dreptului pur cu alte cuvinte. Doar astfel, prin metoda socratică și carteziană facem o selectare ab initio a faptului dedus analizei și putem evita disoluția limbii noastre specifice, barbarismul comun, mainstreamul – cum i se spune, și afrontul asupra științei. Și încă ceva, chiar dacă nu ne place, suntem nevoiți să recunoaștem: s-a pierdut subtilitatea și rafinamentul argumentelor în fața instanțelor de judecată. Ne-au devenit străine gestica retoricii, cultura umanistă amplă, dinamica argumentului, subtilitatea anchetei complinită azi, aproape total de hărnicia big brother. Din altă perspectivă, a statului, vedem că nu am avut- România cel puțin- atâta inteligență diplomatică încât să nu pierdem atribute importante ale suveranității.

Acum, peste 20 de ani, am îmbrățișat cu zarvă noul mileniu. România a pășit cu speranță, națiunea salută viitorul, religia salută noul mileniu, sindicatele și corporațiile salută noul mileniu, feministele salută noul mileniu, minoritățile salută noul mileniu, elefantul happy salută noul mileniu. Europa se extinde, America este aici ca la ea acasă, lumea este deschisă fiecăruia. Un nou început? Se poate! Dar, este omul altceva decît acum două mii de ani? Mă îndoiesc. Suplinește calculatorul funcția intuitivă care dă întîietate picturii sau florii în ecuația prevalenței? Mă îndoiesc. Amalgamul informațional al procesoarelor poate înlocui constructul minții umane, armonios dinamizat de funcția sensibilă? Mă îndoiesc. Putem acredita ideea sfîrșitului istoriei? Nu încă.

După experiențele veacului XX, mai sunt posibile ideologii? Da, sub forma unor non-ideologii, mai periculoase și mai perfide decît cel mai crunt limbaj de lemn. Non-ideologic este limbajul desacralizat de autoritate, emasculat de funcția sa creatoare. Eu am mai spus și repet. Dreptul este în pericolul acestei emasculări. Singurele tare de adevăr în apărarea științei noastre sunt cultura juridică, memoria tradiției specifice, calitatea umană și Școala. Dacă le păstrăm pe acestea, nu avem a ne teme pentru stat și nici pentru viitorul acestuia.

Titlul acestei conferințe este foarte generos și a fost propus de unul din liderii noștri preocupat în mod special de aceste probleme. Eu am ales să calc granița strictă a subiectului abia după ce am lecturat valoroasele materiale oferite spre publicare în revista noastră „Palatul de justiție” de către colaboratorii numărului 1/2022. Competențele domniilor sale și caracterul clar al scriiturii ar fi făcut intervenția mea quasi-inutilă și descentrată. Sunt la vîrsta ideosincraziilor valorice. Iar eu accentuez mereu asupra calității umane date de cultură și școală. O fi bine, o fi rău? Statul de drept va fi bine apărat și structurat cînd cei care sunt la conducerea lui vor face demonstrație de demnitate personală, de înțelepciune și vor acționa cu onoare pentru numele și țara lor.

Și dacă tot veni vorba de revista noastră, bineînțeles, că intenționăm să colaborăm în paginile ei cu toți cei care dovedesc reala pasiune pentru drept și istoria lui, pentru interdisciplinaritate în definiția ei clasică, dar mai ales pentru analiza lucidă a problemelor pe care actualitatea ni le așează în față. Revista aceasta, în principal de cultură juridică, se vrea Zid și for deschis. Noi știm că soluțiile problemelor juridice sunt instituționale și eficiente pe termen lung, dar nu pot veni, în nici o țară, strict dinspre forurile decidente, politice. Nivelul elitist pe care ni-l propunem nu înseamnă a pluti stihial deasupra celorlalți. Nu ar fi nici productiv, nici etic. Putem garanta pentru competențe și pentru opinii avizate.

Ne dorim ca fiecare număr al publicației să apară în condiții tipografice de elită. Avem o echipa redacțională impecabilă, iar viziunea și generozitatea ideatică se fac simțite în detaliu. Toate textele sunt probe ale unei rafinate disponibilități interioare pentru cultura juridică de finețe, ale unui simț de orientare conceptual.  Publicul căruia se adresează paginile noastre este cel care știe a priori de ce pictura trece în ordine valorică înaintea pînzei și care, grație culturii de rară distincție, are căderea de a ne judeca.

Îmi doresc, ne dorim, să ne bucurăm de aceste apariții vreme îndelungată, să fie pentru noi prilej de reale descoperiri și frumoase prietenii. Să ne bucurăm, aidoma fostei mele stagiare, ca de un mic Graal atît de rîvnit și atît de tainic împărtășit.

Prof. univ. dr. av. Ioan Chelaru
Președinte al Uniunii Juriștilor din România

* Alocuțiune prezentată în cadrul dezbaterii științifice cu tema Dreptul și statul de drept față în față cu provocările începutului mileniului al III-lea. Conlucrarea profesiilor juridice în vederea consolidării statului de drept, care a avut loc, joi, 30 iunie 2022, la sediul Uniunii Juriștilor din România cu ocazia „Zilei Justiției”.