De ce să privim în direcția greșită?

Valentin Constantin

Scriu de ziua Franței. Cu totul întîmplător, alaltăieri mi-a căzut în mînă un număr recent din Courier international dedicat Franței și francezilor. M-am apucat să-l citesc fără tragere de inimă, pentru că în ultimele zile am înghițit, cu noduri, știri și comentarii românești. Este ca și cum ai călători prin lume într-un tren marfar. Te simți cumva deportat. Nu înainte de a fi torturat, cu spectrul inflației apocaliptice, cu avalanșa ratelor ROBOR, cu furturi grozave din fondurile de pensii, cu reduceri devastatoare de salarii și pensii, cu o foamete iminentă și inevitabilă, cu tornadele și incendiile altora, ș.a.m.d. La sfîrșitul zilei, te simți mai secătuit de energie decît statele Uniunii Europene.

Publicații cum este Courier international, care antologhează și traduce articole interesante din alte publicații străine, au meritul că te ajută să-ți mai risipești gîndurile. Nu este puțin lucru, dacă ne amintim că depresia este, orice s-ar spune, o formă de concentrare a gîndurilor.

Primul articol din publicația franceză aparține unui rezident englez, corespondentul în Franța al lui The Independent.

John Lichfield celebrează Franța cu umor. Nu crede că francezii au defecte speciale. Nu-i nimic rău în a avea “sentimentul reușitei istorice” sau cel al marelui destin național. În esență, francezii sînt mîndri de trecut și mefienți în viitor. Ar fi, totuși, ceva care tulbură apele: francezii sînt prea înclinați spre teorie. Cred în deducție, nu cred în observație. Există aici un sîmbure de adevăr, dar există și riscul să alunecăm într‑o dispută insolubilă. Depinde, de fapt, în ce direc­ție privești. Am exemple de francezi înamorați de teorii, dar și exemple de empiriști geniali.

Pînă la urmă, am descoperit că numărul din revistă e dedicat mai puțin Franței și mai mult francezilor. Ziariștii de la Courier international s-au gîndit să adreseze cîte trei întrebări unor corespondenți la Paris ai presei străine. Au fost invitați să expună fiecare mai întîi trei caracteristici pentru a descrie Franța. Toți i‑au descris mai întîi pe francezi. Am aflat că sînt foarte latini și că mai mult improvizează decît organizează. Că sunt convinși de geniul lor care îi ajută să iasă din încurcături. Sînt pesimiști, creativi și emit mereu murmure de nemulțumire. Nu se înțelege cum de se pot plînge de țara lor extraordinară. În sondaje sînt cei mai nefericiți din lume. Mai aflăm că sînt rebeli, că nu sînt predispuși la schimbare și că sunt rasiști. Cînd vorbesc între ei despre țara lor, au o viziune foarte negativă. Cînd compară Franța cu alte țări, se simt superiori. „Unde sîntem, de fapt?”, se întreabă cineva.

Totuși, nu vorbim cumva despre țara în care oamenii se pensionează la 62 de ani, în care oamenii, deși lucrează mai puțin decît alți europeni, rămîn mai productivi, despre țara în care prînzul durează două ore și jumătate (îi depășesc lejer pe toți ceilalți) și în care ingredientele au o calitate incredibilă? Cineva a repus în circulație o butadă atribuită lui De Gaulle, care ar fi spus că o țară cu 248 de feluri de brînză este neguvernabilă. De fapt, după unii, Franța are peste 500 de tipuri de brînză, iar după alții peste 1000. Butada lui De Gaulle este descifrată ca o aluzie la o populație care dorește constant schimbarea și care refuză toate schimbările.

Inundat de clișee mai vechi sau mai noi despre francezi, mi s-a făcut dor de Franța. Niciodată nu i-am privit pe francezi ca pe urmașii direcți ai ducelui Rochefoucault (pe care l-am adorat) sau ai lui Montesquieu (care m-a lăsat rece). Și nici nu am încercat să conversez cu nimeni în Franța despre Memoriile lui Hadrian. Așa că era greu pentru francezi să mă dezamăgească.

