Omul de tinichea și religiile de substituție

Gheorghe Piperea

1. Sărăcirea și sentimentul de insecuritate determină omul normal să caute disperat sfori de care să se agațe (chiar dacă sunt sforile păpușarilor) sau plase de siguranță care să îl prindă în caz că va cădea.

Omul normal se întoarce mereu la valorile tradiționale, care pun accent pe împărtășirea suferințelor și a bucuriilor (eucharistia), pe ritualurile de trecere, pe interiorizarea sacrului și pe idealuri spirituale, desprinse de mundan și de carnal. Iar acest lucru este cât se poate de normal și sociologic sănătos. Societatea însăși este un păienjeniș de sfori și plase de acest fel.

Omul nu s-a hrănit niciodată doar cu pâine și nu s-a vindecat doar cu doftoricale. Credința contează pentru cei mai mulți dintre noi, mai ales pentru că ne poate oferi sens vieții. Lumea întreagă este încredere: economia, politica, ideologia, națiunile sunt încredere. Chiar și banii sunt încredere. Numai știința este ne-încredere sau dubiu – mă îndoiesc, deci gândesc (dubito ergo cogito). Știința este o permanentă confruntare a teoriei cu faptele și a teoriilor, între ele, este contestarea sau punerea la încercare a cunoștințelor anterioare.

În 2017, peste 84% dintre pământeni erau credincioși, cei mai mulți fiind creștini (2,3 miliarde), musulmani (1,8 miliarde), hinduși (1,1 miliarde) și budiști (0,5 miliarde). Această mare masă de oameni care cred/se încred este constituită din adepți (mai mult sau mai puțin practicanți) ai celor 4 mari religii tradiționale, la care trebuie adăugat iudaismul, dat fiind că este ascendentul în linie directă al celorlalte două religii abrahamice, creștinismul și islamismul.

Doar 16% dintre pământeni se declarau atei în 2017 – și trebuie să ținem cont că marea lor majoritate sunt cetățeni chinezi, care nu spun mereu adevărul referitor la adevăratele lor credințe, dată fiind cenzura totalitară care guvernează societatea comunistă chineză.

Procentul de credincioși a crescut cu siguranță după plandemie, unde s-au întâmplat, ca principale fenomene economice și sociale, sărăcirea populară și pierderea încrederii în statul laic, cel care, prin intermediul tehnocraților, al birocraților și al presei miluite cu sponsorizări și donații cu sarcini, a mințit atât de mult și atât de grav lumea încât până și democrația reprezentativă și contractul social au ajuns să fie considerate greșeli sau minciuni. În multe privințe, pentru marea majoritate păcălită, dezamăgită și înfuriată pe statul laic și ateu, credința a devenit o frondă la adresa totalitarismului, exact cum s-a întâmplat în țările din Europa de Est, în perioada comunistă.

În China sunt peste 51 de milioane de creștini. Sigur, la o populație de 1,5 miliarde de oameni, această „mică” masă de oameni înseamnă un pârâu care alimentează un ocean. Dar, pe de o parte, numărul creștinilor chinezi este de 5 ori mai mare decât cel al uigurilor (populație musulmană de origine turcica din vestul Chinei, care a atras, cu chiu cu vai, atenția „marilor” militanți pentru drepturile omului și contra climate change din West, date fiind persecuțiile teribile la care sunt supuși de guvernul chinez) și de două ori și jumătate mai mare decât populația României, care se declară majoritar creștină.

Icoanele cu Iisus ale celor 51 de milioane de creștini chinezi au fost înlocuite recent cu tablouri cu Xi Jinping.

2. Dacă, în societățile „progresiste”, se fac demersuri acerbe pentru a asigura dispariția religiilor tradiționale, nu înseamnă că va putea dispărea sentimentul religios, ci că vidul spiritual și emoțional creat se va umple „natural” cu religii de substituție (Ersatzreligionen, cum le denumea Max Weber), în categoria cărora se includ, la loc de „cinste”, nazismul, comunismul, covidismul și nou-normalismul „ecologic”.

Pe străzile noastre și în muzee, perioada plandemiei, apăruseră picturi și poze iconice cu profeții și apostolii covidismului, iar credincioșii tradiționali erau ștampilați drept „medievali” și „pupători de moaște”. Funeraliile reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii au putut determina pelerinaje de zeci de milioane de persoane și globalizarea emoției, dar pelerinajul de la Iași, de Sfânta Parascheva, este de zeci de ani ținta tuturor injuriilor și comentariilor disprețuitoare ale enoriașilor cultelor de substituție. Anul trecut, în decembrie, a apărut și a fost promovat oficial, pe bani publici, un pom de iarnă din fiole de vaccin folosite, ca într-un coșmar distopic în care omul venerează deșeurile, în timp ce luminițele, colindele și serbările școlare de Crăciun au fost progresist bannate.

Când religiile tradiționale sunt programatic evacuate din individ, în intenția de a demola omul, făcându-l să arate și să se comporte ca o entitate de tinichea, goală pe dinăuntru, pe care păpușarii o pot remodela și reconstrui „mai bine” (build back better…), vidul se cere a fi umplut, iar rolul de umplutură îl joacă ideologiile, politica, Știința[1], „valorile” comunității, „corectitudinea” politică, ideologia de gen etc., care sunt transformate în religii de înlocuire. Tehnocrații și fuhrerii digitali auto-mandatați devin profeți ai noilor religii ale progresului, iar știința devine alchimie bio-tehnologică și șamanism genetic, scientologie new age și transhumanism. Din exact momentul în care știința devine irepresibilă și de necombătut, propaganda pentru o asemenea știință justifică propaganda contra sa. Ideologiile s-au aflat și se vor afla mereu în competiție, ba chiar în război.

