Constituționalismul în dezvoltarea modernă și contemporană a României – Explicații și implicații ale unui proiect științific

La 29 martie 2023 se împlinesc 100 de ani de la intrarea în vigoare a ceea ce s-a înscris definitiv în memoria națională drept Constituția României Mari, act politico-civilizațional fundamental și expresie juridică a unui moment crucial al istoriei românilor. Totodată, un vârf absolut al evoluțiilor modernității statalo-democratice de sorginte european-occidentală, un cadru de prefigurare și desăvârșire a tiparului constituționalismului românesc și instrument de fixare a reperelor inconfundabile ale afirmării sale viitoare. „În acest moment decisiv pentru soarta neamului nostru, pentru întâia oară întrunit la un loc, susținea Vintilă Brătianu, una dintre personalitățile direct implicate în desfășurarea momentului constituțional evocat, trebuie să știm hotărât calea de urmat, și să punem la baza Constituției viitoare acele principii pentru care lumea luptă de atâtea veacuri și fără de care statul modern nu poate trăi.” Pentru aceasta „intelighenția” timpului, în frunte cu cea juridică, înțelegând imperativele proiectului de țară, s-a dovedit solidară și a acționat în comun pentru analiza, decelarea și impunerea priorităților constituționale.

Două inițiative se desprind în acest sens prin valoarea exemplului, particularitățile demersului, obiectivele propuse și rezultatele obținute, constituind maniere de cercetare științifică a „celor mai esențiale elemente ale constituției viitoare” din perspective și prin formule diferite. Prima dintre acestea, promovată în cadrul Institutului Social Român (ISR) de către profesorul sociolog Dimitrie Gusti a constat într-un ciclu de 23 de prelegeri publice, susținute de personalități ale domeniului pe teme pertinente (în perioada 18 decembrie 1921-4 iunie 1922), reunite și publicate în volumul Noua Constituție a României (1922). Cea de-a doua, cu un pronunțat caracter tehnico-juridic, dar reflectând în același timp opțiuni politice majore, s-a exprimat în elaborarea și publicarea a patru anteproiecte de constituție, reflectând tot atâtea viziuni istorico-regionale: cel al Partidului Liberal (elaborat de Centrul de Studii Liberale), înscris în experiența și cu viziunea Vechiului Regat, cel al Partidului Țărănesc (gândit de C. Stere, cu o amprentă basarabeană), anteproiectul ardelean (prefigurat de prof. R. Boilă, de la Facultatea de Drept din Cluj) și cel al profesorului C. Berariu de la Universitatea din Cernăuți, purtător al mesajului bucovinean. Toate aceste întreprinderi, colective și personale, deopotrivă de creație științifică și implicare civică, au constituit prin concluziile lor veritabile surse de inspirație intelectuală pentru Constituantul de acum un secol în efortul său de adoptare a Constituției României Mari, rămânând totodată modele de abordare științifică a unei probleme de importanță națională. Nu în ultimul rând, grație unor asemenea contribuții, așezământul constituțional al țării reîntregite a preluat și sintetizat în prevederile sale elemente de sinteză ale experiențelor provinciilor reunite, tradițiilor proprii și progresului general în materie.

Ca și generația de atunci, prin inițiativa de față ciclul de șapte conferințe pe tema Tradiția constituțională și perspectivele constituționalismului în România, și noi ne-am simțit chemați a răspunde unor nevoi majore ale unei societăți în schimbare: cea de a aprecia și tezauriza valorile și experiențele trecutului, iar pornind de aici a evalua prioritățile prezentului și a încerca să previzionăm spre ce ne îndreptăm. Totodată, în mod evident, doctrina constituționalistă este astăzi într-o continuă expansiune, căutând noi domenii de exprimare și, în același timp, consolidarea a ceea ce îi marchează specificitatea, scientificitatea și deci viabilitatea sa. Tema constituționalismului, multă vreme marginalizată, se revigorează, la rându-i, în contextul fenomenelor de integrare regională și globalizare multidimensională. De aceea, în contextul aniversării Centenarului, rostul și mesajul preocupărilor demersului nostru avute în vedere sunt oarecum diferite de cele de acum un secol, urmărind exclusiv și țintit analiza, prefigurarea și evaluarea liniilor de evoluție ale fenomenului constituționalismului în România, în jurul axului său structurat și consolidat major în 1923 fără a lipsi total, desigur, eventuale rezonanțe pentru procesul evoluției constituției ca atare. Dar, pe fond, ele se subsumează aceluiași obiectiv al sublinierii provocărilor și interesului general al evoluției statalității românești. La aproape două secole de la pătrunderea și afirmarea sa în țările române, constituționalismul are și la noi propria sa istorie, a dobândit aspecte specifice și își afirmă o dinamică națională impunând și necesitând o analiză separată, contextualizată realităților prezentului, marcate de integrarea europeană și mondializarea accentuată.

1. Un proiect academic dincolo de o necesară, dar simplă aniversare. Fără îndoială, și în privința sistemului constituțional istoria nu e un simplu discurs asupra unor forme revolute; dimpotrivă, devoalând genezele și clarificând filiațiile ea devine, deopotrivă, un instrument indispensabil înțelegerii actualității și o componentă a acesteia, însoțind construcția prezentului. În orice caz, prin forjarea tradițiilor ce domină constituirea, afirmarea și evoluția dreptului nostru constituțional scriem nu numai o pagină importantă a trecutului, ci mai ales deschidem noi perspective deslușirii termenilor prezentului și prefigurării provocărilor viitorului. Cu precizarea că și la noi, în formule proprii, s-au manifestat de-a lungul timpului toate cele trei forme-tip de constituționalism: revoluționar, cezarist și parlamentarist. După și sub influența idealurilor și dorințelor afirmate de Revoluția de la 1848, Europa se deschidea la jumătatea secolului al XIX-lea și țărilor române prin un model nou, modernizator și comun de dezvoltare politico-instituțională. Rolul esențial al cadrului juridic de tip occidental, expresie a democrației reprezentative liberale, în dezvoltarea națională devenise deja la vremea respectivă evident, iar concretizarea, particularizarea și consolidarea sa la nevoile proprii indispensabile progresului societății reprezentau priorități naționale absolute.

Operă majoră mai ales a generației pașoptiste, formată la școlile Apusului, reforma modernității românești s-a realizat cu sprijinul „concertului european” din interes geostrategic, dar cu adeziune și impuls intern hotărâtoare. Act de determinare națională, de ieșire din Orientul otoman și intrare în modernitatea europeană, constituționalismul românesc nu putea să apară și să se afirme decât așa cum a făcut-o, atrăgând inevitabil și critica de factură tradiționalistă și inspirație organicistă a așa-numitelor „forme fără fond”. Astăzi ne apare limpede faptul că integrarea românilor în Europa civilizată presupunea indiscutabil acceptarea și promovarea principiilor și instituțiilor acesteia din urmă, precum însă și faptul că civilizația juridico-instituțională modernă implica nu numai ruperea radicală cu trecutul medieval, ci și unitatea în diversitate nu atât a formelor organizaționale, cât a modalităților de înfăptuire a lor. Nucleul progresist al elitelor naționale de atunci a înțeles mersul implacabil al istoriei, inclusiv faptul că viitorul românilor e împreună cu Europa și au acționat ca atare. O expresie majoră a acestui fapt a fost acceptarea și instituirea constituționalismului de tradiție revoluționară americano-franceză, ceea ce însemna în același timp delimitarea față de imperiile vecine și înscrierea pe traiectoria unei deveniri proprii marcată de întemeierea modernității statale și unificării politice a întregii națiuni române.

Dacă sub regimul politico-instituțional stabilit prin Constituția din 1866 „s-a putut trece de la România Mică la cea Mare”, prin forma sa revizuită și adaptată noilor realități istorice ale timpului, legea fundamentală din 1923 deschidea perspectivele creșterii civilizaționale, consolidării statale și afirmării internaționale, crea condițiile țării reîntregite „pentru a putea propăși și păstra caracterul și însușirile sale, pentru a recâștiga timpul pierdut prin despărțirea lungă de până ieri.” Virtuțile constituționalismului de a contribui la construcția și exprimarea unității statale naționale se dovediseră pe deplin în cazul istoriei românilor prin momentul constituțional al anului 1923. Făuritorii săi au avut reprezentarea deplină a provocărilor procesului modernității, au acordat astfel atenția cuvenită elaborării actului juridic de consacrare și au acționat pentru afirmarea semnificațiilor sale. Iar dacă în unele privințe gesturile și unele din atitudinile lor nu au fost pe deplin înțelese, credem că acum la Centenar a venit timpul clarificărilor și a unei mai drepte prezentări a acestora în fața istoriei. Last but not least moștenirea momentului istorico-constituțional rămâne importantă până astăzi; ea a marcat semnificativ bazele așezământului constituțional refondator din 1991 și în acest fel s-au cristalizat definitiv acele coordonate teoretice și în egală măsură practice pe care le dorim evidențiate în urma demersului nostru drept constantele constituționalismului românesc.