Am petrecut ceva timp în Franța, probabil nu atîta timp cît mi-aș fi dorit. Însă de fiecare dată m-am mișcat liber, pentru că am călătorit în autoturism. La cea de‑a doua vizită, un sejur de patru luni, l-am descoperit pe François Mitterrand, regele socialist. Am fost lezat durabil în patriotismul meu. Cum e posibil ca francezii să aibă un politician atît de rafinat și atît de adult? Îl comparam inevitabil cu președintele nostru, farul politic al momentului. Un intelectual atît de plat și atît de rudimentar. Însă, încet-încet, am înțeles diferența dintre un amic al lui André Maurois și un amic al lui Alexandru Mironov.

Cîțiva ani mai tîrziu, am înțeles, tot de la francezi, că există ceva ce nu va face parte prea curînd din patrimoniul nostru național: decența. În prima zi dintr-un alt sejur, am căutat un loc în parcarea profesorilor de la o universitate. Mi-am dat seama că mica mea mașină germană era, în mod surprinzător, cea mai scumpă din întreaga parcare. Acolo coexistau mărcile Renault Clio, Renault Megane, Peugeot 208 și Citroen C3. Investigați parcările universităților românești și suportați comparația. Ce am făcut în continuare? În afară de faptul că m-am întrebat dacă nu cumva „decență ostentativă” ar putea fi un oximoron inspirat? În continuare, am circulat bineînțeles pe jos în Montpellier.

Există cineva care nu a auzit de „Micul Paris”? Eu n-am înțeles niciodată prea bine ce vrea să însemne asta. Că există în București un loc asemănător de celebrare a triumfului? Sau că există bulevarde potrivite pentru defilări sau pentru marșuri de protest? Sau poate altceva?

Singurul loc care parcă coborîse din Franța direct în București și pe care l-am văzut cu ochii mei a fost restaurantul pe care un bun prieten l-a inventat acum mai bine de 25 de ani. A fost una dintre bucuriile solide pe care mi le-a făcut viața și sînt recunoscător pentru ea. Era un loc special, cum nu am mai găsit în România nicăieri și niciodată. Prietenul meu moștenise ceva prețios de la vechiul restaurant comunist. Preluase, mutatis mutandis, o clientelă unică, formată din scriitori și plasticieni. Erau, în general, oameni expresivi, care îți captau, vrînd-nevrînd, atenția. Aveai de ales între distincție, tonalitatea aparte a conversației sau concentrarea depozitată în trăsăturile fețelor. Nici un restaurant nu poate inventa o astfel de clientelă. Pentru că ea nu se poate fixa cu un meniu sau cu un program muzical.

În timp, am înțeles că vedeta unui mare restaurant este proprietarul său și nu bucătarii. De unde venea impresia de rafinament pe care o degaja acel loc? Unde se ascundea sau de unde apărea acolo Franța? Avea un singur salon și o grădină de vară interioară. Pentru că proprietarul nu folosea designeri profesioniști, nici încăperea și nici grădina nu semănau cu nimic. Salonul avea pereții acoperiți cu bufete proiectate, după gusturile primului proprietar sau ale nevestei sale, în stilul „renaștere spaniolă”. Însă, ultimul proprietar al restaurantului crease un contrast între mese și scaune simple și vitrinele sculptate. Era o rupere de ritm perceptibilă. Eleganța locului era susținută de un pachet complet de calități. Nimic nu era scump, totul era impecabil: fețele albe de masă, paharele, tacîmurile, lumînările (care se foloseau), scrumierele și micile buchete de flori proaspete pe care proprietarul le cumpăra personal din piață. Serviciul era asigurat de ființe care alunecau prin salon și prin grădină cu mișcări aproape imperceptibile. Incintele erau permanent supravegheate. Dacă stingeai o țigară, în același minut scrumiera era golită.

Doar în Franța am mai trăit plăcerea de a citi dimineața ziarele într-o atmosferă asemănătoare. Am observat cîteva persoane atașate durabil de acel restaurant. Printre ele, un ambasador al Statelor Unite, care avea aerul unui diplomat de carieră și nu pe cel al unui contributor la fondurile unei campanii prezidențiale. Era un personaj relativ tînăr, care citea și scria în restaurant, așadar nu venea acolo doar ca să mănînce.

