Nu de puține ori, dl. Sever Voinescu atacă frontal problemele importante ale zilei[1]. Am decis să intru în discuția deschisă de domnia sa nu pentru că problema m-ar fi preocupat în aceste zile, ci pentru că nu am dorit ca încă o critică importantă să rămînă, în absența dezbaterii, o incantație în deșert.
De 17 ani, România este desconsiderată și umilită de state care, aparent, îi datorează o cooperare loială. Cererile sale de extrădare ale unor inculpați și condamnați de mare notorietate publică internă sînt refuzate în Suedia, Anglia, Italia, Ungaria, Serbia sau Grecia.
Pentru că opinia publică din România este relativ contrariată, poate nu este lipsit de interes să precizez că pînă în prezent se conturează două categorii distincte de infractori români cu succes internațional. În prima categorie, d-nii. Popoviciu și Ghiță par, de plano, mai puternici decît România în duelurile judiciare. Nu s-au ascuns prin state care cochetează cu falimentul și care sînt atît de obscure încît nimeni nu s-a gîndit să le propună tratate bilaterale de extrădare. D-nii. Popovici și Ghiță, poate și alții, și-au dublat probabil sau chiar și-au triplat cetățeniile pentru că, pur și simplu, s-au născut într-un stat care încurajează loialitățile naționale multiple. În plus, au rămas cu suficiente fructe ale corupției de care au fost acuzați. Fructele le permit să cumpere cei mai buni avocați care se pot cumpăra cu bani. Pe scurt, cei din această categorie posedă imunitatea pe care ți-o conferă adesea, inteligența personală superioară inteligenței colective a adversarilor tăi.
În cea de-a doua categorie, sînt alți corupți, nu foarte bogați, dar inteligenți, la care consultanța de calitate a avocaților autohtoni este decisivă. Ei sînt dirijați în exilul lor spre forumuri juridice cu judecători suficient de independenți și cu avocați care, dacă sînt ajutați, devin capabili să înțeleagă cum funcționează sistemul nostru penal și să folosească ceea ce înțeleg.
Trebuie spus din capul locului că nici un judecător străin nu citește dosarele penale alcătuite de instanțele românești. Nici un judecător străin nu-și pierde vremea cu fanteziile unor procurori care încarcă tribunalele cu dosare de peste 300 de volume a cîte 350 de pagini fiecare. Sau cu declarațiile a peste 700 de martori ai acuzării din procese relativ banale. Spre deosebire de judecătorii români, judecătorii străini nu acceptă rolul de Hercule în care îi distribuie procurorii. Este rolul de judecător imaginar din scrierile lui Ronald Dworkin, dotat cu o inteligență și cu o răbdare supraumană.
Judecătorului străin trebuie să i se arate ceva care să-i trezească, în primul rînd, interesul și, în al doilea rînd, „acel ceva” trebuie să sugereze încălcări serioase ale principiilor procedurii penale. Aici este decisivă abilitatea avocaților români de a pune la dispoziția colegilor străini „piesele de rezistență” ale dosarelor. De fapt, principala preocupare a apărării este să construiască o „cutie a Pandorei”, iar apoi să determine judecătorul străin să o deschidă.
Domnul Sever Voinescu are impresia că sistemul nostru judiciar a suferit o „prăbușire mută”, parte a prăbușirii instituționale a statului. E plauzibil ca multe instituții să se fi prăbușit în tăcere (e.g. Banca Națională a României sau Agenția Națională de Integritate). Însă sistemul judiciar a făcut suficient zgomot. În primul rînd, boala sa era anunțată de presă. De acel segment al presei ce nu făcea parte din problemă. În al doilea rînd, apariția noilor coduri, în special a Codului de procedură penală, a fost o lovitură serioasă administrată statului de drept. A semănat cu o concediere colectivă a tuturor aparențelor legate de modul în care legislatorii și procurorii prețuiesc drepturile cetățenilor. Apoi, sistemul a fost zdruncinat de descoperirea „protocoalelor de colaborare” inter-instituțională.
