Rezumat

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat recent un set de recomandări adresate României și care vizează două domenii extrem de importante, cel judiciar și cel al luptei împotriva corupției. În cadrul studiului de față, autorul ne înfățișează principalele direcții implicate de Recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în cele două domenii anterior precizate. Raportul prezentat de AP evidențiază și progresele substanțiale înregistrate de România în ultimii ani, dar și unele aspecte asupra cărora autoritățile române trebuie să adopte măsuri eficiente în continuare, în concordanță cu Strategia de reformă pentru ani următorii.

În domeniul judiciar sunt semnalate unele obiective privitoare la eficiența sistemului judiciar, la digitalizarea acestuia, dar și la asigurarea resurselor umane necesare pentru instanțe și parchete. Autorul subliniază că unele dintre aceste obiective au un caracter extrem de general, pe de o parte, iar pe de altă parte se regăsesc și la nivelul unor state membre care nu ”beneficiază” de vreo monitorizare din partea autorităților de la Bruxelles.

AP stabilește și unele obiective de urmat în privința luptei anticorupție. După ce autorul subliniază faptul că în România s-au realizat unele progrese în lupta împotriva corupției, fenomenul continuă să fie unul preocupant nu doar pentru autorități, cât și pentru cetățeni. Sunt semnalate chiar unele domenii în care, în pofida unor evidențe, nu s-au întreprins cercetări penale corespunzătoare sau ele au fost realizate în mod superficial ori cu mare întârziere.

În concluzie, autorul apreciază că recomandările făcute de AP nu sunt doar actuale, ci și importante pentru a fi implementate, dar exprimă rezerve față de unele formulări imperative cuprinse în documentul analizat, ceea ce nu este conform cu prevederile Tratatelor UE.

1. Preliminarii

Subiectul supus analizei de față nu are un caracter inedit în spațiul democratic al Uniunii Europene și în raporturile acesteia cu România, țară supusă în ultimele două decenii unui flux de recomandări, transformate pe cale jurisprudențială și prin intermediul unor instituții europene în instrumente de natură a exercita, chiar și în domenii ce nu intră în competența exclusivă a Uniunii, o presiune pentru promovarea unor reglementări juridice astfel cum ele sunt văzute de la înălțimea amețitoare a capitalei comunitare.

În cuprinsul Raportului sunt semnalate progresele înregistrate de România în respectarea obligațiilor impuse fiecărui stat membru în domeniul democrației, al statului de drept și al drepturilor omului. În acest sens se remarcă faptul că: ”De la aderarea sa la Consiliul Europei, România a făcut progrese importante în ceea ce privește funcționarea instituțiilor democratice și respectarea drepturilor omului. Ireversibilitatea și sustenabilitatea acestor progrese a fost pusă sub semnul întrebării de evoluțiile din perioada 2017-2019, în special în domeniile sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției. Cu toate acestea, Adunarea constată cu satisfacție că acest reviriment a fost depășit cu succes și că România a revenit pe calea reformelor”.

Aserțiunile de mai sus nu sunt cu totul surprinzătoare căci în privința României majoritatea sistemelor de monitorizare, inclusiv cele din cadrul MCV, au debutat cu aprecieri corespunzătoare. Și credem că abordarea este și una corectă, căci un Raport pertinent, indiferent de natura lui și de autoritatea emitentă, trebuie să scoată în evidență atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative ale activității analizate. Din acest punct de vedere Raportul ne apare, la o primă analiză, ca unul încurajator pentru România. În atare condiții este firesc oare să ne așteptăm la iminenta ridicare a sistemelor de monitorizare ale MCV și la mult așteptata intrare a țării noastre în Shengen? La o analiză mai atentă se poate observa că Raportul formulează și critici extrem de energice, dintre care unele binevenite și necesare, iar altele discutabile. Trebuie să recunoaștem însă că unele dintre recomandări sunt și după părerea noastră însemnate și ar trebui implementate, deși aici nu discutăm despre un act juridic cu forță obligatorie, astfel cum am subliniat și noi și alți autori importanți. Din păcate, formulările din cadrul recomandărilor au o redactare imperativă ceea ce induce ideea de obligativitate contrară prevederilor din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, în care se precizează cu multă claritate că recomandările nu sunt obligatorii (art. 288 alin. final din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).

Recomandările Adunării Parlamentare acoperă două paliere ale activității instituțiilor noastre publice, respectiv domeniul judiciar și domeniul luptei împotriva corupției. În continuare vor formula unele considerații și aprecieri asupra conținutului Raportului la care ne referim.