La 165 de ani de la actul său inițiator – Convenția de la Paris din 1858 – și 157 de ani de la Constituția fondatoare de la 1866, la centenarul definitivării contururilor proprii de afirmare, prin legea fundamentală din 29 martie 1923 și relansat prin „convenția constituțională” din 8 decembrie 1991 ce ne guvernează de peste trei decenii, constituționalismul român are propria sa istorie, care îl acreditează pe deplin ca fenomen politico-juridic complex, civilizator, de puternică apartenență europeană și trebuie abordată, tratată și prezentată ca atare. În numele unor atari adevăruri și spre deslușirea, valorificarea și continuarea semnificațiilor lor durabile, înțelegem să inițiem ciclul de conferințe academice consacrat Tradiției constituționale și perspectivelor dezvoltării constituționalismului în România. Ca preliminarii, încercăm a desluși câteva aspecte controversate mai ales de coloratură istorică, contextuală și care mai persistă încă în privința imboldului și modului de introducere a constituționalismului în România, a momentelor sale cheie și funcțiilor dezvoltate în societatea națională.

2. Filon românesc și spirit european. Unul dinte miturile care mai persistă încă într-o primă privință este cel al unui transplant al bazelor așezământului statal românesc, realizat nu dintr-o manieră necritică, dar chiar aproape impus de către factorii europeni de putere ai vremii și generând, așa cum am amintit deja, supralicitata critică a formelor fără fond. Trebuie spus însă de la un început că receptarea modernității constituționale a reprezentat în realitate un act implacabil, liber consimțit, înțeles ca atare de către promotorii săi ca fiind pe deplin compatibil spiritului național, aferent împlinirii idealului unității statale în cadrul Europei naționalităților. La fel de evidentă este însă și inexistența unei alte căi și formule de integrare în cadrul evoluțiilor politice occidentale, integrare pe care însă chiar promotorii ei au înțeles să o situeze nu în afara, ci în cadrul unei evoluții naționale firești a românilor în condiții de libertate politică. Astfel, în raportul asupra proiectului de Constituție, prezentat la 16 iunie 1866 de către profesorul de drept Aristide Pascal în fața Adunării Elective, găsim o afirmație cu valoare de argument fundamental al aderenței la viziunea liberală și, implicit, la valorile intrinseci constituționalismului modern al autorilor acesteia și a opțiunii avansate, bazat pe o predispoziție naturală a românilor la un atare tip de construcție statală: „Comitetul, împreună cu Adunarea și Guvernul – ținea să sublinieze raportorul – au fost pătrunse de spiritul național român ce este unul cu totul liberal și egalitar. Studiind cineva bine istoria acestui popor, victimă a atâtor loviri se va convinge lesne că singurul lucru care nu poate prinde rădăcină într-însul este despotismul; se va vedea că cauza nenorocirilor sale a fost silințele ce totdeauna a trebuit să-și dea luptele perpetue, ce întotdeauna a trebuit să susțină pentru a răsturna orice obstacol la dobândirea libertăților sale publice. Plecând din acest punct, proiectul de Constituție ce ni se prezintă este o constituție liberală și egalitară…”

Textul denotă cu elocvență faptul că promotorii modernității statalo-juridice românești erau pe deplin conștienți de nevoia înscrierii țării pe orbita dezvoltării europene și a opțiunilor ce le presupunea aceasta, că au adoptat cu fermitate aceste opțiuni în deplină cunoștință de cauză tocmai pentru că le considerau compatibile cu tradițiile și firea poporului român, spre a le asigura în acest mod acceptabilitatea socială absolut necesară asigurării succesului transplantului constituțional-legislativ și a eficienței sale. Aceasta a fost, de altfel, problema majoră a întregului drept românesc modern, a marii codificări unificatoare și modernizatoare fondatoare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care s-a înfăptuit pe „ideea latină” și prin importul masiv și potrivit din legislațiile neolatine (îndeosebi cele franceză, belgiană și italiană) și care a constituit, de altfel, cheia rapidei asimilări, adaptări și însușiri până la confundare a structurii juridice neolatine de către civilizația românească și a rămas o constantă până astăzi a devenirii dreptului în țara noastră. Așa se explică de ce, mai ales dreptul privat, cel mai legat de resorturile vieții individuale, a prins rapid rădăcini de nestrămutat: Codul civil din 1864 moștenitor al celui napoleonian de la 1804 rezistând asalturilor vremurilor, inclusiv tentativelor de înlocuire a sa în numele unificării legislative în perioada interbelică ori a primatului dreptului economic în cea comunistă, rămânând în vigoare până în octombrie 2011, fiind, de altfel, singurul caz din sistemul juridic al fostelor țări zise socialiste în care nu s-au adoptat coduri civile socialiste, rămânând în vigoare elaborarea de la 1864.

Precum orice latin și așijderea romanului din antichitate și românul a avut dintotdeauna și are și în prezent mai degrabă o aplecare spre spiritul dreptului și mai puțin pentru reflecția filosofică, fapt perceptibil și în privința limbii române. Desigur, într-un anumit sens și acesta e o formă de filosofie, cea care se pretează cel mai mult la aplicarea socială și la spiritul practic. Și ce limbi s-ar putea succeda și întrepătrunde mai bine decât două limbi analitice, precum sunt franceza și româna, ambele moștenitoare ale latinei, însăși forma originară intrinsecă de exprimare a dreptului? Geniul unei limbi reflectă și degajă spiritul juridic al poporului care o vorbește. Claritatea, măsura, concizia, armonia, calități care, atunci când exprimă o normă de drept, arată că acea regulă vine de departe, că s-a redus la substanța sa durabilă și că a fost șlefuită prin utilizarea constantă. În nașterea dreptului modern, cutumele reglementare și dreptul scris tradițional s-au alăturat, s-au unit și au generat în sinteză o rezultantă nouă de întruchipare și exprimare a necesității social-civilizaționale moderne. Aplicată la renașterea românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea această evoluție a adăugat osmozei refondatoare, în proporțiile cuvenite, împrumutul neolatin, dar altoit pe trunchiul comun romanic care nu puteau a nu se prinde și rodi treptat în chip original, în raport cu cadrul național de aclimatizare. În orice caz, într-un asemenea registru putem înțelege mai bine succesul nașterii dreptului român modern, în general și a constituționalismului ca fenomen politico-juridic, în special.

Critica nașterii constituționalismului românesc ca regim exterior tradiției istorice naționale poate fi mai ușor înțeleasă în articularea ei istorică dacă ținem seama de semnificația unei necesare revizuiri a ceea ce am putea numi falsa ipoteză a factorului politic Kogălniceanu. Chiar în prelegerea susținută la 18 decembrie 1921, prima a ciclului gustian, sub titlul Istoricul Constituției Românești în cadrul seriei de conferințe publice organizate de ISR, Nicolae Iorga, caracterizând Constituția de la 1866 ca „izvorâtă dintr-o simplă operă de traducere a unei Constituții apusene”, care „n-are absolut nici un fel de legătură cu trecutul nostru propriu și nu reprezintă nicio elaborare particulară nouă”, punea această situație și pe seama că „s-a făcut, fără participarea factorului politic care era Kogălniceanu, singurul în legătură cu dezvoltarea noastră constituțională din trecut”. Această teză a fost preluată automat și reprodusă ca atare și de constituționaliști (precum Paul Negulescu sau Gh. Alexianu) și persistă până astăzi, prefigurându-se o ipoteză contrazisă ab initio de veritabila poziționare a lui Mihail Kogălniceanu în cadrul momentului constituțional fondator. Cât privește prima aserțiune, este suficient să invocăm faptul că Mihail Kogălniceanu a fost implicat în mod determinant în elaborarea anteproiectului respectivei legi fundamentale încă din 1859, iar în 1861 acesta a luat chiar inițiativa publicării textului său „la care eu am luat parte cu multă stăruință și cu toată inima”. Într-un context mai larg, atitudinea sa generală față de receptarea în plan intern a dreptului și instituțiilor politice occidentale, ca o condiție a modernității statale și cerință a integrării europene a celor două principate românești în consonanță cu reperele stabilite prin Convenția de la Paris din 1858 este de asemenea incontestabilă: „Europa nu-și dă simpatiile și sprijinul – scria cu realismul ce l-a caracterizat celebrul om politic – decât țărilor care aspirează a-și potrivi instituțiile cu instituțiile lumii civilizate.”

Referitor la aspectele de fond, trebuie remarcată relativa enigmă a alegerii modelului belgian, așadar, ceea ce constituie în opinia noastră insuficienta înțelegere a luării ca model pentru prima noastră constituție de la 1866 a Constituției Regatului Belgiei din 1831, opțiune adesea caricaturizată ca transformare a României într-o „Belgie a Orientului”, în sens peiorativ. De-a lungul timpului s-au încercat explicații și prezentat motivații în acest sens dintre cele mai diverse. S-a observat, de exemplu, că în 1857 textul acesteia fusese tradus și publicat în limba română, că în presa vremii din cele două principate i se relevau calitățile, iar peste timp s-a răspândit legenda că într-o singură noapte, mai lungă, câțiva liberali (printre care C.A. Rosetti și Eugen Carada) au redactat versiunea românească pe care au supus-o rapid, sub presiunea evenimentelor, dezbaterii și votului numai Adunării Elective, trecându-se peste faptul că prin Statutul dezvoltător din 1864 se înființase și Senatul. Cea mai aproape de adevăr ne apare însă ipoteza unei fericite coincidențe între avântul mișcării de modernizare și unificare națională și interesul european, devenit evident după Războiul Crimeei (1853) și prin Tratatul de la Paris (1856) de a crea la gurile Dunării un stat puternic, de echilibru între cele două imperii – otoman și țarist – aflate în concurență în această regiune. Și după cum circumstanțele erau asemănătoare cu ceea ce se întâmplase cu crearea statului belgian despărțit de Olanda și aflat într-o zonă care nu trebuia să aparțină nici Franței, nici Germaniei, s-a impus aceeași soluție, cu deosebirea majoră că în vreme ce Belgia fusese formată din exterior prin unirea a două regiuni – flamandă și valonă – național eterogene, România se formează prin acceptarea unirii din interior a două principate în egală măsură românești.

Aprofundarea semnificației apelului românesc din 1866 la modelul constituțional belgian din 1831 poate relativiza și mai mult mitologia creată în jurul așa-zisului transplant necritic al formelor constituționale străine într-o sinteză românească liberală a constituționalismului franco-american (cu importantul corectiv al instituției monarhice, prințul belgian Filip de Flandra fiind inițial avut în vedere ca întemeietor al dinastiei românești). Atunci când Nicolae Titulescu sublinia în 1914 faptul că „noi trăim de fapt sub ocrotirea operei revoluțiunii care a creat independența Belgiei, și cum, între 23 august 1830 și 1789 rudenia, deși indirectă, e vădită, noi trăim de fapt sub o Constituțiune care traduce spiritul Revoluției franceze”, el trecea mult prea repede peste un eveniment a cărui importanță pare a fi neglijată și de toți aceia care, în frunte cu Nicolae Iorga, leagă originile Constituției de la 1866 de anul revoluționar 1848, anume revoluția (franceză) din iulie 1830, cea care înlătură regimul Restaurației monarhice de după înfrângerea lui Napoleon și instaurează varianta europeană a monarhiei constituționale concepută tocmai ca o soluție de compromis între tradiția revoluționară originară a Marii Revoluții de la 1789 și tradiția monarhică istorică a Vechiului Regim. Declanșând pe tot continentul un val de reforme constituționale, revoluția din 1830 configurează totodată o cale de mijloc între constituționalismul american și parlamentarismul britanic, legitimând totodată monarhia constituțională ca formă democratică de guvernământ. Astfel stând lucrurile, se poate înțelege o dată mai mult de ce Mihail Kogălniceanu – revoluționar pașoptist și în același timp politician-istoric atașat tradiției – nu putea fi considerat un adversar în spirit al noului așezământ constituțional, în condițiile în care constituționalismul de la 1830 însuși – altfel decât considera Nicolae Iorga – nu poate fi considerat că a reprezentat o ruptură totală și majoră cu trecutul în materie de ordine juridico-societală și nici chiar de organizare politico-statală.