Progresista „trezire din iluzie” (woke, désenchetement, deziluzionare) este nimic altceva decât o altă formă de a descrie cu dispreț creștinismul (și religiile tradiționale, în general), așa cum au făcut comuniștii leniniști, care au utilizat termenul „opiul popoarelor”. În plus, ceea ce se întâmplă sub impactul global al progresismului este o secularizare inversată – locul credințelor și certitudinilor religioase este luat de incertitudine, tulburare, de lipsa de repere și de mituri coagulante ale cooperării, de lipsa de motivație și de interes al colaborării sociale sub aureola unor valori sau idealuri, de individualismul cinic și rău-voitor, de apetența bolnăvicioasă pentru lumi virtuale, simulate, populate cu avataruri ale persoanelor din viața reală și cu metaversuri.

Religiile de substituție sunt religii terestre, telurice, sunt religii ale burții și ale cinismului câinos, care ignoră total rolul emoționalității și al scufundării în mulțime, rolul eucharistiei și rolul libertății și al egalității de șanse (și demnitate) care definesc creștinismul originar.

3. Sociologii americani, britanici și francezi, deopotrivă cu politologii și teologii vestici, susțin că democrația își are originile nu numai în filosofia greacă antică, ci și în creștinism. Separația statului de religie este chiar una originară („Împărăția mea nu este din această lume”; „dați cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”). Mai mult chiar, spitalul, adică medicina instituțională, a apărut ca anexă a bisericii sau a mânăstirii. Medicul vocațional a văzut întotdeauna în semenul său bolnav chipul lui Dumnezeu. Medicul – comerciant, în schimb, vrea ca toți semenii săi să fie bolnavi, pentru a-i deveni clienți și sursă de profit. Medicina, din artă a tămăduirii, a devenit o antropotehnică, un sistem de cunoștințe și deprinderi practice care nu mai sunt menite a vindeca și repara trupuri sau suflete, ci a le modifica, a le remodela, a le recondiționa, pentru a fi “mai bune”, dar dependente de tehnică și de medicii – comercianți/precupeți/târgoveți.

Iată pe mâna cui ne dăm noi, oamenii „civilizați”, de secol XXI, destinul ca indivizi și ca specie.

Credința în Dumnezeu este credința în bunătatea omului, în egalitatea în fața destinului și în libertatea sufletului.

Credința în religiile de substituție este credința în dreptul cinic al neofeudalilor de a face bani și de a deține rente și privilegii din suferința, boala, controlul totalitar și remodelarea alchimică a omului. Acest drept este, în mod uluitor, “mai sfânt” decât sfințenia…

4. În luna martie a acestui an, francezii au premiat o carte politică, intitulată Dreptul de a-l enerva pe Dumnezeu[2]. Este vorba despre pledoaria tipărită a avocatului revistei Charlie Hebdo, ai căror ziariști – caricaturiști au fost victimele unui atac terorist fundamentalist islamic, pe motiv că revista îl caricaturiza pe Allah (numele islamic al lui Dumnezeu).

În carte este apărată libertatea de expresie, care ar trebui să fie sfântă chiar și când face mișto de lucruri sfinte. Bine, nu se poate face mișto de minunata politică de sănătate publică din plandemie și nici de mișcarea anti-climate change ori de „profeții” săi, dar aici vorbim de Dumnezeu și de credințele „medivale”, iar așa ceva nu doar că poate fi, ci chiar trebuie să fie caricaturizat progressist style, gen.

Dacă miștoul și caricaturile ar fi fost la adresa sfinților plandemiei sau a profeților schimbării climatici, autorii ar fi fost linșați mediatic (presupunând, totuși, că așa ceva ar fi putut străpunge zidurile groase ale cenzurii din presa main-stream și de pe rețele de socializare), ba chiar linșați fizic – este suficient să rememorăm bătăile crunte, gazarea și arestările aplicate, peste tot în lume, protestatarilor contra narațiunii – farsă a plandemiei.

Dacă cineva i-ar fi „emmerdat” cu atâta elocință pe Bill Gates, Greta Thurnberg, Klaus Schwab sau pe politicienii – standard ai progresismului (Macron, Trudeau, von der Leyen) ar fi fost băgat la zdup rapid, pentru crima de lezmajestate sau pentru zădărnicirea bla bla bla. De altfel, cititorii analitici sau simplii trolli/hateri se vor grăbi să spună că cele două tipuri de libertate de exprimare nu se confundă … Cu toate acestea, pentru cei mai mulți, singura alinare a suferinței și a dezastrului emoțional cauzat de plandemie a fost credința, căci societatea în care am ajuns să trăim s-a transformat, în acești doi ani de plandemie, într-o gloată condusă de câinoșenie, animată de plăcerea de a face rău altora și stăpânită de cinism. Unii, foarte puțini, și-au găsit sprijin emoțional în astfel de scrieri eretice, ca aceasta …

Personal încă mai cred în mitul oamenilor obișnuiți care pot face lucruri extraordinare. Sper că progresismul agresiv și prost înțeles și, mai ales, valul de hate antifamilie și anti-credință, cultură și istorie să nu îi doboare.

(Pentru mai multe amănunte despre chestiunea renașterii creștine și a secularizării inversate, puteți consulta colecția de eseuri Le XX-e siècle du christianisme, apărută la Paris, în 2021, la editura Cerf, sub coordonarea lui Dominique Reynié)


[1] Majuscula evidențiază divinizarea științei oficiale, dogmatice, canonizate, care nu suferă contradicție și care este impusă birocratic.
[2] Cuvântul emmerder are, în franceza colocvială, o conotație mult mai urâtă; nu înseamnă numai a enerva…


Prof. dr. avocat Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIAȚII