* Acest transcript a fost realizat cu ajutorul VATIS TECH
O să-mi încep prezentarea de la ceva ce a spus profesorul Valeriu Stoica în prezentarea dumnealui, și anume ceea ce nu se vede, nu este mai puțin obiectiv, criticând-mă pe mine bineînțeles. Am învățat însă tot de la dumnealui faptul că orice critică este (și) constructivă, așa încât voi încerca să construiesc pe marginea discuțiilor dintre noi din ultimii cinci ani pe această temă[1]. Așa că voi porni și eu tot de la cartea domnului Cristian Duțescu[2], pe care a evocat-o și profesorul Stoica, cea care încearcă să fie iconoclastă și să distrugă treimea „lucru – bun – drept (subiectiv)” propovăduită de art. 535 NCC. Problema este că n-ai cum să distrugi treimea; cel puțin nu din prima (carte). Dar da, poți să încerci; mai exact, poți să tragi[3]. O să încerc să vă spun de ce discuția aceasta nu este atât de teoretică pe cât apare.
„El începe cu sine și sfârșește/cu sine.”[4]
Horia Patapievici are o carte întreagă care spune că partea nevăzută decide totul[5]. Da, mie mi-e teamă că și în această discuție despre lucruri și bunuri se ajunge la interpretări extreme în care ajungem să vedem numai partea nevăzută. Profesorul Stoica spunea că amândoi predicăm aceeași evanghelie. Totuși, modul în care livrăm mesajul diferă. Principala idee este că mie mi se pare că uneori juriștii citesc mult prea literal această chestiune și li se pare că dreptul (obiectiv) este totul. Eu nu vreau să neg existența dreptului (obiectiv), vreau doar să spun că dreptul nu este totul. Că mai există ceva și pe lângă ceastă parte nevăzută. Că dreptul o fi el o construcție auto-poetică, se auto-alimentează, dar trebuie să mai scoatem la un moment dat (știu, este ironic că eu spun lucrul ăsta) capul din cărți și să mai vedem și ce se întâmplă în jurul nostru.
Altfel riscăm să ajungem ca tânărul Wittgenstein în tranșeele Italiei, adică să ajungem la concluzia că, de fapt, totul este o discuție, o logoree fără cap și fără coadă și că n-are niciun sens și că pur și simplu ne certăm pe sensul cuvintelor și pe câți îngeri pot să danseze pe vârful unui ac. Ceea ce în domeniul dreptului mi se pare că este cam ceea ce Kelsen a încercat să spună: că putem avea o teorie pură a dreptului, numai despre drept, în care să dăm la o parte toate lucrurile urâte care nu ne plac și rămână doar o teorie pură. Iar motivul pentru care îl evoc pe Kelsen este că, deși putea să rămână cumva o notă de subsol a dreptului (cel puțin Kelsen din Austria, nu cel din America), a ajuns să fie fără voia lui coloana vertebrală a teoriei statului stalinist.
La noi, timp de 50 de ani ni s-a spus că Kelsen „is the right stuff”. Dar doar dacă este citit într-un mod materialist-dialectic. Iar acel Kelsen este în continuare printre noi; dacă vă uitați în toate manualele de teoria generală a dreptului din ziua de astăzi îl veți vedea pe Kelsen pus la loc de cinste. Există o teză de doctorat[6] care, deși scrisă care, deși are vreo 25 de ani este, dacă o citiți, extrem de… actuală. Discuțiile par a fi rămas cantonate într-o zonă pe care însuși Kelsen a părăsit-o o dată cu plecarea sa din Europa… Or, mie mi se pare că acesta este un drum înfundat. Nu știu dacă știți, dar acum vreo câțiva ani în Sinaia, judecătoria se afla plasată pe o stradă care se termina în curtea judecătoriei. Veneai dinspre drumul național, intrai pe străduța cu pricina și te opreai în dreptul judecătoriei. Strada respectivă se chema Fundătura Dreptății. Se întâmplă să îl știu pe președintele judecătoriei de la acel moment, care mi-a povestit că ani de zile a făcut cereri către Primăria din Sinaia, încercând să le explice că este cel puțin ciudat ca toată corespondența din dosare să fie trimisă în Fundătura Dreptății. Așa încât a solicitat schimbarea nomenclatorului stradal. I s-a răspuns invariabil că nu se poate, pentru că este un drum înfundat, iar conform nomenclatorului acesta se cheamă fundătură. Până la urmă a reușit, într-un final apoteotic, să o schimbe. Acum se cheamă acum Intrarea Dreptății. Mi se pare că sună mult mai bine.