Presa independentă, deja minoritară în anii 2000, a semnalat în numeroase rînduri că este ceva neclar în lupta împotriva corupției. Organele de anchetă erau acuzate public de tentative de „corupere a opiniei publice” prin prezentarea ilicită în presă a unor acte din dosar. Informațiile erau folosite în primul rînd de canalele de TV aflate în serviciul guvernelor, dar și de celelalte, care nu-și permiteau să refuze publicului materiale senzaționale. Prin această practică, inculpații deveneau nepopulari și erau condamnați în avans. Apoi, tot presa atrăgea atenția asupra unei anticorupții selective. Scena inculpărilor era dominată de demnitari, de aleși și de funcționari aparținînd opoziției. Sau, că lupta anticorupție se desfășura pe fundalul celei mai devastatoare încleștări politice de după 1990. Sistemul judiciar nu putea fi la adăpost de toate „impuritățile”.
Mult mai important este faptul că în anul 2014 intră în vigoare un nou Cod de procedură penală. De la intrarea în vigoare și pînă astăzi, această lege a adunat 67 de excepții de neconstituționalitate admise de Curtea Constituțională (sic!). Așadar, pînă în acest moment, autorii legii au încălcat, din diletantism sau din rea-credință, de 67 de ori Constituția. Acesta este un fenomen care a fixat pentru eternitate un excepționalism juridic românesc, pentru că în nici un stat dotat cu un control de constituționalitate nu a fost consemnat un volum similar.
Neconstituționalitatea unui cod de procedură penală nu este același lucru cu neconstituționalitatea unei legi a asigurărilor sau cu neconstituționalitatea unei legi a disciplinei în construcții. Miza unui cod de procedură penală modern într-un stat care pretinde că este ghidat de rule of law (preeminența dreptului) sau care se consideră, dacă preferați, democrație constituțională, este o miză triplă. Bineînțeles, codul trebuie să asigure eficacitatea urmăririi penale, pentru ca infractorii să fie aduși în fața justiției. Apoi, trebuie să asigure efectivitatea regulilor care favorizează stabilirea adevărului. În fine, trebuie să protejeze, în cadrele procesului echitabil, drepturile apărării. Un cod care a cuprins, doar pînă în prezent, 67 de încălcări ale Constituției, este privit de orice judecător străin ca un risc legislativ considerabil pentru orice acuzat.
Ultima chestiune zgomotoasă a fost descoperirea protocoalelor secrete ale SRI cu Parchetul General și cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Chestiunea a devenit oficială după decizia Curții Constituționale din 16 ianuarie 2019. Încercați să vă imaginați ce ar fi putut să înțeleagă un judecător străin independent din simplul fapt al existenței lor. Sau ce ar fi putut să înțeleagă dacă avocații i-ar fi prezentat selecții, traduse într-o limbă de circulație, din Deciziile Curții Constituționale referitoare la acest subiect. Se pare că suntem departe de paradox, adică de prăbușirea sistemului „fără nici un zgomot”.
Dl. Sever Voinescu aprobă o declarație a actualului ministru al justiției, conform căruia nu se poate explica de ce judecătorii europeni nu iau în considerare „recunoașterea binemeritată a progreselor României în combaterea corupției și în aplicarea MCV”. Însă explicația acestui fapt neplăcut este simplă și clară.
Niciunui judecător dintr-un stat serios din UE nu-i sînt opozabile evaluările Comisiei Europene. Nici un judecător serios nu ar înlocui propriile evaluări cu evaluările unor funcționari dintr-un quasi-executiv, fie el și european. Statele bazate pe separația puterilor și, mai ales, pe echilibrul lor, nu se comportă în relațiile internaționale ca entități monolitice. Un ministru de justiție care adresează o cerere de extrădare poate conta pe colaborarea ministerelor corespondente sau pe cea a ministerelor de externe. Nu poate conta însă pe judecătorii independenți. Nimeni nu oferă României un cec în alb doar pentru că sistemul ei judiciar este privit cu ochi buni la Bruxelles.