2. Recomandări în domeniul judiciar

În domeniul judiciar, Raportul recomandă autorităților române să:

– continue reforma în curs de desfășurare, respectând termenele stabilite prin Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar pentru 2022-2025;

– să ia în considerare recomandările și preocupările formulate de Comisia de la Veneția și GRECO în pregătirea proiectelor de legi privind justiția care urmează să fie prezentate Parlamentului;

– să introducă garanții adecvate în noul sistem de investigare și urmărire penală a infracțiunilor din cadrul sistemul judiciar, în vederea garantării independenței judiciare;

– să continue punerea în aplicare a măsurilor deja adoptate care vizează creșterea eficienței și a calității sistemului judiciar, inclusiv creșterea numărului de magistrați recrutați, redistribuirea volumului de muncă al instanțelor și creșterea digitalizării sistemului judiciar[1].

România a făcut deja pași importanți în implementarea recomandărilor menționate. Este adevărat că unele dintre acestea au un caracter extrem de general, cum este cazul celei privitoare la continuarea reformei în curs de desfășurare.

Adunarea Parlamentară a CE recomandă României să ia în considerare aprecierile formulate de Comisia de la Veneția și GRECO în privința pregătirii proiectelor de legi privind justiția. Aceste proiecte au fost deja discutate și au primit avizul Consiliului Superior al Magistraturii, iar în prezent se află în dezbaterea forului nostru legislativ. Este adevărat, astfel cum a mărturisit și ministrul justiției, că nu s-a solicitat avizul Comisiei de la Veneția. Iar potrivit unei precizări recente acest pas nici nu se va întreprinde întrucât se dorește adoptarea rapidă a acestor proiecte, respectiv înainte de elaborarea Raportului MCV din luna octombrie, țara noastră fiind extrem de interesată pentru ridicarea acestui sistem de monitorizare și intrarea ei în spațiul Shengen. În acest sens și ministrul justiției a precizat că sesizarea Comisiei de la Veneția nu mai este posibilă datorită acordului convenit cu autoritățile de la Bruxelles – Comisia Europeană -, acesta precizând și faptul că s-a ținut seama de avizele anterioare ale Comisiei de la Veneția[2]. Or, în acest context nu credem că i se poate face un reproș pertinent ministrului justiției. Iar dacă am dori să facem vreun reproș acesta ar fi acela că de prea multe ori autoritatea administrativă pe care o conduce se ”pliază” la toate avizele și recomandările venite din afara țării, adeseori fără rezerve, ceea ce subminează uneori autoritatea instituțiilor române, aducând limitări nejustificate suveranității naționale.

Unul dintre exemplele cele mai elocvente în această privință este cel privitor la deciziile instanței de la Strasbourg privitoare la prioritatea absolută a dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre. Este o problemă care a fost discutată deja în doctrina noastră astfel că nu este cazul să mai revenim asupra acestei probleme, extrem de importante de altfel.

În opinia noastră, un Raport al Comisiei de la Veneția nici nu este obligatoriu, aceasta nefiind un organism cu putere decizională sau normativă. Comisia de la Veneția și-a pierdut mult din prestigiul pe care îl avea în perioada în care președintele acestui organism era profesorul La Pergola, ea devenind mai degrabă un for politic decât unul științific, astfel cum se pretinde uneori. Comisia de la Veneția este un organism consultativ al Consiliului Europei, formată din experți independenți, specialiști în drept constituțional (numiți de statele membre). Aceste considerații sunt valabile și în ceea ce privește avizele și opțiunile militante ale GRECO (Grupul statelor ce luptă împotriva corupției), el fiind tot un organism consultativ al Consiliului Europei.

Graba autorităților române de a adopta legile justiției poate fi dăunătoare calității acestor acte normative, importante pentru destinul democrației românești, ținând seama și de faptul că în cuprinsul lor s-au strecurat și unele prevederi de natură a spori tot mai mult rolul Ministerului Justiției și de a institui mijloace de natură a periclita independența magistraturii românești. Se pare că nu ne putem debarasa de tendința de a exercita, prin diferite mijloace, unele extrem de sofisticate, un control politic și administrativ asupra justiției. Pe de altă parte, și la noi, la fel ca în Polonia și Ungaria, s-a manifestat o temere pentru neacordarea fondurilor alocate în cadrul programului PNRR, o strategie europeană menită să sancționeze unele țări europene pentru nerespectarea standardelor statului de drept. Zilele acestea Comisia Europeană a dat un semnal foarte pozitiv României, hotărând plata sumei de 2,6 miliarde Euro în cadrul PNRR.