Acestea sunt chestiuni de ordin practic de unde vedem că aplicarea mecanică a reglementării, decantarea unei „teorii pure” care elimină faptele și circumstanțele, conduce la aberații. Domnul decan Șerban Diaconescu ne-a spus mai devreme că să nu ne pierdem în teorii, să dăm exemple, pentru că exemplele sunt sfinte. Păi, să vă dau câteva exemple despre unde poate să ducă normativismul acesta kelsenian prost înțeles sau citit doar prin titlu.
„Pentru că putem!”. Poate vă mai amintiți această frază nu foarte de mult spusă și ea evoca tocmai acest lucru. Facem legea asta „pentru că putem”, pentru că noi suntem legiuitorul. Ce mai vreți de la noi? Ce altă autoritate mai trebuie să invocăm? Sau, alt exemplu, legile de acum vreo 15 ani care aveau articole care începeau așa: „sunt și rămân în proprietatea publică” niște bunuri care, bineînțeles, erau (până atunci) în proprietate privată. Urmare acestei formulări nefericite, Curtea Constituțională ne-a zis că nu este vorba despre o expropriere, pentru că așa a zis legiuitorul: că, de fapt, au fost dintotdeauna și (acum doar) rămân. Iată cum gândirea sistemului de drept ca o chestiune autosuficientă, poate duce în practică la niște aberații pe care omul de rând nu le poate înțelege. Și el ajunge să se întrebe: Cum domnule, acolo era terenul meu, ce dacă este stâlpul lui Electrica pe el? Și atunci ne mai mirăm despre nivelul scăzut al încrederii în justiție…
„În fiecare scorbură era așezat un zeu.”[7]
Acum, să vedem unde duce această concepție din perspectiva teoriei bunurilor. Apropo de ce am reușit să prind, când am ajuns, din discuția începută de profesorul Radu Catană, că totul devine acum imaterial, incorporal. Da, și fizicienii se pare că au luat-o în direcția aceasta, au înnebunit cu toții, și ne explică și nouă că la nivel cuantic totul este o vibrație, totul este o energie. Așadar, nu există lucruri pe care să le atingi, totul este incorporal. Deci, profesorul Stoica este acum răzbunat, deși și dumnealui susține că energiile sunt tot manifestări ale lumii materiale.
Unde duce această teorie în practică? Suntem aici, totuși, la o conferință de dreptul afacerilor, la ceea ce ne spune și domnul Duțescu. Să ne amintim de unde vine dumnealui: este un specialist în drept bursier. Eu îi înțeleg perfect teza în acest context. Pentru omul care toată ziua stă cu ochii în ecran și vede cum lucrurile o iau în sus sau în jos, în funcție de niște evenimente mai mult sau mai puțin concrete, realitatea se transformă privită prin microscopul acesta „electronic” al dreptului bursier. Totul pare că sunt numai niște valori care se plimbă pe un ecran. Nu contează ce-i în spatele lor, nu contează că în spate sunt afaceri, sunt oameni, sunt vieți, sunt persoane. Nu, acelea sunt doar niște chestiuni secundare. Pentru că bursa nu vede lucrurile, ea nu vede realitatea. Ea vede numai valoarea supusă unor percepții subiective și filtrată prin tot felul de mecanisme de negociere. Și cum spunea și decanul Șerban Diaconescu mai devreme, riscăm ca, uitându-ne numai la ecranul acela, să uităm că în spatele acelor valori există totuși ceva. Chiar și clientela despre care s-a vorbit, sunt niște oameni, nu este un simplu „goodwill” cum îl trec contabilii conform descrierii unui cont contabil căruia i-au zis la nivel internațional „goodwill” și la noi l-au tradus „fond comercial” și gata, s-a rezolvat problema.
„Învins în afară,/Evul Mediu s-a retras în chiliile/roşii şi albe ale sângelui meu.”[8]
În ceea ce privește teoria bunurilor, pe mine m-a surprins cum discuția este veche de când hăul. Cel puțin în perioada medievală, medievalul acela scolastic, lupta dintre nominaliști și realiști punea absolut aceleași probleme dacă lucrurile există sau nu există, dacă trăim într-un univers al simbolurilor senine sau al realității crude. Dacă sunt mai buni îngerii decât oamenii. Culmea este că pe baza teoriilor acestea extrem de abstracte William Ockham este cel care a dezvoltat ceea ce noi azi numim teoria bunurilor[9]. Atunci când l-a pus Papa să explice că totuși Iisus Cristos era proprietarul cămășii de pe el și că deci franciscanii care spuneau că Biserica nu trebuie să dețină niciun bun greșesc[10].
Este adevărat că astăzi disputa ne pare o ceartă minoră pentru puterea în cadrul Bisericii catolice. Dar teoria generală a bunurilor acolo s-a forjat. Și vorbeau și ei de bunuri incorporale, deși nu aveam NFT-uri, ci vorbeau de cămașa lui Hristos, chiar dacă în epocă aveau și Giulgiul din Torino declarat autentic. Mai înainte, Aristotel însuși în Etica sa Nicomahică face o precizare pe care am citit-o de mai multe ori și tot mi se pare că ratez ceva, chiar dacă traducerea Stelei Petecel este extraordinară. Spune așa: „Numim bunuri materiale toate cele a căror valoare se apreciază monedă”[11]. Și face acest lucru (sic!) într-un capitol în care vorbește despre prietenie. Vorbește și despre justiție un pic mai încolo. Acestea sunt bunurile etice despre care face vorbire Aristotel; ele sunt virtuțile, dacă vreți, în limbaj stoic. Între bunurile acestea, când vorbește el despre lăcomie și avariție, trebuie să se refere cumva și la un suport material și definește bunul material. Este el un „bun”? Este oare un „lucru”? Este poate „dreptul patrimonial”, care poartă asupra lui?
Mie mi se pare că acum, dincolo de toate discuțiile pe care le putem face noi aici avem niște texte. Și textele sunt: art. 535 NCC care folosește „triada” și spune „sunt bunuri lucrurile (…) asupra cărora poartă un drept patrimonial”. Adică formula este: din mulțimea lucrurilor, le luăm pe acelea asupra cărora aplicăm funcția de drept patrimonial și astfel definim mulțimea bunurilor[12]. Avem apoi art. 31 aliniatul (1) NCC, care îmi spune că drepturile patrimoniale, adică drepturile subiective din patrimoniu, sunt cele care au valoare (pecuniară); deci drepturile și datoriile, iar nu bunurile ca atare. Ceea ce înseamnă că valoarea este mai degrabă o proprietate a dreptului patrimonial, decât a bunului, care e obiectul acelui drept patrimonial.
Și astfel ajungem la chestiuni de-a dreptul practice, dacă nu ar fi triviale. Ce executăm într-o executare silită? Păi Codul de procedură civilă îmi spune că execut bunuri [art. 629 NCPC]. Dar oare eu de fapt nu execut drepturi? Ce execut eu când asupra unui bun am și un drept de proprietate, nudă proprietate, și un uzufruct, și o ipotecă. Eu ce execut acolo? Păi depinde pe cine execută. Îl execut pe proprietar, îl execut pe uzufructuar, sau îl execut pe creditorul ipotecar. În funcție de persoana care are calitatea de debitor supus procedurii de executare silită îmi dau seama că de fapt execut un drept. Da, știu, tot Codul de procedură civilă este scris ca și cum executăm bunuri și de aici o serie întreagă de complicații. Eu cred că Cartea a șaptea s-ar scurta la jumătate dacă în loc de a considera bunul ca fiind obiect al executării, s-ar spune că este dreptul (patrimonial) asupra bunului în cauză: n-ar mai fi nevoie de intervenții (ale creditorilor), n-am mai avea toate regulile acelea complicate despre ce se întâmplă când ai diverse drepturi asupra bunului care face obiectul executării. Și da, știu, și art. 2324 NCC se referă tot la bunuri, iar nu la drepturi.
„N-am fost supărat niciodată pe mere/că sunt mere, pe frunze că sunt frunze/pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.”[13]
Așa încât întrebarea mea este următoarea: până la urmă, poate juristul să ignore realitatea? Și mă refer aici la realitatea fizică, la realitatea materială. E ceva ce este prea murdar? Este noroiul realității acesteia care îl murdărește pe jurist, cel care trăiește în sferele înalte, care este angelic. Poate el, precum într-o butadă devenită celebră și care s-a tocit de atâta folosire, să vadă numai bunuri și persoane în jurul lui, în loc să vadă mese și oameni și scaune. Vorba aceea, până și Platon vorbea despre scaune, nu vorbea numai despre idei. Și aici vedem unde ne duce ideea aceasta, că vedem numai bunuri și persoane.
