Din Galeria marilor noștri profesori civiliști – Acad. prof. dr. Constantin HAMANGIU (31.12.1869-08.01.1932) – 90 de ani la trecerea în neființă

Marin Voicu

Motto: “Precum în luptă cu furtuna, trăznetul doboară bradul de pe culmea înaltă, prăbușindu-l în fundul mărilor, așa s-a dus dintre noi MARELE SUFLET HAMANGIU” (prof. Gr. Alexianu – ”In Memoriam – Constantin Hamangiu”, în ”Padectele Săptămânale”, Anul VIII, 1932).

SUMAR 
1. Omul, profesorul, magistratul și doctrinarul
2. ”Testamentul” și donația (1929), către Academia Română
3. Constantin Hamangiu și ”Pandectele Române” (1921-1932)
4. ”Dreptul, legea și viața” – extras din articolul ”În preajma viitorului cod civil – problema unificării lui”, de Constantin Hamangiu, în ”Pandectele Române” – 1928 – editorial – p. I-XIX. ”Actualitatea analizei și a recomandărilor de lege ferenda”, din perspectiva doctrinei ”DREPTULUI VIU”.

***

1. Omul, profesorul, magistratul și doctrinarul

1.1. Despre marele jurist Constantin N. Hamangiu (născut la Bârlad, la data de 31 decembrie 1869, decedat la Bucureşti, la data de 8 ianuarie 1932), profesorul I.L. Georgescu, în „Medalion”, publicat în Revista de drept comercial nr. 5/1995, pp. 163 – 168, scria următoarele:

În literatura juridică română, C. Hamangiu reprezintă un fenomen ştiinţific neegalat. Singularizarea sa este justificată nu numai prin volumul de muncă, pentru care calificativul de grandios nu este întru nimic exagerat, dar mai ales prin adoptarea unei modalităţi noi de creaţie, colaborarea, nu ca accident, ci ca sistem.

M.A. Dumitrescu a muncit toată viaţa singur ca un mucenic pentru a crea monumentul cunoscut, comentariul codului comercial şi adnotarea acestuia cu jurisprudenţa. Hamangiu a lucrat – mai ales la începutul carierii – singur, personal, dar, în ambiţia sa creatoare a pus pe alţii la treabă. Fascinanta sa personalitate a atras, a însufleţit. A atras în jurul său pe cei care singuri nu s-ar fi aventurat să cerceteze, să scrie, să publice. A fost, astfel, un om de ştiinţă dotat cu spirit de întreprindere. Produsul muncii ucenicilor a fost valorificat. Prestigiul lui convingea editorii să învestească banii necesari, îndemna publicul consumator – jurişti ori nu – să cumpere.

La elaborarea codului civil adnotat şi-a asociat pe N. Georgean, la tratatul de drept civil pe I. Rosetti-Bălănescu şi Al. Băicoianu; la comentariul privind contenciosul administrativ pe Hutschnecker şi G. Iuliu.

1.2. A debutat ca om de ştiinţă cu însăşi teza sa de licenţă în anul 1893. O teză care era mai mult decât o modestă formalitate obişnuită, un esseu ştiinţific: „Proprietatea literară şi artistică”. Tezele de licenţă erau, de obicei, reduse la câteva zeci de pagini, Hamangiu i-a consacrat 203 pagini tipărite. Era întâia oară când în istoria culturii române cineva aborda acest subiect. Lucrarea coincidea în literatură cu o perioadă de înflorire, cu acţiunea Junimii şi a lui Titu Maiorescu, cu activitatea Convorbirilor literare, cu apariţia revistelor Viaţa şi Vatra, care prefaţau viitoarea întemeiere a Semănătorului, cu producţiile marcând un mare progres faţă de trecut, ale unor personalităţi ca Eminescu, Creangă, Odobescu, Slavici, Duiliu Zamfirescu.

La deschiderea anului judecătoresc 1906/1907 la Curtea de Apel din Iaşi a rostit în şedinţă solemnă discursul având ca obiect „Arta şi literatura din punct de vedere juridic” (Bucureşti, 1906, 47 pagini)”.

1.3. ”Într-o nouă etapă, Hamangiu îşi strămută câmpul cercetărilor în dreptul privat al codurilor adnotate.