3. De ce implicarea și asumarea proiectului de către Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Spre deosebire de inițiativa de acum un secol a profesorului academician Dimitrie Gusti, desfășurată în cadrul ISR și dominată de preocuparea scopului reformator și de sinteză constituțională conferit legii fundamentale din 29 martie 1923, cea de astăzi poartă, dincolo de un profund caracter evocator, ca act de memorie cultural-juridică, rolul preponderent de veritabil demers de cercetare științifică a unui subiect până acum ignorat, însă care impune o reevaluare grație importanței dobândite și actualității sporite pe care o cunoaște, ceea ce explică, poate, de ce are loc sub auspiciile Academiei Române, prin impulsul și cu asumarea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” (Institutul sau ICJ). Simpla contextualizare a demersului sugerează misiunea asumată și semnificațiile posibile. Ca depozitar al tradițiilor cercetării științifice instituționalizate în domeniul dreptului și aparținător al sistemului supremului for academic, Institutul a înțeles dintotdeauna și o dovedește și acum că legislația ca element al civilizației, știința dreptului și cultura juridică fac parte inseparabil din patrimoniul cultural științific al națiunii și prezintă indicatorul major al apartenenței la lumea european-occidentală, fapt pentru care se cuvine a fi tratate, respectate și cultivate ca atare. Și aceasta cu atât mai mult cu cât acum este vorba de constituționalismul românesc care s-a identificat de la începuturile sale cu opțiunea fundamentală de modernitate prin calea aferentă tradițiilor proprii, identității naționale și marcării apartenenței europene.

De altfel, celebrarea Marelui Centenar Național (1919/1923–2018/2023) ne-a găsit implicați prin cercetări, publicații și manifestări cultural-științifice în efortul de relevare a semnificațiilor autentice, durabile ale momentelor decisive ale afirmării construcției civilizațional-statale românești: desăvârșirea unității naționale (1918/2018) și recunoașterea sa internațională (tratatele de pace de la Paris și împrejurimi, din 1919–1920), unificarea juridică-legislativă, judiciară, a învățământului superior și culturii juridice, regimului profesiilor ș.a., și instituirea noilor baze constituționale ale României Mari (1923).

Remarcând similitudinile fondatoare ale constituționalismului și tradiției academice, istoricul academician Ioan Aurel Pop, președintele supremului for cultural-științific al țării, sublinia în decembrie 2021: „Constituționalismul este un atribut al democrației și, în general, al popoarelor civilizate. Tradiția constituțională la români (…) este foarte veche (…) Dar prima constituție modernă a României, adoptată de către instituțiile interne ale statului român, chiar dacă acesta nu era pe deplin recunoscut în plan internațional ca stat independent, a fost Constituția din 1866 (…) în același an cu prima constituție modernă a României, care nu menționa niciun fel de dependență a țării de vreun alt stat, se năștea și Academia Română. Ca și Constituția, Academia urma să vegheze asupra ordinii și disciplinei, dar asupra aspectelor lor intelectuale, culturale, asupra creației spirituale a românilor, consacrând cele mai importante valori ale lor”. În același timp este vorba de două componente complementare și inseparabile ale modernității naționale, fiecare cu funcții specifice, dar îndreptate spre același obiectiv fundamental al deschiderii europene, afirmării identității proprii și structurării tiparului civilizațional al dezvoltării. Dincolo de aceste coincidențe temporale și de misiune, fenomenul juridico-constituțional a făcut parte din temele preocupărilor permanente ale instituției academice naționale, începând cu chiar actul său fondator. Referatul justificativ înaintat de C.A. Rosetti, în calitate de ministru al cultelor și instrucțiuni publice, la 1 aprilie 1866, în care se releva nevoia întocmirii vocabularului juridic național, ca parte componentă a evoluției și cultivării limbii române, a continuat cu implicarea sa specifică în promovarea științei dreptului și culturii juridice, precum și a contribuției juriștilor la înfăptuirea obiectivelor și priorităților sale. În continuitatea acestei perspective și spre împlinirea misiunii proprii, ICJ a înțeles și își asumă proiectul științific de față.

4. Concluzii introductive. Cu asemenea precizări preliminare proiectul științifico-academic, reprezentat de ciclul de conferințe lunare Tradiția constituțională și perspectivele constituționalismului în România, își propune, prin concursul contribuțiilor teoretice ale personalităților reprezentative pentru materiile abordate, să realizeze o analiză complexă, într-o viziune integrală a fenomenului constituționalismului în România, sub aspectele definitorii ale nașterii, evoluției sale istorice, stării actuale și perspectivelor de dezvoltare proprie. Temele celor șapte prelegeri-dezbateri succesive au fost în așa fel formulate încât să surprindă în dinamica lor, cât mai exact și mai nuanțat, etapele de manifestare, cu obiectivele lor a fenomenului politico-juridic major în țara noastră. Contextele istorice propriu-zise, preponderent factuale sunt îndeobște cunoscute, bine surprinse și exprimate în lucrările de specialitate, așa încât atenția principală s-a concentrat pe aspectele rămase neabordate suficient și adecvat ale subiectului ca atare, deopotrivă ca tradiție, actualitate presantă și evoluții posibile. De aceea punctul de plecare, cu titlu introductiv, l-a constituit prezentarea constituționalismului în datele sale definitorii și ca mișcare de idei și practici socio-politice pe care a provocat-o, drept matrice civilizațională occidentală spre a putea să reprezinte cadrul de afirmare, cu conexiunile și reperele de raportare pentru expresiile particulare în istoria modernă a românilor. După atari premise, prima prelegere contextualizată va privi Constituția de la 1866 care a instituit statul unitar, regimul de monarhie parlamentară, drepturile omului și s-a manifestat ca un veritabil factor de progres social, de modernizare și de integrare a statalității românești în noua pe atunci arhitectură europeană. Sub auspiciile acestui constituționalism de creștere statală, liberalism economico-politic și orizonturi occidentale s-a ajuns de la România Mică la România Mare, prin progres de tip occidental și afirmarea deplină a principiului naționalităților și dreptului la autodeterminare a națiunilor, așa încât după Primul Război Mondial caracterului statului unitar i s-a adăugat și cel de național, iar Constituția din 23 martie 1923, al cărui Centenar reprezintă pretextul aniversar al analizei noastre, a consacrat nu numai bazele revizuite ale statului națiunii române reîntregite, ci a prefigurat și liniile de forță ale unui proiect de țară, de dezvoltare și consolidare, prin excelență liberal și național. Cursul natural al constituționalismului românesc a fost întrerupt brutal, practic pentru o jumătate de secol, între februarie 1938 și decembrie 1989, de o simulare a sa exprimată prin regimuri constituționale totalitare, de dictatură, indiferent de nuanțele exprese de manifestare și natura ideologică ce le-a alimentat, aferente legilor fundamentale din 1938, 1948, 1952 și 1965.

Revenirea la cursul autentic al constituționalismului și în Europa democratică formal prin Constituția din 8 decembrie 1991 (revizuită) a însemnat reluarea și continuarea tradițiilor constituționale, reinstaurarea constituționalismului prin racordarea la noile sale date de drept comparat și în condițiile noii filosofii și practici ale drepturilor umane fundamentale impuse și dezvoltate de Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1951) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (statul în tranziție euroatlantică). În fine, odată cu revizuirea din 2003 în pregătirea actului de aderare la Uniunea Europeană (intervenită la 1 ianuarie 2007), asistăm la cristalizarea constituționalismului statului integrat, deopotrivă în UE și în sistemul global. Din această perspectivă, compatibilizarea dintre tendințele de constituționalizare de la nivelul UE și afirmarea, pe cale jurisprudențială, a identității constituționale a statelor membre, primatul dreptului unional-european asupra sistemelor de drept interne ori rezolvării tensiunilor dintre jurisprudențele Curții de Justiție a UE și cea a jurisdicțiilor constituționale naționale sunt subiecte ce marchează actualitatea juridico-constituțională. Extraordinara capacitate de regenerare și de adaptare la evoluțiile sociale și derulările evenimentelor istoriei a tiparului constituțional de sinteză occidentală stabilit la începuturile veacului al XIX-lea, cu două experiențe de anvergură: cea belgiană, în vestul Europei și cea românească, la Gurile Dunării este în orice caz remarcabilă: legea fundamentală a Belgiei din 1831, cu modificările și completările cerute de trecerea timpului, a rămas în vigoare până astăzi, fiind una dintre cele mai longevive constituții și a reușit să păstreze coeziunea structurii statale astfel constituite și să afirme valoarea virtuților sale de regim politic democratic. În cazul românilor, unde a trebuit să cunoască o „suspendare” prin simulare totalitară de o jumătate de secol, constituționalismul a dovedit o deosebită vitalitate prin păstrarea anumitor permanențe imprimate inclusiv de tiparul fondator avut ca model, nuanțat și consolidat cu o serie de dimensiuni proprii ce i-au permis afirmarea unor adevărate constante românești.

Așa cum urmează să arătăm mai ales în cadrul tratării Constituției din 1923, conflictul între tradiționalism și modernism în materia formelor constituționale – forme-instituții care trebuie raportate nu atât la un „fond” imprecis, ci la un „spirit” în același timp național și european – avea să se rezolve în România nu atât pe planul unei teorii a Constituției, cât pe cel al politicii de stat înțeleasă nu ca politicianism decadent, ci ca practică a Constituției; acordul dintre Nicolae Iorga și Ion I. C. Brătianu în chestiuni fundamentale precum înțelegerea României ca stat național unitar și înțelegerea proprietății nu doar ca drept individual, ci în același timp și ca funcție socială este la fel de grăitor în acest sens, ca și modul particular de concepere și funcționare a parlamentarismului românesc sub imperiul Constituțiilor din 1866 și 1923 ca „rotativă a guvernelor” sub autoritatea Regelui. Importanța extraordinară a unei constituții, faptul că ea este un artefact complex, deopotrivă un reflex al timpului său și o promisiune normativă pentru viitor decurge din faptul că elaborarea ei a fost de fiecare dată posibilă printr-un compromis între diverse viziuni, chiar și atunci când textul exprimă o concepție omogenă ori că se înscrie într-o revoluție triumfătoare. Orice constituție a fost, este și va fi mult mai mult decât o foaie de hârtie oficială, solemn adoptată: semnificația sa merge dincolo de text și adesea e activată pe alte căi, legislative sau sociale.

În lumina unor atari postulate tema constituționalismului rămâne una fundamentală, deopotrivă a doctrinei și a practicii politico-democratice. În același timp, ca fenomen general, civilizațional și democratic constituționalismul contemporan cunoaște evoluții rapide și nuanțări tot mai puternice; ipostaza sa „normativă”, apărută și afirmată după (Cel de-) Al Doilea Război Mondial (în special prin definiția statului de drept, social și democratic, specializarea unei curți constituționale, o viziune garantizantă a drepturilor), a fost urmată de semnificative variante regionale, precum noul constituționalism latino-american (caracterizat prin recunoașterea lui „a trăi bine”, drepturile naturii, pluralismul juridic) ori constituționalismul european integrativ, al țărilor membre ale UE [cu particularități ținând de rezolvarea ecuației principiului primatului dreptului UE și imperativul identității constituționale, precum și raporturile de echilibru (precar) între Curtea de Justiție a UE și jurisdicțiile constituționale naționale ale statelor membre]. În același timp, continuă încă dilema dacă putem gândi constituția și/ori constituționalismul dincolo de stat. Persistența sa ține de două cauze principale. Prima rezidă în dimensiunea ei contextuală: discursul constituționalismului global poartă o importantă greutate istorică și politică. El a apărut în perioada interbelică, când au emers formele instituționale ale organizațiilor interstatale și a cunoscut apogeul după Al Doilea Război Mondial și mai ales în anii 1990, la sfârșitul Războiului Rece. A înregistrat unele momente punctuale de cristalizare a tezei constituționaliste în jurul unor tematici particulare, precum: Carta ONU drept o „constituție mondială”; ipoteza unei „constituții europene”, reflexele pertinente ale Organizația Mondială a Sănătății și altor organizații supra ori transnaționale. În același timp, pe lângă interacțiunile dintre ordinele juridice prin dubla prismă a internaționalizării constituțiilor naționale și cea a constituționalizării dreptului internațional public asistăm, în mod evident, la emergența unor standarde constituționale ce se sedimentează sub efectul profuziunii practicilor statelor, organizațiilor internaționale, judecătorilor și avocaților sau rețelelor de experți. Demondializarea și puseul suveranist din ultima perioadă împing într-o anumită penumbră atari considerații, însă natura esențialmente doctrinară a dezbaterilor actuale le fac susceptibile a degaja o reflecție complexă, una în care aspectele de ordin filosofic, juridico-teoretic ori dogmatic se intersectează și își potențializează reciproc semnificațiile. În orice caz, și în lumina unor asemenea evoluții putem considera că a venit timpul ca după reașezările din ultimele decenii să abordăm deschis și să ne pronunțăm cât se poate de clar asupra fenomenului constituționalismului românesc, apariției, evoluțiilor sale, stării actuale și perspectivelor dezvoltării sale.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

* Comunicare susținută în cadrul conferinței de lansare a proiectului academic Tradiția constituțională și perspectivele constituționalismului în România. Ciclu de conferințe consacrat aniversării centenarului Constituției României Mari din 29 martie 1923, Academia Română, 29 septembrie 2022.