Judecătorul de la Vaslui care părea a nu-l vedea pe omul din fața lui[14]. Și zicea, „îmi pare rău, degeaba spui tu că ești viu și că eu trebuie să anulez hotărârea declarativă de moarte, din cauză că tu ai făcut doar apel la o hotărâre a Judecătoriei Huși, eu o să resping apelul”. În momentul ăla, justițiabilul a crezut că a înnebunit și a zis „nu mă vezi că sunt în fața ta, cum îmi spui că nu exist?”. Sau ajungem la cazul Cathedral Plaza din București[15]. Dacă ne uităm în acte vedem că ar trebui să fi fost demolată de multă vreme, pentru că avem o hotărâre veche de vreo 5 ani care ne spune că acea clădire nu mai există. Dar când te uiți o vezi pe skyline-ul Bucureștiului, proeminentă.
„Totul,/pentru a rezema ceea ce se află/de ceea ce va fi.”[16]
Deci din această cauză spun că trebuie să mai scoatem totuși ochii din buchea cărții. De aceea spuneam că juristul ar fi bine să se raporteze mai degrabă la drepturi, la drepturile subiective. Pentru că ele au rolul de alocare a valorii, asupra unui unei porțiuni din realitatea obiectivă. Poți să ai mai multe alocări. Și decanul Șerban Diaconescu menționa mai devreme că poți să ai anumite bunuri la care mai multe persoane au acces în același timp. Și aici se delimitează zonele de acces. Cine ce porțiune are din bunurile respective. Și tot dumnealui a întrebat dacă am putea găsi și material în timp și să materializăm timpul, iar eu am răspuns pozitiv. Este suficient să ne uităm la fișele de pontaj ale avocaților.
În cazul bunurilor consumptibile, este o problemă foarte mare. Deoarece ele au o existență efemeră, apropo de timp. Totuși, acolo măsura în care ele pot fi înlocuite și transformate le dă valoarea. Deci avem (și nu intru aici în teoriile marxiste, cu ce tip de bunuri sunt acelea, pentru că e mai complicat) aici cesiunea de creanță, unde juriștii și legiuitorii parcă nu înțeleg ce înseamnă „time value of money” atunci când vorbesc despre faptul că creanța trebuie întotdeauna transferată numai la valoare nominală. Și dacă se transferă la o altă valoare, atunci cesionarul nu poate să recupereze de la debitorul cedat decât prețul pe care l-a dat el pe creanță.
Și tot legat de timp, că am fost întrebat, iată unde este timpul în drept. La fel se vede și în cazul actelor de administrare asimilate, cele din art. 144 alin. (4) NCC, când dispui de niște bunuri, dar, de fapt, nu-i act de dispoziție, ci act de administrare. De ce? Pentru că te dai un pas înapoi și te uiți la ansamblul masei patrimoniale respective.
„M-au călcat aerian/abstractele animale”[17]
Și acum, ca să închei, ajungem la chestiunea pe care a menționat-o profesorul Stoica într-o întrebare pe care mi-a adresat-o mai devreme. Sunt energiile, lucruri? Dar gândurile, sunt ele lucruri, sunt chestiuni ale realității obiective? Eu zic că da, pentru că aici trebuie să facem distincția între trup și minte. Și aici avem o mare problemă. Avem o mare problemă, pentru că inclusiv trupul meu este un lucru. Știu că articolul 66 NCC îmi spune că n-am voie să îi dau valoare patrimonială. Dar aceasta nu înseamnă că nu este lucru; trupul acesta al meu este un lucru. Când o să îl părăsească spiritul, ceea ce intră în pământ este numai un lucru.