În anul 1897, publică „Codul civil român conform textului oficial pus în legătură cu articolele corespunzătoare din Codul civil francez şi adnotate cu jurisprudenţa Casaţiei române (1886-1897)” – 504 pagini.

La un an distanţă numai, în 1898, dă la lumină „Codul de procedură civilă conform textului oficial, pus în legătură cu articolele corespunzătoare din procedura genoveză şi franceză, adnotat cu jurisprudenţa Casaţiei române (1886-1897)”. Şi această lucrare cuprinde densul număr de 575 pagini.

Cu vădită preocupare de a îmbrăţişa întreg domeniul dreptului privat, eroul nostru adnotează şi Codul comercial cu jurisprudența ICCJ, pus în vigoare nu cu mult înainte, în 1887, tipărit la Editura Leon Alcalay în anul 1898 şi va avea impresionanta întindere de 858 pagini (format mic, ca şi celelalte două volume, închinate procedurii civile şi codului civil).

Lucrarea fundamentală de drept civil, „Codul civil adnotat cu textele corespunzătoare francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868 la 1927” (Editura Alcalay 1925-1934). Ne aflăm în faţa unei opere supreme, a unui monument cizelat de-a lungul multor ani, pentru a cuprinde întreg materialul jurisprudenţial şi doctrinar român şi străin”.

1.4. ”Cele nouă volume ale codului civil adnotat se pot compara cu acelea ale lui M.A. Dumitrescu în materie comercială. Cu deosebirea esenţială că pe când M.A. Dumitrescu s-a mulţumit cu jurisprudenţa, Hamangiu a mers, în zelul său de perfecţiune, să folosească şi doctrina.

În prefaţa monumentalei lucrări, Hamangiu ne lămureşte scopurile urmărite. El constată lipsa în dreptul român a unui cod civil adnotat după modelele Sirey, Fuzier-Herman. „Aceste consideraţiuni pe de o parte şi pe de altă parte dorinţa de a pune la îndemâna profesioniştilor dreptului o lucrare utilă şi adusă la zi nu numai cu jurisprudenţa, dar şi cu trimiteri exacte la aproape întreaga doctrină franceză şi română, ne-a determinat a da publicităţii aceste volume ale codului civil adnotat”.

Jurisprudenţa, ne spune autorul, este dată în ordinea cronologică pentru a putea urmări evoluţia juridică a soluţiilor date de Casaţie sau de instanţele de fond. S-a dat, continuă autorul, sub fiecare articol în întregime textul corespunzător francez sau italian, pentru a facilita consultarea.

Autorul n-a ezitat să dea, când era necesar, textele din vechile legiuiri Caragea şi Calimach.

El notează de asemenea în prefaţă că adnotările la cele 1914 articole ale codului civil cuprind 20.000 de decizii şi sentinţe, de la 1868 până la 1927, acoperind astfel lunga perioadă de 60 de ani”.

1.5. ”Partizan convins al aplicării corecte a legilor şi a jurisprudenţei, Hamangiu a elaborat alte două mari opere, una care să ţină la curent pe cei interesaţi cu evoluţia legislativă, cea de-a doua cu jurisprudenţa.

Celei dintâi îi corespunde „Codul general al României”, celei de-a doua, revista Pandectele române. Ele întregesc activitatea de o viaţă a marelui muncitor.

Codul general al României, tipărit într-un format original, cartonat, de culoare roşu-maroniu, care avea să se întipărească în mintea tuturor, devenind cea mai populară tipăritură juridică, îmbrăţişa spaţiul de la 1860 la 1903 şi însuma 1323 pagini. El cuprinde: „Codurile şi legile uzuale în vigoare, regulamentele, convenţiile comerciale şi de extrădare, decretele şi deciziunile cele mai importante, adnotate cu trimiterile la legile corespunzătoare şi înzestrat cu index alfabetic şi cronologic” (Editura Alcalay).

1.6. A intrat în magistratură la o vârstǎ destul de fragedǎ, strǎbǎtând repede treptele cele mai înalte:
• 31 martie 1894 este numit ajutor de judecǎtor la Ocolul V in Bucureşti;
• 3 aprilie 1896 este numit procuror la Tribunalul Covurlui;
• 10 noiembrie 1897 jude-instructor la Tribunalul Ilfov;
• 18 septembrie 1902 prim-procuror la Tribunalul Ilfov;
• 11 octombrie 1905 procuror la Curtea de apel Iaşi;
• 18 februarie 1913 consilier la Curtea de apel Galaţi;
• 1 octombrie 1918 consilier la Curtea de Casaţie Secţia a III-a;
• 18 aprilie 1931 este numit ministru de justiţie în Guvernul Nicolae Iorga”.