Acum, că acest loc a dispărut, pot să mă întreb în liniște de ce pătrunde atît de greu la noi frumusețea Franței. A dispărut aculturația? Nu mai suntem în stare nici să imităm? Nu cred. Totuși, nu reușim să reproducem celebra baghetă franțuzească (la croissant nu mă pricep). Cred că ne-ar fi mai ușor să montăm un avion decît să descoperim secretele tehnologice ale baghetei. De ce nu putem să aculturăm mai nimic și nici să menținem în viață dovezile Micului Paris? Nu cred în cauze unice, totuși noi alegem primari și consilieri care cred că Guinness Book este o enciclopedie a performanței mondiale și care finanțează în consecință realizarea celui mai lung cîrnat din lume.

Ce ar putea acultura din Franța orășelul în care trăiesc, care te întîmpină la prima sa barieră cu avertizarea că este „oraș martir”? Sau care, avînd în vedere că la un concurs de proiecte de arhitectură nu s-a putut acorda premiul I, a construit în centrul orașului premiul II? Sau care, din mîndrie națională probabil, a finanțat o replică ineptă a unui monument maghiar pe care a plasat-o exact în același spațiu cu acesta din urmă, pentru ca ridicolul să nu treacă neobservat. De ce nu aculturăm decența, rafinamentul, sau frumusețea? Poate că ne-a inundat răul care se revarsă de ani de zile de pe promptere și de pe buzele umede ale aleșilor noștri și nu mai suntem atenți la urît. Deși urîtul, pe care unii îl identifică cu răul, așa cum identifică frumosul cu binele, este mai periculos. Pentru că răul se topește ca zăpada murdară, înainte de a renaște, pe cînd urîtul este continuu și seamănă cu celebrii nuferi transplantați în lacul Snagov.

Cel mai straniu raport pe care îl avem noi, românii, cu frumusețea este că nu suntem niciodată siguri de fenomenologia ei. Sîntem siguri că frumusețea există, dar ezităm atunci cînd suntem confruntați cu diverse candidaturi. Asta deschide practic un spațiu fără frontiere pentru mediocritate. Toți mediocrii au bastoanele de artiști profesioniști în raniță. În schimb, neliniștea difuză în legătură cu pretențiile la frumusețe îi descurajează pe snobi. Numărul de artiști mediocri depășește astăzi la noi cu mult numărul snobilor. Or, fără snobi, artiștii o duc prost. Vă amintiți ce caraghios era în comunism, cînd singurul snob era statul?

Locurile noastre rămîn, totuși, prietenoase pentru un anumit tip de aculturație: pentru urîțenia venită din import. De exemplu, se spune că toate florile sînt frumoase. Nimic mai fals. Florăriile noastre gem de aranjamente florale urîte. Este uluitor prostul gust al ierburilor care acompaniază florile. Să ne gîndim și la trandafirii fără parfum, la trandafirii emasculați care fac tranziția spre florile de plastic. Sînt adorabili, nu-i așa?

Cred că cei care numeau Bucureștiul „Micul Paris” nu doreau nici să ofenseze, și nici să ironizeze realitatea. Cred că, la origini, Parcul Cișmigiu era cu adevărat frumos. Ceea ce vedem astăzi este un proces de urîțire incrementală datorat generațiilor succesive de primari înzestrați cu prost gust.

Gîndiți-vă că la noi se văruiesc primăvara cei mai sofisticați copaci ca niște pruni. Gîndiți-vă la torentul de panseluțe și lalele viu colorate care se revarsă primăvara și la distribuția lor în spațiu conform metodei daltoniste. De mai mulți ani, aștept ca lalelele și panseluțele să fie aruncate dintr-un elicopter sau dintr-o dronă-jardineră de un Jackson Pollok al florilor de primăvară. Din păcate, asta nu se întîmplă niciodată.

Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția iulie 2022