Și aceasta este o discuție de mii de ani, nu am inventat-o eu acum. Este un lucru. Haideți să nu confundăm persoana cu învelișul persoanei. Persoana este stăpânul învelișului[18], este vizitiul acela al lui Platon al carului (care este trupul). Nu este persoana, nu este trupul persoanei. Demnitatea persoanei nu se referă la demnitatea trupului. Persoana decide ce face cu trupul ei, pentru că este lucrul asupra căruia are o putere[19]. Și aici putem merge în tot felul de direcții. Ideile sunt ale persoanei, de aceea nu beneficiază de protecție juridică. În schimb atunci când ele capătă o anumită formă și sunt depozitate în memorie, memoria care e o parte a creierului, adică a trupului, aceea poate să aibă parte de un proces de patrimonializare[20].
De exemplu, gândiți-vă la operele din Gulag, la toți cei care stăteau în închisoare, n-aveau hârtie și creion, dar își scriau în cap opera pe care după aceea unii dintre ei au apucat să o aștearnă pe hârtie. Opera aceea deja era un bun. Furtul de energie a fost inițial o „descoperire” a dreptului penal. Au dat o lecție dreptului civil când au spus da, și energia este un bun pentru că poate fi furat. Și iată cum putem găsi o serie de lucruri (adică elemente ale realității obiective) care par să nu aibă substanță materiale, sunt necorporale[21].
Față de ideea de triadă conceptuală pe care a menționat-o profesorul Stoica atât de frumos, eu cred că rămâne o singură întrebare: Dreptul subiectiv purcede (numai) de la lucru sau (și) de la bun?
[*] Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, Ed. Polirom, Iași, 2022, p. 93
[1] Discuția a pornit tot de la o conferință ținută la Timișoara. Textele rezultate în urma acelei conferințe sunt: V. Stoica, Noțiunea de bun incorporal în dreptul civil român, în RRDP nr. 3/2017 și, respectiv, R. Rizoiu, Universul invizibil și economia sa. Ipoteca asupra bunurilor incorporale și ipoteca asupra drepturilor patrimoniale, în RRDP nr. 3/2017.
[2] Cristian Duțescu, Teoria generală a bunurilor, Ed. Universul Juridic, București, 2022. Bogdan Dumitrache spunea la lansarea acestei cărți că poți să fi sau nu de acord cu teza sa, dar în mod cert nu o poți ignora…
[3] Tudor Arghezi, Psalm 1, „Păcatul meu adevărat/E mult mai greu și neiertat./Cercasem eu, cu arcul meu,/Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/Să-ti jefuiesc cu vulturii tăria./Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,/Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.”
[4] Nichita Stănescu, Elegia întâia
[5] Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Ed. Humanitas, București, 2015
[6] Gheorghe Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Ed. All, București, 1998
[7] Nichita Stănescu, Elegia a doua, getica
[8] Nichita Stănescu, A patra elegie
[9] Jonathan William Robinson, William of Ockham’s Early Theory of Property Rights: Sources, Texts, and Contexts, A thesis submitted in conformity with the requirements for the degree of Doctor of Philosophy Centre for Medieval Studies University of Toronto, 2010
[10] Disputa a fost „rezolvată” prin bula papală Ad conditorem canonum edictată de papa Ioan al XXII-lea în 1322
[11] Aristotel, Etica nicomahică, IV.1, 1119b, 26-28, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 78
[12] În notație matematică, B = L ∩ O(Dp), unde B este mulțimea bunurilor, L este mulțimea lucrurilor, O este mulțimea obiectelor, iar Dp este mulțimea drepturilor patrimoniale.
[13] Nichita Stănescu, A cincea elegie
[14] Disponibil aici
[15] Disponibil aici
[16] Nichita Stănescu, A șaptea elegie
[17] Nichita Stănescu, A zecea elegie
[18] În notație matematică, L = R – P, unde R desemnează realitatea (obiectivă), adică universul în care ne ducem existența, iar P este mulțimea persoanelor (fizice și juridice) definite de lege.
[19] De aceea cred că discuțiile legate de avort sunt îndreptate în direcția greșită. Dacă nici propriul trup nu mai este sub stăpânirea mea, atunci suntem mai rău ca sclavii din antichitate…
[20] David Hume, Despre idei, Ed. All, București, 2012
[21] În notație matematică, L = Lc ∪ Ln, unde Lc desemnează mulțimea lucrurilor corporale, iar Ln pe cea a lucrurilor necorporale.
Av. prof. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM
* Prezentare susținută în cadrul Conferinței Naționale de Drept Comercial 2022 (ed. a XII-a) „Proprietatea în dreptul afacerilor”, Timișoara, 17-18 iunie 2022