2. Testamentul și donația (1929), către Academia Română

Mecenat Constantin Hamangiu şi-a lăsat întreaga avere pentru a se premia, începând din anul 1930, “Cel mai bun roman cu subiect din viaţa românească; cea mai bună piesă de teatru; cele mai bune poezii; cel mai bun critic”.

În 1935, Lucian Blaga a primit Marele premiu “Hamangiu” al Academiei Române.

În 1936, George Călinescu a primit premiul “Hamangiu” pentru volumele “Viaţa lui Mihai Eminescu” şi “Opera lui Mihai Eminescu”.

Academia Română a devenit, prin testament, legatară universală a întregii sale averi. Această ultimă voință  a marelui jurist a fost consemnată de Eugen Petit, în articolul din ”Pandectele Săptămânale” (tot opera lui C. Hamangiu) nr. 2/1933, p. 7, după cum urmează: ”Iată tot ce am putut agonisi muncind zi și noapte, zeci de ani de-a rândul pe teren juridic. Sunt fără grijă, o dau în mâini bune. Serviți-vă de ea pentru a încuraja toate produsele creierului și sufletului românesc”.

De remarcat că în 1929, C. Hamangiu donase Academiei Române, din dorința de a contribui cu mai mult la dezvoltarea culturii românești, un fond de cinci milioane lei, spre a înființa premii anuale de 200.000 lei pentru opere literare, artistice, muzicale și juridice.

În actul de donație se preciza: ”Subsemnatul C. Hamangiu, Consilier la ICCJ și Director-fondator al Revistei de drept ”Pandectele Române”, urmărind încă de mult timp îndeplinirea unei vechi dorințe, a unui adevărat ideal, sunt fericit că pot înfăptui astăzi acest frumos vis al tinereții și al întregii mele vieți: înființarea unui însemnat premiu literar, artistic și juridic pentru stimularea și încurajarea celor mai superioare manifestațiuni ale minții și sufletului românesc”.

3. Constantin Hamangiu și ”Pandectele Române” (1921-1932)

3.1. ”Una din marile sale opere o reprezintă și revista ”Pandectele Române”. ”Ajuns în culmea gloriei, C. Hamangiu, care a înțeles printre cei dintâi valoarea jurisprudenței, acea jurisprudență mereu la curent cu nevoile vieții reale, a creat cea mai importantă revista română de drept, depășind cu mult nivelul revistelor juridice existente, ”Dreptul” și ”Curierul judiciar”. Ca și publicațiile similare străine menționate, cu o mai veche tradiție și activitate, ”Pandectele române” apăreau lunar, sub forma de Caiete, fiecare cuprinzând între 80 și 140 de pagini. An de an, apăreau zece Caiete, fiecare în parte fiind însoțit de un index alfabetic. La sfârșitul anului se adaugă un index alfabetic general al întregii materii a celor zece Caiete, care întrunite la un loc, formau colecția anuală. Fiecare Caiet, tipărit pe trei coloane, cuprindea patru părți având o paginație deosebită, pentru ca, la sfârșitul anului, materia specială a fiecărei părți să fie grupată la un loc.

Pe lângă marile sale calității profesionale C. Hamangiu avea și capacitatea ieșită din comun de a coopta colaboratori din cei mai valoroși la revista pe care o conducea. Fascinanta sa personalitate atrăgea colaboratorii, îi însuflețea. Alegerea o făcea cu deosebită grijă. A selecționat și a încurajat tinerele talente, pe care le căuta cu o încăpățânată stăruință, punându-le în valoare oriunde le află.

La primul număr al ”Pandectelor române” au colaborat juriști de seamă din acele timpuri, menționați pe coperta publicației, precum: C.C. Arion, Em. Antonescu, G. Buzdugan, Matei Cantacuzino, C-tin Dissescu, Vasile Dimitriu, I.N. Fințescu, I. Ionescu-Dolj, D. Negulescu, George Plastara, Grigore M. Pherekyde, Toma Stelian, G. Stoicescu. Printre cei mai vechi colaboratori s-au numărat și Dimitrie Alexandresco, ale cărui note au fost publicate neîncetat de la apariția revistei și chiar după decesul autorului, Traian Alexandrescu, Ion Rosetti-Bălănescu, George P. Docan, Vintilă Dongoroz, Nicolae Georgean, George L. Iuliu, Alexandru Velescu, Hurmuz Aznavorian.