Reținem, în acest context, faptul că Ungaria a avut o soartă diferită, acestei țări blocându-i-se accesul la fondurile de restructurare și reziliență. Mai mult, recent Parlamentul European a adoptat un raport prin care se condamnă ”eforturile deliberate și sistematice ale guvernului ungar” de a submina valorile europene. Parlamentul european regretă ”incapacitatea UE de a realiza progrese semnificative pentru a contracara regresul democratic în Ungaria” și solicită Comisiei Europene să utilizeze pe deplin toate instrumentele de care dispune și în special ”Regulamentul privind condiționalitatea bugetară”. În replică, Partidul Fidesz a atribuit votului eurodeputaților refuzului guvernului maghiar de a permite intrarea de imigranți ilegali în Ungaria și a ”propagandei LGBTQ” în școlile ungare, precum și opoziției autorităților din această țară față de ”sancțiunile UE care au provocat criza energetică”[3]. Prin urmare, din cele prezentate mai sus rezultă cu prisosință că marja statelor membre ale UE de a aprecia asupra unor reglementări sau decizii sunt tot mai mult limitate, tendința fiind evidentă aceea de a crea la Bruxelles o putere suprastatală cu puteri nelimitate și, adeseori, discreționară.

În doctrina noastră, sistemul de condiționalitate a acordării fondurilor europene, statuat în Regulamentul nr. 2020/2092, a fost criticat cu argumente de o pertinență neîndoielnică. S-a observat, în această privință, că o atare condiționalitate a fost promovată cu încălcarea principiilor statului de drept ”prin modificarea/completarea TUE printr-un act juridic derivat, validat de CJUE, într-o formă politico-juridică, atipică (?I) cu nesocotirea principiului legalității”[4].

O recomandare importantă și cu caracter general este și cea privitoare la introducerea de garanții adecvate în noul sistem de investigare și urmărire penală a infracțiunilor din cadrul sistemul judiciar, în vederea garantării independenței judiciare. Fără îndoială, că aici sunt vizate și reglementările procesuale în materie penală, iar scopul este unul generos și mereu valabil, anume acela de a asigura independența judiciară.

Una dintre cele mai importante recomandări în materie este cea privitoare la punerea în aplicare, în continuare, a măsurilor deja adoptate care vizează creșterea eficienței și a calității sistemului judiciar, inclusiv creșterea numărului de magistrați recrutați, redistribuirea volumului de muncă al instanțelor și creșterea digitalizării sistemului judiciar. Recomandarea vizează practic mai multe măsuri, una extrem de generală, iar altele cu caracter particular.

În primul rând, Recomandarea se referă la aplicarea măsurilor deja adoptate privind creșterea eficienței și calității sistemului judiciar. Formularea este una extrem de relevantă sub mai multe aspecte. În primul rând, ea se referă la eficiența și calitatea sistemului judiciar și nu la eficiența și calitatea actului de justiție. Dar, în mod evident, eficiența și calitatea sistemului judiciar nu poate fi un scop în sine, iar sintagma folosită în Recomandarea AP implică, în opinia noastră, și eficiența și calitatea actului de justiție. Din acest punct de vedere obiectivele evocate de Recomandare sunt multiple, deși nu sunt prevăzute în mod detaliat, și ele vizează practic aplicarea cu consecvență a tuturor principilor fundamentale ale procedurilor judiciare (termen rezonabil, drept la apărare, echitatea procedurii, contradictorialitate, rol activ al judecătorului etc.). Deopotrivă sunt implicate în această ecuație și un ansamblu de instituții de ordin procesual, cum sunt cele privitoare la exercitarea căilor de atac, la executarea hotărârilor etc.).

Fără îndoială că românii și nu numai ei își doresc o justiție eficientă și de calitate. Recomandarea poate fi considerată binevenită dacă avem în vedere că justiția nu doar în România, ci și în alte țări cu puternice tradiții democratice se bucură de o credibilitate tot mai redusă. Formularea atât de generală ar putea lăsa în viitor loc pentru alte critici privitoare la sistemul nostru judiciar.

În al doilea rând, Recomandarea vizează calitatea sistemului judiciar, ceea ce semnifică neîndoios și o bună organizare judecătorească. Iar din acest punct de vedere recomandarea trebuia mai bine particularizată, căci organizarea judiciară implică reglementări privitoare la structura instanțelor și parchetelor, la constituirea lor într-un sistem bine articulat, la apropierea justiției de cetățean, deși acesta poate fi catalogat ca un principiu comunist de organizare, dar noi credem că el ține de o democratică organizare a instanțelor și parchetelor. Să sugereze recomandarea că organizarea noastră judiciară este depășită? Indiferent cum am considera această abordare noi credem că actuala organizare judiciară este mult depășită, ea fiind tributară organizării de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX.