Dincolo de ceea ce scrie în textul lor, tratatele de extrădare sînt guvernate de un drept internațional cutumiar inderogabil. Acesta îl obligă, pur și simplu, pe judecător să refuze extrădarea într-o serie de ipoteze. Le notez aici pe cele care ne-ar putea viza. În primul rînd, dacă există posibilitatea ca sentința pe care se bazează sentința de extrădare să fi fost pronunțată într-un proces în care au fost violate regulile cutumiare ale procesului echitabil. Apoi, dacă e posibil ca cererea să urmărească pedepsirea pe considerente, inter alia, de opinii politice sau de statut personal.
În spatele acestor reguli, care fac parte dintr-o listă deschisă, se află regula clean hands. Orice pretinzi în materie internațională, trebuie să ai mîinile curate. Dacă pretinzi ca o persoană să fie predată, trebuie să garantezi că respecți standardele internaționale de protecție a persoanei.
Cînd am afirmat că avocații apărării construiesc o „cutie a Pandorei”, nu am spus că invită judecătorii străini să rejudece procesul intern sau motivele unui mandat de arestare. Lor li se oferă chestiuni apte să-i conducă la ceea ce, tehnic, numim prezumții prima facie despre existența violărilor sau, altfel spus, primae impressionis defavorabile cererii de extrădare.
Pentru a urma sugestia d-lui. Sever Voinescu, că a venit „vremea unor întrebări lucide sau a unor răspunsuri clare”, voi da exemplul primului refuz de extrădare, refuzul Suediei în cazul Bivolaru. Suntem în anul 2005, la 21 octombrie, când Curtea Supremă a Suediei decide să respingă cererea de extrădare a lui Grigorian Bivolaru, deoarece riscă să suporte în România persecuții cu caracter grav. Curtea suedeză a ascultat martori, dar a dispus și o expertiză care să lămurească temeinicia acuzațiilor. Raportul de expertiză al doctorului în teologie, Karl Erik Nylund, a stabilit că MISA nu este o sectă manipulativă, deoarece îi lipsesc toate cele patru A-uri care definesc o astfel de sectă. Lipsește agresiunea, pedepsirea membrilor care critică mișcarea, lipsește aversiunea, adică critica și persecuția celor din afara mișcării, lipsește alienarea, pentru că nu există un circuit geografic sau ideologic. În fine, lipsește adevărul absolut, al patrulea A, pe care să-l dețină conducătorul/ conducătorii mișcării[2].
Expertul a mai declarat că acuzațiile formulate de procurorii din România sînt evident false și constituie ele însele o dovadă a persecuțiilor la care este supus Bivolaru. Judecătorii suedezi au constatat că tonul presei din România avea, referitor la MISA și Bivolaru, inflexiuni pline de ură și de agresivitate. Iar ceea ce procurorii români considerau motive pentru arestarea lui Bivolaru a fost apreciat de suedezi ca „proba unei mentalități incompatibile cu actul de justiție”[3].
Acestea sînt oile noastre tunse de judecătorii străini. Există o cauză pentru ceea ce ni se întîmplă: nu este nici cauză condiție, nici cauză imediată, nici cauză directă, nici cauză eficientă sau alt gen de cauze pe care le cunoaștem. Este o cauză-stindard. În plină inflație, un economist american acuza FED, atotputernica Rezervă Federală a Statelor Unite, că situația i se datorează pentru că a adormit la locul de muncă.
Mă credeți sau nu, imaginea cea mai puternică care îmi vine în minte pentru ceea ce se întîmplă la noi este exact aceasta: comunitatea juridică a adormit la locul de muncă.
[1] O spectaculoasă prăbușire mută – o întâmplare din deceniul lui Iohannis, Dilema veche, nr. 955, 28 iulie-3 august 2022.
[2] Refuzul cererii de extrădare a lui Gregorian Bivolaru, N.R.D.O, p. 170.
[3] Gabriel Andreescu, Refuzul extrădării lui Gregorian Bivolaru. Dincolo de decizia judecătorilor suedezi, dosarul procesului suedez, N.R.D.O., nr. 3-4/2005, pp. 71-85.
Prof. Valentin Constantin
* Mulțumim Revistei Orizont, ediția august 2022