Prestigiul profesional deosebit de care se bucurau consilierii și referenții Consiliului Legislativ, ce a luat ființă în 1926, l-a determinat pe C. Hamangiu să apeleze cu încredere la colaborarea lor. Astfel, între semnăturile prestigioase întâlnite în ”Pandectele române” se numărau cele ale lui I. Ionescu-Dolj, Traian Ionașcu, I.C. Filitti, Paul Demetrescu și I.L. Georgescu. ”El mi-a publicat, în 1928, prima mea notă de jurisprudență. Omul emana autoritate, forță, prestigiu. Era destinat să fie cap de oștire, să comande, să creeze. Puțini dintre marii noștri juriști au scăpat farmecului său. În anul 1932, la zece ani de la întemeierea Pandectelor, am scris un foileton în ziarul ”Curentul”, în care consemnam însemnătatea revistei, viața și activitatea omului în lumea juridică românească” (I.L. Georgescu)”.

Alte extrase din foiletonul prof. I.L. Georgescu – 1932.

3.2. ”Privirea lui blândă care te mângâia ca o rază caldă, acei ochi buni și prietenoși, vorbele pornite din convingerea și adâncul unui suflet ce nu cunoștea minciuna, nici fățărnicia, nici invidia, la cine le voi mai putea întâlni?

Ființa lui, de altă esență decât a comunului oamenilor, nu avea ascunzișuri. El spunea tuturora aceia ce gândea și mulți care nu l-au înțeles credeau că o face din naivitate. Cât de mult se înșelau! Hamangiu știa că vorbele spuse la unii și la alții, sfârșesc prin a ajunge acolo unde trebuie, pentru a provoca spargerea abcesului de imoralitate, într-un mod sau în altul”.

”Datoria noastră este de a lucra pentru progresul științei juridice, care contribuie atât de mult la purificarea moravurilor. Acestui scop avem datoria de a sacrifica tot timpul nostru liber, și numai ”lovind răul oriunde se găsește, putem spune că ne facem datoria noastră de oameni”.

”Lumea este blazată. Am auzit o personalitate de cea mai înaltă moralitate, că trebuie să ne mulțumim cu cinstea noastră personală fără să ne mai preocupăm de ceea ce săvârșesc alții.

Sunt atâtea lucruri frumoase de făcut și de îndreptat în magistratură… Vreau să recompensez pe magistrații demni, corecți și culți”.

4. Dreptul, legea și viața – ”Pandectele Române” – 1928: ”În preajma viitorului Cod civil”, de Acad. C. Hamangiu. ”Actualitatea analizei și a recomandărilor de lege ferenda”, din perspectiva doctrinei ”DREPTULUI VIU”.

4.1. ”În prim rând şi înainte de a intra în examinarea materiei care ne preocupă, este locul să ne dăm seama dacă problema unificării legislaţiei este o problemă numai de domeniul strict limitat al dreptului, sau este o problemă care ridicându-se din cadrul pe care i l-a dat legiuitorul, îşi întinde efectele sale asupra tuturor instituţiilor Statului, având o intimă imediată legătură cu problema unităţii sufleteşti a neamului.

A face o lege nu însemnează a te izola în bibliotecă pentru a scoate norme care să fie admirabile ca formă, dar care să n’aibă nici o legătură cu vieaţă însăşi. Formele goale, oricât de meşteşugite ar fi, rămân străine de vieaţa, clacă nu sunt înăscute din elementele şi con­statările pe care le-a înfăptuit vieaţa. A face o lege, înseamnă în ultimă şi intimă analiză, a transformă în forme, însăş vieaţa. Dar pentru ca aceste forme să fie corespunzătoare cu vieaţa însăşi şi să fie o exemplificare a ei, este nevoie ca legiuitorul să se coboare în forul interior ai acestei vieţi, să-i prindă infăţişerile şi nuanţele şi să le redea aproape nealterate în expresia doveditoare a existenţii lor: legea.