Dar să nu uităm că actuala organizare judiciară este consonantă și cu reglementările din alte țări europene, cum este cazul Franței și a Italiei. Organizarea judiciară din aceste țări să nu fie depășită? Noi credem că da, deși Franța și-a modificat Legea de organizare judiciară relativ recent, respectiv în anul 2016. Și atunci ne putem întreba de ce nu există recomandări similare și pentru alte state. Răspunsul este simplu: pentru că birocrația de la Bruxelles este mult depășită de realitățile lumii în care trăim. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că promovarea unor standarde duble în funcție de țările pentru care se dau avize ori recomandări este o practică greu de schimbat. Or, atare abordări îi face pe mulți cetățeni est-europeni să creadă, nu fără temei, că țările lor sunt tratate de autoritățile comunitare ca state ”second hand”.

Recomandarea vizează și creșterea numărului de magistrați recrutați. Noi credem că folosirea în Recomandare a substantivului magistrați nu este întâmplătoare, căci intenția a fost aceea de a-i viza nu doar pe judecători, ci și pe procurori. Subdimensionarea personalului judiciar nu este însă o problemă exclusivă a sistemului nostru judiciar. Ea se întâlnește și în Franța, Italia, Spania etc., iar în pofida tuturor eforturilor nici aceste țări nu au găsit soluții miraculoase. Acest lucru este explicabil și datorită resurselor relativ reduse care sunt acordate sistemului judiciar în foarte multe țări democratice. Este observat că Recomandarea se referă și la redistribuirea volumului de muncă al instanțelor. O altă ”sarcină” care nu este specifică sistemului nostru judiciar. Or, o atare redistribuire se poate realiza, în opinia noastră, prin unul din următoarele două procedee: prin restructurarea sistemului nostru judiciar, ceea ce implică o reorganizare judiciară radicală, domeniu în care nu a existat la noi nicio preocupare relevantă în ultimii 30 de ani ori prin schimbarea regulilor de competență. Reamintesc în acest context că instanța supremă, în urmă cu patru ani, a dat o interpretare dispozițiilor legale referitoare la recurs, promovând ideea că ea nu este instanță de drept comun în această materie[5]. Soluția a fost urmată de o modificare legislativă corespunzătoare, realizată prin Legea nr. 310/2018. În doctrină s-a observat însă că prin reglementarea anterior menționată legiuitorul s-a îndepărtat de la ”viziunea noului Cod ca instanța supremă să fie instanță de drept comun în judecarea recursurilor”[6]. Descongestionarea instanței supreme nu a fost una spectaculoasă, iar Înalta Curte de Casație și Justiție continuă să fie una dintre cele mai aglomerate instanțe supreme din Europa, iar în plan intern este mai congestionată decât unele curți de casație, ceea ce ni se pare greu de admis.

Perspectivele rezolvării problemelor semnalate de Recomandarea AP nu credem că sunt foarte apropiate datorită resurselor extrem de reduse care, astfel cum am arătat, sunt alocate justiției an de an. Soluția este identică și în Franța, țară în care în ultimul an bugetar s-au alocat în jur de 6 miliarde Euro pentru justiție, sumă insuficientă însă pentru a realiza o mare reformă. Și judecătorii francezi se plâng de fenomenul supraaglomerării cu dosare. În Franța se vorbește recent chiar de sindromul ”spaimei de grămezile de dosare” (l”angoisse des piles).

Lipsa de resurse financiare și de personal se răsfrânge și asupra duratei procedurilor judiciare. O statistică recentă arată că Italia poartă stindardul lentorii cu care operează justiția[7]. Un proces civil în Italia durează peste 7 ani și 4 luni, țara fiind urmată de Grecia cu o durată de 4 ani și 3 luni, Franța cu o durată a proceselor de 3 ani și 4 luni, iar în România de 1 an și 6 luni[8]. Precizăm că în această ierarhie România este urmată de Elveția, țară în care media unui proces se situează la 377 de zile și Portugalia, cu o durată a proceselor de numai 9 luni. Prin urmare, România, din punctul de vedere al duratei proceselor nu se află în coada clasamentului țărilor codașe, astfel cum se sugerează de foarte multe ori atât de către ”activiști” din țară, cât și din afară. Aceasta nu înseamnă că Recomandarea ar trebui repudiată din acest punct de vedere, căci durata procedurilor judiciare rămâne încă o problemă presantă. Ceea ce ni se pare însă discutabil este folosirea insistentă, astfel cum am mai precizat, a dublului standard.