Legea, deci, înfăţişează vieaţa unui popor, este expresia caracteristică, a obiceiurilor, a tra­diţiilor şi a normelor de conduită ale acelui popor. Este sinteza de unitate sufletească şi este mai mult decât atât, expresia sufletului unui neam. Este adevărat că de multe ori legea vine ca să aştearnă o formă de vieaţă străină de sufletul unui popor, dar această tendinţă ră­mâne o pură încercare hibridă, fără nici o legătură cu vieaţa acelui popor. Istoria ne dă nume­roase exemple de felul acesta. Cunoaştem legi cari au fost alcătuite şi aplicate peste forma de vieaţă cu care nu aveau nici o legătură; ele au rămas simple forme goale, în care vieaţa n’a putut să pună partea sa de contribuţie.

Intima legătură între vieaţă şi drept, între lege şi fapta pe care această lege o dirigueşte ne duce la concluzia că unificarea sufletească a unui popor trebuie să-şi găsească, mai curând sau mai târziu, expresiunea ei în lege; că un popor perfect unificat nu poate să aibă o legislaţie disparată, că dacă există totuş deosebiri de legislaţie dela regiune la regiune, ele se explici ca nişte simple particularităţi de ordin consuetudinar, fără deosebire din punct de vedere al fondului. Pe un fond comun se pot grefa diferite forme în aparenţă disparate, dar bucurându-se toate de o unitate de măsură comună

Dar legea, independent de faptul că este expresia vieţii poporului, are şi dânsa o influenţă, de sus în jos, asupra sufletului şi vieţii unui popor. Dacă vieaţa alcătuind un tot organic creează prin forţa imanentă a pulsaţiilor sale, o formă pe care legiuitorul n’are decât să o con­state şi să o consacre, nu este mai puţin adevărat că legea impunând prin constrângere o nouă formă de vieaţă, reuşeşte nu ca să creeze însăşi această formă de vieaţă, ci reuşeşte ca să creeze obiceiul, care treptat, treptat, se transformă în obişnuinţă, se contopeşte cu sufletul poporului şi reuşeşte să reînvieze această formă împrumutată dela lege, ca o formă proprie isvorîtă din fondul sufletesc al acelui popor. Această evoluţie este însă lentă şi greoae. Sufletul popular opune rezistenţă de secole până când o formă streină să fie împământenită şi să fie redată apoi ca o formă naţională.

Legea, de nuanţă germană, se ridică în rigiditatea ei inflexibilă ca un instrument împo­triva căruia orice încercare de umanizare sau de adaptare cu tendinţele vremii este imposibilă.

4.2. Codul civil, după părerea noastră, trebuieşte să conţină linialmentele generale înlăuntrul cărora să se poată mişcă interpretarea magistratului. El nu trebuie să se ajusteze prea mult împrejurărilor sociale ale unei epoci date, pentrucă ajunge în curând, în acest caz, să nu mai corespundă nouilor împrejurări ale vieţii. În cadrul Codului civil trebuie să poată să-şi găsească loc esenţa vieţii din orice epocă, căci dacă forma se schimbă, fondul rămâne mereu acelaş. Dar chiar într’o epocă dată, codul civil trebuie să păstreze un cadru larg, deoarece vieaţa, cu neîncetatele ei capricii, e în continuă mişcare şi transformare.

Codul Napoleon a fost dominat, la data alcătuirii lui, de o mare idee —- paradoxală poate pentru regimul politic al ţării unde a luat fiinţă — respectul dreptului individual. Această idee capitală şi absolut fundamentală, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere practic, era expres consacrată în proectul definitiv al Codului civil, în cartea sa preliminară. Art. 1 al Titlului I începea astfel: «Există un drept universal şi imuabil, obârşie a tuturor legilor pozitive: raţiunea naturală, guvernând pe toţi oamenii». Recunoaşterea dreptului universal şi imuabil, anterior şi superior legislaţiei pozitive şi pe care Statul are misiunea nu de a-l crea, ci numai de a-l sancţiona mai eficace, precizându-i aplicaţiile, este cel mai mare omagiu ce se putea aduce dreptului individual

Al doilea principiu de călăuză al codului civil va trebui să fie menţinerea individualismului[1].