În fine, Recomandarea AP se referă și la creșterea digitalizării sistemului judiciar, un imperativ deosebit de actual și care trebuie implementat mai rapid și mai eficient nu doar în România, ci în toate statele membre. Iar sub acest aspect s-au făcut pași importanți în multe țări europene, mai cu seamă, după experiența dobândită în timpul pandemiei de COVID-19, când au fost adoptate măsuri provizorii privitoare la folosirea noilor tehnologii în soluționarea cauzelor civile și penale. Iar la noi această experiență a fost materializată și în Legea 220/2022 privind valorificarea adaptată a unor măsuri dovedite benefice pentru instituțiile din domeniul justiției instituite în perioada stării de alertă declarate în vederea prevenirii și combaterii efectelor pandemiei de COVID-19. Abordarea normativă la care ne-am referit este pozitivă, astfel cum am mai precizat[9], și este în consonanță cu alte măsuri similare ce au fost adoptate și în alte țări europene. Indubitabil că România nu a ajuns la un punct terminus în materie de digitalizare în justiție. De altfel chiar în Expunerea de motive la acest act normativ se remarcă că măsurile adoptate urmează să fie evaluate în practică și în măsura în care va fi necesar se vor face adaptările implicate de realitatea juridică.

3. Recomandări în domeniul luptei împotriva corupției

În domeniul luptei împotriva corupției, autoritățile competente din România trebuie să:

– continue punerea în aplicare a Strategiei naționale anticorupție și să asigure un sprijin politic hotărât pentru eficiența acesteia;

– modifice Codul penal și de procedură penală în conformitate cu deciziile Curții Constituționale și cu recomandările Comisiei de la Veneția în ceea ce privește termenele stabilite prin Strategia națională anticorupție;

– rezolve în mod eficient problema lipsei de resurse umane în cadrul Direcției Naționale Anticorupție[10].

Recomandările AP în materie de corupție sunt și vor rămâne probabil multă vreme actuale, căci acest fenomen a ajuns unul endemic și de nestăvilit și în România. Nu este de aceea întâmplător că Recomandarea insistă asupra punerii în aplicare, în continuare, a strategiei naționale anticorupție. Și neîntâmplător este și faptul că Recomandarea solicită acordarea unui sprijin politic hotărât pentru eficiența luptei împotriva corupției. Din păcate nu arareori unii politicieni au fost implicați în acte de corupție, iar condamnările dispuse până în prezent în acest sens sunt o dovadă a aserțiunii noastre.

Unele fapte de corupție nu s-ar fi putut produce fără un sprijin politic substanțial și promovat adeseori de la înălțimea unor importante autorități publice. Unele cauze penale care se încadrează în categoria celor menționate în Recomandare nu au fost încă rezolvate, cum este cazul Microsoft, iar altele nici nu sunt cercetate în mod corespunzător.

Preocuparea pentru descoperirea marilor acte de corupție este încă una extrem de redusă, după părerea noastră, iar atunci când ea se manifestă vizează cu deosebire anumite segmente ale spectrului politic sau al instituțiilor publice și private. Există aici un cerc vicios, favorizat poate și datorită marilor acte de corupție din afara României (lideri europeni importanți condamnați pentru corupție, chiar șefi de stat și prim miniștri, afaceri dubioase, cum a fost cea cu poluarea autoturismelor unei mărci germane prestigioase, afacerile greu de contestat din timpul pandemiei de COVID-19 etc.).

Asistăm înmărmuriți la modul în care se volatilizează resursele naturale ale României, la modul în care sunt puse în stare de faliment unele întreprinderi de stat, la situația relativ dezastruoasă a infrastructurii noastre rutiere și de cale ferată, la creșterea scandaloasă a prețurilor la energie într-o țară care are resurse energetice, iar Guvernul României mimează măsuri legislative ce s-ar dori să fie eficiente. Românii se întreabă tot mai mult ce se întâmplă în energie și cum este posibil care rețele de intermediari să paraziteze resursele noastre fără a suporta nicio consecință. Dar cum este posibil ca azi distribuitori de energie să aibă prețuri atât de diferite, mergând uneori până la un raport de 1 la 10? Ce face ANRE? Răspunsul nu trebuie să-l dăm noi, deși s-a promis schimbarea conducerii acestui organism care încasează venituri fabuloase. Același lucru este valabil în privința infrastructurii noastre rutiere. Câți km. de autostrada s-ar fi putut realiza cu sumele alocate în acest scop în ultimii 30 de ani? Nu știm dacă o atare situație este în atenția vreunei autorități competente din România. Ce se întâmplă cu o parte din autostrăzile noastre, care la doar câțiva ani de la darea în exploatare se află într-o stare care necesită investiții și intervenții urgente. Unde sunt vinovații și unde ar trebui ei căutați? Ce se întâmplă cu vaccinurile contractate și cu banii cheltuiți, în condițiile în care un număr enorm dintre ele formează stocuri inutile, iar contractările nu se opresc aici? Dar corupția s-a manifestat și la noi și în domeniul electoral, ceea ce este extrem de grav pentru orice democrație. Unele cauze relevante din acest domeniu nu au fost rezolvate nici în prezent. Oare se așteaptă expirarea mandatului vreunui primar pentru clasarea cauzei ori pentru împlinirea termenului de prescripție? Or, asemenea cauze penale ar fi trebuit rezolvate cu mare celeritate, dat fiind obiectul unor asemenea litigii și impactul lor în rândul alegătorilor. Poate persoanele în cauză sunt nevinovate, căci nu sunt rare cazurile în care se deschid dosare penale doar din motive de șicană sau din rațiuni pur politice. Iar celeritatea trebuie promovată indiferent de vinovăția sau nevinovăția persoanelor cercetate. Cineva ar trebui să dea răspuns la toate aceste întrebări și la multe altele pe care nu dorim să le punem și nici nu credem că este cazul să o facă un simplu doctrinar.

Dar toate acestea se întâmplă în condițiile în care românii o duc tot mai greu: salarii și pensii mai mult decât modeste, demne de o societate în curs de dezvoltare, inflație galopantă și o creștere nu doar la prețurile de energie ci și la prețurile de larg consum. Iar în pofida unor atare realități, ”specialii” din România continuă să prospere, iar cei de jos rămân cetățeni ”second hand”. În atare condiții ne punem și noi două întrebări. Prima, cum este posibil ca în România începutului celui de-al treilea deceniu al secolului XXI să existe români care încasează pensii mai mari decât salariul avut înainte de pensionare și mult peste media cetățenilor obișnuiți.

Situația salariilor este una similară. Există persoane care în România încasează salarii fabuloase. Potrivit unei surse recente asemenea salarii pot ajunge până la 36.000 de euro lunar, sumă ce se apropie sau depășește salariul unor mari lideri ai lumii (Biden, Macron, Putin etc.). Straniu este faptul că aceste salarii vizează persoane din conducerea unor entități cu capital de stat și chiar din fruntea unor entități publice. Reamintesc în acest context că în Legea comunistă privitoare la salarizare exista un raport de 1 la 6 între salariul minim și cel maxim. Dar și legea actuală prevede un raport între salarul minim și cel maxim, dar acest raport nu-i vizează pe cei ”speciali”. A întrebat cineva poporul dacă este de acord să susțină, prin taxe și impozite, asemenea pensii și salarii. Noi credem cu tărie că nimeni în România nu ar trebui să aibă un salariu mai mare decât Președintele României. Și fără îndoială avem în vedere aici salariile de la instituțiile și entitățile publice, dar și de la entitățile comerciale cu capital majoritar de stat.

Un alt lucru ce este constant ignorat sau căruia i se dau rezolvări favorabile ”specialilor” este acela al cumulului pensiei cu salariul. Nu ni se pare firesc ca un pensionar să beneficieze și de salar de la stat, după retragerea sa din activitatea de bază. Nu vedem niciun impediment ca el să se angajeze la o entitate privată. O atare soluție de cumul este cu totul inacceptabilă în privința celor care se pensionează înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare. Și este vorba aici îndeosebi de cei cu pensii speciale. Dar nimic nu trebuie să ne surprindă într-o țară în care caruselul privilegiilor este de neoprit, iar de acestea beneficiază și persoane cu funcții extrem de importante în statul român. Este poate însă vorba de o greșită înțelegere a noastră, fiind vorba de o ”excepție” promovată în viața cetății noastre de la principiul potrivit căruia: ”Nimeni nu este mai presus de lege” (art. 16 alin. 2 din Constituția României).

A doua întrebare, la care, recunoaștem, nu suntem în măsură să dăm un răspuns pertinent, este cea privitoare la ineficiența instituțiilor statului nostru. Dar, întrebarea noastră nu vizează doar problemele la care ne-am referit. Ea este una mult mai generală, întrucât vizează practic o disoluție accentuată a autorităților statului român, la ineficiența aproape generală a acestora. Potrivit unor analiști români de prestigiu România se află pe marginea prăpastiei, iar declararea țării în stare de faliment nu reprezintă o ”perspectivă” prea îndepărtată. Executivul ar trebui să adopte măsuri urgente în toate sferele vieții social-economice spre a se salva ce se mai poate salva, iar autoritățile judiciare competente să-și îndeplinească cu mai mare hotărâre îndatoririle ce le revin în materie de corupție și în condiții de deplină independență și imparțialitate. O țară fără o justiție eficientă nu există sau așa cum afirma Pitagora acum mai bine de două milenii și jumătate ”fără justiție niciun tărâm nu poate progresa”.

O altă recomandare vizează modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală în concordanță cu deciziile Curții Constituționale și cu recomandările Comisiei de la Veneția. O atare recomandare este binevenită în privința imperativului de respectare a deciziilor Curții Constituționale, cunoscute fiind și întârzierile repetate și inadmisibile în implementarea normativă a deciziilor instanței de control constituțional. Cât privește recomandările Comisiei de la Veneția forul legislativ ar trebui să realizeze un examen analitic al acestora și să procedeze la adoptarea de reglementări corespunzătoare în măsura în care consideră că acestea sunt destinate să servească statului de drept și intereselor României.

O ultimă recomandare la care ne referim în contextul de față vizează abordarea de către autoritățile române a problemei lipsei de resurse umane în cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Recomandare ni se pare oarecum redundantă, căci în contextul măsurilor preconizate în domeniul judiciar se plasează și cele privitoare la creșterea numărului de magistrați. Or, în sensul Recomandării AP în categoria magistraților trebuie să fie incluși toți procurorii, indiferent de unitatea de parchet la care își desfășoară activitatea. Și atunci se pune întrebare de ce o recomandare distinctă în cazul procurorilor de la DNA. Astfel pusă problema se pare că Recomandarea generează o discriminare inadmisibilă nu doar în raport cu procurorii de la DICOT și de la Parchetul General, ci în raport de toți magistrații din România, judecători și procurori. Așa cum am arătat deja, problemele legate de resursele umane și financiare privesc întreg sistemul judiciar.

4. Câteva repere finale

Demersul de față ne-a fost sugerat de recentele recomandări ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și care reprezintă o analiză ce premerge, și anticipează într-o anumită măsură, concluziile Raportului MCV care urmează să fie adoptat în cursul lunii viitoare. Un raport esențial și care va prefigura viitorul nostru în perioada imediat următoare. Autoritățile române au manifestat mult entuziasm față de viitorul raport, sperând, mai mult sau mai puțin justificat în ridicarea monitorizării țării noastre în cadrul sistemului MCV și în iminenta intrare a României în Shengen. Noi apreciem că este ușor hazardant să credem că ambele obiective se vor realiza în cursul acestui an. Soluțiile promovate până în prezent, în raport și cu alte țări din Europa de Est, îndreptățesc rezervele noastre.

În pofida caracterului facultativ al tuturor recomandărilor la care ne-am referit în cadrul abordărilor de față concluzionăm că majoritatea acestora au o justificare deplină și în mod deosebit cele privitoare la imperativul continuării luptei împotriva corupției. Cât privește unele dintre recomandările făcute în domeniul judiciar ele nu sunt lipsite de o anumită legitimitate căci sunt imperative ale unei justiții mai eficiente, independente și imparțiale. Dar astfel cum am arătat unele dintre recomandări vizează probleme asupra cărora legislativul național trebuie să aibă o anumită putere de apreciere și oricum ele nu trebuie transformate, prin formule birocratice, în veritabile obligații impuse statelor membre.

Pe de altă parte, multe din problemele semnalate în Recomandarea analizată sunt comune nu doar statelor dintr-o anumită zonă geografică a continentului european, ci tuturor statelor membre sau, cel puțin, majorității lor. De aceea nouă ni se pare inadecvat procedeul, care a devenit deja tradițional, de aplicare a unor duble standarde în materie de justiție, dar și de luptă împotriva corupției. Iar această constatare nu este una de ordin formal, întrucât are o justificare deplină în realitatea comunitară. Două exemple sunt edificatoare în această privință. Prima este cea referitoare la raportul dintre dreptul comunitar și dreptul intern al statelor membre. În această privință țări importante din UE – Germania și Franța, pentru a evoca doar două dintre ele – s-au pronunțat pentru prioritatea prevederilor dreptului comunitar cu excepția celor ce au ca obiect prevederi constituționale. Germania a fost avertizată asupra unei proceduri de infringement, dar se pare că în speță a operat perimarea sau s-a dispus clasarea ori poate autorul nu cunoaște încă sancțiunea aplicată. Al doilea exemplu vizează numirea judecătorilor de la Consiliul General al Puterii Judiciare din Spania, numire care a fost blocată din partea Partidului Popular spaniol. Comisarul pentru justiție a amenințat Spania cu o procedură de infringment, dar nu cunoaștem să se fi luat vreo măsură până în prezent, iar în luna octombrie se vor împlini 4 ani de la blocarea procedurii de alegere al noului Consiliu. Ce s-a fi întâmplat dacă România s-ar fi aflat într-o asemenea situație? Întrebarea este doar retorică. Europenizarea dreptului este un fenomen indiscutabil și cu multe efecte pozitive în plan social, economic și al promovării valorilor inerente statului de drept[11]. Astfel că este firesc ca toate statele să depună eforturi pentru implementarea valorilor supreme ale statului de drept, în concordanță însă cu valorile lor constituționale și cu interesele fiecărei națiuni. Dreptul comunitar nu poate fi potrivnic intereselor statelor care compun Uniunea, iar această viziune trebuie respectată cu sfințenie și de autoritățile parlamentare și administrative care conduc o comunitate de state. Ori de câte ori este necesară o modificare normativă această trebuie implementată în condițiile stricte ale tratatelor, iar nu pe cale jurisprudențială ori prin recomandări, avize și mai ales prin intermediul unor entități ce nu au o putere decizională sau normativă.

Nutrim însă speranța că autoritățile române vor găsi soluții pentru a adopta legi eficiente în domeniul justiției și al luptei împotriva corupției, iar autoritățile de la Bruxelles vor acționa cu mai multă imparțialitate în privința soluțiilor și recomandărilor pe care le fac statelor membre și, mai ales, vor ține seama că de faptul UE nu este o federație de state de tip nord-american, ci o uniune de state suverane, care au convenit ca în anumite domenii să cedeze unele atribute inerente calității anterior menționate. Și nu în ultimul rând apreciem că UE trebuie să rămână, în continuare, ”un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre (art. 67 alin. 1 TFUE).

---

[1] Raportul Consiliului Europei privind Justiția din România: S-a revenit pe calea reformelor, dar este nevoie de garanții pentru independența magistraților/La modificarea legilor justiției să se țină cont de recomandările Comisiei de la Veneția, apud https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25790889-raportul-consiliuylui-europei-privind-justitia-din-romania
[2] C. Predoiu: este ipocrit să se reproșeze MJ că nu a sesizat Comisia de la Veneția ref. Legile Justiției, apud https://www.juridice.ro/901396/catalin-predoiu-este-ipocrit-să-se-reproseze-mj-că-nu-a-sesizat-comisia-d
[3] Fidesz reacționează după ce PEW a spus că Ungaria nu mai este o democrație funcțională: O insultă la adresa cetățenilor unguri, apud https://m.digi24.rp/stiri/externe/fidesz-reactioneaza-dupa-ce-pe-a-spus-ca-ungaria-nu-mai-este-o-democratie
[4] M. Voicu, Noile valori ale Uniunii Europene ”adăugate” (”adiacente”) la articolul 2-TUE: (1) ”Protecția Bugetului și a intereselor financiare de către instituțiile UE și (2) ”Egalitatea de gen”. Rapoartele anuale ale Curții de Conturi ale UE. Sinteză 2014-2020, apud https://www.juridice.ro/essentials/5900/noile-valori-ale-uniunii-europene-adiacente-la-articolul
[5] A se vedea în acest sens Î.C.C.J., Completul pentr4u dezlegarea recursurilor în interesul legii, dec. nr. 18/2018, Î.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 448/2019.
[6] E. Oprina, Codul de procedură civilă. Studiu introductiv, C.H. Beck, București 2019, p. 14. A se vedea și I. Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediția 3, București 2022, p. 229-231.
[7] A se vedea G. Chiarini, I tempi della giustizia civile in Italia, apud ntplusdiritto.ilsole24ore.com/art/i-tempi-della-giustizia-civile-italia ADsLX7BB?refresh_ce=1
[8] Ibidem.
[9] I. Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, p. 332-333.
[10] Raportul Consiliului Europei privind Justiția din România: S-a revenit pe calea reformelor, dar este nevoie de garanții pentru independența magistraților/La modificarea legilor justiției să se țină cont de recomandările Comisiei de la Veneția.
[11] A se vedea pentru unele detalii M. Voicu, Succinte considerații privind constituționalizarea și mondializarea ”Statului de drept” – realitate ”conflictuală” a raportului dintre dreptul intern al statelor și dreptul internațional, apud https://www.juridice.ro/essentials/5915/succinte-consideratii-privind-constitutionalizarea-și-mondializarea Una dintre concluziile reputatului Profesor este aceea că mondializarea poate fi ”un catalizator care favorizează expansiunea statului de drept”.

---

Prof. univ. dr. h. c. Ioan Leș
Vicepreședinte – Academia de Științe Juridice din România