Există din nenorocire, nu numai o întreagă doctrină, dar un întreg curent de înfăptuire a acestei doctrine care tinde, în actuala societate, de a evolua către vieaţa comunistă. Ideile individualiste, întreaga structură şi organizare a societăţii noastre pur individualiste — socie­tatea organizată după chiar natura vieţii umane — par să fie serios ameninţate. Încercarea de realizare in părţile răsăritene ale Europei pe de o parte, iar pe de altă parte vântul demo­craţiei, care pare că a cuprins subit pe toată lumea, în special în ţară la noi, dau un serios atac ideii individualiste.

Dar individualismul cere, ca sa-i fie asigurată durabilitatea şi siguranţa relaţiilor dintre indivizi.

În adevăr, vieaţa civilă cere, cu un categoric imperativ, ca relaţiile sociale să se bucure de esenţa durabilităţii. Individualismul nu se poate concepe fără siguranţa legăturilor dintre oameni.

4.3. Pentru noi, problema convenţiilor şi organizarea ei în noul Cod civil este o chestie de cel mai înalt interes etic şi social. După răsboiu, o mentalitate specială, născută din cauza imprejurărilor sociale şi din vina guvernanţilor cari n’au ştiut să pună de acord legea cu îm­prejurările vieţii, a creiat doctrina înlăturării legii şi eludării convenţiilor. Împrejurări sociale şi economice inexorabile au determinat pe oameni, atunci când au constatat că legea lucrează împotriva naturii lucrurilor, să eludeze această lege, de multe ori cu ştirea şi asentimentul ma­gistratului.

Noul cod civil va trebui să privească problema în întregul ei şi cu o putere pe care s;o soarbă din adâncurile acestui popor, să caute să restabilească siguranţa convenţiilor adânc clătinată de împrejurări. Va trebui să se întărească toate acele condiţii cari constată şi garantează o convenţie pentru ca împricinatul să ştie că atunci când se va adresă legii, va găsi sprijin desăvârşit, iar nu posiblitate de înlăturare. Noul Cod civil va trebui să fie inspirat întrucâtva de concepţia şi mentalitatea timpurilor actuale, pentrucă numai astfel o va putea înlătură.

Dar pentru ca siguranţa convenţiilor să fie o adevărată realitate, va trebui ca textele acestui cod să facă loc unei instituţii pe care cu puţină bunăvoinţă am fi putut-o găsi — instituţia impreviziunii.

Nădăjduim ca viitorul Cod civil să fie operă de reorganizare şi regenerare a societăţii noastre, să fie puntea de razem pe care să se clădească o mentalitate şi o lume nouă. Şi cu toate astea, suntem datori s’o sperăm”.

***

Oare această ”nădejde” a marelui civilist român afirmată, atât de clar și rituos, cu aproape 100 de ani în urmă, a devenit o realitate în Codul civil – 2011 sau a rămas o speranță deșartă?

5. Iată, așadar, dimensiunea majoră a doctrinei ”dreptului viu”, fondată de româno-austriacul Erlich și accentuată de prof. D. Gălășescu-PYK în originalul său ”Curs de drept maritim și aerian” – 1943, predat la Facultatea de drept din București și de prof. E. Herovanu în ”Tratatul de procedură civilă” (I).


[*] Cu onoare și mare respect, reproducem, aici, textul integral, magistrat elaborat în anul 1932 de reputatul prof. I.L. Georgescu. Sublinierile și unele mici accente / adăugiri aparțin autorului.
[1] Codul nostru civil trebuie să consacre vieaţa noastră civilă. Înainte de a schimbă baza codului, ar trebui să se schimbe baza vieţii noastre sociale. Atâta vreme cât această bază este nealterată încă, Codul civil va trebui să fie dominat de ideia individualistă.
Ca şi în vremea lui Portalis, noul redactor al Codului civil va trebui să fie un om de o largă concepţie socială, un spirit vast care să-şi fi adâncit sufletul în adâncul uman şi care să poată strecură în textele monotone şi reci, în care va închide vieaţa, acel suflu de sănătate social-umană, cu care natura a împodobit pe cele mai reprezentative creaţiuni ale sale: pe oameni.
Idei generale dominante, suflete adânc cunoscătoare a oamenilor şi ale particularităţilor vieţii noastre, acestea sunt elementele cu care se poate porni la refacerea Codului nostru civil.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO